Mărturii despre primele zile ale stăpânirii sovietice în Basarabia

 

 

După ce, la 28 iunie 1940, la ora 7 dimineața, tancurile sovietice au trecut Nistrul, primele avioane ale ocupanților au aterizat pe aeroportul din Chişinău în jurul orei 16:30.

În scurt timp după aceasta, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile.

Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici. Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci.

În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură. În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug, scrie  Mariana S. Țăranu  în https://www.timpul.md.

La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații. Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie…

Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi. În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”. Se petrecuseră şi scene nostime.

Nişte rusoaice ieşiseră pe stradă în cămăşi de noapte de mătase sau de milaneză, crezând că sunt rochii. Sau umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

„În centru văzuseră camioane cu soldaţi. Stăteau smirna (nemişcaţi n.r.), uitându-se drept înainte, ca şi cum nu i-ar fi interesat nimic. Şi la colţuri pe străzi erau postaţi soldaţi cu arma la picior. Aveau o beretă neobişnuită pe cap, pusă într-o parte; bluza kaki strânsă în talie cu o curea lată; pantalonii bufaţi erau băgaţi în cizme scurte, nelustruite.

Oamenii treceau uitându-se curios la ei, dar soldaţii nu le dădeau nicio atenţie. Şi, dacă unul punea vreo întrebare unui soldat, el răspundea scurt şi hotărât: „Guleai! Guleai!” (Du-te și te plimbă! – n.r.), scrie Gleb Drăgan.

Același autor subliniază că lucrătorii de partid n-au creat o impresie mai bună decât soldații.

„Civilii îi uimiseră pe localnici şi mai mult decât militarii. Mai ales cu îmbrăcămintea lor urâtă, demodată, sărăcăcioasă. Bărbaţii purtau cămeşi şi pantaloni din pânză, în picioare tenişi sau chiar târlici. Femeile – rochii de stambă cu un model vechi de 15-20 de ani; în picioare fără ciorapi, cu sandale urâte, scâlciate. Militarii şi civilii fuseseră încartiruiţi pe la casele mai arătoase ale localnicilor… Şi aşa, mulţi moldoveni, mai ales intelectualii, se pomeniseră cu un militar sau cu o familie de sovietici în casele lor”, notează Drăgan.

Din a doua zi de ocupație până pe 15 iulie 1940, au fost impuse restricții de deplasare. Între orele 20:00-6:00, era interzis accesul în localităţile urbane, iar, în intervalul de ore 23:00-5:00, se interzicea deplasarea prin oraş.

Oamenii aveau de ales între viață și slănină, ouă și vin

În afară de cumpărăturile pe care le făceau în cantități uriașe, în primele ore după ocuparea Basarabiei, soldaţii şi lucrătorii de partid s-au dedat la jafuri atât din locurile publice, cât şi din cele private.

În lucrarea sa, „Siberia acasă”, Margareta Spânu-Cemârtan relatează despre aceasta: „În Chişinău erau multe maşini încărcate cu soldaţi, care se opreau drept în uşile magazinelor, unde erau gălăgioşi şi confiscau produse, le încărcau la repezeală şi plecau mai departe. Lumea era buimăcită şi speriată. Vânzătorilor care se împotriveau, soldaţii le puneau pistolul la tâmplă”.

Aceeaşi soartă au avut-o şi gospodăriile private, mai ales după ce infractorii au fost eliberaţi din închisori. Ecaterina Străjescu din s. Vertiujeni, r-nul Teleneşti, își amintea: „…era în noaptea după ce noi, copiii, întâmpinaserăm ziua soldaţii cu steluţe roşii în frunte.

A sosit un detaşament dintre cei eliberaţi din puşcărie, le spuneau calmuci. Erau îmbrăcaţi în pufoaice, caraghioşi la înfăţişare şi răutăcioşi. Au venit la nana în toiul nopţii şi au început să strige, să-i ameninţe cu armele că-i împuşcă, dacă nu le dă slănină, ouă şi vin. Biata nana stătea înmărmurită de frică pe o laviţă sub icoane.

A urmat o împuşcătură şi nana s-a prăvălit, şi icoana a căzut peste ea. Pe băbaca l-au scos afară. Unul a pus mitraliera pe capul lui ca pe un suport şi a început a trage în aer cerând vin. El le-a dat.

A deschis larg uşile la beci şi au cărat cu căldările cât au dorit. Spre ziuă băbaca a scos cepurile de la poloboace. A curs şi tot vinul, dar el ştia că în nopţile următoare soldaţii n-o să mai aibă la ce veni… Ouă şi slănină n-au mai găsit, cu toate că au cotrobăit toată casa”.

Dacă te pronunțai contra „eliberatorilor”, erai împușcat

  În unele sate, administrația locală s-a pronunțat public împotriva expansionismului sovietic.

În cadrul celor două adunări ale sătenilor din Hâșdieni, raionul Glodeni, în 28 iunie și 4 august 1940, primarul Mihail Mutâlică a vorbit fără ocolișuri despre ocuparea Basarabiei, accentuând că toate etniile au drepturi egale.

În consecință, la mijlocul lui august, acesta a fost arestat. Pe 22 februarie 1941, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare sentinţa Judecătoriei Bălţi din 30 ianuarie, același an, prin care Mutâlică era condamnat la pedeapsa capitală și confiscarea averii.

Un caz similar a avut loc pe 28 iunie 1940 în s. Trifăneşti, judeţul Soroca, unde Vasile Sofica își îndemna sătenii să opună rezistenţă Armatei Roşii și intenţiona să dea foc podului de peste Răut, pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice.

Peste câteva zile, a fost și el arestat, iar apoi a fost condamnat la moarte.

Primele mitinguri ale sovieticilor

 

Odată sosiți în Basarabia, sovieticii organizau adunări în fiecare localitate. Ei anunțau oamenii că s-a schimbat orânduirea și îi obligau să o recunoască.

Susţinătorii bolșevicilor, cunoscuţi în localitate, țineau discursuri prin care denigrau statul român, plângându-se de viaţa grea pe care au dus-o pe parcursul a 22 de ani. Totodată, deținătorii de arme urmau să le predea la sovietul sătesc.

Cei care nu se supuneau acestui ordin au fost pedepsiți la ani grei de Gulag.

La 29 iunie 1940, la Chișinău, autoritățile sovietice au organizat un mare miting, la care au participat 100 000 de oameni, inclusiv Nikita Hrușciov, pe atunci prim-secretar al CC al PC(b) din Ucraina, S. Timoșenko, comisarul poporului pentru apărare din URSS, L. Mehlis, șeful Direcției politice generale a Armatei Roșii și S. Burlacenko, președinte al Comitetului revoluționar provizoriu din Basarabia.

În aceeaşi zi, și în alte localităţi au fost organizate mitinguri. Gherasim Păduraru, locuitor al s. Roșieticii Vechi, care ulterior a devenit preot la Chișinău și s-a opus până la moarte regimului sovietic, scria în romanul său „Taina porților zăvorâte”: „Chiar a doua zi după ce au trecut armatele rusești prin satul nostru, am fost chemați toți oamenii din sat la miting.

În fața lumii a vorbit un rus în rusește, iar moș Axinte Chivriga ne traducea în românește.

A vorbit foarte mult rusul, însă toată cuvântarea lui se rezuma la următoarele: că am scăpat de boieri, că pământul de azi înainte e al nostru și stăpâni în țară la noi, cică, vor fi muncitorii și țăranii”.

Ambasadorul Poloniei la Chișinău nu se teme de adevărul istoric. Să urmărim cu atenție declarația sa…

 

 

 

 

 

 

O declarație a ambasadorului Poloniei la Chișinău, care spune totul:

 

” Armata sovietică, după ce a venit în 1944-1945, în Polonia, a uitat să meargă înapoi acasă și a instalat un sistem pe care noi nu ni l-am dorit. Mulți au luptat împotriva acestuia și au fost și persecutați” (VIDEO/AUDIO)

 

 

 

 

Ambasadorul Poloniei la Chișinău, Bartłomiej Zdaniuk, a povestit în cadrul emisiunii „Alternativa Europeană” de la radio Chișinău, despre consolidarea statului polonez și despre calea europeană a Poloniei.

Excelența sa a vorbit inclusiv despre istoria tristă a Poloniei, dar și despre sacrificiile pe care le-au făcut polonezii pentru a-și reclădi statul.

„După cel de-al doilea război mondial, mulți polonezi nu au acceptat acest sistem care a venit impus cu armată, e adevărat că această armată ne-a eliberat de ocupantul german, cimitirele sovieticilor sunt îngrijite în Polonia.

Această armată, după ce a venit în 1944-1945, în Polonia a uitat să meargă înapoi acasă și a instalat un sistem pe care noi nu ni l-am dorit. Mulți au luptat împotriva acestui sistem și au fost și persecutați”.

Bartłomiej Zdaniuk, ambasadorul Poloniei la Chișinău, povestește și despre politica memoriei naționale din Polonia.

 El afirmă că pentru polonezi este  foarte clar că nu vor accepta un sistem autoritar.

„Am fost mereu orientați spre Vest și noi facem parte din Europa, acolo este locul nostru. Noi pe interior suntem un popor liber. La noi nu a fost niciodată un sistem absolutist(…) Noi eram profund convinși că suntem o națiune liberă.

 Noi suntem o națiune liberă, de aceea niciun ocupant nu s-a simțit bine la noi, noi suntem un popor liber, nu ne-am închinat niciodată față de nimeni. Libertatea ne-a ghidat pe plan intern și pe plan internațional”.

 

Ar fi interesant să aflăm, cum reacționează la afirmațiile acestui ambasador polonez curajos, propaganda rusească putinistă din zilele noastre…

 

 

 

 

 

 

Politica imperială rusă şi mutilarea identitară a Basarabiei

 

 

Harta Basarabiei

Dintotdeauna, imperiile au avut interesul să-şi asigure, dincolo de forţa brută a războiului, o dominaţie „cu faţă umană” şi de aceea au utilizat religiile ca pe o armă ideologică sau, cel mai sigur, au inventat ideologii cu principii teoretice frumoase, umanitare.

Imperiile au folosit cu succes religia, deformată în ideologie, până în secolul al XVIII-lea, când aceasta a fost înlocuită cu doctrina „drepturilor şi libertăţilor omului”.

Această ideologie, radicalizată în marxism, apoi în leninism şi stalinism, a constituit, pe lângă arma violenţei, cea mai sigură formă de expansiune a imperiului rusesc asupra popoarelor din jur, ajungând, cu acordul altor imperii, până în inima Europei occidentale, rupând în două naţiunea germană în urma nereuşitei lui Hitler de a menţine Germania în rândul imperiilor.

Dacă până în secolul al XIX-lea Rusia s-a servit de ortodoxie sub pretext că eliberează popoarele ortodoxe, din partea estică şi centrală a Europei, de sub jugul păgânilor otomani, din momentul când ideologia comunistă internaţionalistă a intrat în prim-plan, ortodoxia însăşi a avut de suferit, fiindcă ea, în realitate, este o religie a iubirii, iar nu a împilării şi a crimei.

Chiar şi Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, cărturar şi scriitor, a crezut în misiunea istorică a imperiului rus ortodox de a elibera, „frăţeşte”, Moldova, aliindu-se cu Petru cel Mare în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă.

Cantemir împărţea imperiile în cele cu misiune divină, civilizatoare şi în imperii-avorton, precum cel otoman, lipsite de civilizaţie şi cultură, ce parazitează pe seama popoarelor cucerite.

El s-a înşelat şi, în consecinţă, a fost nevoit să plece în exil, tânjind pentru tot restul vieţii după Moldova lui, pe care o va iubi până la moarte, dar pe care n-o va mai putea sluji decât prin scrisul său.

Cantemir „s-a lecuit” de propria-i teorie, dar nu şi imperiul în care crezuse şi care îi făgăduise, în 1812, că va „elibera” o parte a Moldovei, cea pe care o numim Basarabia, mutilând-o identitar timp de două secole, până în zilele noastre.

Această mutilare istorică a atins un prag atât de primejdios, încât românii dintre Prut şi Nistru au ajuns să nu se mai recunoască români, ci o naţiune cvasislavă, pentru care fraţii din Ţară nu-i mai sunt fraţi, ci duşmani de moarte, „imperialişti”, pe când adevăraţii imperialişti sunt identificaţi drept „salvatori” de identitate. Asemenea monstruozitate nu putea fi mai bine surprinsă decât de un intelectual de geniu precum Cinghiz Aitmatov, care a numit fenomenul mancurtism, în capodopera sa O zi mai lungă decât veacul.

El a înţeles că păgânismul asiatic este cu mult mai puternic decât creştinismul pravoslavnic, care, de facto, îşi dădea duhul în braţele de fier ale ideologiei comuniste.

Când imperiul sovietic a căzut împreună cu ideologia susţinătoare, un alt moştenitor al „naivităţii” cantemiriene, scriitorul Ion Druţă, a considerat că revenirea Moscovei la ortodoxie va însemna o nouă „mântuire” pentru moldoveni şi, în numele iubirii descoperite de Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, s-a refugiat la Moscova.

De data aceasta, de bunăvoie, nesilit de circumstanţe ca Dimitrie Cantemir. Acum, principala misiune ideologică a fost preluată de Biserica pravoslavnică.

Istoricul Charles King¹ a observat că Moldova postgorbaciovistă şi-a dobândit independenţa politică, Moscova lăsând iluzia acestei independenţe în spaţiul aşa-numitei Comunităţi a Statelor Independente, dar asemenea gest nu s-a manifestat şi la nivel religios, îmbrăţişarea Patriarhiei Moscovei fiind atât de „frăţească” şi de „iubitoare”, încât nimic nu o poate descleşta din jurul firavului trup al Basarabiei.

Câţi dintre politicienii şi intelectualii de pe malurile Dâmboviţei şi ale Bâcului au înţeles importanţa istorică a acestei îmbrăţişări?

Fireşte, imperiul nu a renunţat la alte strânse „îmbrăţişări”: cea a forţei armate, exercitate în războiul din 1992 prin intermediul fostei R.A.S.S. Moldoveneşti create de Stalin în 1924, reinventată sub numele de Republica Transnistriană, dar nu uită nici că ideologiile cele mai profitabile au fost inventate de Occident.

Cândva, comunismul, iar după căderea acestuia, o nouă formidabilă armă propagandistică – corectitudinea politică, urmaşa de drept a marxismului în condiţiile globalizării.

Or, ce portiţă salvatoare au descoperit foştii comisari moscoviţi?

Political correctness pune mare accent pe drepturile minorităţilor de orice soi: etnice, sexuale, religioase etc.

Şi fiindcă românii basarabeni sunt încă majoritari, susţinerea „minorităţilor” din Republica Moldova a căzut ca o mană din cer: astfel, a fost încurajat separatismul transnistrean şi găgăuz, s-a renunţat la generalizarea limbii de stat, răsbotezată în „moldovenească” etc.

Şi pentru a nu lăsa impresia că toate cedările în faţa minorităţilor sunt orientate împotriva majorităţii, s-a „încurajat”, ca ideologie de stat, consolidarea uneiidentităţi antiidentitare denumită „moldovenism”, ocultându-se faptul că moldovenitatea este o diversitate regională a străvechii etnicităţi daco-romane care a stat la baza consolidării României moderne, că oglinda conştiinţei de neam a fost formulată mai ales de marii cronicari moldoveni, de la Grigore Ureche până la primul nostru istoric propriu-zis, Dimitrie Cantemir, pentru ca figura centrală a canonicităţii noastre etnolingvistice şi culturale, Mihai Eminescu, să dea verdictul final: Suntem români şi punctum!

Astfel, moldovenismul a devenit cea mai deşănţată diversiune antiidentitară, o struţo-cămilă, aşa cum a văzut-o în toată hidoşenia ei Dimitrie Cantemir, ca să nu zic un avorton care sfidează atât bunul-simţ tradiţional al neamului nostru, cât şi cele mai elementare exigenţe ale spiritului ştiinţific.

Nu poate fi denumit decât catastrofă faptul că mari specialişti în lingvistică şi filologie precum Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia, Vl. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, D. E. Mihalci, R. A. Budagov, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski şi mulţi alţii nu sunt „credibili” în faţa ideologilor politici de la Chişinău, şi, în schimb, „autorităţi” în materie sunt declaraţi… Vladimir Voronin şi Vasile Stati! 

O asemenea ruşine niciodată nu a lăsat o pată mai respingătoare pe obrazul intelighenţiei naţionale.

De ce limba noastră nu a putut să se numească decât română a explicat foarte bine I. C. Ciobanu:

„Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.!

Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare.

Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”².

Eminescu, despre care nu se poate spune că n-a iubit moldovenitatea, este arheul identităţii noastre, şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate.

Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare a secolului XX:

„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”³.

Maiorescu nu a făcut decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu.

Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – „poetul naţional”, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea „omul deplin al culturii româneşti”, iar Dimitrie Vatamaniuc – „coloana infinită” a spiritualităţii noastre.

Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale: A. C. Cuza, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a.

Aşadar, dacă nu avem de gând să ne lepădăm de noi înşine în drumul spre integrarea europeană şi globală, o integrare cu specific, precum fac toate naţiunile care se respectă, atunci se cuvine să dăm câştig de cauză lui Mihai Eminescu şi nu pigmeilor: Suntem români şi punctum!

După norma formulată de Titu Maiorescu: naţionalitatea în marginile adevărului.

 

Iarăşi despre identitate de Theodor CODREANU

Revista Limba Română Nr. 3-4, anul XXII,

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/28/anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-si-consecintele-ei-pe-termen-lung-in-relatiile-cu-imperiul-sovietic/

Note:

¹ Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, trad. Diana Stanciu, Editura ARC, Chişinău, 2002.

² Apud Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, antologie, de Alexandru Bantoş, Chişinău, Casa Limbii Române, 2010, p. 27.

³ Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.