RAPTUL BASARABIEI LA 1812- un act tâlhăresc între un hoţ cu „frică de Allah” şi altul cu „frică de Dumnezeu”

„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc, Şi primăvara jale ne aduce /

Şi plânge iarăşi neamul românesc. Noi n-avem nici un drept la fericire/Mereu în casă moare cineva.”

(Adrian Păunescu)

Se spune că Domnul la ziua Marii împărţiri ne-a dat nouă, românilor, cele mai bune pământuri, dar, pentru echilibru, şi cei mai răi vecini. De fapt, vecinul din est se face vecinul oricui, dacă doreşte. Aşa a procedat întotdeauna, lăţindu-se pe a şasea parte a Terrei. Aşa a procedat şi la 1812, când a rupt din trupul vechii Moldove cea mai frumoasă parte a ei – Basarabia.

De atunci s-au început marile probleme pentru frântura de popor român din Basarabia. Într-o zi frumoasă de mai, când pe partea de est a vechii Moldove totul reînvia după o iarnă friguroasă, Basarabia era urcată pe cruce scrie https://ioncoja.ro/raptul-basarabiei.

Cuiele i se pregătiseră din timp. Din trupul Ţării Moldovei, încă sângerând după raptul Bucovinei, se tăia cea mai frumoasă parte a ei, numită impropriu de ruşi Basarabia. La 16 mai 1812, prin semnarea Tratatului de pace ruso-turc la Bucureşti pe Prut, de jure, a fost instalată pentru prima dată sârmă ghimpată.

Şi crucea instalată pe Prut, cum ar spune maestrul Dabija, ca stâlp de hotar între fraţi, între creştini. „…Hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi”. (Tratatul de pace ruso–turc de la Bucureşti, 16/28 mai 1812).

Să ne amintim de tratatul de la Iași din a. 1792 când Ecaterina a II-a a ocupat Transnistria, ajungând la Nistru, fixând în tratat „hotarul pe veci între imperiul rus și cel turc”.Au trecut ca un cuţit prin trupul Moldovei, ocrotită şi păstrată întreagă pentru urmaşi cu atâta sânge de către Ştefan cel Mare. Actul tâlhăresc între un hoţ cu frică de Allah şi altul cu frică de Dumnezeu a avut loc.

Ziua de 16 mai 1812 a fost cea mai neagră din istoria multimilenară a acestei aşchii de popor dintre Prut şi Nistru. În acea zi de primăvară cea mai frumoasă parte a vechiului stat Moldova, numită impropriu de ruşi Basarabia, a fost răstignită pe cruce. Fără a avea niciun drept, reprezentanţii Porţii Otomane au semnat un act neghiob de cedare a părţii dintre Prut şi Nistru Imperiului Rus, întins pe două continente.

La 1812 nu mai avea cine se opune. În preajma domnitorului erau oameni cumpăraţi de ţarul rus, precum prinţul Moruzi. În legătură cu acest act nelegitim Karl Marx nota: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”.

Ca să nu mai vorbim de Rusia, care nu avea nici un drept să ia ce nu-i aparţinea, dar o asemenea Rusie nu a existat niciodată şi nu va exista vreodată. În sfârşit, la 16 mai 1812, în urma Tratatului de pace de la Bucureşti şi trădării dragomanului Dumitrache Moruzi (printre altele, rudă a celuilalt trădător, cel de la Kuciuk-Kainargi), teritoriul principatului Moldova dintre Prut şi Nistru şi din Carpaţi până la Marea Neagră, numit impropriu Basarabia de către ruşi, a fost anexat la Imperiul Rus, care şi-a realizat, astfel, visul de aur: de a stăpâni Gurile Dunării.

Un alt trădător al Basarabiei, alături de grecul Moruzi, a fost armeanul Manuc-Bei, proprietarul celui mai renumit han din Bucureşti, în care s-au dus tratativele de pace (iar la noi, în Basarabia, a fost renovat și transformat în muzeu Conacul lui Manuk-Bei de la Hâncești!). Trimisul lui Napoleon Andreossy, care urma să-l convingă pe marele vizir să nu semneze pacea, a întârziat, iar depeşa sa adresată marelui vizir a fost reţinută de către trădătorul Moruzi.

Cea mai informată a fost Rusia, care a grăbit mersul tratativelor şi i-a forţat pe turci să încheie această pace dezonorantă şi neavantajoasă pentru sultan. Astfel Basarabia, a nimerit în îmbrăţişarea „creştinească” a fratelui mai mare pe o perioadă de peste 200 de ani, din care nici până astăzi nu poate să se elibereze. După ocuparea Basarabiei, Rusia încetăţeneşte denumirile turceşti de Cahul în loc de Frumuşica, Bender în loc de Tighina, Ackerman în loc de Cetatea Albă, Ismail în loc de Obluciţa ş.a.m.d. Toate acestea s-au făcut cu un singur scop: de a şterge cât mai mult din istoria românească a acestor locuri.

Principatele române, slăbite de dominaţia turcească de peste 300 de ani, de schimbarea deasă a domnilor, stimulate de marile puteri ale epocii (în primul rând de Turcia, dar şi de Polonia, Imperiul Austriac), de domniile fanariote, păreau o pradă uşoară pentru imensul colos (militar doar, nu şi cultural, economic) din Asia – Rusia.

În pofida mai multor ucazuri ale ţarului de a se comporta bine cu popoarele balcanice (pentru a-şi crea o aură de salvatori ai dreptcredincioşilor în faţa acestor popoare năpăstuite de soartă), soldaţii armatei ţariste, pe unde treceau, se comportau mult mai rău decât turcii (genele de cuceritori nomazi erau încă vii în sângele soldaţilor ruşi, care se considerau europeni, însă rămâneau asiatici prin comportament, dar şi prin sânge). Jugul turcesc era înlocuit cu un mult mai greu jug rusesc, exprimat prin nenumăratele corvoade şi greul aprovizionării armatelor ruseşti în timpul interminabilelor războaie ruso-turce (aduceţi-vă aminte expresiile batjocoritoare ale lui Kutuzov, spuse în adresa ţăranilor români atunci când, din lipsă de boi, erau înhămaţi la care).

Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea, pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor locali şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea Moldovei şi Valahiei de către Rusia”.

Aspecte legale. La 16 mai 1812, Basarabia este încorporată în Imperiul Rus. Să ne întrebăm care a fost legalitatea acestei anexări? Răspunsul este că nu a existat niciun drept legal. A fost un ordinar rapt hoţesc, nu ocupare, fiindcă nu a rezultat în urma unui război ruso-moldovenesc. Acest lucru este confirmat de mulţimea de acorduri încheiate, de mărturiile unor mari personalităţi ale timpului.

Să încercăm să analizăm o serie de acorduri care stipulau drepturile ţărilor româneşti. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere” se menţiona în actul de capitulaţie încheiat în 1634 între Moldova şi sultanul Mehmet IV, care, evident, era în vigoare şi la 1812.

Acest drept este confirmat şi în cronica lui Ion Neculce despre pacea de la Karlowitz în urma războiului austro-turc din 1699 „…polonezii ceruseră, de asemenea, Moldova, însă turcii le-au răspuns că le era cu neputinţă să le-o cedeze, deoarece era un principat care se supusese Înaltei Porţi de bunăvoie şi nu fusese cucerit cu sabia. Polonezii au fost deci nevoiţi să-şi retragă cererea”. Iar în 1712, după victoria asupra lui Petru I, turcii au încercat să transforme în raia cetatea Soroca de pe Nistru. Asupra acestei intenţii a protestat primul domnitor fanariot moldovean, Nicolae Mavrocordat, argumentând că „era de datoria şi în interesul Imperiului să menţină şi să respecte cu fidelitate angajamentele pe care foştii sultani şi le luaseră faţă de popoarele a căror supunere fusese voluntară şi condiţionată, şi să nu încalce privilegiile şi drepturile ce le fuseseră garantate”.

Să vedem ce argument „serios” au găsit ruşii, argument contestat de însăşi unul din neprietenii noştri din acea perioadă, L.S. Berg: „Unele ziare ruseşti inventează probleme patriotice, afirmând că Rusia are drepturi asupra Basarabiei, deoarece armatele ei au trecut de atâtea ori prin Moldova (oare nu auzim şi astăzi astfel de inepţii de ale ruşilor, pentru care, conform unui cronicar, hotarul Rusiei întotdeauna a fost legat de şeaua calului nomadului rus-n.a.), a cărei parte componentă este Basarabia, negândindu-se în acest moment că aceste imixiuni pe teritoriul Moldovei erau nelegitime, cu atât mai mult ele au avut loc în timpul războiului cu Turcia, dar nu cu Moldova, pentru Moldova aceasta fiind o adevărată catastrofă”.

Că aceasta a fost anume o catastrofă ne vorbeşte şi răspunsul obtuzului general Kutuzov la plângerile ţăranilor basarabeni împovăraţi de corvoadele interminabile. Mai folosesc istoricii un fals precum că Basarabia nu a fost parte componentă a Moldovei, a fost o unitate teritorială separată (acest lucru se vede şi în divizarea teritorială a principelui rus Prozorovschi, prezentată mai sus). „Nici Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o provincie turcească, independentă de Moldova.

Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi Basarabia, nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia, Moldova şi Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre Rusia şi Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică”. Autorii [Mușat M., Ardeleanu I: De la statul geto-dac la statul roman unitary, București, 1983] arată că „Până la anexarea sa la Imperiul rus în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca Moldova, din care făcea parte, constata juristul Egunov.

Astfel, este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia, fără a vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia nu există domeniu care să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei”. Despre ce fel de autonomie largă acordată Basarabiei şi dezvoltare benefică vorbesc unii istorici ruşi, dacă chiar idolul lor, până mai ieri (dar poate încă este şi astăzi?), K. Marx, unul dintre ideologii bolşevicilor şi neobolşevicilor ruşi, declara la 1883 despre atrocităţile comise de ruşi în principate:

„…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul, care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei, n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ura…Turcia nu putea să cedeze ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suveranitate” [K. Marx].

Un alt ideolog comunist Friedrich Engels scria referitor la raptul Basarabiei de la 1812: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf” [Marx & Engels]. Unii ultrapatrioţi ruşi declară că raialele „turceşti” din Basarabia au fost luate de la turci. Şi dacă aceste raiale au fost eliberate de ruşi, de ce nu au fost transmise Moldovei, aşa cum prevedea tratatul secret încheiat de ţarul Alexei Mihailovici cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În tratat se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra cetăţilor moldoveneşti şi Bugeacului: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recâştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria”. Acelaşi lucru era prevăzut şi în tratatul secret încheiat între ţarul Pentru I şi domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir în 1711 la Luţk: „Pământurile principatului, după vechea hotărnicire moldovenească, asupra cărora Domnul va avea drept de stăpânire, atât cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări” [N. Iorga]. Acelaşi lucru rezulta şi din proclamaţia lansată de către Dimitrie Cantemir către supuşii săi, în care se spunea: „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi, aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa” [N. Iorga].

Cât despre raiaua Hotin, „…populată preponderent cu ucraineni” (!!!), istoricul moscovit a dat-o în bară. Este cunoscut faptul că, până la 1711 Hotinul era cetate de est a Principatului Moldovei, pierdută, în urma aventurii lui Petru I în Moldova, la 1711.

Dacă e să analizăm, atunci este clar că, până la Cantemir, cetatea era locuită preponderent de români moldoveni. Din care mare dragoste a turcilor faţă de ucraineni, după 1711, Cetatea ar fi fost repopulată cu ucraineni? Un fals în cel mai caracteristic stil rusesc.

Conform prevederilor Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea teritorială a Principatelor Române (şi ce s-a ales, până la urmă, din aceste garanţii?).

Ce argumente mai trebuie pentru a demonstra că la 1812 a fost o cotropire crasă a fostelor raiale turceşti, la care Rusia „eliberatoare” a mai înhăţat şi restul Basarabiei, transformând-o într-o ordinară gubernie rusească? Acest lucru îl recunoaşte însuşi ţarul Alexandru I în manifestul lui din 6 august 1812:

„Această pace, care ne-a fost dată de Dumnezeu, a adus foloase strălucite Imperiului Rusesc, cuprinzând în hotarele lui suprafaţa pământului bine populată şi fertilă, care are întinderea de la Akerman până la gurile râului Prut, care se află la o distanţă de nouă verste de Iaşi (sic!) şi de la gurile acesteia până la frontiera Cezarină şi de acolo spre jos de Nistru, în total aproape 1000 de verste, cuprinzând în ea cele mai vestite cetăţi: Hotin, Bender, Chilia, Ismailul şi multe alte oraşe comerciale (ţarul scăpase Cetatea Albă (Akerman) din această listă – n.n.)”. Oare nu e clar din manifestul ţarului că Rusia era foarte mulţumită cu ce se căpătuise în urma jafului? De ce atunci unii falşi istorici umblă cu fofârlica, cu aşa-numita „eliberare”?

Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus P. Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război”.

Publicitate

Un „element al progresului socialist” sovietic în Basarabia cotropită -confiscarea pământurilor de la țărani și de la instituțiile bisericești

 

 

 

  A fura pământul de la oameni era considerat de către cotropitorii sovietici ai Basarabiei un „element al progresului socialist” scrie George Mărzencu în http://www.timpul.md 

În august 1940, când la Moscova a fost creată Republica Sovietică Moldovenească și noua putere s-a anunțat stăpână în Basarabia pentru vecie, aici a fost suprimată activitatea tuturor partidelor politice, în afară de cel comunist-bolșevic – o formațiune de sorginte teroristă.

După cum ne-am convins și din alte materiale, trimișii bolșevicilor pe pământurile noastre aveau mână liberă în toate.

Sarcina lor era să distrugă tot ce a existat până la ei sub pretextul că instaurează „ordinea muncitorilor și țăranilor”. 

 Una din cele mai dureroase forme de atac sovietic împotriva popoarelor cotropite a fost confiscarea terenurilor de la țărani și de la instituțiile bisericești.

Înainte de aceasta, proprietarii pământului erau înștiințați printr-un anunț inopinat că li se va lua tot ce au avut timp de o viață sau au moștenit din generație în generație.

Potrivit unei note informative a sovieticilor, în doar șase luni ale anului 1940, în raionul Strășeni au fost confiscate circa 3500 hectare de pământ, dintre care 750 ha aparțineau bisericilor și mănăstirilor.

De regulă, aceste terenuri se repartizau apoi gratis țăranilor fără pământ, inclusiv celor care îl vânduseră de curând sau îl pierduseră din cauza datoriilor.

Confiscările în masă au avut loc în a doua jumătate a anului 1940, tocmai în perioada recoltelor.

Prin urmare, noilor proprietari, le-au fost transmise ogoarele pline de roadă.

 

Călugării de la Mănăstirea Căpriana, bătuți de golanii satului

Împărțind pământurile furate de la gospodari, comuniștii erau ajutați de sărăcimea satelor.

În fiecare localitate venise mai întâi câte o subunitate de militari înarmați, care aveau misiunea de a supraveghea procesul și de a zădărnici orice fel de revoltă.

Cu toate acestea, rezistența celor deposedați de terenuri s-a manifestat de la bun început.

Unul dintre aceștia a fost și Spiridon Magari din Recea, care tocmai achitase un credit substanțial la o bancă românească, împrumut ce i-a permis să cumpere și să prelucreze mai multe terenuri pârlogite din jurul satului.

Peste câteva săptămâni, după venirea sovieticilor, când aștepta nerăbdător roada, gospodarul a fost lipsit de jumătate din moșia sa, fără să-i fie recompensate pierderile suportate.

  Spiridon a făcut parte din organizația de rezistență armată antisovietică „Armata din Pădure”, însă, la momentul în care a aderat la aceasta, el avea numai cinci hectare de pământ, două vite și șase capre…

Într-o notă a comitetului raional de partid se vorbește despre gestul disperat al călugărilor din Căpriana, care au închis drumul sătenilor sosiți pe câmp pentru a-și însuși pământuri străine.

Monahii au fost agresați și călcați în picioare de către golanii satului, care s-au făcut că nu aud apelurile la credința în Dumnezeu ale victimelor lor.

Mai mult decât atât, comuniștii au anunțat neîntârziat că acțiunile călugărilor reprezintă provocări față de noul mod de viață socialist.

Astfel, în două zile, pământul Mănăstirii Căpriana, legiferat încă de Ștefan cel Mare, a fost împărțit în parcele și dăruit tuturor lașilor, care au salutat întronarea puterii sovietice.

Cum acționau gospodarii pentru a nu-și pierde pământul

În unele localități, brutalitatea sovieticilor îi determina pe gospodari să recurgă la diferite stratageme.

La Strășeni, Roșcani, Ciuciuleni, Lozova și în alte părți, aceștia apelau la solidaritatea și bunul simț al consătenilor, de la care sperau că vor avea susținere.

Îi arătau cu degetul pe pretendenții la ogoarele pline de roadă, accentuându-le trăsăturile de leneși, bețivi, oameni lipsiți de spiritul țărănesc, care oricum vor lăsa în păragină terenurile dobândite în mod mișelesc.

Cu toate astea, cei dornici de avere străină se bucurau de tot sprijinul noii puteri și mergeau pe contraatac.

La Strășeni, bunăoară, aceștia l-au calomniat pe gospodarul Sârbu până când bietul om a fost arestat, iar pământurile i-au fost confiscate în întregime.

Petrea Țârdea din Tătărești, care, pe lângă cele vreo 10 hectare de pământ, avea și oloiniță, i-a propus primarului sovietic, Ion Calancea, un teren de-al său, pentru a nu fi înscris în „lista neagră”.

Acela a refuzat să primească darul, replicându-i săteanului că pământ are și el îndeajuns, dar nu are timp să-l prelucreze, și a acceptat în schimb doar bani.

Iar Alexandru Lungu din Zubrești i-a propus jumătate din recoltă primarului Dumitru Bulgar, pentru ca acesta să nu pună la evidență tot pământul pe care îl avea.

Primarul a fost de acord cu singura condiție ca roada ce i se cuvenea din tocmeală să-i fie culeasă și adusă acasă.

Din cauza că gospodarul a cerut timp să se mai gândească, Bulgar l-a denunțat la NKVD, precum că ar fi încercat să-l mituiască. Soarta de mai departe a lui Alexandru Lungu este clară…Preotul Buruiană, parohul bisericii din Recea, o persoană de vârstă înaintată, avea și el vreo 10 hectare de pământ.

Când repartizau altora terenul locaşului de cult, proletarii satului au cerut să fie confiscate și ogoarele pline de roadă ale preotului, motivând că ei le-au prelucrat, chiar dacă au fost remunerați pentru aceasta. Fireşte că bolşevicii i-au susţinut pe acești lumpeni și l-au lăsat pe părinte fără nimic.

Vânătoarea de cadre românești

După iunie 1940, dezrădăcinarea valorilor naționale ale basarabenilor s-a produs pe mai multe căi.

Nomenclatura bolşevică, vorbitoare de limbă rusă, a pornit o amplă campanie de teroare împotriva intelectualilor, pe care îi numea „elemente chiaburești și contrarevoluționare”.

La fiecare adunare de partid, se distrugeau destinele unor minunați specialiști, care erau eliberaţi din serviciu şi nu mai puteau fi angajaţi în instituţiile sovietice.

Vânătoarea de specialiști români se numea, în limbaj sovietic, „operațiune de curățire a instituțiilor socialiste”.

Aceasta şi-a dat startul după ce, odată cu începerea anului școlar, comuniştii au descoperit că instituţiile de învăţământ erau dominate de cadre didactice vechi. Atunci s-a pus problema concedierii lor cu scopul de a nu „altera” generația nouă.

La Străşeni, la o ședință raională de partid din 17 decembrie 1940, un oarecare Strelțov, șeful punctului raional de achiziții, un venetic cu trei clase, se plângea că 90 la sută dintre învăţătorii raionului reprezintă „elemente burgheze antisocialiste”, deoarece au lucrat și până la venirea comuniștilor.

Prezent la ședință, bolșevicul Kojevnikov, președinte al uniunii raionale a cooperativelor de consum, s-a lăudat că a demis 48 de specialiști români din personalul de 138 de muncitori ai asociației pe care o conduce.

În aceeași zi, a fost arestat agentul financiar Ivanov, un rus care a emigrat în România după revoluția bolșevică. Motivul invocat de călăii săi a fost evident – a lucrat cu românii.