CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PRIMELE ZILE ALE INSTAURĂRII BARBARIEI SOVIETICE ÎN BASARABIA

 

Foto: Fotografie de propagandă – Pozând sub lozinca „Trăiască Basarbia sovietică”, basarabeni fericiţi  să fie „sovietici”

 

CRIMELE COMUNISMULUI: Între viață și slănină… 

După ce, la 28 iunie 1940, la ora 7 dimineața, tancurile sovietice au trecut Nistrul, primele avioane ale ocupanților au aterizat pe aeroportul din Chişinău în jurul orei 16:30.

În scurt timp după aceasta, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile. Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug. La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

Nevestele ofițerilor ruși, îmbrăcate în cămăși de noapte, mergeau la piață, iar soții lor cumpărau cantităţi enorme de alimente, zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici și vase de bucătărie. Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici.

Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci. În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură.

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate…

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații.Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie… Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi.

În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”.

Se petrecuseră şi scene nostime. Nişte rusoaice ieşiseră pe stradă în cămăşi de noapte de mătase sau de milaneză, crezând că sunt rochii. Sau umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

 

„În centru văzuseră camioane cu soldaţi. Stăteau smirna (nemişcaţi n.r.), uitându-se drept înainte, ca şi cum nu i-ar fi interesat nimic. Şi la colţuri pe străzi erau postaţi soldaţi cu arma la picior.

Aveau o beretă neobişnuită pe cap, pusă într-o parte; bluza kaki strânsă în talie cu o curea lată; pantalonii bufaţi erau băgaţi în cizme scurte, nelustruite.

Oamenii treceau uitându-se curios la ei, dar soldaţii nu le dădeau nicio atenţie. Şi, dacă unul punea vreo întrebare unui soldat, el răspundea scurt şi hotărât: „Guleai! Guleai!” (Du-te și te plimbă! – n.r.), scrie Gleb Drăgan.

Același autor subliniază că lucrătorii de partid n-au creat o impresie mai bună decât soldații.

„Civilii îi uimiseră pe localnici şi mai mult decât militarii. Mai ales cu îmbrăcămintea lor urâtă, demodată, sărăcăcioasă. Bărbaţii purtau cămeşi şi pantaloni din pânză, în picioare tenişi sau chiar târlici.

Femeile – rochii de stambă cu un model vechi de 15-20 de ani; în picioare fără ciorapi, cu sandale urâte, scâlciate.

Militarii şi civilii fuseseră încartiruiţi pe la casele mai arătoase ale localnicilor… Şi aşa, mulţi moldoveni, mai ales intelectualii, se pomeniseră cu un militar sau cu o familie de sovietici în casele lor”, notează Drăgan.

Din a doua zi de ocupație până pe 15 iulie 1940, au fost impuse restricții de deplasare. Între orele 20:00-6:00, era interzis accesul în localităţile urbane, iar, în intervalul de ore 23:00-5:00, se interzicea deplasarea prin oraş.

Oamenii aveau de ales între viață și slănină, ouă și vin

În afară de cumpărăturile pe care le făceau în cantități uriașe, în primele ore după ocuparea Basarabiei, soldaţii şi lucrătorii de partid s-au dedat la jafuri atât din locurile publice, cât şi din cele private.

În lucrarea sa, „Siberia acasă”, Margareta Spânu-Cemârtan relatează despre aceasta:

„În Chişinău erau multe maşini încărcate cu soldaţi, care se opreau drept în uşile magazinelor, unde erau gălăgioşi şi confiscau produse, le încărcau la repezeală şi plecau mai departe. Lumea era buimăcită şi speriată.

Vânzătorilor care se împotriveau, soldaţii le puneau pistolul la tâmplă”. Aceeaşi soartă au avut-o şi gospodăriile private, mai ales după ce infractorii au fost eliberaţi din închisori.

Ecaterina Străjescu din s. Vertiujeni, r-nul Teleneşti, își amintea: „…era în noaptea după ce noi, copiii, întâmpinaserăm ziua soldaţii cu steluţe roşii în frunte. A sosit un detaşament dintre cei eliberaţi din puşcărie, le spuneau calmuci.

Erau îmbrăcaţi în pufoaice, caraghioşi la înfăţişare şi răutăcioşi. Au venit la nana în toiul nopţii şi au început să strige, să-i ameninţe cu armele că-i împuşcă, dacă nu le dă slănină, ouă şi vin.

Biata nana stătea înmărmurită de frică pe o laviţă sub icoane. A urmat o împuşcătură şi nana s-a prăvălit, şi icoana a căzut peste ea. Pe băbaca l-au scos afară.

Unul a pus mitraliera pe capul lui ca pe un suport şi a început a trage în aer cerând vin. El le-a dat. A deschis larg uşile la beci şi au cărat cu căldările cât au dorit. Spre ziuă băbaca a scos cepurile de la poloboace.

A curs şi tot vinul, dar el ştia că în nopţile următoare soldaţii n-o să mai aibă la ce veni… Ouă şi slănină n-au mai găsit, cu toate că au cotrobăit toată casa”.

Dacă te pronunțai contra „eliberatorilor”, erai împușcat

O altă misiune a bolșevicilor în prima săptămână de ocupație era stabilirea locaţiei gospodăriilor celor refugiaţi şi transformarea acestora în edificii de menire socială.

În s. Gaidar, r-nul Ceadâr-Lunga, casa lui Ion Capţamun a devenit ambulatoriu, iar în casa lui Ion Ienachi din s. Tomai a fost deschisă o şcoală.

Din gospodăria lui Dumitru Topciu au fost confiscate două case, una fiind transformată în spital, iar cealaltă casă – în cooperativă. Și locuința fostului primar din s. Valea Perjei Noi a fost amenajată ca şcoală.

Pomenindu-se cu Armata Roșie în sat, conducătorii localităților s-a comportat după cum le-a dictat conștiința. În unele sate, administrația locală s-a pronunțat public împotriva expansionismului sovietic.

În cadrul celor două adunări ale sătenilor din Hâșdieni, r-nul Glodeni, din 28 iunie și 4 august 1940, primarul Mihail Mutâlică a vorbit fără ocolișuri despre ocuparea Basarabiei, accentuând că toate etniile au drepturi egale.

În consecință, la mijlocul lui august, acesta a fost arestat.

Pe 22 februarie 1941, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare sentinţa Judecătoriei Bălţi din 30 ianuarie, același an, prin care Mutâlică era condamnat la pedeapsa capitală și confiscarea averii.

Un caz similar a avut loc pe 28 iunie 1940 în s. Trifăneşti, judeţul Soroca, unde Vasile Sofica își îndemna sătenii să opună rezistenţă Armatei Roşii și intenţiona să dea foc podului de peste Răut, pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice. Peste câteva zile, a fost și el arestat, iar apoi a fost condamnat la moarte.

În alte sate, oamenii au fost îndemnaţi să întâmpine ocupanții în mod organizat. Eleva lui Alexandru Cristea, Claudia Cobasnean, îşi amintea de acea zi: „La 28 iunie 1940, eram în sat.

S-a anunţat că toată lumea trebuie să meargă la o intersecţie de drumuri. Nu ştia nimeni de ce. Am aflat ulterior că lumea era adunată ca să întâmpine armata sovietică”.

 

Primele mitinguri ale sovieticilor

 

Odată sosiți în Basarabia, sovieticii organizau adunări în fiecare localitate. Ei anunțau oamenii că s-a schimbat orânduirea și îi obligau să o recunoască.

Susţinătorii bolșevicilor, cunoscuţi în localitate, țineau discursuri prin care denigrau statul român, plângându-se de viaţa grea pe care au dus-o pe parcursul a 22 de ani.

Totodată, deținătorii de arme urmau să le predea la sovietul sătesc. Cei care nu se supuneau acestui ordin au fost pedepsiți la ani grei de Gulag.

La 29 iunie 1940, la Chișinău, autoritățile sovietice au organizat un mare miting, la care au participat 100 000 de oameni, inclusiv Nikita Hrușciov, pe atunci prim-secretar al CC al PC(b) din Ucraina, S. Timoșenko, comisarul poporului pentru apărare din URSS, L. Mehlis, șeful Direcției politice generale a Armatei Roșii și S. Burlacenko, președinte al Comitetului revoluționar provizoriu din Basarabia.În aceeaşi zi, și în alte localităţi au fost organizate mitinguri.

Gherasim Păduraru, locuitor al s. Roșieticii Vechi, care ulterior a devenit preot la Chișinău și s-a opus până la moarte regimului sovietic, scria în romanul său „Taina porților zăvorâte”:

„Chiar a doua zi după ce au trecut armatele rusești prin satul nostru, am fost chemați toți oamenii din sat la miting. În fața lumii a vorbit un rus în rusește, iar moș Axinte Chivriga ne traducea în românește. A vorbit foarte mult rusul, însă toată cuvântarea lui se rezuma la următoarele: că am scăpat de boieri, că pământul de azi înainte e al nostru și stăpâni în țară la noi, cică, vor fi muncitorii și țăranii”.

 

Maladiile care au infectat Basarabia, odată cu Armata Roşie.

 

 

 

 

 

 

 

„Poporul sovietic, venind în Basarabia, s-a comportat de parcă ar fi flămând de sex”, spunea ministrul Sănătății de la Chișinău în 1941. 

În primele luni ale invaziei sovietice în Basarabia, s-a mărit numărul bolnavilor de tifos, cori şi scarlatină, iar, în localitățile în care erau dislocate garnizoane militare, tronau bolile venerice.

Autoritățile sovietice nu au intervenit la stingerea focarelor de infecții, care au atins cote maxime în ianuarie-martie 1941.

La 1 ianuarie 1941, în r-nul Orhei, erau înregistrate: un caz de tifos, șase cazuri de febră tifoidă, 47 cazuri de scarlatină și trei cazuri de difterie.

În același timp, în satele Gura Galbenă şi Satul Nou, erau câte aproximativ 50 de bolnavi de tifos exantematic.

În Dubăsari, Cimișeni și Corjeva din r-nul Budești, se răspândea epidemia de tifos. În Ocnița fuseseră depistate două cazuri de tifos, opt cazuri de scarlatină și 34 cazuri de cori.

În primăvara lui 1941, în localitatea Dezghinge, r-nul Comrat, se făcea simțită o invazie de cori printre copii, care a avut și cazuri letale.

Deşi situaţia era foarte gravă, autoritățile raionale și cele județene nu au întreprins nimic eficient pentru a o redresa.

În unele localități, măsurile de profilaxie se limitau la dezinfectarea locuințelor. Spre exemplu, în s. Grimeşti, r-nul Lipcani, au fost dezinfectate 57 de case din cele 230 câte erau în localitate.

Nici puținii bani alocați pentru vaccinare nu erau utilizați conform destinației. De pildă, în r-nul Sculeni, au fost vaccinați doar 7138 dintre cei 12150 de locuitori.

Soldații se aruncau aproape la toate femeile.

Despre bolile venerice, în documentele timpului se discută cu girul „strict secret”. La ședința activului PC(b)M al județului Soroca din 9 septembrie 1940, s-a recunoscut că foarte mulți militari se adresează la medici cu astfel de probleme.

Pentru a stopa această stare de lucruri, au început arestările persoanelor civile.

Astfel, la 11 octombrie 1940, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare o sentință a Judecătoriei Populare a orașului Cahul, prin care Tamara Taraktova era condamnată la cinci ani privațiune de libertate.

Femeia era acuzată că găzduia prostituate în apartamentul său din Cahul.

Ceva mai târziu, la 15 noiembrie, Judecătoria Supremă a lăsat în vigoare și decizia Judecătoriei Populare Leova de a o condamna pe Anastasia Dobrova la doi ani de pușcărie.

Suferind de o boală venerică, aceasta a molipsit mai mulți ostași ai Armatei Roșii. Nici unul dintre numeroasele dosare de arhivă, care au fost consultate de către cercetători, nu face trimitere la pedepsirea vreunui ostaș.

La ședința activului republican a PC(b)M din 2-4 ianuarie 1941, ministrul Sănătății a spus cu text deschis: „Poporul sovietic, venind în Basarabia, s-a comportat de parcă ar fi flămând de sex.

Se aruncau aproape la toate femeile, îndeosebi au păcătuit militarii. Această nereținere a condus la îmbolnăvirea multor militari și comandanți”.

Criza de medici

 

Lipsa cadrelor medicale a fost un alt motiv al dezlănțuirii bolilor în Basarabia în acea perioadă. După invazia sovietică, majoritatea medicilor de aici au plecat peste Prut.

Pentru a împiedica concedierea cadrelor rămase, la 3 ianuarie 1941, a fost emisă Hotărârea Comitetului Central al Partidului, „cu privire la întărirea medicilor de sector”, prin care „se interzice Comitetelor executive județene și raionale transferarea medicilor de sector din localitățile sătești în centrele raionale sau la un alt serviciu”.

Cu toate acestea, în mai multe localități din Basarabia, nu exista nici un cadru medical. Așa era, de exemplu, în satele Djoltai, Beș Ghioz și Gaidari din r-nul Ceadâr-Lunga.

În căutarea unei soluții, la 10 decembrie 1940, a fost semnat ordinul nr. 139, care prevedea că toţi studenţii anului III ai Şcolii Medicale de Felceri din Tiraspol urmau a fi repartizaţi pentru stagiere la Staţia Epidemiologică din Chişinău.

Iar de aici, la 18 decembrie, viitorii absolvenţi au fost trimişi în cele mai afectate localităţi, pentru a lupta cu epidemiile.

În pofida faptului că starea de sănătate a populaţiei era critică și lipseau medicii, lucrătorii sanitari erau folosiţi, mai întâi de toate, în scopuri ideologice.

Din amintirile Olgăi Platon de la circumscripția sanitară Bardar, înțelegem că, duminicile și de sărbători, ea era impusă să țină lecții sanitare pentru locuitorii satului Pojoreni, fiind împiedicată în acest mod să meargă la Biserică.

Iar Teodosie Guzun din comuna Dubăsari, care, în timpul serviciului militar, a absolvit Școala sanitară din Galați, relata:

„În seara zilei de 31 decembrie 1940, mă cheamă la Primărie [sovietul sătesc] și, fiindcă în comună era strașnică epidemie (peste 100 de cazuri), mi s-a impus munca de dezinfector sanitar, având informație că eu în armata română am fost în campania sanitară.

Serviciul ce mi s-a impus era obligatoriu și urma să-l îndeplinesc în cele mai grele condiții.

De exemplu, mă punea să adun rufele, să le fierb, să le dau la etuvă, să umblu prin sat să dezbrac bolnavii, să-i caut de paraziți, să-i tund și multe alte lucruri… S-a terminat epidemia de tifos și au început în primăvară „frigurile”.

Iarăși mă chemă și-mi spun că sunt mobilizat și la această boală.

N-am putut zice nimic, vedeam că vor să mă prindă cu vinovăție și să fiu deportat. Îmi dau pastile de chinină să le distribui pe la bolnavi pe acasă de două ori pe zi: dimineața și seara, și nu numai în comuna Dubăsari, dar și în Corjova, având un număr de 100 de persoane”.

 

Trei pacienţi pe un pat.

 

În ceea ce privește asigurarea cu medicamente, a fost utilizat inventarul existent și, întâi de toate, leacurile vechi, cu termenul de valabilitate expirat.

Puținele medicamente calitative, aduse din URSS în Basarabia, erau destinate cadrelor de conducere, iar celelalte, pentru muritorii de rând, erau mai puţin eficiente decât cele românești.

La Conferința de dare de seamă și alegeri a organizației județene Orhei a PC(b)M din 1-2 februarie 1941, unul dintre vorbitori a dat de înţeles că, în discuțiile particulare, medicii afirmă că leacurile sovietice sunt de calitate proastă.

În afară de aceasta, resursele financiare alocate pentru medicină din bugetul republican nu erau utilizate conform destinației. De regulă, din aceşti bani se achitau doar salariile cadrelor medicale.

De exemplu, în primul trimestru al anului 1941, direcția sănătate a raionului Sculeni nu a utilizat 23 000 de ruble, pe când salariul mediu lunar al unui lucrător medical era de 246. Iar pentru anul 1940, în r-nul Congaz, au fost repartizate 54 800 de ruble, din care nu s-a cheltuit nimic…

Propaganda timpului în sfera medicinei pornea de la ideea că statul sovietic, având grijă de toţi cetățenii, deschide spitale în fiecare centru raional.

Însă ceea ce, în terminologia timpului, se numea „spital”, însemna, de fapt, o casă confiscată de la localnici și câteva paturi.

Ambulatoriul din Soroca, de exemplu, se afla într-o stare deplorabilă.

Aici albiturile se schimbau o dată în 10–15 zile, bolnavii își păstrau lucrurile personale sub saltele sau paturi şi erau obligaţi să spele podelele.

Intervenţiile chirurgicale se făceau cu instrumente ruginite. Din lipsă de spațiu, pacienţii cu formă deschisă și închisă de tuberculoză erau spitalizați în aceleași saloane. În ambulatoriul din Budești situaţia era şi mai tristă, fiindcă un pat revenea la câte trei-patru bolnavi.

Nici la spitalul raional din Glodeni nu erau suficiente paturi, noptiere şi instrumente necesare, iar în cabinetul stomatologic instrumentele erau ruginite, apa distilată lipsea, fiind înlocuită cu apă de ploaie.

Ambulatoriul din Străşeni, deschis în anul 1940, avea o capacitate de 25 de paturi, dar la 1 ianuarie 1941 nu dispunea nici de bucătărie, nici de spălătorie.

Instituţia medicală din Vadul lui Vodă se afla la etajul doi al unei case naţionalizate şi avea zece paturi, însă nu era conectată la sistemele de canalizare şi de asemenea nu avea apă.

Ambulatoriul de la Cărpineni activa în clădirea fostului oficiu poştal.

La alte aşa-numite spitale sovietice lipseau până şi lingurile sau furculiţele.

Lipsa de combustibil

 

Nici combustibilul nu era destinat instituțiilor medicale în perioada rece a anului. În spitalele din Chișinău erau necesare 2300 de tone, dar li s-a distribuit mai puţin de jumătate. 

În județul Tighina, unităţile spitaliceşti erau asigurate cu lemne în proporție de 60-65%.

Pentru încălzirea spitalelor din județul Soroca era nevoie de 180 de vagoane cu lemn, dar autorităţile s-au limitat să folosească numai o sută…

 

 

 Cei care conduceau Basarabia erau agramați aduși din Rusia și Ucraina

 

 

 

 

Cadrele de conducere din Basarabia, în timpul primei ocupații sovietice, erau persoane agramate, aduse din Rusia, Ucraina și RASS Moldovenească.

La data atacului sovietic mișelesc împotriva României, în sistemul de lagăre și pușcării al URSS, denumit gulag, își ispășeau pedeapsa două milioane de cetățeni.

Alte câteva milioane, oameni nevinovați, erau forțați să muncească în regim de deportare.

În doar trei ani, au fost executați prin sentințe improvizate și îngropați fără urmă sau în gropi comune circa un milion de oameni. Așa arată doar cifrele oficiale.

În realitate, cercetătorii au descoperit mule alte victime ale odioasei poliții sovietice NKVD. Și aici apare o simplă întrebare: cum e posibil ca un regim, care-și omora sau își ținea prin temnițe milioane de cetățeni, să aducă eliberare altor popoare?

Imediat după ce a intrat pe pământul României, agresorul a tratat populația Basarabiei cu ostilitate, neglijând tradițiile, istoria și alte valori ale băștinașilor.

În doar câteva zile, au fost lichidate instituțiile de stat românești, în sediile acestora fiind postați comandanți militari.

Au fost confiscate averile celor bogați și pământurile gospodarilor, ale bisericilor și mănăstirilor.

Limba de comunicare în cancelariile nou-formate și în spațiul public a devenit exclusiv rusa.

Odată cu impunerea scrisului rusesc, basarabenii au fost declarați analfabeți.

Nu încape îndoială că, la 28 iunie 1940, pământul nostru a fost invadat de străini, după cum ne vom convinge și din cele ce urmează.

Șefii raionului Strășeni, niște oameni fără școală, veniţi aici cu tancurile

Sovieticii aveau deja o bună practică de încorporare a pământurilor străine.

În septembrie 1939, armata roșie ocupase, prin aceeași metodă a atacului surprinzător, un vast teritoriu al Poloniei. Iar cu două săptămâni înainte de a trece Nistrul, URSS a pus stăpânire pe statele baltice.

 

Și în Basarabia structura guvernării era pregătită din timp, în vârful piramidei puterii situându-se comitetele partidului comunist bolșevic, care activau în strânsă legătură cu organele NKVD.

Raionul Strășeni, numit inițial de sovietici drept „volostie”, i-a fost încredințat unui oarecare Vasili Makarenko, ucrainean de origine, care a fost numit în funcția de prim-secretar al comitetului raional de partid.

Acesta avea doar trei clase și, necunoscând nici o limbă străină, cu atât mai puțin înțelegea româna.

Venind aici cu tancul din regiunea Voroșilovgrad, el și-a demonstrat lipsa totală de competență pentru a ridica bunăstarea băștinașilor.

Din contră, a instaurat un regim antiuman, semănând teroare și batjocură și plecând din Strășeni peste vreo trei luni.

În locul său a venit Ivan Andreev, de aceeași naționalitate, care exercita funcția de secretar al doilea al comitetului raional de partid. Puțin mai instruit, acesta avea studii medii.

Sosise și el din Ucraina, raionul Sivaș, regiunea Zaporojie, unde a lucrat instructor la un comitet de partid.

Anume sub conducerea lui Andreev, raionul Strășeni a cunoscut o perioadă de deznaționalizare și rusificare intensă și, totodată, a fost pregătit și a efectuat procesul de deportare din 1941.

În același timp, din regiunea Voroșilovgrad, a mai venit la Strășeni un secretar raional de partid, Ivan Oleinik, de asemenea un om fără carte.

Împuternicit cu problema cadrelor, acesta a alungat toți specialiștii vechi din toate instituțiile raionale și a numit în locul acestora persoane fără studii și experiență.

Tot el a fost responsabil de promovarea ideologiei antiromânești și de educarea silită a „omului nou – constructor al comunismului”.

Un alt ucrainean cu trei clase, Mihail Potereaiko, a venit la Strășeni din regiunea Sumî, luându-i locul la funcția de președintele al Executivului raional unui oarecare Cerednicenko.

Fiind deputat în sovietul suprem al Ucrainei, cel de-al doilea s-a întors la Kiev.

Menționăm că, deși comitetele executive ale puterii de stat la nivel local reprezentau cetățenii în URSS, în Basarabia anului 1940 și acestea au fost formate de străini, în numele „muncitorilor și țăranilor”…

Este de notat și faptul că secretarul Executivului raional din Strășeni era rusul Nicolai Secikin, care fusese anterior primar într-o localitate din regiunea Harkov.

Tătari și ruși, evrei și ucraineni, făceau legea în raion

Aceeași situație se făcea observată și în alte instituții. Șeful secției raionale a securității de stat, NKVD, era Osman Habibulin, un tătar cu studii medii, care a fost trimis la Strășeni tocmai din orașul Kazan, Rusia, unde reușise să trimită pe lumea cealaltă sute de oameni.

 

 

 

 

 

De altfel, anume Habibulin este cel care, la 13 iunie 1941, a semnat dosarele privind deportările strășenenilor.

Pe atunci, în cadrul poliției secrete NKVD, activa și așa-zisa „miliție”, care racola tineri pentru „supravegherea ordinii publice”.

Iar comandantul secției raionale de miliție din Strășeni, evreul Naum Yuhman, venise din regiunea Jitomir.

Chiar dacă avea numai patru clase, respectivul se evidenția prin devotament față de regimul bolșevic și măiestria de a intra prin gospodării, unde maltrata oamenii și le confisca averile.

Primul procuror sovietic la Strășeni, rusul Andrei Litveakov, avea șapte clase, dar a fost destituit din funcție peste mai puțin de trei luni.

Drept motiv pentru concedierea sa a servit faptul că Litveakov nu a fost destul de intransigent cu specialiștii vechi, că nu a semnalat îndeajuns despre ostilitățile „dușmanilor de clasă”, tolerând pe alocuri activitatea acestora.

El a fost înlocuit cu un alt rus, Semion Poșegorov, care făcuse doar școala începătoare, însă lucrase deja în organele de partid, în regiunea Kameneț-Podolsk din Ucraina.

Judecător era Andrei Dehtearenko, ucrainean din Harkov, venit și el în Basarabia cu tancul chiar în primele zile ale ocupației.

Cu toate acestea, el se numea „al poporului”.

E adevărat că nu prea avea de lucru, deoarece arestații erau împușcați prin subsolurile NKVD-ului, fără nicio sentință.

Puținii osândiți, care ajungeau la Dehtearenko, erau judecați în limba rusă, după legea Ucrainei sovietice.

Trei specialiști erau din RASS Moldovenească.

Nu putem trece cu vederea, în acest context, și specialiștii aduși din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) constituită în 1924 peste Nistru.

Chiar dacă își spuneau „moldoveni” și poate mai dezlegau câteva cuvinte românești, aceștia făceau parte din nomenclatura sovietică total rusificată.

Printre cele 37 de persoane înscrise într-o listă a conducătorilor organelor raionale de partid din Strășeni, datată la 17 septembrie 1940, nu găsim nici un băștinaș, ci numai trei „moldoveni” din stânga Nistrului.

Este vorba de tiraspolenii Semion Mițul, inspector școlar al raionului, care avea studii medii și anterior deținuse o funcție similară în capitala RASSM, și Mefodie Scurtul, cu studii medii neterminate, fost muncitor la o fabrică de mobilă, care a fost numit în calitate de șef al secției personal a Executivului raional.

Al treilea „cadru național” era Ivan Derevici din Râbnița. Acesta venise la Strășeni, însoțit de un grup de tineri, pentru a forma organizația de comsomol a raionului.  

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Mariana S. Țăranu,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

– https://www.timpul.md/articol/crimele-comunismului 

 

George Mârzencu, istoric

https://www.timpul.md/articol/crimele-comunismului-ocupanii- cei-care-conduceau-basarabia-erau-agramai-adui-din-rusia-i-ucraina-

Publicitate

09/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: