CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMÂNII SI SARBATORILE DE ANUL NOU. FOTO SI VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANUL NOU LA ROMANI

 

 

Revelionul sau “Ingropatul anului”

 

 

 

La romani, Sarbatorile de iarna se desfasoara intre 24 decembrie si 7 ianuarie si au ca puncte centrale zilele Craciunului, Anului Nou si Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importanta fiind repertoriul neasemuit de bogat in datine si credinte.

 Ciclul Sarbatorilor de Anul Nou este impartit simetric in doua segmente: perioada dintre Craciun si miezul noptii de 31 decembrie si apoi pana la Boboteaza.

In prima parte a ciclului, timpul se degradeaza neincetat: se mareste noaptea, sporeste frigul si intunericul si, o data cu acestea, spaima oamenilor ca lumea merge spre pierzanie, ca va veni momentul cand Soarele va disparea definitiv de pe cer.

 Soseste apoi fenomenul astronomic spectaculos al solstitiului de iarna, cand Soarele incepe sa urce pe bolta cerului si ziua sa creasca putin cate putin, “cu cat sare cocosul pe pragul casei” sau “cu cat se misca puiul in gaoacea oului”.

 

 

Innoirea anului

 

 

Ceremonialul de innoire simbolica a timpului, in noaptea de 31 decembrie/1 ianuarie, este numit “Ingropatul Anului”, denumirea de Revelion apartinand timpurilor moderne.

Timpul obiectiv, care curge spre infinit, este “oprit” dupa 365 de zile si intors, precum ceasornicul, pentru a fi reluat de la capat in ziua de Anul Nou, se arata in lucrarea “Zile si mituri – calendarul taranului roman”, de Ion Ghinoiu.

Asemanator divinitatii, timpul se naste anual, intinereste, se maturizeaza, imbatraneste si moare pentru a renaste dupa alte 365 de zile.

Sunt o mamica implinita! sunt aici doar pentru cei dragi!
“Cele rele sa se spele,cele bune sa se-adune.”

Ideea innoirii timpului supravietuieste in calendarul popular, unde “sfintii” sunt tineri, maturi si batrani, dupa cum s-au impartit sarbatorile.

Cei de la inceputul anului sunt tineri (Sfantul Vasile, Dragobete, Sangiorz), la mijlocul anului sunt maturi (Sfantul Ilie, Sfanta Maria), iar ultimii sarbatoriti sunt, fara exceptie, batrani (Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun).

 Exista insa si exceptii: Mos Alexa si Baba Dochia (1 si 17 martie), celebrati primavara, si-au pastrat locul avut intr-un stravechi calendar, cu inceputul de an in perioada echinoctiului de primavara.

 

 

Spiritele se intorc printre cei vii

 

 

Prin multe obiceiuri si credinte se exprima la inceput teama, dezordinea si haosul, iar dupa miezul noptii de Revelion optimismul, veselia, ordinea si echilibrul.

Cele mai importante obiceiuri sunt sacrificiul ritual al porcului, prepararea alimentelor rituale din grau (colaci, turte) si din carne de porc (piftie, carnati), credinta ca se deschid mormintele si spiritele se intorc printre cei vii, abundenta ospetelor si petrecerilor.

Perinita, strigatul peste sat, bilant nocturn, in auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rau in anul care se incheie si colindele cetelor de feciori sunt obiceiuri la fel de importante.

Nu pot lipsi de la sate stingerea luminilor in noaptea de Revelion (ce simbolizeaza intunericul si haosul desavarsit provocat de moartea divinitatii), aprinderea luminilor care simbolizeaza nasterea, credinta deschiderii cerului, arderea comorilor si vorbitul animalelor, incercarea norocului, aflarea ursitei, intocmirea calendarului si impacarea pricinilor.

Prin Sorcova se incearca alungarea spiritelor malefice prin zgomote, iar Plugusorul reprezinta inceperea simbolica a lucrului.

Nu toate tarile sarbatoresc in acelasi timp Anul Nou si nici in acelasi fel. In diferite parti ale lumii sunt folosite diverse calendare. Cu mult timp in urma, timpul a fost impartit in zile, luni si ani.

Unele calendare se bazeaza pe miscarile Lunii, altele pe ale Soarelui, in timp ce altele si pe ale Lunii, si pe ale Soarelui. In intreaga lume insa, Anul Nou este celebrat in mod sarbatoresc, cu mult fast si veselie.

 

Prima zi a Anului Nou este patronata de Sfantul Vasile

 

Sfantul Vasile cel Mare este unul dintre primii patriarhi ai Constantinopolului, cel care a avut un rol esential in delimitarea ritului rasaritean, al ortodoxiei, de cel apusean. In prima zi a anului nou, ziua Sfantului Vasile, se canta colinde specifice si se impart daruri, mai mult simbolice. In unele zone, de Sfantul Vasile copiii si tinerii pleaca cu Plugusorul.

Acest obicei reprezinta un rit precrestin de fertilizare, de invocare a spiritelor bune in casa si in gospodaria celui “urat”.

In ziua de Sfantul Vasile, cerul este deschis si se considera ca rugaciunile sunt mai eficiente, dar si ca magia are mai multi sorti de izbanda. Din aceste motive, in aceasta zi li se prezice fetelor viitorul.

 Pentru aceasta, in vechime se foloseau mai multe tehnici de ghicit, cele mai cunoscute fiind cea cu ajutorul cartilor si cea cu oglinda. De asemenea, pentru ca fata sa-si viseze ursitul, ea trebuia sa-si puna sub limba, inainte de a se culca, putin busuioc.

La sate se coace si acum paine pentru toata familia, si se “citesc” evenimentele din anul abia inceput (prin felul in care se rupea painea, prin studierea norilor sau a felului in care bate vantul) si se incearca deducerea soartii rudelor si prietenilor.

In unele zone, copiii merg cu sorcova (care simbolizeaza sceptrul lui Hermes); atingerea acesteia, insotita de o urare, este considerata ca fiind aducatoare de noroc.

 

 

Sorcova

 

 

“Sorcova, vesela, Sa traiti, sa-mbatraniti, Peste vara, primavara, Ca un par, ca un mar, Ca un fir de trandafir, Tare ca piatra, Iute ca sageata, Tare ca fierul, Iute ca otelul. La anul si la multi ani!”

Acest obicei il gasim la toate popoarele din cele mai vechi timpuri. In loc de batul impodobit cu flori de foita colorata, cum este la noi, la romani, se mergea pe la case cu ramuri de maslin sau de laur, pentru a se face urari de Anul Nou.

 

 

Inainte, sorcova se facea din mladite de copaci (de obicei meri sau trandafiri), care se puneau in noaptea de Sf. Andrei in apa, iar de Anul Nou, daca infloreau, aduceau mult noroc. Astazi se pune, in loc de crengute, grau in ghivece sau in farfurii care, dupa ce creste verde si frumos, se daruieste de Anul Nou celor dragi, facandu-li-se urari sau se pastreaza in casa ca semn al viitorului belsug.

 Cuvantul “sorcova” este de origine slava (sorok – 40, numarul corespunzand exact cu cele 40 de lovituri ce se dau cu sorcova asupra celui caruia i se ureaza, in timpul recitarii colindului).

 

Plugul si plugusorul copiilor

 

 

In ajunul Anului Nou, in Moldova, cete de flacai si de barbati de curand insurati pleaca cu Plugul – stravechi obicei agrar derivat dintr-o practica primitiva, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obisnuita de recolte bogate in anul care abia incepe.

Urarea de plugusor este de fapt un adevarat poem care deschide cu har, recurgand la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generala a Sarbatorilor de Anul Nou, colorand desfasurarea acestei sarbatori cu acele elemente care ilustreaza una dintre principalele ocupatii ale poporului nostru – agricultura.

 

 

Plugusorul copiilor este tot un obicei stravechi agrar. In ajunul Anului Nou, cetele de copii intra din casa in casa sa ureze, purtand bice (harapnice) din care pocnesc, clopotei, talangi etc. Urarea este un lung poem in versuri, care prezinta succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului pana la coptul colacilor.

 

 

Jocul caprei

 

 

Capra a fost socotita de romani ca animalul care da semne daca vremea va fi buna sau rea. Jocul “caprei” (omorarea, bocirea, inmormantarea, invierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult.

In cadrul sarbatorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul caprei”.

 

 

In zilele noastre, jocul a ramas un pretext pentru una dintre traditionalele manifestari artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare in culori vii, uneori stridente, pentru inveselirea gospodarilor si pentru urari bune cu prilejul Anului Nou. In satele si comunele maramuresene se practica “doua tipuri distincte de “capra”: – jocul caprei – bazat numai pe acompaniament muzical (la Ieud, un singur fluieras; la Botiza, patru sau sase fluierasi) – jocul caprei inclus intr-un spectacol popular complex.

Ca si celelalte jocuri cu masti practicate in timpul Sarbatorilor de iarna, si in jocul caprei” si-au facut loc, pe langa mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul), mastile de draci” si mosi” care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dand uneori o nuanta de grotesc.

 

 

Superstitii

 

 

Este bine stiut ca de felul in care pasesti in noul an depinde cum iti merge pe parcursul acestuia. Pentru a ocoli necazurile, batranii s-au inconjurat de tot felul de superstitii pe care le-au transmis cu grija urmasilor.

 Se spune ca, la sfarsitul anului, este bine ca tot omul sa aiba datoriile platite, pentru ca in anul care vine sa nu fie nevoit sa scoata multi bani din buzunare.

Se mai spune, de asemenea, ca in prag de an nou casa trebuie sa fie curata, oricand gata sa primeasca oaspeti. Nici rufele murdare nu este bine sa fie lasate pentru dupa Anul Nou. Spalandu-le inainte de intrarea in noul an, te feresti de saracie si de mizerie.

Pregatirea bucatelor pentru seara dintre ani este invaluita si ea in umbra superstitiilor. Astfel, pentru noaptea dintre ani nu se gateste mancare din carne de pasare, deoarece asa cum gaina scormoneste in pamant si-l imprastie, tot asa se risipeste norocul si bunastarea casei.

O traditie mai noua cere ca miezul noptii de Revelion sa-i surprinda pe indragostiti sarutandu-se sub crenguta de vasc atarnata la usa. Se spune ca daca noul an te “prinde” astfel, atunci dragostea va intra tot anul in gospodarie, iar cei ai casei vor trai in armonie.

O alta superstitie este si aceea ca prima persoana care intra in casa in noul an sa fie barbat.

Asta pentru ca el reprezinta stalpul casei, iar daca intra primul, atunci fericirea casei nu va fi clintita de greutatile cotidiene. Pe 1 ianuarie este bine ca in case sa intre “semanatorii”.
Acestia arunca cu grau sau, mai nou, cu orez in toate incaperile pentru ca cei ai casei sa aiba parte de un an prosper.

In prima zi din noul an nu se matura si nici nu se aduna graul sau orezul pentru a nu atrage saracirea casei in anul cel nou. Se mai spune ca cine va dormi in Ziua de Sfantul Vasile va fi tot anul somnoros.

Daca in ajunul lui Sfantul Vasile, seara, fetele pun intr-un vas cu apa un fir de busuioc si o ramura de mar, apoi un ban ca punte, lasandu-le astfel in noaptea Anului Nou pana dimineata, il vor visa pe tanarul care le va cere in casatorie. In dimineata de Sfantul Vasile, fetele mari se duc in ocolul vitelor si dau cu piciorul intr-o vaca ce sta culcata zicand: “Hai, estimp, hai altadata, hai la anul, hai la doi ani etc”.

La ce zicere se va scula vaca, atunci se va marita fata.

 

Semnele

 

• Cand la masa se varsa piper, e semn de cearta;

• Daca se varsa ceai, e semn bun;

• Cand un bat de chibrit paraie mai lung in mana cuiva, e semn ca acela va lua bani;

• Daca la masa sunt puse din intamplare mai multe tacamuri decat numarul persoanelor, e semn ca vor veni musafiri pe neasteptate;

• Cel care mananca cu lacomie sau ceva gretos trebuie sa bata din palme, ca sa nu i se aplece;

• Cand la masa se varsa vinul din pahar, e semn de veselie;

• Pentru cel care stranuta e semn ca va face chef;

• Cel care mananca mult trage a saracie;

• Cel care va manca sau va bea ceva dat peste fereastra poate sa turbeze;

• Cand se varsa cafea, e semn ca respectiva persoana va primi bani.

 

 

 

 

 

 

Gazda, dar si invitat de Revelion

 

 

Joci rol de gazda anul acesta de Revelion? Va trebui sa pui la bataie toata inventivitatea ta pentru a fi la inaltime, pentru a organiza o petrecere pe care invitatii tai sa o tina minte.

Totusi, va trebui sa imbini utilul cu placutul, cu alte cuvinte sa ai grija sa nu devii bucatareasa-ospatarita a chefului in loc sa petreci si tu alaturi de cei pe care i-ai primit in casa.

Nu te oferi tu sa faci toata mancarea, chiar daca ti se pare ca ai timp destul sa gatesti, avand trei zile libere inainte de noaptea de Revelion.

Fa astfel incat sa va intalniti intre voi, doamnele si domnisoarele, si stabiliti meniul serii, apoi impartiti intre voi gatitul.

De cumparat, ar trebui cumparate toate ingredientele si produsele necesare deodata, pentru ca toata lumea sa stie pentru ce si cat s-a cheltuit, iar plata sa se faca in mod egal.

 

Exista mai mereu mici discutii pe aceasta tema si e pacat ca tot cheful sa se duca de rapa. Cumparati totul cat mai din timp, chiar de astazi, mai ales bautura, cu care toti se vor aproviziona din belsug pentru vacanta de Revelion.

Pregateste partea din meniu care iti revine tie cat mai repede posibil: daca sunt sarmale, fripturi sau tot felul de sosuri, pregateste-le chiar si cu cateva zile mai devreme si lasa-le in congelator.

In 31 decembrie nu iti ramane decat sa le muti in oala, tava sau tigaie si sa le pui pe foc sau in cuptor; daca in sarcina ta au cazut aperitivele – salate, platouri sau sandvisuri, fa-le chiar in 31 decembrie, dar incearca sa-ti usurezi munca, cerand la magazin sa ti se felieze mezelurile sau cascavalul.

Daca nu ai aparate electrocasnice, imprumuta ceea ce iti lipseste: mixerul pentru maioneze sau vinete, tocatorul de legume pentru salatele din cruditati, cafetiera – astfel incat sa nu pazesti ibricul de cafea in bucatarie in timp ce ceilalti se distreaza (ai nevoie si de toate termosurile disponibile ale invitatilor tai, pentru a prepara cafeaua din timp, ca sa nu mai pierzi vremea in timpul chefului).

Nu te omori cu curatenia, limiteaza-te la a da cu aspiratorul si a curata baia si bucataria, pentru ca, oricum, dupa petrecere, va trebui sa pui osul la treaba si sa smotruiesti temeinic.

Pune deoparte toate obiectele care se pot sparge. Nu te gandi ca vaza ta preferata sta bine pe televizor, pentru ca nu poti sa stii daca nu cumva, in focul dansului, o sa te trezesti cu ea bucatele.

Asigura-te ca ai tacamuri si farfurii destule pentru toate felurile servite, asa incat sa nu fii nevoita sa speli vase. Mai bine le ceri invitatilor sa aduca de acasa cateva, decat sa risti sa-ti patezi rochia cu detergent de vase.

Desigur, este valabil si pentru pahare si canile de cafea, care trebuie mereu improspatate. Vrei sa-ti lasi musafirii cu gura cascata? Afla cum sa-ti decorezi paharele.

Pentru pahare, foloseste marar agatat in exteriorul paharului, felii de portocala, langa care poti sa adaugi un jeleu viu colorat, o felie de lamaie, langa care pui o maslina, ba chiar si felii de rosii sau castraveti (toate crestate atat cat sa se aseze pe marginea paharelor).

Daca ai cupe, scrumiere, bomboniere pe care nu le vei folosi in timpul chefului in scopul pentru care au fost create, decoreaza masa.

Pune in ele salata ornata cu ardei iuti rosii, o jumatate de grepfrut cu marginea decupata zimtat, in mijlocul careia asezi visine din compot (sau alte fructe colorate, in cazul in care ai in congelator), ciorchini de struguri intre care poti aseza asimetric coji de portocale curatate cu cutitul special pentru decojit, astfel incat sa se onduleze de la sine.

Daca ai bete pentru frigarui, poti sa insiri pe ele tot ce-ti trece prin cap: felii de ridiche intercalate cu masline, boabe de strugure intercalate cu felii de mandarine mici, bucatele de gogosar intercalate cu felii de morcov.

 Practic, aria este cat se poate de larga, poti decora exact asa cum iti trece prin cap. Poti decora paharele in care se va bea vermut asa ca la restaurant, cat se poate de simplu: pe o latime de 1 – 2 centimetri, paharul se ruleaza in albus de ou si apoi in zahar tos.

Cand se usuca, crestezi o felie de portocala, lamaie, cireasa sau visina si o agati de pahar.

 

 

an nou

 

 

 

 

 

basarabialiterara.com.md/

31/12/2014 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | 2 comentarii

AROMÂNII DIN GRECIA

La sud sau sud-vest de tara noastra, in Peninsula Balcanica, pe langa acei numerosi frati ai nostri romani banateni, romani timoceni etc., elementul romanesc isi gaseste o larga reprezentare printre aceia pe care, ca aromani, ii intalnim si astazi in Grecia, Albania, Macedonia sau Croatia.

Pentru a intelege mai bine prezenta acestora, uneori chiar masiva in aceste teritorii ceva mai departe de noi, se cere sa ne reamintim si cateva cunostinte de istorie mai veche.

Astfel, trebuie retinut faptul ca daca romanizarea de la nord de Dunare a stramosilor nostri traci a dus in Dacia Traiana la formarea poporului roman in sec. I i. Ch., apoi, expansiunea romanilor in Peninsula Balcanica, sub numele mai frecvent de valahi, aromani, macedo-romani, megleno-romani sau istro-romani.

De asemenea este necesar sa precizam ca, daca crestinarea celor de la nord a beneficiat, in timpul romanizarii lor, de invataturile  Apostolului Andrei («cel dintai chemat»), cei din sud de Dunare au avut de profitat de pe urma invataturilor Apostolului Pavel, care i-a si vizitat de doua ori. Acestea ne permit sa dam deplina dreptate lui Vlad Bejan si Ion Caprean (1998), cand sustin ca, intr-adevar, «crestinismul nostru este peste tot, de origine latina».

ROMANII SI AROMANII –  aria de raspandire

Din punct de vedere lingvistic, asemanarea mare dintre limba vorbita de cei din nord si limba vorbita de cei de la sud de Dunare, de aceeasi origine latina, ne permite sa ne alturam acelora care sustin ca este vorba de o singura limba (formata inainte de orice alta influenta), cu eventual doua dialecte.

Sub raport etnic si istoric, este necesar sa mai facem si precizarea ca dintre popoarele nomade, de origine germanica, mongola sau slava, care au ajuns in rasaritul Europei si in Peninsula Balcanica, un rol mai semnificativ le revine slavilor care, in sec. V s-au oprit la sudul Dunarii, dislocandu-i spre sud, pe acei traci romanizati care traiau aici.

Imprejurari ca acestea au dus mai la sud, la aparitia aromanilor care, mai ales la inceput, s-au raspandit cu deosebire in jurul Muntilor Pindului, ocupand in acest principal «leagan», teritorii intinse (Terra Valachorum), in zone cunoscute si dupa numele lor semnificativ de Valahia Mare, Valahia Mica, Valahia de Sud etc.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine.

Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor:

Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten… şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor.

Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor.

De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus,împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

 

Originea aromânilor în primele izvoare bizantine: dacii lui Kekaumenos…

 

Potrivit acestei relatări, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii dacilor învinşi de Traian. Dar cum au ajuns între Sava şi Dunăre, adică în actuala Serbie? Dacă ne uităm prin istoriile romane contestate de istoriografia română, care povestesc despre retragerea aureliană, în urma căreia s-au înfiinţat două provincii sud-dunărene cu numele Dacia, ne apropiem de regiunea indicată de Kekaumenos la originea vlahilor.

Dar dacă acceptăm teoria cronicarului bizantin, ar trebui să acceptăm că cel puţin o parte a populaţiei romanizate din Dacia romană s-a retras, în 275, în sudul Dunării. Povestea despre Decebal a preluat-o din istoriile romane păstrate în mediul bizantin.

Care este sursa celorlalte informaţii? Cum face legătura între dacii lui Decebal şi vlahii din Balcani? Parcursul acestora este clar delimitat de autor: învinşi de bizantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia şi Elada, adică în regiuni în care sunt atestaţi din Evul Mediu până azi. Autorul i-a cunoscut destul de bine pe vlahi: descrie implicarea lor în răscoala antibizantină şi le cunoaşte obiceiul transhumanţei.

Cu ocazia pregătirii unei răscoale în vara anului 1066, vlahii, la întrebarea despre locul în care se aflau animalele şi nevestele lor în acel moment, au răspuns că în munţii Bulgariei, identificaţi de specialişti cu Munţii Balcanici până în Pind şi Rodope. Kekaumenos completează: „Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 31-33). Este prima dovadă a migraţiei sezoniere sau transhumanţei practicate de aromâni până la mijlocul secolului al XX-lea şi este prima atestare a principalei ocupaţii a aromânilor – păstoritul.

…şi romanii lui Kinnamos

Un secol mai târziu, un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, relatează episodul unei lupte dintre bizantini şi unguri. În 1166, împăratul bizantin plănuia să atace regatul maghiar din două părţi.

Una dintre oşti, comandată de Leon Vatatzes, urma să îi atace dinspre Marea Neagră. Vatatzes aducea o oaste numeroasă „ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia” (Fontes Historiae Daco – Romanae, III, p. 239, s.n. – M.D.).

Părerile istoricilor despre localizarea acestor vlahi sunt împărţite, unii susţinând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alţii îi plasează în Balcani sau Dobrogea.

În condiţiile în care bizantinii nu aveau autoritate în nordul Dunării, nu se poate accepta plasarea lor aici.

Nici Dobrogea, locuită de multe populaţii, printre care izvoarele nu îi amintesc de români, nu putea sta la originea unui contingent de români suficient de numeros încât să fie remarcat de comandanţii militari bizantini şi de cronicar.

Singura localizare plauzibilă a lor este în Peninsula Balcanică, teritoriu supus bizantinilor, de unde aceştia puteau recruta oaste şi unde sursele îi atestă cu sarcini militare. Dar mult mai importantă este consemnarea tradiţiei despre originea acestor români sud-dunăreni: „despre care se spune” arată o tradiţie care circula deja în cercurile culte de la Bizanţ despre originea romană a aromânilor.

Este o tradiţie cultă, care se vehicula în mijlocul învăţaţilor bizantini. Este exagerat să considerăm că exista o conştiinţă a originii romane la români, cu atât mai mult la românii nord-dunăreni (apologia acestei idei la A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp. 31-32).

Mica Valahie

Aceeaşi origine romană a românilor din sudul Dunării era invocată de Ioniţă cel Frumos, ţarul Ţaratului Româno-bulgar, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea.

Este frumos să credem că exista o conştiinţă a romanităţii la nivelul poporului (A. Armbruster, op.cit., pp. 33-35), însă mă îndoiesc că afirmaţia istoricilor poate fi susţinută. Să nu uităm că această corespondenţă cu Papa a fost iniţiată de mitropolitul ortodox, Vasile de Târnovo.

În condiţiile în care recunoaşterea titlului imperial pentru Asan de către papalitate presupunea recunoaşterea supremaţiei papale, adică o unire bisericească regională, trebuie să acceptăm rolul mitropolitului.

Iar acest mitropolit se putea forma doar în mediul bizantin, ceea ce poate sugera sursa cunoştinţelor despre originea vlahilor balcanici. În capitala bizantină se păstrau consemnate informaţiile despre popoarele cu care imperiul intra în contact, care locuiau în imperiu sau cu care aveau războaie.

În condiţiile în care o mare parte a izvoarelor bizantine au fost distruse, mai ales cu ocazia cuceririi otomane, putem admite că în Bizanţul secolelor XI-XI se aflau lucrări care au stat la baza acestor discuţii despre originea vlahilor, dar care nu s-au păstrat până azi.

Însă Kekaumenos, Kinnamos şi probabil mitropolitul Vasile de Târnovo le-au cunoscut. Mai amintim un alt izvor necunoscut istoriografiei româneşti.

Despre vlahii din Akarnania, în sudul Thesaliei, conduşi de un anume Constantin Aurelian, cronicarul bizantin Apokaukos afirma că se aflau un număr mare de colonişti romani, care acum se numeau vlahi (apud A. Koukoudis, The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, p. 86). Regiunea respectivă a fost denumită mai târziu Mica Valahie.

Potrivit primelor surse bizantine, care discută despre originea vlahilor balcanici, adică a aromânilor, este invocată originea romană (Kinnamos, Apokaukos şi Ioniţă cel Frumos cu papa Inocenţiu al III-lea) sau dacă (Kekaumenos), trecută probabil printr-un proces de romanizare. Trebuie să reţinem că deşi în secolele următoare aromânii apar adesea în surse bizantine şi otomane, locuind în special în regiunea muntoasă din Balcani, pe teritoriul de azi al Greciei, Albaniei, Macedoniei sau Bulgariei, nu se mai discută originea lor.

La intervenţia României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de numeroase conflicte regionale, în condiţiile răscoalelor sau a războaielor antiotomane.

În plus, după 1864 au apărut şcolile româneşti în Balcani, care au creat disensiuni între comunităţile de aromâni, împărţite între susţinători ai românismului, aşa-numiţii românofoni, şi adversarii, cunoscuţi sub numele de grecomani.

Conflictul a evoluat spre distrugeri de şcoli şi biserici, arderea cărţilor în limba română, terorizarea populaţiei românofone, chiar cu concursul autorităţilor turce locale.

În 1903, aromânii s-au implicat în răscoala macedonenilor împotriva turcilor, aşa-numita revoluţie Ilinden.

Dintre faptele lor de arme se remarcă bătălia de la Cruşevo (azi în Macedonia), unde aromânii, sub comanda lui Pitu Guli, au luptat o zi întreagă cu o armată turcă net superioară numeric şi ca armament.

Peste doi ani, la intervenţia diplomatică a României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la şcoală şi biserică în limba lor, de fapt în limba română.

La 23 mai 1905 a fost publicata , de către sultanul turc Abdül Hamîd, o IRADE (un decret imperial), prin care recunostea oficial pentru prima data naţionalitatea română (ullah millet) in  Imperiului Otoman protejandu-i totodata  si  autonomia culturală şi dreptul de autoguvernare locală.

De atunci,aromanii  sarbatoresc pe 23 mai in fiecare an  Ziua naţională a tuturor aromânilor , numiţi laolaltă de turci, greci şi slavi -vlahi,sau vlasi.

Iata  ce continea IRADEAUA  sultanului Abdül Hamîd cu privire la aromani  :

 „Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi religie, luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi ca să fie acordate facilităţi de autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului  în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

Data acordării acestui privilegiu, numit Iradea, 23 mai (stil nou), a devenit Ziua Internaţională a Aromânilor.

Adevăratul salt al aromânilor în viaţa politică din Imperiul otoman a fost determinat de revoluţia junilor turci.

În urma alegerilor parlamentare, doi aromâni au ajuns în Parlamentul Otoman şi au deţinut funcţii importante în administraţia otmană.

Succesul aromânilor a fost efemer din cauza războaielor balcanice. Nu au apucat să se bucure de libertăţile garantate prin Iradeaua din 1905 şi nici de libertăţile democratice câştigate de Junii turci.

Războaiele balcanice i-au găsit pe aromâni împrăştiaţi în diverse aşezări din Balcani şi divizaţi între statele care îi revendicau.

Încă de la declanşarea conflictului, grecii i-au terorizat pe profesorii şi preoţii finanţaţi de România. Abia în urma presiunilor diplomatice, când Grecia a înţeles că are nevoie de România pentru interesele sale în Balcani, guvernul de la Atena a luat măsuri pentru corectarea situaţiei celor arestaţi.

În schimb, presa greacă nu a încetat cu diatribele împotriva românilor şi românofonilor.

Cu ocazia negocierilor de pace de la Londra, o delegaţie de aromâni, rezidenţi în România, a făcut un turneu în capitalele Marilor Puteri, cu sprijinul României, pentru a susţine înfiinţarea unui stat macedonean în sistem federativ, în care sperau că şi ei, aromânii, îşi vor găsi, în sfârşit, drepturile.

În ciuda manifestărilor publice şi a articolelor de presă favorabile din România şi din Europa, interesele Marilor Puteri nu îi aveau în vizor nici pe aromâni, nici un stat macedonean. Nici măcar România nu a susţinut consecvent acest proiect politic, mai ales după ce s-a prefigurat urcarea pe tronul Albaniei a prinţului de Wied, nepotul reginei României.

Pacea de la Bucureşti a consfinţit împărţirea aromânilor între Grecia, Bulgaria şi Serbia, plus partea consistentă din Albania.

Practic, războaiele balcanice au îngropat orice speranţă a aromânilor spre o viaţă naţională proprie, fiind sortiţi de Marile Puteri să fie împărţiţi între statele balcanice, care i-au supus în deceniile următoare unei ofensive de asimilare.

Până la formarea statelor moderne din Balcani, asimilarea aromânilor a fost voluntară, prin căsătorii mixte şi amestecarea lor cu alte etnii. Religia ortodoxă a facilitat asimilarea prin căsătorii mixte cu grecii, bulgarii sau sârbii.

Lupta naţională a popoarelor balcanice împotriva stăpânirii otomane şi formarea statelor naţionale moderne au creat instrumentele asimilării în masă a aromânilor.

Primii aromâni asimilaţi de greci au fost cei care locuiau în aşezările urbane mixte. Biserica a fost primul instrument de asimilare, deoarece slujbele se oficiau în limba greacă, ce era limba de cult în regiune.

Tot prin intermediul Bisericii greceşti s-au format şi primii intelectuali aromâni, cei care au fondat Noua Academiei de la Moscopole. Practic, Academia moscopoleană a fost un instrument al luptei naţionale greceşti în secolul al XVIII-lea şi un moment de vârf al iluminismului grec.

Distrugerea oraşului Moscopole şi exodul locuitorilor, în special către Imperiul Habsburgic, i-a scos pe o parte a lor de sub influenţa grecilor.

Primii intelectuali aromâni din diaspora au sesizat pericolul grecizării, ceea ce le-a adus anatemizarea lor de către înaltul cler grec (cazul lui Mihail Boiagi, autorul primei gramatici aromâne, este elocvent).

Odată cu fondarea statului grec modern, în 1828, începe campania agresivă de asimilare a aromânilor. Unii aromâni şi-au asumat deja aspiraţiile poporului grec şi au avut un rol important în războiul de independenţă.

Statul grec a urmărit cu consecvenţă extinderea teritoriului său pentru a-i cuprinde pe toţi vorbitorii de limbă greacă din Imperiul Otoman, care au fost consideraţi automat greci.

Printre cei vizaţi au fost şi aromânii, mulţi dintre ei vorbitori de greacă. Până în momentul înfiinţării şcolilor româneşti printre aromânii balcanici, nu au prea existat piedici în asimilarea aromânilor. Cei care se pronunţau împotriva grecizării erau anatemizaţi de clerul grec, chiar dacă locuiau în diaspora.

Şcolile româneşti au împărţit în două tabere populaţia aromână: unii au considerat şcolile româneşti instrumentul necesar împotriva grecizării şi au devenit susţinători fervenţi ai învăţământului în limba română, în timp ce alţii considerau că prin acele şcoli se dorea românizarea lor şi au optat pentru identitatea greacă.

La finele secolului al XIX-le,a diverşi călători au sesizat diferendele dintre cele două tabere – de românofoni şi de grecomani – în aceeaşi comunitate, uneori chiar în cadrul aceleiaşi familii.

Conflictul greco-român în jurul aromânilor s-a acutizat după 1905, când sultanul a recunoscut minoritatea aromână şi dreptul la şcoală şi biserică în limba lor. Chiar şi documentul sultanului a fost obţinut la intervenţia fermă a României în urma unui abuz greco-otoman împotriva învăţătorilor aromâni.

Bandele greceşti au terorizat satele aromâne, omorând învăţătorii şi preoţii aromâni, arzând cărţile bisericeşti româneşti şi torturându-i pe liderii aromâni. În 1908, statul român a întrerupt relaţiile diplomatice cu Grecia din cauza acestor atrocităţi, sub presiunea opiniei publice, manipulată cu eficienţă în România de imigranţii aromâni.

În timpul Primului Război Balcanic, guvernul grec a refuzat să accepte finanţarea şcolilor româneşti de către Bucureşti în teritoriile otomane cucerite. La un moment dat au condiţionat acordul de sprijinirea de către România a integrării în graniţele greceşti a teritoriilor locuite de aromâni în Albania.

Până la urmă, deoarece aveau nevoie de România împotriva Bulgariei, în preajma celui de-Al Doilea Război Balcanic, grecii au promis autonomia şcolară şi bisericească pentru aromâni cu finanţare de la Bucureşti.

După Pacea de la Bucureşti din 1913, Grecia şi-a respectat angajamentele luate şi, în perioada interbelică, au funcţionat mai multe şcoli şi licee finanţate de statul român cu acordul tacit al guvernului de la Atena, în care, pe lângă programa din România, se mai preda şi limba greacă, precum şi istoria şi geografia Greciei (Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit., pp. 375-376.).

În schimb, bisericile româneşti au fost rând pe rând preluate de preoţii greci.

Deşi au supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, sub ocupaţia italiană şi germană (în condiţiile în care România era aliatul Germaniei), şcolile româneşti au fost închise de greci în februarie 1946.

Implicarea aromânilor în războiul civil din Grecia din anii următori a oferit guvernelor de la Atena pretextul strămutării masive a aromânilor (E. Ţârcovnicu, Aromânii din România, astăzi, în Revista Română de Sociologie, 2011, nr. 1-2, p. 160).

Abia după 1970, aromânii din Grecia au fost lăsaţi să fondeze asociaţii nonguvernamentale pentru promovarea identităţii lor culturale. Oficial, ei sunt consideraţi greci de limbă latinofonă.

Toate studiile istoricilor şi lingviştilor greci care se ocupă de vlahi susţin această teorie a originii greceşti a aromânilor, care sunt eleni latinizaţi sub stăpânirea romană, deşi uneori, printre rânduri, se observă în cărţile serioase de istorie că este o teorie de conjunctură (cea mai bună carte de istorie a aromânilor scrisă de un istoric grec este The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, scrisă de Asterios Koukoudis).

În prezent, toţi aromânii din Grecia acceptă, cel puţin oficial, această teorie, dar nu sunt de acord să fie trataţi ca minoritate etnică şi resping orice ingerinţă a românilor în această chestiune. Cel puţin oficial asistăm la un succes deplin al asimilării greceşti.

Românii nord-dunăreni ştiau de existenţa aromânilor sud-dunăreni cel puţin din secolul al XVII-lea. Rămâne o sarcină pentru istorici să clarifice dacă domnitorul Vasile Lupu era aromân de origine sau albanez; cert este că îşi avea originea în Epir, regiune cu o numeroasă populaţie aromână.

Tot în secolul al XVII-lea, primii negustori aromâni înfiinţează la Braşov prima companie grecească, care, în curând, va domina comerţul în regiune. Ori datorită negustorilor aromâni ajunşi în nordul Dunării, ori datorită contactelor personale în Imperiul Otoman, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir îi cunosc pe aromâni şi menţionează existenţa lor şi identitatea lingvistică cu românii.

 La mijlocul secolului al XIX-lea, aromânii balcanici au intrat în atenţia elitei intelectuale şi politice româneşti. Pe fondul renaşterii naţionale şi a euforiei idealurilor naţionale, intelectualii români s-au organizat pentru a acorda sprijin aromânilor să întemeieze şcoli în limba română. Unirea Principatelor Române a canalizat idealurile naţionale şi intelectualii din cele două principate unite s-au văzut la momentul respectiv în postura de lideri ai unei mişcări naţionale româneşti de ansamblu, atotcuprinzătoare.

Nu întâmplător, între 1860-1880 erau agitaţii româneşti în Transilvania, pe care autorităţile austriece şi maghiare le puneau pe seama guvernului României.

Sub influenţa acestor intelectuali, principele Alexandru Ioan Cuza aprobă alocarea unei sume de bani pentru instruirea unor învăţători aromâni la Bucureşti, cale necesară pentru dezvoltarea unui învăţământ românesc în sudul Dunării, menit să trezească conştiinţa naţională românească printre aromânii balcanici.

Astfel că, de la burse pentru formarea învăţătorilor, s-a ajuns rapid la susţinerea financiară a şcolilor româneşti din Balcani şi la conturarea unei politici a României faţă de aromâni.

Coordonarea politicii româneşti printre aromânii balcanici a revenit Societăţii Culturale Macedo-române, organizaţie non-profit ce adunase personalităţi importante ale culturii româneşti şi politicieni cu influenţă. Din ce în ce mai mulţi aromâni au venit la studii în România şi au rămas aici definitiv.

Ei constituie prima fază de emigrare a aromânilor în România. Deşi au fost emigrări individuale, au fost destul de numeroase. Mulţi aromâni s-au integrat societăţii româneşti şi au ocupat relativ repede funcţii în administraţie, chiar în aparatul guvernamental sau în instituţiile academice.

Numărul mare de aromâni stabiliţi în România, precum şi poziţia lor în societate, au avut un rol esenţial în susţinerea cauzei aromânilor la începutul secolului al XX-lea. Iradeaua din 1905 prin care aromânii erau recunoscuţi în Imperiul otoman a fost un succes al diplomaţiei româneşti. Ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia a fost determinată de atrocităţile grecilor faţă de învăţătorii şi fruntaşii aromânilor.

La începutul Primului Război Balcanic, problema aromânilor a fost în prim-planul obiectivelor politicii româneşti, surclasată însă curând de pretenţiile asupra Cadrilaterului.

Războaiele balcanice au cauzat un val masiv de imigrare în România din cauza atrocităţilor la care au fost supuşi aromânii. Pentru liderii aromânilor balcanici, formaţi intelectual sub influenţa şcolilor româneşti, România devenise ţara-mamă la care şi-au căutat scăparea. În acele condiţii, cetăţenia română se obţinea foarte uşor.

În ciuda eforturilor guvernului român de a-i repatria pe aromânii imigraţi în timpul războaielor balcanice, mulţi au rămas în nordul Dunării.

 

 

 

 

 

În Grecia, minoritatea aromână e considerată o ramură latinofonă a poporului grec

Numarul aromânilor  din Grecia, cunoscuti si sub numele de «cuto-vlahi», «valahofoni» sau «farseroti» (de la Farsala), ar putea fi cuprins dupa unele statistici,intre 700 000 si 1 200 000.

Daca putem vorbi de o reala prezenta romaneasca in Grecia, este destul sa-l citam pe istoricul Alexandru D. Dutu care, intr-un articol referitor la romanii din Grecia (aparut in «Dosarele istoriei», nr.6/1998, p.55-56) ne ofera date exacte asupra numarului mare de scoli si de biserici romanesti care functionau in aceasta tara, in perioada 1940 – 1942. (n.n. vezi si Adina Berciu Draghicescu – in lucrarea Romanii din Balcani : cultura si spiritualitate. Sf. Sec. XIX-inceputul sec. XX, Ed. Globus, Bucuresti 1996, dar si in alte lucrari de acelasi autor).

Astfel autorul inscrie printre altele Liceul Comercial si Gimnaziul Industrial de fete, din Salonic, Liceul din grebena si Gimnaziul din Ianina, cu un nr total de 410 elevi si 56 de profesori, precum scolile primare din Salonic, Veria, Doleani, Vodena, Fetita, Gramaticova, dandrova, Paticina, Nevesca, Beclamen, Vlaho-Clisura, Hrupiste, Cupa, Livezani, Ianina, Grebena, Baiasa, Breaza, Turia, Furca, Samarina si multe altele, cu un numar total de aproape 2 200 de elevi. La lunga lista a scolilor A. Dutu adauga si o lista a bisericilor romanesti, in care sunt mentionate cele din Veria, Doleani, Selia, Xilorivad, Gramaticea, Hrupiste, Grebena, Avdela, Turia, Drandova si Panadia, in care slujeau 25 de preoti romani.

Asemenea date ne fac sa deducem ca, intr-un trecut nu prea indepartat, numarul aromanilor din Grecia putea sa treaca de cifra de 1 million, cum apreciaza recent si Vasile Gh. Ion (2001). Aromanii din Grecia, considerati inca, de multe ori, ca «greci romanizati», au trebuit sa faca fata unei «ostilitati fatise», ori de cate ori au dorit sa-si manifeste apartenenta la romanism.

Cu o sensibilitate aparte, in special fata de cuto-vlahi (aromani), grecii au nesocotit interesele acestora, desi guvernul lor a subscris la Conventia Internationala referitoare la drepturile omului si ale minoritatilor.

Asa se explica faptul ca, in anul 1945 au inchis scolile cu limba de predare romana si faptul ca in Grecia nu apare nici un ziar de limba aromana (n.n. !?), si ca nici macar la Atena nu exista o biserica romaneasca, (‘) iar procesul de asimilare la care sunt supusi in mod sistematic aromanii din aceasta tara, continua nestingherit.

Cei 3 000 sau poate chiar 4 000 de romani, care reprezinta exilul romanesc de astazi (diaspora romaneasca), nu par, din pacate, sa poata face ceva substantial in acest domeniu, iar bursele pe care le acorda Statul roman copiilor confratilor nostri din Grecia, nu vor putea stopa procesul de asimilare la care sunt supusi.

Daca oficialii romani nu pot face mai mult in aceasta directie, este de dorit ca organismele internationale, mai vechi sau mai noi, din cadrul Uniunii Europene, sa-si spuna cuvantul, inainte de a fi prea tarziu.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat o grija si mai mare se impune sa fie acordata in aceasta zona si meglenoromanilor, acestui grup dialectal romanesc, care s-a constituit in Meglenia, situata la nordul Golfului Salonic.
Raspanditi pe un teritoriu de aproximativ 40 kmp, aromanii din Megleni, sau meglenitii, au devenit obiectul de studiu a numerosi cercetatori romani sau straini.

Astfel, pe langa F. Weigland care, in 1892 a publicat la Leipzig o lucrare despre meglenii in limba germana, alte lucrari despre acestia sunt publicate de I. Nenitescu (1885), apoi de Pericle Papahagi (1900 si 1902) si indeosebi merita sa fie amintita lucrarea in trei volume a lingvistului Th. Capidan (1925 – 1935).

O reluare a interesului pentru megleni se face mai tarziu, in 1980, prin cercetarile lingvistice ale Matildei Caragiu-Marioteanu si prin studiul «Despre muzica megleno-romanilor» al lui Gh. Oprea, aparut in 1981 (‘).

Un volum de Basme megleno-romane, de Maria Papagheoghian apare la Salonic, in 1984 iar, mai incoace, Petar Atanasov publica la Hamburg, in 1990, lucrarea Les megleno-romains de nos jours. Une aproche lingvistique. (n.n. aceasta lucrare a aparut si in limba romana in vara anului 2002 editata de Academia Romana). Tot Petar Atanasov scrie un articol recent Despre starea actuala si perspectivele romanitatii Sud-Dunarene, aparul in Scara, martie 2001, p. 170-173.

Tot interesul pentru megleno-romani l-a dus si pe cercetatorul roman Viorel Coman sa inregistreze cu atentie obiceiurile acestora, pe care le-a gasit «apropiate de cele ale romanilor nord-dunareni».

Am tinut sa citam toate acestea pentru a arata marele interes pe care l-a starnit, in lucrarea cercetatorilor, aceasta „enclava lingvistica” compacta, componenta evidenta a romanitatii balcanice. (n.n. iar noi tinem sa subliniem cu toata responsabilitatea ca exista curente de opinie obscure in special in Occident, dar care isi gasesc acoliti si pe meleagurile noastre dar mai ales la fratii nostri din Balcani, care vor sa acrediteze dialectul aroman drept limba, cu toate ca dovezile stiintifice si istorice dovedesc apartenenta sa la limba romana).

In monumentala lucrare «Marturii romanesti peste hotare » Acad. Virgil Candea are nevoie de aproape 200 de pagini pentru a se referi pe scurt la numeroasele marturii romanesti (asezaminte, documente, manuscrise, carti rare) din Grecia.

Cunoscutul cercetator roman afirma inca din introducerea lucrarii ca «pentru romanii din intreaga zona a Mediteranei Orientale a insemnat teritoriu de actiune culturala» si aceasta pentru faptul ca, dupa autor, «poate nu exista alt popor care sa fi inteles aria de manifestare a darniciei sale culturale, atat de largi, ca poporul nostru».

Surse :

 

«Romanii din jurul Romaniei» redactor coordonator prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003 , p.478-481.

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/cine-sunt-aromanii

01/11/2014 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

FOTO : SALUTARI DIN ROMANIA SECOLULUI XIX !

Cum era privita tara noastra altadata? O idee ne-o putem face din ilustratele pe care le reproducem mai jos, desenate acum doua secole de o firma germana.

Ilustratiile erau insotite de scurte texte care explicau subiectul ales si care  ofereau informatii interesante despre tara noastra.

wine market

Piata de vin

România este binecuvântata cu vii, care cresc mai ales pe dealurile din Carpati. Viţa de vie nu necesită doar îngrijire foarte puţina dar nici nu e necesara foarte multa forţa de muncă, motiv pentru care vinul, într-adevăr, este băutura cea mai intalnita în Principatele Dunarene. Imaginea noastră ilustrează o piaţa vitivinicola toamna. În cazul în care recolta este bună, se organizeaza o sărbătoare.

Water Sanctification

Sfintirea apelor

La data de 6 ianuarie are loc una dintre cele mai mari festivitati in Bucuresti: ceremonia de sfinţire a apei. Mitropolitul binecuvântează Râul Dimbovita, care trece prin capitala. Acest lucru este realizat dintr-un pavilion magnific pe malul raului. Clericul aruncă o cruce în apă in sunetul loviturilor a 21 de tunuri. (Dacă apa este îngheţata, se face o deschidere în gheaţă). Unii tineri aşteapta în apă pentru a recupera crucea, iar norocosul care reuseste primeşte o recompensă financiară. Oamenii vin apoi la râu şi isi iau sticle şi căni cu apă sfinţită.

Visit in a Monastery

Vizita la Manastire

Mănăstirile româneşti sunt renumite pentru modul in care-si intampina oaspetii. Calugarii ofera cazare gratuită şi produse alimentare pentru pelerini şi accepta bani numai de la cei bogaţi. Mancarea este pregătită în curte în zilele de sărbătoare specifice, intre care cele pentru onorarea sfintilor si a Fecioarei Maria. Una dintre manastirile vechi ale ţării este Sinaia, care are un renume mondial.

Return from the Market

Intoarcerea de la piata

Există doar câteva ţări în care conducerea calestilor este la fel de frecventa ca în România. Nu veţi vedea niciodată oameni din clasele superioare care sa mearga pe jos pe străzi, lucru pe care femeile din clasa de mijloc il fac doar rareori. Numai in Bucureşti exista 14.000 de calesti si 50.000 de cai.
Dupa inchiderea pietei, oamenii se amuza organizand curse, lucru ilustrat în imaginea noastră. Caracteristică este caleasca de trei cai, asemanatoare troicii ruse.

National Dance

Dansul national

Românii au dansuri vesele dar si triste, dintre care multe provin din epoca romană. Dansul cel mai renumit este Hora – în care poţi forma un cerc şi se cânte o melodie trista linistita. Este un dans de oameni oprimaţi. Simbolic, de asemenea, este Biru Greu, tradus literal, “impozit greu”. De tipul celor vesele sunt Ratza (”Raţă”), Kindia (”Apus de soare”), şi Mocancutz (”Dans de păstor”). Ele ne amintesc de dansuri copiilor noştri. Ţiganii ofera muzica si intre instrumente exista “Cobza”, o mandolină de formă ciudata.

Gypsy Camp

Satra de tigani

Aproximativ 200.000 de ţigani trăiesc în România. “Tzigani” sunt locuitorii cei mai nefericiti. Din 1856 au devenit egali in drepturi cu agricultorii. Există cinci caste: “lingurari”, “ursari”, “Aurari”, “Lăutari” , “Netosi” (acrobaţi şi ghicitori). Primele patru dintre aceste caste locuiesc mai mult în oraşe, unde au incropit afaceri. Imaginea noastră ilustrează o tabără a tiganilor, cu constructii noi. Atunci când au terminat lucrul, ei canta, danseaza, fumeaza si sporovaiesc.

Sursa

02/09/2010 Posted by | DIVERTSMENT, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: