CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mîncatul la morminte – un obicei întru totul creștinesc

Părintele Savatie Bștovoi scria într-un articol publicat pe blogul său:

Vreau să spun și eu cîteva cuvinte despre Paștile Blajinilor. Cît păgînism și cît creștinism este în obiceiul de a merge cu toată casa în cimitire, de a mînca la morminte, de a bea și a cînta veșnica pomenire?

Această întrebare văd că frămîntă pe mulți, astfel că este și subiect de presă, de polemici decente sau tăioase, așa cum și oamenii din spatele tastaturii sînt diferiți.

Mai întîi, legat de păgânătate. Nu este nimic mai creștinește decît credința în înviere. Apostolul Pavel scria că predica creștină nu ar avea nici un rost dacă nu ar fi înviat Hristos. Ar trebui doar să bem și să mîncăm, căci mîine murim, zice Apostolul.

E adevărat că în unele credințe păgîne se crede că spiritele mănîncă mîncarea lăsată pentru ei, dar observați că în majoritatea acestor credințe trupurile sînt arse, adică nu putem vorbi de cimitire.

Noi venim la cimitir tocmai pentru că avem credința că trupul va învia împreună cu sufletul și nici o clipă nimeni nu crede că spiritele morților mănîncă sarmale și beau vin – mie mi se pare că cei vii le mănîncă fără nici o remușcare că ar lăsa morții flămînzi.

Așadar, obiceiul de a ne aduna la morminte, de a cînta Hristos a înviat, de a ne ruga pentru dăruirea vieții veșnice și a învierii în ziua cea veșnică a venirii lui Hristos, este întru totul creștinește.

Mîncatul la morminte – un alt obicei întru totul creștinesc. Revin la afirmația că în credințele păgîne mîncarea pentru morți nu este mîncată de cei vii, ci este lăsată înaintea duhurilor spre a fi mîncată. Moldovenii creștini nu fac așa – ei mănîncă și împart mîncare ca milostenie spre pomenirea celor adormiți.

Trebuie să facem aici o referire istorică ușor de probat, aceea că în Imperiul Roman, pe cînd credința creștină era interzisă, singurul aspect permisiv al legii era cel legat de cultul morților. Adică, în plină prigoană, creștinii aveau dreptul să-și înmormînteze morții după propriul obicei. Înmormîntările se făceau și în catacombe, creștinii legînd rînduiala înmormîntării de Liturghie. Cum este și lesne de înțeles și cum o arată și documentele vechi, în timpul liturghiei se mînca.

Liturghia mai avînd și denumirea de Cină, sau Trapeza Domnului, adică făcînd referire directă și neocolită la mîncare, la mîncarea cea de viață-făcătoare care este Trupul și Sîngele lui Hristos, dar și la mîncarea cea pentru întărirea trupului, pîinea cea de toate zilele. Masa oferită în timpul liturghiei, a înmormîntării se mai numea și ”masă a dragostei” sau grecește agapa.

Dacă moldovenii mănîncă pe morminte de Paștile Blajinilor, mănîncă pentru că nu se îngrețoșează de morți, pentru că îi cred vii, ceea ce vine dintr-o profudă conștiință creștină.

Fără îndoială, se pot face multe analogii cu anumite practici păgîne de aici sau de aiurea, mai noi sau demult uitate. Însă a gîndi astfel înseamnă a reduce la absurd multe alte obiceiuri și de a nu mai ieși din cercul vicios al argumentelor și contra-argumentelor de tip sectar și ateist, cum că sărbătoarea Nașterii Domnului e un obicei păgîn legat de Saturnalii, că Platon a inspirat Noul Testament, că Buda ține degetele într-un fel în care le ține și Hristos în icoane și tot așa.

Este normal că oamenii caută adevărul, că tind spre Dumnezeu, că au anumite forme exterioare de a exprima această căutare și că Hristos a încununat și împlinit așteptările umanității. Nu trebuie să căutăm păduchi în barba istoriei, răscolind sentimentele legate de morți pe care le au oamenii, dacă nici măcar necruțătorul la adresa creștinilor Imperiu Roman nu s-a amestecat în obiceiurile de înmormîntare ale creștinilor.

Că unii se îmbată, că se îmbracă necuviincios, nu este efectul Paștilor Blajinilor, ci a societății din care facem parte.

Nu discutăm acum calitatea oamenilor, ci calitatea obiceiului, care este un obicei întreg și întemeiat creștinește, precum am arătat.

Tot romanii aveau vorba: despre morți – numai de bine.

Hristos a înviat!

07/08/2022 Posted by | CREDINTA | , , , | Lasă un comentariu

UNICITATEA LIMBII ROMÂNE

11 motive ce demonstrează unicitatea limbii române

 Silvia Radetchi, prezintă pe Facebook 11 curiozități ce demonstrează unicitatea limbii române, fiind în același timp o adevărată lecție de cultură, scrie https://scoalanationala.ro.

Iată mai jos textul integral:

Emil Cioran zicea, mai în glumă – mai în serios: “…ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Româna e singura limbă romanică, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

Foto: Silvia Radetchi

La rândul său, istoricul și publicistul clujean Ionuț Țene, menționează pe blogul http://www.napocanews.ro , că nu doar cuvintele ”dor” și ”doină”, ci și cuvântul ”colind”sunt unice în lume.

Puțini știu că originalul cuvânt colind/colindă este unul dintre cele trei cuvinte româneşti incluse într-un Dicţionar cultural internaţional, publicat de UNESCO, în urmă cu peste 20 de ani şi care cuprinde termeni reprezentativi pentru diversele limbi vorbite pe glob.

Alături de “colind”, mai figurează încă două cuvinte in acest dictionar – dor şi doină – fiind considerate ca specifice spiritualităţii noastre, având o deosebită forţă expresivă şi înţelesuri şi rădăcini adânci în creaţiile noastre populare ancestrale din vremea culturii Cucuteni și ale dacilor.

Românii sunt singurii care folosesc un substantiv, și anume dorul, pentru ceea ce în alte limbi este exprimat prin verbe. Românii au particularizat atât de mult acest sentiment minunat și i-au dat așa o mare semnificație emoțională și lingvistică tocmai pentru că au trăit din plin lipsurile de tot felul datorită marilor imperii și migrației popoarelor.

Din cele mai vechi timpuri, românii care au fost privați de independență, de libertate sau de alte drepturi, iar lipsa intensă și acută a împlinirii sufletești a creat se pare cuvântul ”dor”. Este o exprimare a dorinței și emoției în urma depărtării de ceva sau cineva drag. Este și durere dar și o bucurie tainică interioară în trăirea dorului.

În cazul colindului/colindelor, românii sunt cei mai originali din lume. În Dex avem o definiție complexă a colindului:

COLÍND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a colinda. 2. Vechi cântec popular românesc cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Perindare din loc în loc, întreruptă de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

colind sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~e / E: drr colinda] 1 Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou Si: colindeț, (îrg) colindiș, colindeță, colinduță, colindat. 2 (Fig.) Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. 3 Colindat.

Originea cuvântului “colind”/”colindă” (un derivat regresiv de la verbul “a colinda”) este extrem de controversată și azi. Unii lingvişti și ”latiniști„ consideră că etimonul este latinescul “calende”, cel care, la romani, denumea prima zi din calendar a fiecărei luni, când era lună plină şi când pontifii anunţau datele sărbătorilor din luna următoare.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este steua-sus-rasare.jpg

Înainte cu o săptămână de Solstiţiul de iarnă, romanii se bucurau de Sărbătoarea Saturnaliilor, consacrată zeului Saturn, care se prelungea până la 1 ianuarie, prilej cu care barierele sociale dispăreau, se organizau petreceri, se ofereau în dar figurine din lut ars copiilor, se puneau plante verzi în casă, se cânta şi se dansa.

Romanii, pentru care ziua de 25 decembrie era ziua naşterii Soarelui, dar şi multe alte civilizaţii precreştine celebrau puterea “Soarelui Neînvins” (Sol Invictus), când zilele începeau să crească, timpul se reînnoia şi oamenii se pregăteau pentru muncile de primăvară, conform desteptii.ro. Biserica creştină a suprapus Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos peste sărbătoarea Saturnaliilor, pentru a-i atrage pe credincioși, în memoria cărora vechile tradiţii erau foarte puternice.

Dar aceste explicații ”latiniste”, nu explică cum dacii liberi care formau 70 la sută din populația întregului popor dac a preluat un cuvânt ”calende” pentru a colinda nașterea lui Hristos.

Unii lingvişti spun că termenul “colind” îşi are originea în slavonescul “koleda”, cuvânt existent, astăzi, în cvasi-majoritatea limbilor slave. Posibil ca colindul/colinda, din limba română să fie de origine traco-dacă? Sigur și alte popoare au colinde, dar nu însumează complexitatea extraordinară a termenului românesc. Colindul denumeşte cântecele ritualice tradiţionale, de o mare diversitate, în funcţie de regiune, interpretate de grupurile de copii, tineri sau adulţi, mergând din casă în casă, cu prilejul Crăciunului şi al Anului Nou.

Dicționarele afirmă că funcţia de bază a unui colind este urarea, dar acesteia i se asociază şi altele, secundare, cum ar fi reiterarea unui arhetip (funcţia mitologică), purificare (funcţia de catharsis), manifestare a sacrului (funcţie religioasă), manifestare a bucuriei, protecţie, afirmare a coeziunii de grup. Colindele se caracterizează printr-o uriașă varietate tematică şi imagistică, în funcţie de caracterul individualizat al urării sau de specificul comunităţii (vârsta celor care primesc colindătorii, situaţia familială, profesională).

Bogăția şi diversitate a colindelor, ca text, muzică şi ca ceremonial se explică că acestea conţin un substrat mitologic comprehensiv, peste fondul autohton, predacic, dacic, suprapunându-se elemente de mitologie latină, balcanică şi creştină. Azi, colindele au și un mesaj apostolic. Cetele de colindători sunt de fapt transfigurarea acelor primi apostoli care vestesc Nașterea Mântuitorului, iar spectacolele cu magi organizate de copii sunt o rememorarea a minunii din ieslea de la Betleem.

Dar unicitatea cuvântului ”colind” din limba română poate fi explicată tocmai din ancestralitatea acestuia de la daci și, apoi, la daco-romani, poporul nostru născându-se creștin, nefiind încreștinat la o dată anume ca rușii, irlandezii sau ungurii spre exemplu. Nicolae Densușianu și Nicolae Miulescu consideră că limbile latine și tracă erau asemănătoare, deci cuvântul ”corind” avea dublă origine traco-latină, iar în cazul dacilor chiar autohtonă, nu romană. Originitatea și unicitatea cuvântului ”colind” poate proveni din limba traco-dacică, numai astfel se poate explică că acest cântec de vestire a luminii și binelui în lume există doar în limba română, iar celelalte sute de limbi nu cunosc o astfel de abordare a victoriei Luminii în fața întunericului.

Din punct de vedere religios colindele exprimă de către popor bucuria Nașterii Domnului. Bucuria o exprimăm prin cântece și daruri. Colindele transmit bucuria nemărginită că Dumnezeu este cu noi. Iar Dumnezeu a fost mereu cu strămoșii acestui pământ, că s-au numit daci, daco-romani sau români. De asemenea, cuvântul Ler din colinde, pe lângă caracterul de interjecție, foarte străvechi, poate reprezenta un arhetip unui Ler împărat, o căpetenie dacică întemeietoare de stat, de dinainte de Dromihete sau Burebista. IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului crede că în țară au fost aduse de Sfântul Andrei „Datina colindatului la poporul român este străveche, ajungând încă pe timpul dacilor.

Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi acestea indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei”, spune IPS Teodosie. E adevărat că pe vremea apostolului Andrei, în Dobrogea și Muntenia locuiau strămoșii noștri daci înainte de romanizare. Colindul este o împletire străveche de tradiții dacice și daco-romane. Un lucru este clar, ”colindul” sau, prin rotacism, ”corindul” este un obicei străvechi arhaic înainte de creștinism, un etonim ancestral.

Foto: Istoricul și publicistul Ionuț Țene

16/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , | 4 comentarii

Credințe, datini și obiceiuri de Anul Nou la români. VIDEO

Anul Nou pe glob - tradiții și superstiții

Ajunul Anului Nou este însoţit peste tot de vechi obiceiuri şi superstiţii, multe dintre acestea fiind comune mai multor popoare, de foarte multă vreme, de la vechii celţi, la daci și apoi la români sau la coreeni şi chinezi.

Pentru a fi siguri ca Anul Nou va aduce toate acestea, românii respectă cu sfinţenie toate tradiţiile dar şi superstiţiile legate de Revelion.

Dacă vă închipuiţi că tot zgomotul care însoţeşte trecerea dintre ani este doar un mod de a sărbători, să ştiţi că nu-i aşa. Etnologii spun că aşa se alungă spiritele rele.

Niciodată să nu măturaţi în Ajun de Anul Nou, pentru că alungaţi prosperitatea. Nici nu trebuie să daţi lucruri afară din casă, nici măcar gunoiul. Dacă nu aţi făcut-o ieri, amânaţi până pe 1 sau 2 ianuarie. Altfel veţi avea casa goală tot anul.

Cine nu îşi doreşte bani? Pentru asta trebuie să aveţi mulţi bani în buzunar, la miezul nopţii.

Până atunci, trebuie plătite şi datoriile, altfel un an întreg veţi tot da bani! Nu e bine nici să daţi cu împrumut, pentru că tot sărac veţi rămâne.

Dacă spălaţi rufe, vă merge rău tot anul. Cei mai superstiţioşi spun că e bine să nu spălaţi rufe până la Bobotează, când se sfinţesc apele.

Nu folosiţi foarfecele, pentru că tăiaţi norocul.

Pentru noroc, trebuie să aveţi haine noi, şi mai ales ceva roşu. O culoare veselă care atrage energiile pozitive.

Să nu plângeţi şi să nu vă certaţi, pentru că aşa va fi tot anul.

La miezul nopţii deschideţi uşa – anul vechi trebuie să iasă şi să intre cel nou, iar îndrăgostiţii trebuie să se sărute sub vâsc.

La început de an fiecare om îşi doreşte sănătate, fericire şi mult noroc.

Şi cum ora 0 e bine să te prindă sub vâsc, planta, considerată sacră în antichitate, a fost la mare căutare în ultima zi a anului.

Odată atârnat deasupra uşilor, se crede ca vâscul protejează oamenii împotriva tuturor relelor.

Exista credinta foarte veche că dacă te saruți cu perechea ta fix la miezul noptii, atunci relația voastra va continua si va deveni si mai solida pe tot anul ce vine.

Iar daca nu o veti face, veti avea un an rece în relatia voastră, scrie https://ziarulunirea.ro/

  Datini şi tradiţii de Anul Nou la români: Capra, Plugusorul, Ursul, Sorcova

Printre cele mai frumoase obiceiuri pe care romanii le au in noaptea de Anul Nou dar si in prima zi a noului an, colindele joaca un rol extrem de important.

De Anul Nou, românii fac urări pentru a avea noroc, bani şi a fi sănătoşi în următorul an, mergând din casă în casă, respectând datinile străbune. Sorcova, Pluguşorul, Capra sau umblatul cu Ursul sunt doar câteva dintre cele mai frumoase obiceiuri  de Anul Nou, păstrate din moşi-strămoşi în România.

În satele bucovinene se obişnuieşte ca „mascaţii” să umble în ceată, care reuneşte personaje mascate: ursul, capra, căiuţii, cerbii, urâţii, frumoşii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc.

După lăsarea serii, ceata cea mare se împarte în grupuri care merg din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou îşi intră în drepturi.

Obiceiuri şi tradiţii de Anul Nou la români: Capra, Plugușorul, Ursul, Sorcova

Umblatul cu Capra ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, colind cu capra sau ţurca în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) în Transilvania de sud.

În Muntenia şi Oltenia, capra este denumită „brezaia” (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii), şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Capra se confecționează dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată şi încreţită, sau se lipeşte o piele subţire cu păr pe ea.

Cercetătorii presupun ca dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măştilor zoomorfe (caiutii – feciori travestiti in cai, turca – masca de taur), întâlnite în satele românesti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renasterii divinităţii.

Umblatul cu Ursul

Tradiţii şi superstiţii. Mersul cu capra şi umblatul cu ursul

Umblatul cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii. Masca este condusă de un „ursar”, însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul „puiului de urs”). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, şi ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.

Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. Există ipoteza că la originea acestui obicei s-ar afla un cult traco-getic.

De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani.

Pluguşorul” şi cu „Sorcova

În prima zi a noului an, se merge cu „Pluguşorul” şi cu „Sorcova”, obiceiuri ce invocă prosperitatea şi belşugul pentru gospodăria celui care primeşte colindătorii. Se spune că cei care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri şi sărăcie în anul ce vine. plugusorul

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Pluguşorul” a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe.

Pluguşorul este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, „Pluguşorul” este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

„Aho, aho, ho-ho / Mâine anul se-noieste / Plugusorul se porneste / Si începe a brazda / Pe la case a ura / Iarna-i grea, omatu-i mare, Semne bune anul are / Semne bune de belsug / Pentru brazda de sub plug”, sunt primele versuri ale Pluguşorului, care tradiţional se cântă în ultima zi a anului.

De asemenea, o dată cu intrarea în Noul An, de Sfântul Vasile, este bine să se ureze pentru bunăstare, iar în acest sens „Sorcova” este cel mai cunoscut colind.

Sorcova

Sorcova este un substitut al divinităţii fitomorfe, invocată de copii pentru a aduce oamenilor sorcoviţi viaţă lungă, sănătate şi prosperitate. Sorcova era confecţionată, la început, din una sau mai multe rămurele de pomi fructiferi (măr, păr, vişin, prun) sau de trandafir, tăiate şi puse în apă la înmugurit şi înflorit în ziua de Sfântul Andrei (30 noiembrie) sau de Moş Nicolae (6 decembrie).

Apoi, obiectul ritual cu care colindă copiii a început să fie realizat dintr-o nuia cu rămurele împodobite cu fire colorate de lână, cu beteală şi cu un fir de busuioc în vârf. În Bucovina, sorcova are ataşat un colopoţel. sorcova

Sorcova joacă întrucât va rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat.

Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.

31/12/2020 Posted by | CREDINTA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: