CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea vorbesc despre oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi

 

Cât de înapoiată era justiţia românească acum 250 de ani: debandadă legislativă, abuzuri, blesteme în loc de mărturii

 

 

 

Condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea scot la iveală oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi, în pricini de iubire, sexualitate (uneori deviantă), cuplu, căsătorie şi divorţ.

Şi pe atunci, oamenii, fie boieri şi târgoveţi, fie ţărani, se iubeau, se căsătoreau, se certau, se despărţeau şi ajungeau la judecată, pentru că toţi erau datori să se supună rânduielilor laice şi bisericeşti.

 

 

 

 

Imagine similară

 

Această carte cercetează filonul de istorie socială prezent în arhivele de epocă, face o incursiune în lumea românească de altădată, într-o  vreme în care Biserica se implica în problemele care tineau strict de viata privată,  dându-ne  nepreţuita ocazie de a asista la un spectacol extraordionar.

De la constituirea cuplului si până la eşecul căsniciei,  este reconstituită o lume apusă în care barbati si femei porneau in viata, incercand sa se apropie, sa se cunoasca, sa se inţeleaga.

Cand lucrul acesta nu era posibil, divortul ii aducea in fata instanţei, oferindu-ne o imagine vie, dramatică,   uneori si comica, despre viaţa de cuplu si problemele ei. 

O soluţie găsită de tribunal pentru împăcarea soţilor o constituie separarea de corp.

Ea poate fi văzută ca o prelungire a zapisului de împăcare, sau drept o altă formă a aceleiaşi soluţii, întrucât obiectivul este acelaşi: reconcilierea partenerilor.

Perioada de separare ţine cont de motiv şi de conduita soţilor, variind între şase luni şi trei ani. În mod practic, soţii sunt despărţiţi, dar nu divorţaţi, ei locuiesc separat, femeia şi-a recuperat zestrea, sau este pe cale s-o recupereze, pe scurt fiecare îşi vede de viaţa lui.

Cu toate acestea nici unul, nici altul nu se puteau căsători.

Trebuie specificat că raporturile sexuale între soţi sunt cu desăvârşire interzise, existenţa lor duce la anularea deciziei. Abia după acest răgaz are loc o nouă anchetă, mai degrabă o consultare a părţilor, prin care se aprobă împăcarea sau divorţul.

Separarea de corp se pronunţă şi pe un interval indefinit în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii: găsirea unui chezaş, împlinirea zestrei sau până când vinovatul „îşi va veni în simţire”.

Această din urmă condiţie ascunde o mare doză de libertate acordată, de regulă, soţului care poate afirma că s-a schimbat după două zile sau după doi ani.

O simplă cerere din partea sa şi separarea se suspendă, iar soţia este obligată să se reîntoarcă acasă. Deşi indicaţia de recăsătorire este clar formulată, populaţia îi dă o cu totul altă interpretare şi consideră că separarea de corp are aceeaşi valoare ca şi divorţul.

Divorţul reprezenta o soluţie imediată pentru cazurile de părăsire a domicilului, boală, călugărie, amestecare de sânge, curvie, în mare parte, şi devine şi pentru trai rău numai după epuizarea celorlalte compromisuri.

Dar nici în această etapă divorţul nu îmbracă aceeaşi formă pentru ambii membri ai cuplului.

Dreptul de căsătorie se află în mâinile mitropolitului, iar el îl acordă în funcţie de obstinenţa, vârsta şi greşelile partenerilor. Astfel, el poate retrage dreptul de recăsătorire ambilor parteneri atunci când nici unul, nici altul nu au făcut nici cel mai mic efort pentru a se împăca.

La 2 iulie 1793, când Zoiţa Fălcoiu se prezintă pentru a doua oară în faţa instanţei cerând separarea de soţul ei, Nicolae logofătul, mitropolitul hotărăşte separarea acestora, dar ambii pierd dreptul de a se recăsători, întrucât pricina invocată de soţ este considerată „fără temei”.

Neagă şi Anastasie Dascălu din Voiculeşti, judeţul Ialomiţa, primesc amândoi dreptul de a se recăsători după separare, dată fiind tinereţea lor, cu alte cuvinte, ei se află încă la „vârsta patimilor”, iar Biserica încearcă s-o înscrie în cadrul legitim al căsătoriei, pentru a evita păcatul trupesc şi implicit dezordinea sexuală.

O primă prezentare în instanţă se încheie rareori cu o sentinţă definitivă. Mitropolitul şi soborul sau încearcă să îi împace pe împricinaţi propunându-le o serie de soluţii de compromis. În această primă etapă, mitropolitul pare mai curând un împăciuitor care ascultă răbdător, încearcă să calmeze spiritele şi să ofere sfaturi.

În acest prim moment al judecăţii, împricinaţii acceptă compromisul impus de mitropolit, şi este de ajuns ca o parte să fie de acord cu soluţia oferită, fiindcă cea de-a doua parte poate fi convinsă cu uşurinţă prin mijloace deja experimentate. Clemenţa se impune atunci când „păcătosul” îşi recunoaşte păcatele în faţa soborului, a sfintelor icoane şi se căieşte. Promisiunea lui de îndreptare este acceptată şi i se acordă o nouă şansă, ba chiar este iertat de pedeapsa „politicească” ce i se hotărăse, nu poate scăpa însă de cea bisericească.

Medierea oferită dă uneori roade şi, pentru a conferi o mai mare autoritate învoielii, se redactează acte scrise:

„şi pentru ca să aibă temeiu zisele lui au dat şi zapis în condica Sfintei Mitropolii cu tare prindere şi legătură că va petrece bine la vieţuirea cu soţia lui”.

Scrisorile sunt bilaterale, semnate de martori şi schimbate în faţa curţii.

Cu zapisele de împăcare în mână, părţile se întorc acasă şi totul pare să reintre în normal.

Unii acceptă din jenă sau din teamă, căci angajamentul se ia sub ameninţarea pedepsei, „ca să scap de căzuta pedeapsă”, susţine un acuzat.

Alteori, bătaia şi închisoarea au fost deja folosite pentru a înmuia îndărătnicia nesupusului sau nesupusei. În aceste condiţii, semnarea unui petec de hârtie pare soluţia cea mai uşoară pentru a evita o altă bătaie, o altă privare de libertate.

Manea, dulgherul din mahalaua Sfântul Spiridon, după ce într-o primă instanţă a negat toate acuzaţiile aduse de soţie, îşi schimbă poziţia în faţa rezultatelor defavorabile ale anchetei în teren.

Din acest motiv, bărbatul se umileşte şi imploră iertarea numai şi numai să nu fie pedepsit. Iată ce spune:

„ca să scap de pedeapsă am căzut cu mare rugăciune la părinţii clerici de au stătut mijlocitori către socră-mieu i către soacră-mea şi către soţia mea, Niţa, de mi-au ertat greşelile de astă dată”.

Zapisul are trei părţi: prezentarea faptelor, Manea îşi bate soţia, îşi înjură socrii „cu vorbe proaste de nesuferit”, nu aduce de mâncare în casă, de la căsătorie nu i-a cumpărat nici măcar un „petec” de îmbrăcat; toate aceste acuzaţii se reiau în cea de-a doua parte şi se transformă în promisiuni de îndreptare în jurul cărora se va construi viitorul cuplului; cea de-a treia parte cuprinde pedeapsa ce se va aplica în caz de nerespectare a promisiunilor date: „iar de nu voi fi următor celor mai sus zise, atunci să mă pedepsească cum va fi mai rău”.

În zapis, vinovatul este pus să memoreze nu numai angajamentul, ci şi terifianta pedeapsă ce i s-ar cuveni şi de care nu va scăpa dacă va recidiva.

Ea este scrisă, citită şi recitită în faţa soborului şi în auzul inculpaţilor pentru a le aduce aminte că doar indulgenţa neţărmurită a mitropolitului i-a ajutat să scape.

Recăderea în păcat îi va îndepărta de această clemenţă şi le va aduce, pe lângă pedeapsa canonică, şi pe cea „politicească”.

De altminteri, ameninţarea cu pedeapsa politică şi cu judecata domnească funcţionează ca un fel de sperietoare, fluturată pe sub nasul subiecţilor ori de câte ori nu vor să se supună compromisului oferit.

Soborul se foloseşte şi el de acest joc, intimidându-i pe protagonişti în spectrul judecăţii Prea Sfinţiei Sale care le-ar aduce, cel puţin în imaginar dacă nu în plan real, o sentinţă mult mai nefavorabilă decât soluţia propusă.  

 

 (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

 

 

 

Autoarea cărţii, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, este doctor in istorie si civilizatie la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales, Paris, cercetator la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” şi profesor asociat la Faculltatea de Sociologie a Universitatii din Bucureşti.

A valorificat în această carte cu  intuiţie, minuţie şi simpatie filonul de istorie socială prezent în arhivele de epocă ale micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, pentru a expune şi a înţelege moravurile societăţii româneşti de atunci.

Dincolo de informaţia numeroasă şi inedită, această lucrare de excepţie ne oferă date si fapte despre un subiect mai putin cunoscut in istoriografia românească: Biserica Ortodoxa şi familia, o temă cu implicatii asupra vieţii si mentalitatilor în România de astazi.

Cumva, structurile sociale şi mentale au o viaţă mai lungă decât oamenii, ale celei de astăzi.

23/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: