Cinci motive pentru a nu crede în teoriile conspiraţiei. VIDEO

 

 

 

 

Nu odată mi s-a întâmplat să cunosc oameni aparent echilibraţi şi bine mobilaţi intelectual care, de la o vorbă la alta, mi-o trânteau:

„Ştii că americanii n-au fost niciodată pe lună?”; „Lumea e condusă de evrei!”. Sau: „Ai văzut cum ne manipulează ăştia cu cipurile?”. Mulţi oameni inteligenţi se blochează în punctul acesta: marile teorii ale conspiraţiilor mondiale.

Am avut mereu o repulsie structurală faţă de acest mod de a gândi. Când aud astfel de gogomănii, mă abţin cu greu să nu izbucnesc într-un râs nervos.

Argumentele raţionale, de regulă, nu funcţionează aici. Totuşi, de fiecare dată, încerc să-mi păstrez calmul şi să formulez obiecţii de pe poziţii logice. Alternativa ar fi să-l iau de individ de gugler şi să-i trag două palme.

Trei teorii apar cel mai frecvent:

1) lumea e condusă de o forţă ocultă, etnico-economico-religioasă (marea conspirţie iudeo-masonă); 

2) lucrurile nu sunt ceea ce par a fi şi guvernul/biserica ne ascund adevărul (aselenizarea misiunii Apollo 11 a fost o înscenare într-un studio de la Hollywood; atentatele de la 11 septembrie au fost puse la cale chiar de americani; Iisus şi Maria Magdalena s-au iubit carnal şi au avut copii);

3) ne merge din rău în mai rău pentru că cineva urmăreşte asta şi are de câştigat de pe urma eşecurilor noastre (suntem permanent sabotaţi de agenturi străine; Occidentul ţine România în sărăcie ca să aibă aici o piaţă de desfacere).

Cele trei teorii implică, toate, faptul că adevărul ne e ascuns, că lumea e aşezată pe alte temeiuri decât cele pe care le cunoaştem în mod oficial şi că lucrurile merg prost dintr-o cauză invizibilă, însă precis identificabilă.

 

Iată cinci motive pentru a nu crede în astfel de teorii (mai corect ar fi să le spunem ipoteze): 

 

 1. Teoriile conspiraţiei propun o variantă ultra-simplificantă a lumii. Avantajul lor este că identifică un inamic singular, un individ sau un grup de indivizi care ar purta vina pentru toate najunsurile unei situaţii date. De asemenea, ele conţin, implicit, soluţia: înlăturarea/anihilarea individului sau a grupului de indivizi responsabili pentru răul presupus.

Este vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu şi e Holocaustul naţional-socialiştilor germani.

Dezavantajele sunt multiple: culpabilitatea presupusă e difuză şi niciodată verificabilă; de aceea, acţiunea de „curăţire” trebuie să fie una impulsivă, în numele unei instanţe nelegitime (sau cu o legitimitate limitată la anumite circumstanţe favorabile, precum ascensiunea la putere a naţional-socialiştilor şi instaurarea Celui de-al Treilea Reich); o astfel de faptă nu va putea fi, pe termen lung, decât regretabilă şi condamnabilă; istoria a arătat că aceste acţiuni nu au, niciodată, efectul de a înlătura răul presupus, şi asta pentru că legătura nedemonstrabilă între „cauză” şi „rău” e îndeobşte una falsă.

2. Îmbrăţişarea acestor teorii presupune negarea oricărei responsabilităţi individuale şi aruncarea întregii culpabilităţi asupra cuiva din afară. Acesta este motivul pentru care dictatori precum Hitler, Stalin şi Ceauşescu le-au folosit cu succes: patria-mamă e ameninţată de slavi şi evrei/de capitalişti/de agenturi străine, iar lupta trebuie dusă împotriva lor; până vom elimina ameninţarea, va trebui să suportăm greutăţile care decurg de pe urma ei.

În realitate, aceste teorii, o variantă a „inamicului la porţi”, au fost folisote pentru a masca ororile războiului şi eşecul plenar al economiilor comuniste. Oamenii care cred în ele nu consideră că ceva e în neregulă în propriul sistem, răul e, întotdeauna, invizibil şi exterior („străinii ne fură grânele şi aurul ţării”).

3. Astfel de teorii nu se bazează pe un model comportamental şi sociologic valid. Se presupune că un grup numeros de oameni împrăştiaţi în toată planeta acţionează, din generaţie în generaţie, la unison pentru a controla finanţele lumii şi pentru a ne ţine departe de nişte adevăruri teribile.

Ei se ascund atât de bine încât nimeni n-a reuşit să-i scoată la iveală vreodată, sunt atât de uniţi încât nimeni n-a dezertat vreodată şi au, întotdeauna, cauze pe care le îmbrăţişează în unanimitate.

În realitate, nici un grup de indivizi nu s-ar putea comporta în acest fel de-a lungul a secole întregi. Existenţa unui inamic unitar („evreii”, „masonii”, „biserica”, „guvernul”) e mai degrabă o iluzie optică a celui ce crede în astfel de teorii, aflat mereu în căutarea unei „armate” cu care să se lupte.

Şi dacă un grup de oameni foarte diferiţi, împrăştiaţi prin toată lumea, s-ar purta, pentru o vreme, precum o armată, efectele cabalei lor ar putea fi, cel mult, izolate şi marginale.

4. Teoriile conspiraţiei nu se bazează pe argumente ştiinţifice şi sunt extrem de fragile în faţa unor demonstraţii ştiinţifice. Suspiciunea că omul n-a fost niciodată pe lună a fost uşor demontată de specialişti.

Ideea că o cabală controlează lumea ignoră complet multitudinea de cauzalităţi şi interacţiuni care „scriu” fiecare zi a istoriei: nimeni n-ar putea să ţină sub control acţiunile tuturor guvernelor, companiilor, grupurilor şi indivizilor din întreaga lume.

Când o astfel de teorie citează în sprijinul său argumente ştiinţifice (vezi celebrele speculaţii în jurul „Codului Da Vinci”), o face într-o logică înşelătoare, manipulând subtil punctul de vedere al auditoriului. Aceste teorii sunt, de fapt, opusul analizei ştiinţifice bazată pe cercetare şi verificare a adevărului: ele pleacă de la un adevăr a priori pe care îl confirmă, iar şi iar, prin forţa zvonului.

5. A crede în teoriile conspiraţiilor nu vă va ajuta să puneţi mai multă ordine în lume şi să deosebiţi, mai uşor, adevărul de minciună. Dimpotrivă, aceste teorii nu fac decât să mărească zgomotul mediatic, să crească ponderea zvonurilor şi a informaţiilor neverificabile.

O astfel de credinţă nu vă va da nici mai multă putere: ea vă justifică, în ochii dvs, propria slăbiciune, împotriva căreia nu veţi mai încerca să luptaţi. Pentru că renunţaţi să aplicaţi logica şi să cântăriţi lucrurile cu mintea dvs, o astfel de convingere, în loc să vă imunizeze, vă va face, în realitate, şi mai predispuşi la manipulare.

 

Românii suferă, cumva, congenital de conspirativită şi vechile teorii, care au definit cultura politică a naţionalismului comunist dus la paroxism de Ceauşescu, s-au întâlnit acum cu noile teorii globaliste. Au rezultat nişte combinaţii originale: evreii ţin România în sărăcie prin agenturile Occidentului iar guvernul român ne ascunde realitatea.

Sau Uniunea Europeană reprezintă masonii şi, totodată, agenturile străine. Pe la urechile mele cred că au trecut aproape toate variantele posibile.

E un fel al nostru de a da vina pe oricine altcineva pentru orice eşec, mai puţin pe noi înşine. E şi un fond al nostru moştenit, din păcate, din cultura politică paranoică a naţionalismului comunist de care nu ne-am deparazitat, practic, niciodată. Mi-l amintesc pe Ion Iliescu strigând către mineri şi populaţie, în 1990, că în Piaţa Universităţii sunt „elemente fasciste şi legionare”.

E foarte uşor să-i mobilizezi pe români cu astfel de petarde, ei sunt gata să facă moarte de om odată ce inamicul a fost bine definit şi a primit un nume demonic.

Pe de altă parte, mai tot românul ştie care-s problemele ţării şi cine e de vină pentru ele. Suferinţa e mai uşor de îndurat dacă razele X ale minţii tale străpung coaja artificială a realităţii. Cel care ştie de ce merg lucrurile prost se mulţumeşte de cele mai multe ori să dea a lehamite din mână: „evreii!” sau „occidentalii” sau „guvernul”.

A pune diagnosticul te scuteşte de a încerca să cauţi o ieşire: oricum, problema e mai presus de noi şi, prin urmare, e irezolvabilă.

E bine însă că ştim, că nu suntem prinşi descoperiţi şi că putem spune, oricând se întâmplă ceva rău, „vedeţi, nu v-am spus eu de la bun început?”.

Blog de jurnalist cultural.ro

 

 

 

 

Publicitate

INCALZIREA GLOBALA S-A INCHEIAT. Urmeaza RACIREA GLOBALA

 Redau din articolul Geologist Declares ‘global warming is over’ — Warns U.S. Climate Conference of ‘Looming Threat of Global Cooling’,preluat de Saccsiv Weblog :

   Chicago – un proeminent geolog american îndeamna lumea sa uite de încălzirea globală, deoarece racirea globala a inceput deja.

   Avertizarea Geologului Dr. Don Easterbrook a venit sub forma unei noi lucrari ştiinţifice, pe care a prezentat-o la a patra Conferinta Internationala privind schimbările climatice de la Chicago la 16 Mai 2010. Dr. Easterbrook este un profesor emerit la Western Washington University, care a scris opt cărţi şi 150 de publicaţii jurnal. CV-ul complet al lui Easterbrook este aici.

   Dr. Easterbrook se alătură multor oameni de ştiinţă, si societăţilor acreditate de cercetare ştiinţifica avertizand de venirea racirii globale. Easterbrook prezintă concluziile sale, alături de alti sceptici privind încălzirea globale datorata oamenilor, la conferinţa de trei zile, în Chicago.

   Fragmente cheie  ale Dr. Easterbrook:

   Faptul că încălzirea globală este finalizata, cel puţin pentru câteva decenii, ar putea părea a fi o usurare. Cu toate acestea, vestea proastă este că racirea globala este chiar mai dăunătoare pentru oameni decât încălzirea globală şi reprezinta un motiv de îngrijorare şi mai mare, deoarece:

   1. Un studiu recent a arătat că de două ori mai mulţi oameni sunt ucişi de frig decât de căldura extremă.

   2. Racirea globala va avea un efect negativ asupra producţiei de alimente din cauza sezoanelor mai scurte de germinare şi a vremii rele din timpul sezoanelor de recoltă. Acest lucru se întâmplă deja în centrul şi vestul SUA, China, India şi in alte locuri din lume. Cele mai afectate vor fi ţările lumii a treia în care milioane de oameni sunt deja aproape de nivelurile de infometare.

   3. Creşterea, pe cap de locuitor, a cererilor de energie, în special pentru încălzire.

   4. Scăderea capacitatii de a face faţă problemelor legate de explozia populaţiei. Proiectia Populaţiei Mondiale, este de a ajunge la mai mult de 9 miliarde până în 2050, o creştere de 50%. Aceasta înseamnă o creştere substanţială a cererii pentru alimente şi energie la un moment dat, atunci când ambele sunt în scădere, din cauza climatului de răcire.

   CONCLUZII:

   Numeroasele, brustele si de scurtă durată episoade de răcire si încălzire, mult mai intense decât recenta încălzirea / răcire, apărute în ultimele perioade glaciare, niciunul nu a fost cauzat de schimbarile de CO2-ul atmosferic.

   Schimbările climatice înregistrare geologic arata un model regulat de încălzire şi răcire alternativ cu o perioadă de 25-30 ani pentru ultimii 500 de ani.

   O puternică corelaţie între schimbările solare, Pacific decadal oscillation (PDO), avansarea şi retragerea gheţarilor, precum şi clima globală ne permite să proiectam un model consistent în viitor.

   Răcirea proiectata pentru următoarele câteva decenii se bazează pe modele trecute PDO pentru secolul trecut şi modele de temperatură în ultimii 500 de ani. Trei scenarii posibile sunt prezentate: (1) racire globala similara cu racirea globala din 1945 – 1977, (2) racire globala similara cu perioada rece 1880 – 1915, şi (3) racire globala similara cu minimul Dalton din 1790 pana in 1820.

   Asteptati-va la o răcire globală pentru următorii 2-3 decenii, care va fi mult mai dăunătoare decât ar fi fost încălzirea globală.

   Rezumat al expunerii Dr. Easterbrook:

   Ameninţarea cu racirea globala

   Dovezile geologice pentru prelungita viitoare răcire şi impactul acesteia

   Prof. J. Don Easterbrook

    Departamentul de Geologie – Universitatea de Vest Washington – Bellingham, WA 989225

   Trecutul este cheia viitorului – Pentru a înţelege schimbările climatice de astăzi, avem nevoie să ştim cum schimbarile climatice s-au comportat în trecut. În scopul de a anticipa unde ne îndreptăm, trebuie să ştim unde am fost. Astfel, unul din cele mai bune metode pentru a anticipa schimbările climatice este de a privii la modele schimbarilor climatice din trecut.

   Numeroase, bruste, de scurtă durată episoade de încălzire si răcire, mult mai intense decât recenta încălzirea / răcire, apăruta în ultima Era Glaciara şi în 10000 ani care au urmat, dintre care niciunul nu ar fi putut fi cauzat de schimbarile in CO2 atmosferic, deoarece s-au întâmplat înainte ca CO2 sa începa să crească brusc în jurul anului 1945. Acest studiu documenteaza evidentele geologice pentru aceste fluctuaţii bruşte climatice, care arată un remarcabil model consistent peste decenii, secole, şi milenii.

   Printre surprizele care au apărut de la analizele cu izotopi de oxigen a miezurilor de gheaţă din Groenlanda şi Antarctica, a fost recunoaşterea unor foarte bruste, de scurtă durată, schimbări climatice. Înregistrările miezurilor de gheaţă arată că astfel de schimbări bruşte climatice au fost mari, foarte rapide, şi sincrone la nivel global. Schimbări climatice, până la jumătate din diferenţa dintre Era Glaciara şi condiţiile interglaciare, au apărut in doar câteva decenii.

   Zece perioade majore, intense si abrupte de schimbări climatice au avut loc în ultimii 15 mii ani şi altele 60 mai mici, schimbări bruşte climatice au avut loc în ultimii 5000 de ani. Intensitatea şi bruschetea acestor fluctuaţii climatice este de mirare. De mai multe ori, temperaturile au crescut şi au căzut 9-15 ° F într-un secol sau mai puţin.

    Topirea dramatică a gheţarilor continentali din America de Nord, Europa şi Asia, care a început acum 15.000 de ani a fost întrerupt de o răcire bruscă 12800 ani în urmă, aducand lumea înapoi în Epoca de gheata. Peste tot în lume, gheţarii continentali si alpini au încetat in retragerea lor şi au re-avansat. Această perioadă rece, Marele Inghet (Younger Dryas), a durat 1300 ani şi sa încheiat brusc, cu brusca si intensa încălzire de 11500 ani în urmă. Clima din Groenlanda s-a încălzit cu aproximativ 9 ° F, în aproximativ 30 de ani şi 15 ° F peste 40 de ani. În timpul perioadei Marelui Inghet, gheţarii nu numai ca s-au extins semnificativ, dar fluctuat, si în mod repetat, iar în unele locuri de aproape nouă ori.

   Temperaturile pentru ultimii 10.000 de ani au fost puţin mai mari decât în prezent, până la aproximativ 3.000 de ani în urmă. În ultimii 700 de ani, Pamantul a ieşit din Mica Epocă de Gheaţă, şi încălzirea generala a alternat cu perioade de cald si rece.

   Ambele perioade, cea calda medievală şi Mica Epocă de Gheaţă au fost de mult timp bine stabilite şi documentate cu probe geologice puternice. Listele de referinte geologice, 485 lucrări pe perioada calda medievala si 1413 pe Mica Epocă de Gheaţă, creaza un total de 1.900 lucrări publicate pe cele două perioade. Astfel, atunci când Mann et al. (1998) a susţinut că nici un eveniment climatic nu a avut loc şi că clima nu s-a schimbat în ultimii 1000 de ani (scandalosul grafic al batului de hockey), geologii nu l-au luat în serios şi au crezut că fie (1) copacii care au fost folositi pentru reconstrucţia lor climatica nu au fost sensibil climatic, sau (2) datele au fost utilizate necorespunzător. Aşa cum se arată în 1900 lucrări publicate, perioada medievală calda şi Mica Epocă de Gheaţă mai mult ca sigur ca s-a întâmplat şi Mann et al. “Hockey stick” este un nonsens, si nu este susţinut de nici o dovadă credibilă.

   Înregistrarea izotopului de oxigen pentru miezul de gheaţă din Groenlanda GISP pe ultimii 500 de ani arată o remarcabila alternanţă regulata a perioadelor de cald si rece. Liniile albastre verticale în partea de jos a graficului de mai jos arată intervalele de timp dintre fiecare perioadă cald / rece. Intervalul mediu de timp este de 27 de ani, acelaşi ca şi pentru intervalele de timp între temperaturile calde şi reci ale Oceanul Pacific, după cum arată Pacific decadal oscillation (vezi mai jos)

   Încălzirea globală este reală, dar nu a început în 1945, în momentul in care emisiile de CO2 au crescut foarte mult. Două perioade de încălzire globală (1915-1945 şi 1977-1998), şi două perioade de racire globala (1880-1915 şi 1945-1977) au apărut în secolul 20. CO2 atmosferic a început să crească brusc imediat după al doilea război mondial, în 1945, dar aceasta crestere a fost însoţită de o racire globala de 30 de ani, mai degrabă decât de o încălzire, precum şi perioada anterioară calda 1915 – 1945 a avut loc înainte de cresterea semnificativa a CO2-ului.

   În timpul fiecărei dintre cele două perioade calde ale secolului trecut, s-au retras gheţarii alpini şi în timpul fiecăreia dintre cele două perioade de răcire, gheţarii au avansat. Calendarul avansarii şi retragerii gheţarilor aproape coincide exact cu schimbările de temperatură la nivel global şi cu temperaturile de suprafaţă a Oceanului Pacific (PDO).

   Oceanul Pacific are două caracteristici, una calda şi una rece, şi în mod regulat se schimba înainte şi înapoi între aceste doua moduri într-un ciclu de 25-30 ani repetarea aceasta fiind cunoscuta sub numele de oscilatie decadală Pacifica (DPO). În cazul în care DPO este în modul său cald, clima se încălzeşte şi atunci când este în modul său răcoros clima se raceste. Fluctuaţiile gheţarilor sunt conduse de schimbările climatice, care sunt determinate de temperaturile suprafetei oceanului (DPO).

   În timpul ciclului DPO rece, temperaturile suprafetei oceanului in estul Pacificului sunt reci. Acest lucru a fost tipicul de racire globala 1945 – 1977. În timpul ciclului DPO cald, temperaturile suprafetei oceanului in estul Pacificului sunt calde. Acest lucru a fost tipic încălzirii globale 1977 – 1998. Trecerea bruscă, de la ciclul rece la ciclul cald într-un singur an (1977) şi începutul ciclului cald trecut a fost numit “Marea schimbare climatica a Pacificului.” Există o corelaţie directă între ciclul DPO şi temperatura globala.

   Temperatura suprafetei oceanului in estul Pacificului în largul coastei Americii de Nord a fost calda, în 1997. În 1999, DPO a trecut de la ciclul său cald la ciclul său rece şi a rămas rece, după cum arată imaginile din satelit. Adăugarea inregistrarilor DPO-ului ale ultimului deceniu peste inregistrarile DPO-ului pentru ultimul secolul oferă un model interesant. DPO-ul 1915-1945 ciclu de cald, ciclul rece 1945-1977, 1977-1998 ciclul cald, iar trecerea de la cald la rece în 1999 toate corespund cu schimbările globale climatice şi sugerăm:

   1. DPO are un model regulat ciclic cu alternativa ciclurilor de cald si rece la fiecare 25-30 de ani

   2. DPO s-a potrivit cu precizie cu fiecare schimbare climatica globala de-a lungul secolului trecut şi poate fi utilizat ca un instrument de predicţie.

   3. Având în vedere că cu trecerea de la cald la rece a DPO-ului în 1999, temperaturile globale nu au depăşit valoarea ridicata din 1998.

    4. De fiecare dată cand DPO s-a schimbat de la un ciclu la altul, a rămas în acel ciclu pentru 25-30 de ani; astfel, de cand trecerea de la cald la rece a DPO-ului în 1999 s-a fortificat, acesta va rămâne, fără îndoială, în ciclul său răcoros pentru alte câteva decenii.

    5. Cu DPO în ciclul rece pentru alte câteva decenii, putem aştepta mai multe decenii de răcire.

   În 2000, Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) a prezis încălzirea globală de 1 ° F pe decadă şi încălzirea globala de aproximativ 10 ° F până în 2100. Linia roşie de pe graficul de mai jos este curba lor de temperatura prognozată pentru 2000 – 2050. Reţineţi că, până în 2010, temperaturile ar trebui să fie cu 1 ° F mai caldă decât în 2000. Asta nu s-a întâmplat aşa ca modelele lor climatice nu au reuşit să prezică chiar cu 10 ani în avans.

   Curbele albastre de răcire proiectate sunt bazate pe ciclurile DPO trecute pentru secolul trecut şi ciclurile de temperatură în ultimii 500 de ani. Trei scenarii posibile sunt prezentate: (1) racire globala similar cu racire globala de 1945 – 1977, (2) racire globala similar cu perioada rece 1880 – 1915, şi (3) racire globala similar minim Dalton de la 1790 la 1820.

  Posibilitatea de a temperaturilor scăzând la nivelul minim Dalton este sugerat de trecerea recentă a soarelui de la un maximum solar la un nivel minim solar asemănătoare cu cea din minim Dalton. Neobişnuitul ciclu lung 23 de la faţa soarelui şi indicele solar magnetic sugerează un minim solar similar cu minimul Dalton este foarte posibil. A patra posibilitate este că ne apropiem de un alt tip Maunder minim şi o alta Mica Era Glaciara. Timpul va spune care curba este corectă.

Accidente cu efecte uimitoare asupra creierului

Trezit din comă, s-a ales cu accent străin

Scotianul Tom Paterson s-a trezit din comă după 6 săptămâni, constatând că vorbeşte cu accent străin, deşi el nu şi-a părăsit niciodată orăşelul de baştină, Largs.”Acum, toţi cred că sunt Tomasz din Polonia”, glumeşte scoţianul, povestind amuzat că i s-au atribuit, pe rând, şi pronunţii de tip portughez, spaniol, francez, chiar şi israelit.”Iar cele mai comune accente pe care le folosesc involuntar sunt cele din Belgia, Norvegia şi Germania”, a declarat Paterson, citat de EveningTimes. Dr. Nick Miller, profesor la Universitatea Newcastle, presupune că, în afara centrilor vorbirii, de suferit a avut coordonarea dintre diferite grupe de muşchi, cum sunt cei ai buzelor şi limbii şi corzile vocale.  Chiar dacă extrem de rare – sunt cunoscute doar vreo 60 din 1941 până astăzi, în întreaga lume- astfel de cazuri au mai fost întâlnite. Prima oară s-a vorbit despre acest sindrom în 1907, neurologul francez Pierre Marie fiind “părintele” lui. Mai apoi, în 1941, presa a relatat despre o tânără din Norvegia, Astrid L., rănită într-un bombardament, care s-a trezit vorbind cu accent nemţesc, ceea ce i-a atras stigmatizarea din partea comunităţii locale. În 1999, americanca Judi Roberts, născută şi crescută în statul Indiana, a ajuns pe prima pagină a ziarelor după ce, revenindu-şi în urma unui atac cerebral, la 57 de ani, a început să pronunţe cuvintele cu cel mai pur accent englezesc, deşi n-a călcat niciodată în Marea Britanie. În 2006, a fost rândul sexagenarei Linda Walker, din Newcastle, să treacă printr-un accident vascular cerebral, la capătul căruia s-a ales cu un accent interpretat de interlocutori când drept…jamaican, când ca fiind franco-canadian, italian sau slovac! 

 Şi-a uitat busc limba maternă

Mai ciudate decât exemplele menţionate s–au dovedit poveştile altor oameni trecuţi prin diverse momente de cumpănă. Chris Gregory, în vârstă de 30 de ani, născut şi crescut în Yorkshire, Marea Britanie, s-a trezit după o operaţie pe creier vorbind cu accent irlandez. Asta deşi, potrivit Daily Mail, n-a călătorit niciodată în ţara patronată de Sf. Patrick. Uimitor este faptul că, a doua zi, bărbatul, care nu-şi aminteşte nimic din primele ore de după trezirea din anestezie, şi-a redobândit vechiul accent. La rândul său, Cindy Lou Romberg, din Port Angeles, Washington, a început să vorbească engleza maternă cu accent rusesc, după o torsiune bruscă a gâtului, suferită în timpul unei şedinţe de masaj. E drept că femeia se lovise serios la cap, dar în urmă cu 17 ani! Şocată de schimbare, Romberg s-a dus glonţ la spital, dar investigaţiile au arătat că nu se punea problema unei noi vătămări a creierului. Şi totuşi, nimeni n-a putut explica modificarea de pronunţie intervenită, ba chiar şi greşelile de gramatică engleză tipice vorbitorilor ruşi, pe care le făcea femeia. Cazul ei a constituit de altfel şi subiectul unui documentar difuzat în octombrie 2008 de canalul tv Discovery.

 Cehul vorbea fluent engleza, după accident

Motociclistul ceh Matej Kus a trecut însă printr-un episod absolut straniu, pe care medicii nici azi n-au reuşit să-l explice. Se întâmpla în septembrie 2007, pe când sportivul avea doar 18 ani. Participând la o cursă de viteză la Glasgow, Kus a suferit un accident serios, fiind chemată imediat ambulanţa să-l transporte la spital. Rănitul a rămas însă conştient şi, spre stupoarea coechipierilor, dar şi a paramedicilor, a început să vorbească fluent engleza, chiar cu accent perfect, deşi nu păruse să aibă anterior această abilitate. Apropiaţii lui aveau să povestească presei că Matej avea cel mult cunoştinţe elementare de engleză!

Peter Waite, promoterul echipei lui Kus, The Berwick Bandits, a declarat pentru Daily Mail: „Nu-mi venea să-mi cred urechilor ascultându-l. Era un accent englezesc 100%, nu vreun dialect sau altceva”. Interesant este şi faptul că rănitul urcat în ambulanţă habar n-avea cum se numeşte şi nici măcar că era ceh! După o zi de spitalizare, revenit în ţara natală, motociclistul nu şi-a amintit nimic din toată păţania şi, fireşte, şi-a pierdut şi conexiunea cu limba lui Shakespeare, la fel de brusc cum a dobândit-o.”E incredibil cum am reuşit să vorbesc engleza fluent şi cu accent britanic”, a declarat el, prin translator, cotidianului Daily Mail. Tânărul şi-a exprimat însă speranţa că, apucându-se serios de învăţat, va ajunge din nou dacă nu la nivelul unui vorbitor nativ, măcar la cel de avansat.”Pesemne că există o grămadă de cunoştinţe de engleză în subconştientul meu şi sper să fiu capabil să le scot de acolo rapid”, a adăugat sportivul. 

 A devenit artist de geniu peste noapte

Tot un accident i-a schimbat radical viaţa şi lui Tommy McHugh, fost constructor şi delincvent, care a suferit, în 2001, un atac cerebral (două vase de sânge i s-au spart în regiunea mielencefală – zona dorsală a creierului). După ce şi-a revenit, medicii l-au diagnosticat cu “sindromul creativităţii bruşte”, deoarece sexagenarul nu se mai opreşte din pictat, sculptat, scris şi desenat. Terminând rapid de decorat pereţii şi chiar tavanul propriei locuinţe, proaspătul artist a primit luna trecută permisiunea de a-şi manifesta talentul într-o galerie, cu condiţia să achite factura de electricitate. Neurologii, între care şi dr. Mark Lythgoe, pun brusca lui înclinaţie creativă pe seama schimbărilor intervenite în lobii temporali, responsabili cu înţelegerea sensurilor. Ei presupun că aceste schimbări au crescut afluxul de idei, transformându-l pe McHugh într-un “pictor/sculptor/poet compulsiv”.”Înainte, eram un om priceput la toate. Puteam repara orice, dar nu am pictat niciodată şi nici nu am scris poezie”, a declarat McHugh pentru Daily Mail. Neurologul Alice Flaherty, de la Universitatea Harvard, îi compară cazul cu cel al celebrului Van Gogh, care a suferit şi el de epilepsie a lobului temporal.

 

Sursa: http://www.independent-al.ro/mistere/uimitoarele-puteri-ale-creierului-vatamat.html