CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Corifeii culturii române şi glumele lor nemuritoare…

 

 

Imagine similară

 

 

 

Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:

– Mă, voi ştiţi că eu m-am născut  în  anul când a murit  Eminescu?

Replica lui Cazaban a fost promptă:

– Două mari nenorociri în acelaşi an !

 

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”.

Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ.
Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen.

După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”.

Evaluatorul o cântări în palmă, clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”.

După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise.

Evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă   fluturând un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său :
– E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare.

El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei?  

 

Arghezi s-a întâlnit, în preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, îmbrăcat cu mantaua lui largă şi însoţit de câteva fete, care il „îngrijeau” acasă (soţia, o actriţă cunoscuta, ii murise de o vreme): il pieptănau, il masau, ii tăiau unghiile, şi celelalte… 

„Dragă, îţi prezint  secretarele mele”, zice Eftimiu, apelând la  o formulă pe care o socotea convenabilă pentru a putea scoate fetele în lume.

Iar Arghezi, cam pişicher, i-a răspuns:

„Ce spui, dragă, tot mai secretezi, tot mai secretezi?…” 

 

 

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând.

Văzându-l atât de neajutorat, Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! se văietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.

 


Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui ” blând ” Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.

 


Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum, în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea  l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
– Răducăneni. Răducăneni …, murmura Delavrancea cu ochii în sus, gânditor.

 Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor.

– Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir…. un <Apus de Soare>.
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă”.

Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia n-au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră.

Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a în­trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă, l
e-a spus candid doamna Călinescu.

Înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Ciocu­lescu urma în paralel şi Dreptul, pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu, care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc.,  A, B, C, D etc., a, b, c, d etc.

La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget.

Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţân­du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
– Ce e acesta?
Cioculescu i-a replicat prompt :
– Degetul arătător.
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

 

 

  Pe când era şi director al Institutului de Literatură, Mihail Dragomirescu  intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de  Şerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga…
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.

La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a în­tors-o Cioculescu.  

Frecventată mai întâi exclusiv de marea boierime, de oameni de stat, prinţi şi chiar regi, diplomaţi, generali etc., cafeneaua Capşa va fi adoptată de scriitori şi artişti în 1930, dup[ ce s-a ]nchis cafeneaua Oteteleşanu, fieful lor.

Atmosfera scorţoasă de până atunci a cafenelei Caa a devenit mai agitată, dupa ce aici au „năvălit”scriitorii şi artiştii.

Discuţiile au devenit mai aprinse, şi nu s-au purtat cu voce scăzută, ca altădată, comentariile au devenit mai acide, ba uneori mai izbucneau şi mici certuri.

Bârfa, mereu la modă în veselul mediu scriitoricesc, a dat naştere celebrei epigrame a lui N. Crevedia:

La Capşa unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una se mănâncă prăjituri / Într-alta se mănâncă scriitorii.

Publicitate

25/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ, UMOR | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  ,,Cand vei constata ca in scopul de a produce, trebuie sa obtii aprobarea de la acei care nu produc nimic, cand vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activeaza in bunuri, ci in favoruri, cand vei intelege ca o multime de oameni se imbogatesc prin luare de mita si influenta lor e mai eficace decat munca ta, ca legile nu te protejeaza contra lor, ci dimpotriva, ei sunt cei care sunt protejati impotriva ta, cand vei descoperi ca este rasplatita coruptia iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fara teama de a gresi ca soarta societatii in care traiesti este condamnata.”

 

 

 

 

 

 Ayn Rand (1950) 

 

 

 

 

 

 

Ayn Rand (Alissa Zinovievna Rosenbaum) s-a nascut la  2 februarie 1905, la St. Petersburg, in Rusia si a decedat la  6 martie 1982, la  New York, in SUA.

A fost o filosoafă şi scriitoare americană, iniţiatoare a curentului filosofic numit obiectivism, o doctrină care susținea capacitatea intelectului uman de a ajunge la o cunoaștere sigură, controlabilă într-o anumită măsură  a anumitor lucruri, în opoziție cu scepticismul și relativismul.

A urmat cursurile facultăţii de istorie a Universităţii de stat din Leningrad, unde se familiarizează cu filosofia, iar după absolvire  in 1924 s-a înscris la Institutul de stat de cinematografie, sperând să devină scenaristă.

A reuşit în ianuarie 1926 să obtină  de la autoritatile sovietice un paşaport pentru a-şi vizita rudele din Statele Unite, părăsind definitiv Rusia comunista şi familia.

Este autoarea  romanelor de succes We the Living, Anthem, The Fountainhead şi Atlas Shrugged.

Cuvintele acestei scriitoare nu s-au potrivit nicicand mai bine cu aceste vremuri.

 

 

 

 

 

19/07/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Ambasadorul este o persoană incomodă căreia statul ii oferă o indemnizație, cu condiția sa stea departe de țară.”

 

 

 

 

 

– Ambrose Bierce –

 

 

 

 

 

Ambrose Bierce

 

 

 

Ambrose Gwinnett Bierce (n.24 iunie 1842 – d.probabil 1914), a fost un   jurnalist scriitor si umorist american, cunoscut în special pentru nuvela sa “An Occurrence at Owl Creek Bridge” ( Ce s-a intamplat pe podul Owl Creek), cât și pentru dicționarul  satiric “Dictionarul diavolului”.

Motto-ul său „Nimic nu contează” și viziunea sardonică asupra naturii umane reliefată în scrierile sale i-au atras porecla “Bitter Bierce

În octombrie 1913, pe atunci în vârstă de 71 de ani, Bierce a plecat din Washington D.C. pentru un tur al vechiului câmp de luptă din  Razboiul Civil American.

Până în decembrie străbătuse Louisiana si Texasul,  de unde a plecat  si a trecut prin El Paso in Mexic, care era  teatrul unei revoluții.

În  Ciudad Suarez, el s-a alăturat armatei lui Pancho Villa în calitate de observator si a însoțit trupele acestuia până în localitatea Chihuahua.

Ultimul său contact cunoscut cu lumea a fost o scrisoare trimisă jurnalistei Blanche Partington, o prietenă apropiată a scriitorului, datată 26 decembrie 1913.

După ce a încheiat scrisoarea cu cuvintele “În ceea ce mă privește, plec mâine de aici cu o destinație necunoscută”,scriitorul  a dispărut fără urmă.

Dispariția sa, ramasă nedezlegată până in zilele noastre, a devenit una dintre cele mai faimoase din istoria literară americană.

 

21/11/2015 Posted by | UMOR | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: