23 noiembrie/6 decembrie 1916 – În timpul Primului Război Mondial, Bucureştiul a capitulat în fața armatelor germano-austro-ungare

La 23 noiembrie 1916 armatele germano-austro-ungare ocupă Bucureştiul, capitala României, după retragerea membrilor Casei Regale, Administrației române și a garnizoanei române a Capitalei.

În urma lor au ramas doua treimi din teritoriul ţării în mâinile inamicului, populaţia fiind nevoita sa suporte un regim de ocupatie militara  foarte sever.

În data de 23 noiembrie/6 decembrie 1916 la București, primarul Emil Petrescu semna, în fața reprezentanților Puterilor Centrale, capitularea orașului, evitând transformarea Bucureștiului în teatru de război. Vreme de doi ani, bucureștenii au avut de îndurat brutalitatea ocupației armatelor Puterilor Centrale.

Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă:
”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii.
 În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.

Capitularea Bucureștilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, emoționant, perceput în modul cel mai profund de catre societatea româneasca.

O „radiografie” a momentului a fost posibilă nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive.

Foto: Trupele armatelor Puterilor Centrale defilează pe calea Victoriei din Bucureşti.

  Primele 24 de ore ale ocupaţiei

Capitularea Bucureştilor, un moment extrem de dureros pentru români, a avut şi o nota tragi-comica în felul haotic în care s-a desfăşurat.

Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea.

Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au  lipit geană de geană, deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare.

Personalul militar  al Arsenalului s-a retras   printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.

Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa.

Cei care totuşi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.

Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demnă.

În ziua de 22 noiembrie 1916, sosise în Bucureşti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti.

A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen  cere ca, în 24 de ore, Garnizoana orașului sa fie predată, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea.

Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoană si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.

La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului, aproximativ 300 de soldați germani şi-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare.

La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in Capitala României escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.

El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara supremă în calitate de Şef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen) .

 Foto: Feldmaresalul german August von Mackensen

A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități române rămase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației.

Din primele ore suita lui Mackensen a început sa acţioneze  pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București în zilele următoare rații de alimente şi încartiruirea.

Colonelul de intendență Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei.

El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile române pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, câte o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untură, „si câte altele”. In caz contrar, amenința generalul, primarul oraşului va fi executat în primele 24 de ore.

La auzul amenințării, Emil Petrescu a replicat:

„O viaţa am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.”

 Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, preşedintele Crucii Rosii – Române,  a fost apostrofat de către acelaşi general :

„Nu uitati ca noi suntem învingători si aţi făcut sa curgă mult sânge german”.

Totodata oraşul a fost supus la o dare de un miliard de lei, care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de milioane, văzându-se imposibilitatea de a fi plătită.

Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea :

”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme.

Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat.

Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei.

Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios.

Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.

Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii.
Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane (Kaffraria= district din Africa de Sud).
Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță.

Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită, ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos.
 Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”.
Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.”

Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție.

Nenorociți prizonieri printre ei.  

Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalirul de soldați .

Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume.  Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice.

Foto: Un soldat german mână pe o stradă din București câteva oi pentru popota trupelor de ocupaţie

Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie.

Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea.  

Prima noapte a ocupației a trecut.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de armă fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida şi mai mult populația.

La începutului lui decembrie 1918, România își va lua, după doi ani de suferințe, o revanșă istorică: Regele Ferdinand I și Regina Maria și Armata Română au revenit învingători în București, după alungarea armatelor de ocupație, iar la Alba Iulia era decisă Unirea Transilvaniei cu România și nașterea României Mari.

Publicitate

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 și problema minoritarilor bulgari și români din România și Bulgaria

 

 

 

 

 

 

 

 

Istoriografiile bulgară si româna din trecut au avut opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) intra în componenta Bulgariei. „Corectarea unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, îl considerau bulgarii, si un act de „mutilare a tarii” sub presiunea fortelor Axei, sustinea teza româneasca.

Dialogul actual dintre istoricii celor doua tari ne lasa speranta ca se poate ajunge la un acord în litigioasa problema a Dobrogei, pornind de la ideea ca ea a fost solutionata definitiv prin Tratatul de la Craiova. Procesele identice de integrare a Bulgariei si României în Europa unita impun o asemenea abordare.

Cauzele aparitiei grupurilor etnice minoritare de bulgari în România si de români (respectiv, valahi si aromâni) în Bulgaria sunt migratiile si schimbarile frontierelor de stat.

Situatia lor a fost deosebit de tensionata între cele doua razboaie mondiale. Conform recensamântului din România, în 1930, numarul persoanelor de nationalitate bulgara era de 366 384, cele mai compacte comunitati fiind instalate în Dobrogea (185 279 persoane), Basarabia (163 726 persoane) si Banat (10 012 persoane).

La rândul lor, valahii din Bulgaria se concentrasera mai ales în partea de nord-vest a tarii, în timp ce aromânii erau dispersati în regiunea de sud-est. Recensamântul bulgar din 1926 dadea urmatoarele cifre: 69 080 de români, 5 324 aromâni, 3 777 „cutovlasi”, 1 551 „tintari” (în total 79 728 persoane).

Transferul de populatii si statul-natiune.

In coabitarea bulgaro-româna din aceasta perioada punctul nevralgic l-a constituit regiunea din sudul Dobrogei (adica judetele Durostor/Silistra si Caliacra/Dobrici), anexata de România în 1913.

Dupa statisticile românesti din 1930, populatia bulgara din aceasta regiune cuprindea 149 409 locuitori, în timp ce românii erau 77 728. Cresterea de mai multe ori a numarului populatiei românesti, în raport cu anul 1910, când numara doar 6 359 de locuitori, s-a datorat colonizarii intensive în cursul anilor ‘20 a românilor din Vechiul Regat si a aromânilor din Grecia si din alte tari balcanice.
In relatiile bilaterale româno-bulgare, contradictiile privind sudul Dobrogei au jucat un rol important. Eforturile politice au mers în directii opuse. România voia sa schimbe statu-quo-ul etnic din regiune si sa pastreze statu-quo-ul teritorial, Bulgaria se straduia sa faca exact invers.

Tratamentul reciproc al minoritatilor – ca principiu – a fost impus în relatiile bilaterale înca de la crearea statului bulgar modern, în 1878, si a contat substantial în negocierile privind problemele minoritatilor în cursul anilor ‘30.
Pozitiile opuse privind aplicarea acestui principiu au cauzat esecul negocierilor. Unicul acord privind minoritatile respective din Bulgaria si România a fost realizat prin Tratatul de la Craiova din 1940. In afara de restituirea Dobrogei de Sud Bulgariei si de stabilirea unei frontiere „definitive si perpetue”, tratatul stipula si schimbul de populatii între cele doua tari vecine.

Principiul schimbului s-a impus la insistentele diplomatiei române. La început, ea a staruit pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din nordul Dobrogei (judetele Tulcea si Constanta), comparativ cu libertatea de optiune a românilor din sudul Dobrogei. Mai târziu, diplomatia româna a insistat pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România fata de emigrarea românilor din sudul Dobrogei, dar nu si a românilor din restul teritoriului Bulgariei.
Diplomatia bulgara a consimtit sa negocieze pe baza principiului privind schimbul de populatii, pentru a nu face sa esueze negocierile, dar si la presiunea Germaniei. Reprezentantii bulgari au cerut mai întâi ca emigrarea sa nu fie obligatorie.

Ei nu au acceptat schimbul tuturor bulgarilor din România fata de românii din sudul Dobrogei, deoarece nu era echivalent. Atunci, partea bulgara a propus o solutie de compromis, care combina schimbul obligatoriu cu emigrarea facultativa. Propunerea a fost adoptata.

Articolul III al Tratatului de la Craiova stipula: schimbul obligatoriu, într-un interval de 3 luni, începând de la schimbarea instrumentelor de ratificare, între resortisantii români de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanța si resortisantii români de origine etnica româna din judetele Durostor si Caliacra; imigrarea facultativa, în termen de un an, a altor resortisanti români de origine etnica bulgara si resortisanti bulgari de origine etnica româna în tara lor de afinitate etnica; dreptul fiecarui guvern de a decreta emigrarea obligatorie a unui numar de resortisanti de origine etnica bulgara sau româna, egal cu numarul de resortisanti din cealalta tara, care si-ar exercita dreptul la o emigrare facultativa.
Un Acord anexat Tratatului se ocupa de chestiunile tehnice legate de acest transfer.

Clauzele sale stipulau: proprietatile imobiliare rurale, care apartineau emigratilor, deveneau proprietatea statului din care emigrau, statul de imigrare obligându-se sa-i despagubeasca pe imigranti: proprietatea imobiliara urbana a emigrantilor ramânea proprietatea privata a proprietarilor lor; emigrantii pastrau dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile. S-a creat o Comisie mixta bulgaro-româna, având misiunea de a supraveghea transferul de populatii.

 

 

 

 

 

Evacuaţi din Cadrilater FOTO http://www.istoriepescurt.ro

 

Schimbul obligatoriu al bulgarilor si românilor de pe cele doua parti ale frontierei din Dobrogea s-a efectuat în doua valuri succesive. Migratia principala (noiembrie-decembrie 1940) a angajat 61 500 de bulgari din nordul Dobrogei si 83 928 de români din sudul Dobrogei. Cea suplimentara (aprilie-mai 1941) s-a efectuat pe baza unui Acord aditional si a antrenat înca 3 600 de bulgari si 4 700 de români.

Numarul total al emigratilor a fost de circa 65 000 de bulgari, instalati în Dobrogea bulgara, si circa 88 000 de români, stabiliti – în cea mai mare parte, în Dobrogea româneasca.
Contradictia principala din cursul realizarii transferului obligatoriu a aparut în privinta numarului celor emigrati. Guvernul bulgar a încercat sa evite emigrarea întregii populatii bulgare din nordul Dobrogei, dar a insistat pe emigrarea tuturor românilor din sudul Dobrogei, adica nu numai colonistii, ci si populatia autohtona de origine valaha (vlaha), desi numarul acestora era restrâns. Pozitia Bucurestiului a fost opusa: epurarea de toti bulgarii a partii românesti a Dobrogei, dar prezenta cât mai mult timp posibil a românilor în „Cadrilater”.

Emigratia obligatorie a provocat deceptia si nemultumirea populatiei bulgare autohtone din nordul Dobrogei. Impotriva abandonarii regiunii si a expatrierii s-a nascut o miscare. Guvernul bulgar, precum si mediile emigratiei dobrogene din Bulgaria au evidentiat dimpotriva succesul restituirii partii de sud a regiunii si au explicat astfel sacrificiile impuse.

Ca un astfel de sacrificiu a fost perceputa si expatrierea fortata a bulgarilor din nordul Dobrogei.
Desi fusesera instalati în sudul Dobrogei cu numai vreo cincisprezece ani în urma, colonistii români au ramas la fel de nemultumiti de emigrarea obligatorie ca si bulgarii aflati în aceeasi situatie. Insa clauzele Tratatului de la Craiova nu au generat miscari puternice în România. Sunt simbolice în acelasi sens cele scrise de istoricul si omul politic Nicolae Iorga în ziarul Neamul Românesc, din 17 septembrie 1940: „Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a Razboiului balcanic.
Am zugravit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea actiune gresita a ministerului Maiorescu prin care, dupa dorinta lui Take Ionescu în prima fasa, s-a cautat de politica de partid a României o crestere de teritoriu, care sa întareasca dominatia celor de la cârma fara ca un curent national adevarat sa îndemne catre întinderea hotarelor la Sud, atunci când aspiratiile noastre tinteau Carpatii.

Nici regele Carol n-a dorit de fapt aceasta completare dobrogeana, el marturisindu-mi cu sinceritate ca-i trebuiau numai acele unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut fara nici o paguba sa le acorde astazi.
S-a început cu implorarile catre ´Europa’ ca sa ni se dea Silistra si s-a mers pâna la capul Sabla, nu departe de Varna.

E adevarat ca aici poporul bulgar era reinstalat de curând, dar tot asa de adevarat ca pe baza teoriei ´echilibrului’ luam, în momentul maririi Bulgariei, un tinut care nu facea parte din raza noastra nationala pe care am încercat a o crea pe urma si prin nepretuitul element macedonean.
Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat cu îngrijire aiurea, trebuie sa recunoastem ca, în ciuda operei de civilisatie îndeplinita, ni-am simtit straini acolo”.
Spre deosebire de schimbul obligatoriu, clauzele care priveau emigrarea facultativa au fost impuse de reprezentantii bulgari, ale caror scopuri vizau posibilitatile altor bulgari din România (din afara Dobrogei) de a emigra în Bulgaria.

Diplomatii români s-au pronuntat împotriva emigrarii facultative si, în special, împotriva echilibrului fortat al numarului de emigrati, deoarece România voia sa-i pastreze pe loc pe valahii din partea de nord-vest a Bulgariei. Contradictiile au împiedicat reglementarea rapida a acestei probleme.
Emigrarea facultativa de populatii a fost mult mai limitata decât schimbul obligatoriu. In cursul intervalului prevazut, de un an, mai exact la începutul anului 1941, 213 bulgari din România au emigrat, din proprie vointa, si nici un român din Bulgaria. La 1 aprilie 1943, cele doua guverne au semnat un Acord de lichidare a problemelor litigioase provocate de Tratatul de la Craiova. Regulamentul privind schimbul facultativ, anexat acestui acord, prelungea intervalul de emigrare pâna la 1 noiembrie 1943.
Dar, la 22 mai 1943, cele doua guverne au decis sa înceteze emigrarea din cauza dificultatilor razboiului. Pe baza Regulamentului, 61 de familii bulgare (155 de persoane), din Banat si din alte regiuni ale României au emigrat voluntar în Bulgaria. Numarul emigratilor din Bulgaria în România s-a ridicat la 95 de familii de aromâni din regiunea Gorna Djumaia (Blagoevgrad) si de valahi din regiunea Vidin.
Rezultatele schimbului de populatii dintre Bulgaria si România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o frontiera etnica între bulgarii si românii din Dobrogea, care coincidea cu frontiera dintre cele doua state.

Aceasta coincidenta a influentat pozitiv relatiile bilaterale, deoarece a împiedicat formularea de pretentii teritoriale pe temeiul unor argumente etnice. Disputa bulgaro-româna privind apartenenta Dobrogei, împartita pentru totdeauna între cele doua tari, avea sa se manifeste mai ales în domeniile propagandei si al stiintei, nu însa si în domeniul politicii reale. Pe de alta parte, emigrarea obligatorie a însemnat mizeria economica si dezradacinarea emigratilor din propriile camine. Tendinta de asimilare a minoritatilor etnice ramase între frontierele celor doua state a fost stimulata dupa efectuarea transferului.

Astazi putem auzi înca limba româna la Tutrakan (Turtucaia) sau limba bulgara la Constanta. Limbile, ca si amintirile, sunt pastrate de emigratii ramasi în viata, dar si de urmasii familiilor care nu au emigrat. Câteva prbleme privind proprietatile abandonate si despagubirile cuvenite pentru ele ramân înca o tema de actualitate. Pe de alta parte, organizatiile minoritare ale bulgarilor din România, ca si cele ale vlahilor si aromânilor din Bulgaria manifesta procese identice de redesteptare etnica în perioada de tranzitie de dupa prabusirea comunismului.

Destinele istorice si schimbarile de identitate ale acestor comunitati au fost asemanatoare. Pe aceasta baza, se urmareste reabilitarea principiului reciprocitatii în privinta minoritatilor. Asa au fost restabilite scolile bulgara din Bucuresti si româna din Sofia. Destinul istoric al emigrantilor si minoritarilor ridica un nou pod între Bulgaria si România.

Sursa:

 

http://starbisnov.blogspot.com/2008/08/301.html

Frontiera – un zid sau un pod
Dr. Blagovest Niagulov (Sofia)

In româneste de Mihai POPESCU