CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Uniunea Sovietică și Germania nazistă, complici în dezlănțuirea urgiei celui de-Al Doilea Război Mondial

              

DOCUMENTAR: Pactul Ribbentrop – Molotov – infamia redesenării Europei –  Radio România Cultural

Foto: 23 august 1939: Semnarea pactului tâlhăresc sovieto- nazist.

Așa-numitul „Pact Molotov-Ribbentrop” – a reprezentat efectiv colaborare strânsă la nivel înalt  a URSS cu Germania nazistă. Timp de decenii, conform istoriei oficiale ruse, așa zisul Mare Război pentru Apărarea Patriei ar fi  început pe 22 iunie 1941, deși, în realitate, URSS intrase în război ca aliat al Germaniei naziste, pe 17 septembrie 1939.

Moscova a ajutat Germania la reconstrucția și instruirea a mii de militari ai Werhmachtului  german  și a furnizat materiile prime pentru producerea armelor. 

Atât Germania, cât și Uniunea Sovietică au fost interesate  de declanșarea unui mare război în Europa. Conducerea sovietică credea că disputele dintre Germania și țările care au învins-o în timpul Primului Război Mondial vor crea o oportunitate pentru Uniunea Sovietică de a cuceri un număr mare de teritorii.

Scopul Germaniei naziste era de a câștiga „spațiul vital” pentru germani.

La 19 august 1939, Stalin a reunit Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a susținut că, în timp de pace, „ succesul mișcarii  comuniste în Europa este imposibil ”.

La 23 august 1939, miniștrii de externe germani și sovietici Ribbentrop și Molotov au semnat acordul nazi-sovietic de neagresiune și un protocol secret suplimentar la acesta, care va intra în istorie sub numele de „Pactul Molotov-Ribbentrop”.

Acest protocol a definit zonele de influență ale celor două țări în Europa de Est în cazul „schimbărilor teritoriale și politice”,   proiectate de ambele state. Germania a renunțat la orice implicare în Finlanda și   statele baltice (Letonia și Estonia), iar teritoriile estice românești  Basarabia și Bucovina de Nord și  ale Poloniei (vestul Ucrainei și vestul Belarusului), urmau să fie transferate către Uniunea Sovietică.

Restul teritoriilor din Europa de Est urmau să intre  sub influența Germaniei naziste. În esență, acest Pact între cele două regimuri totalitare a făcut posibil al doilea război mondial și o serie de agresiuni conexe din partea Uniunii Sovietice și a Germaniei împotriva unui număr de țări.

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, la scuty timp după ce atât Consiliul Suprem al URSS, cât și Reichstagul german au ratificat Tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS semnat la Moscova la 23 august 1939, de miniștrii de externe Molotov și Ribbentrop, în prezența lui Stalin. 

La 17 septembrie 1939, armata sovietică a invadat Polonia, încălcând tratatul de neagresiune sovieto-polonez. În conformitate cu Pactul Molotov-Ribbentrop, armata germană a părăsit teritoriul Ucrainei de Vest. În aceeași zi, la Brest-Litovsk (acum Brest în Belarus), o paradă comună a trupelor germane sovietice și naziste celebra o victorie reușită asupra Poloniei.

Între timp, în URSS, propaganda cânta asurzitor:

„Nobilimea poloneză nu mai este

Bătrâna vrăjitoare nu mai există … ”

După împărțirea Poloniei, la 28 septembrie 1939, URSS și Germania au semnat Tratatul de amiciție și frontieră , iar în cadrul sesiunii Consiliului Suprem din 1 noiembrie a acelui an, ministrul sovietic de externe Molotov declara următoarele:

„Recent, cercurile conducătoare din Marea Britanie și Franța încearcă să se prezinte drept campioni ai drepturilor democratice ale popoarelor împotriva hitlerismului, iar guvernul britanic a anunțat că pentru ei scopul războiului este nimic mai mult și nici mai puțin decât„ distrugerea hitlerismului ”… Ideologia nu poate fi distrusă prin forță, nu poate fi eliminată de război. 

Prin urmare, nu este doar inutil, ci și penal să duci un astfel de război pentru distrugerea „hitlerismului” sub falsa mască a luptei pentru democrație ”.

Stalin a dorit să folosească alianța cu Germania pentru a restabili sub controlul Kremlinului toate teritoriile care au aparținut odinioară Imperiului Rus.

La 26 noiembrie 1939, comandamentul sovietic a înscenat un atac al Finlandei asupra URSS, iar guvernul sovietic a prezentat o notă de protest guvernului finlandez care preciza că, în urma focurilor de artilerie comise de pe teritoriul său (așa-numitul incident Maynilsky ), patru soldați sovietici au fost uciși și nouă au fost răniți.

La rândul său, guvernul Finlandei a subliniat că bombardarea  pozițiilor sovietice a fost efectuată de pe teritoriul sovietic,  propunând înființarea unei comisii interguvernamentale de anchetă care să investigheze incidentul.

Uniunea Sovietică a refuzat, iar 30 noiembrie, fără declarație de război,  a atacat țâlhărește Finlanda.

Numeroasele victime civile, datorate atacului sovietic asupra Finlandei, au dus la excluderea URSS din Liga Națiunilor.

Între timp, presa sovietică raporta mincinos că nu au existat victime civile în Finlanda.

URSS a creat un guvern marionetă pe teritoriul confiscat  Finlandei, însă cu toate acestea, din cauza rezistenței acerbe a finlandezilor, a eroismului manifestat în apărarea țării lor și a pierderilor semnificative cauzate trupelor sovietice agresoare, conducerea sovietică a fost forțată să oprească atacul.

În așteptarea unui război major în Europa, Moscova a fost forțată să accepte independența statului Finlandez, deși a anexat părți mari din teritoriile de est al acestei țări.

Pe baza eșecurilor sovietice din Finlanda, Hitler și generalii germani au sugerat că Uniunea Sovietică are o conducere, tactici și arme ineficiente și că nu poate fi un adversar periculos pentru mașina de război germană.

Între timp, acționând în conformitate cu protocolul secret cu Germania nazistă, guvernul sovietic a forțat România să renunțe în favoarea  URSS la teritoriile Basarabia și Bucovina de Nord cu care România se unise în 1918.

În iunie 1940, acționând în temeiul acordului nazist-sovietic din 23 august 1939, trupele URSS au invadat Letonia, Lituania și Estonia 

 Într-o primă etapă, aceste țări au fost forțate să permită staționarea unor baze  militare sovietice pe teritoriul lor, iar mai târziu autoritățile de ocupație sovietice au declarat  „anexarea” statelor baltice în Uniunea Sovietică.

Alianța sovieto-nazistă a fost extrem de dăunătoare pentru poporul ucrainean și alte  popoare din URSS, deoarece izbucnirea războiului a adus distrugerile provocate de atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice pe teritoriul lor.

Datorită pactului sovieto-nazist, Germania a beneficiat de  o trambulină pentru un atac asupra URSS. Conducerea sovietică spera că războiul cu Germania nu va începe până în 1942 și nu se încredea în rapoartele de informații despre atacul fulger planificat asupra sa de Germania lui Hitler.

Autoritățile sovietice au decis să deporteze toți ucrainenii din Ucraina .

 Această idee scelerată a fost produsul minții comisarului pentru afaceri interne al URSS, Lavrentii  Beria și a comisarului adjunct al apărării Jukov care în 22 iunie 1944 făcuseră un plan pentru mutarea tuturor ucrainenilor în Siberia. 

Executarea acestui ordin a fost oprită la scurt timp după începerea primelor acțiuni de deportare. Faptul că toți ucrainenii urmau să fie deportați din țara lor  Ucraina a fost admis de secretarul general Hrușciov la Congresul al douăzecilea partid din 1956 când a spus :

„Așadar, la sfârșitul anului 1943, când pe fronturile Marelui Război Patriotic, în cursul războiului a fost identificată o schimbare durabilă în favoarea Uniunii Sovietice, decizia a fost luată și pusă în aplicare cu privire la evacuarea tuturor populațiilor Karachai din teritoriul ocupat.

În aceeași perioadă, la sfârșitul lunii decembrie 1943, exact aceeași soartă s-a abătut asupra întregii populații a Republicii Autonome Kalmyk. În martie 1944, toți cecenii și ingușii au fost scoși din țările lor de origine, iar Republica autonomă cecenă-ingușcă a fost lichidată.

În aprilie 1944, de pe teritoriul Republicii Autonome Kabardino-Balkaria, toți oamenii balcanici au fost deportați în locuri îndepărtate și Republica însăși a fost redenumită în Republica Autonomă Kabardiniană.

Ucrainenii au scăpat de această soartă pentru că erau prea mulți și nu era unde să-i deporteze. Altfel i-ar fi  deportat și pe ei. ”

În memoriile lor, un număr de generali sovietici care au pregătit și efectuat evacuarea ucrainenilor au recunoscut existența unui astfel de ordin și dorința lor de a-l executa. 

Potrivit memoriilor secretarului de stat american Edward Stettinius, în timpul discuțiilor de la Yalta din 1945, Stalin s-a plâns de situația „precară” din Ucraina și a regretat că nu a luat o decizie de deportare a ucrainenilor în Siberia.

Cu toate acestea, peste un milion de ucraineni au fost totuși deportați în anii 1944-1949. 

Este posibil ca să se fi luat în calcul  că prezența în masă a ucrainenilor pe front și lipsa  dorinței conducătorilor sovietici de a submina capacitatea de luptă a armatei sovietice, să fi stat la baza anulării acestui ordin.

Practica URSS  privitoare la  problema națională a fost la fel de criminală ca și cea a Germaniei naziste. deși sovieticii s-au dovedit a fi mult mai vicleni când s-au ascuns sub retorica „internaționalismului” și a „prieteniei popoarelor”.

Alexander Paly, istoric, politolog, expert principal al Institutului de politică externă al Academiei Diplomatice din Ministerul Relațiilor Externe din Ucraina, pentru UP.

Traducere: Yuri Overko

Articol original de la pravda.com.ua 

02/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (III)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acordul de la Munchen și pactul Molotov-Ribbentrop într-o altă viziune 

http://euromaidanpress.com/2017/04/19/munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited-3-way-european-catastrophe/

 

Partea 3: Calea către catastrofa europeană

 

  


 Urmare a articolului : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/29/pactul-molotov-ribbentrop-intr-o-viziune-diferita-de-cea-a-propagandei-istorice-ruse-si-sovietice-ii/


 

 


 Rusia lui Putin dă o interpretare propagandistică tendențioasă acordului de la München dintre Germania și puterile occidentale, încercând să justifice încheierea de către Hitler și Stalin a pactului Molotov-Ribbentrop în urma căruia cei doi dictatori și-au împărțit Europa, aruncând în aer pacea mondială.

Analizele imparțiale pentru a înțelege  evenimentelor cu care se confrunta omenirea în acele vremuri, spun că este absolut necesar să înțelegem contextul diplomatic al anilor 1930.


În Occident, era răspândită în vremea aceea opinia  că tratatul de la Versailles tratase Germania cu asprime. De aceea exista credința că  acordul de la München îi restituia lui Hitler ceea ce mulți credeau că aparținea de drept Germaniei.

La 26 septembrie 1938, Hitler a pretins că  teritoriul cehoslovac al Sudeților  (Sudetenland) era „ultima sa cerere teritorială din Europa” și cu toate că această cerere amenința să ducă la un război pe care nu-l doreau nici britanicii, nici francezii, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a consimțit , numind soluția  „pace pentru timpul nostru”.

Guvernul cehoslovac, rămas fără sprijin din partea Occidentului, s-a văzut forțat să accepte acordul de la München, chiar dacă  restul țării a devenit vulnerabil.

Uniunea Sovietică nu a fost invitată la discuții și acest lucru a suscitat multe comentarii. Conform interpretării unei oficine de propagandă ruse , acest lucru „a dovedit” că Occidentul  crease un bloc conspirativ de tip NATO, pentru a amenința URSS.

 

 

 

 

 

Hitler la Praga, 15 martie 1939

 

 

Foto: Hitler la Praga, 15 martie 1939

 



Pentru dictatorul sovietic, aceasta era o dovadă că Occidentul nu era serios, nici cu  Hitler, nici cu el. La 10 martie 1939, Stalin a  ținut un discurs în care a susținut (fără a se  referi direct la Hitler) că lumea era împărțită în sfere de influență și că Marea Britanie și Franța făceau concesiuni după concesiuni agresorilor, deoarece erau dornice să declanșeze un război al statelor agresoare împotriva Uniunii Sovietice,  până la punctul în care aceasta ar fi nevoită să accepte dictatele capitalismului. [1]

Această retorică nu era decât o imagine în  oglindă a politicii duse de el .

Încă la 19 ianuarie 1925,  Stalin ținuse un discurs în care susținea că sunt întrunite condițiile pentru un nou război, analog Primului  Război Mondial, generat de  disensiunile puterilor capitaliste și că „ dacă va izbucni războiul, nu vom putea a sta cu brațele încrucișate. Va trebui să luăm măsuri , dar vom fi ultimii care o vor face. Și vom face acest lucru pentru a arunca greutatea decisivă pe cântar, cea care poate înclina balanța ”pentru instaurarea  orînduirii sovietice în toată Europa. [2]

 

Simon Sebag-Montefiore în cartea sa despre Stalin, a ajuns la concluzia că dictatorul sovietic considera diplomația ca un „joc de poker”, în care fiecare jucător (URSS, Germania nazistă, Franța împreună cu Marea Britanie) își propunea să-i lase pe ceilalți să se distrugă reciproc,  pentru a colecta câștigul.

În acel discurs din 10 martie 1939, Stalin a avertizat Occidentul că URSS nu va scoate „castanele din foc” pentru nimeni.

Din nou, a fost un semn că Stalin era dispus să conlucreze cu cei care i-ar promova cel mai bine interesele. La 3 mai 1939, Stalin a anunțat că l-a dat afară pe ministrul de externe Maxim Litvinov, care era de origine evreiască și l-a înlocuit cu ideologul  Vyaceslav Molotov .
 
La 15 august 1939, Stalin a propus   britanicilor și francezilor o alianță antigermană, cu numai 8 zile înainte de semnarea Pactul Molotov-Ribbentrop, chiar după ce Cehoslovacia fusese dizolvată!

Cea mai importantă cerere pe care Stalin a făcut-o britanicilor și francezilor era aceea că Armata Roșie trebuia să traverseze teritoriul polonez, un detaliu semnificativ pentru că  privind  retrospectiv, știm că, odată ce Kremlinul își trimitea armata pe teritoriul altui statat, încearca să rămână acolo pentru totdeauna .  

După cum știm, britanicii și francezii nu au dat atunci  un răspuns concret cerințelor sovietice. Reprezentantul britanic Sir Reginald Aylmer Ranfurly Plunkett  fusese de fapt trimis la Moscovafără grabă, cu un vapor,  și fără autoritatea de a duce tratative, ceea ce l-a determinat pe Stalin să comenteze: „Nu sunt serioși. Acești oameni nu pot avea autoritatea necesară. Londra și Parisul joacă din nou poker … ” [3]
 

În orice caz, era clar că nici britanicii, nici francezii nu aveau poftă să satisfacă  cererile lui Stalin în privința Poloniei.

Pe 14 martie 1939, Hitler a  anexat restul Cehoslovaciei, creând „Protectoratul Boemiei și Moraviei” și  lansând  minciuna  propagandistică că expansiunea Germaniei avea doar scopul de a „proteja” germanii. Marea Britanie și Franța au fost astfel obligate să dea pe 31 martie garanții pentru independența Poloniei. 

La 6 aprilie Londra și Varșovia s-au angajat să oficializeze o alianță militară, semnând un pact pe 25 august, iar după atacarea Poloniei de către Hitler, Marea Britanie și Franța au înaintat o declarație de război Germaniei la 3 septembrie 1939 .

Chiar și astăzi, există în  Rusia lui Putin numeroși apologeți ai pactului Molotov-Ribbentrop  și în străinătate  forțe politice pro-ruse , care încearcă să pretindă existența unui un echivalent moral între alianța nazisto-sovietică și politica împăciuitoristă anglo-franceză în problema  Cehoslovaciei.

Este total greșit  dacă se are în vedere că după München, guvernul britanic a acordat guvernului cehoslovac împrumuturi și donații substanțiale și a înființat, de asemenea  un „ Trust pentru refugiații cehoslovaci ”,  pentru ajutorarea persoanelor care fugiseră în Cehoslovacia pentru a scăpa de persecuțiile din Sudeții ocupați de  Germania nazistă.

Evident, aceste acțiuni nu puteau  atenua consecințele politicii lui Hitler, dar ele ilustrează o diferență fundamentală de atitudine între britanici în ceea ce privește Cehoslovacia și URSS, aliată cu Germania nazistă.

La urma urmei, când Hitler și-a trimis armata să ocupe toată  Cehoslovacia, aceasta nu au fost întâmpinată de armata britanică pentru a organiza o paradă comună a victoriei într-un oraș simbolic, așa cum a procedat URSS la Brest- Litovsk, după zdrobirea Poloniei cot la cot cu Germania.

În fapt, atât URSS cât și Germania nazistă au avut în vedere în septembrie 1939 cuceriri  teritoriale pe cale militară, în vreme ce implicarea  Marii Britanii în criza Sudetenland a fost un efort fundamental nechibzuit de a păstra pacea cu un dictator. 

 

 

 

 

index_clip_image004.jpg

 

 

 

 O fotografie legată de anexarea Sudeților, este „Femeia care plânge” la venirea armatei germane , preluată de revista Time în 1945 din ziarul de  propagandă nazistă Völkischer Beobachter . 

 

 

Propaganda nazistă a susținut că anexarea Sudeților a fost un triumf  al Fuhrerului și a voinței sale, deși în particular Hitler se plângea că Chamberlain l-a înșelat. Indiferent, anexarea Sudetenland-ului a alimentat doar pofta lui Hitler de extindere. Într-un discurs adresat unui grup select de jurnaliști din 10 noiembrie 1938, Hitler spunea:

„Circumstanțele m-au obligat să vorbesc aproape exclusiv despre o  pace pentru zeci de ani. Doar subliniind în mod constant dorința Germaniei de pace și intenții pașnice, a fost posibil să câștig poporului german  ca premisă pentru următorul pas. Este evident că o astfel de propagandă pentru pace  are și aspectele sale dubioase, căci poate duce cu ușurință la fixarea în creierul multor persoane a ideii că regimul actual este animat de dorința de a păstra pacea în toate circumstanțele.
 Acum a devenit necesar să schimbămg radual psihologia poporului german l și să-l facem treptat să-și dea seama că există lucruri care dacă nu pot fi puse în practică  prin mijloace pașnice, să fieimpuse prin metode de forță și violență …  . ” [4].

 

 

 

 

61bfc64d4af9aefcea0b029b783a265e.jpg

 

 

 

 

Chamberlain (foto sus) dând mâna lui Hitler în speranța că situarea relațiilor anglo-germane deasupra  angajamentelor internaționale va salva Europa de război.

 

Despre criza Sudeților, Chamberlain a făcut odată o declarație infamă : „Cât de oribil ar fi dacă ar trebui să săpăm tranșee și să purtăm măști de gaze aici, din cauza unui conflict dintr-o țară îndepărtată, între oameni despre care nu stim nimic”.

 



Polonia între ciocan și nicovală


Politica externă poloneză a intrat, de asemenea, în atenție. S-ar putea crede că munții Carpați au furnizat întotdeauna o graniță naturală pentru polonezi la nord și cehi / slovaci la sud, dar trecerile de munte, cum ar fi la Cieszyn / Těšín, erau etnic amestecate. Acest lucru a dat locunor  revendicări  teritoriale .

La 23 ianuarie 1919, Cehoslovacia a invadat și a luptat un scurt război cu Polonia pentru trecătorile montane pe care Polonia le-a pierdut . Relațiile Varșoviei cu Praga au fost marcate de revanșism care a motivat la 1 octombrie 1938 confiscarea de către Polonia a unei părți din teritoriul statului cehoslovac slăbit.

De remarcat sunt  jurnalele lui Jan Szembek , subsecretar polonez pentru afaceri externe la acea vreme, și ale lui Józef Beck , ministru de externe de mult timp sub Józef Piłsudski, din lectura cărora se înțelege că anexarea de către Polonia a teritoriului „Cieszyn-Silezia” era  legată de salvarea acestei regiuni ,care aparținea Cehoslovaciei, de ocupația germană.

 

 

 

 


Despărțirea Cehoslovaciei ca urmare a Acordului de la Munchen

                  Harta: Dezmembarea Cehoslovaciei ca urmare a Acordului de la Munchen

 

 

 

Szembek   menționa că Beck avea în urma dezintegrării Cehoslovaciei,  ideea pe termen lung a unui baraj anti-german în Balcani.

Poate că aceasta nu poate fi o explicație convingătoare având în vedere că crearea acestui baraj anti-german s-a bazat pe scenarii care nu au avut loc. Dar apologeții sovietici au tendința de a merge mai departe și de a asocia acest lucru cu semnarea de către Józef Piłsudski încă în 1934, a unui pact de neagresiune al Poloniei cu Hitler .

În 2009, la televiziunea rusă a fost difuzat un documentar intitulat Secretele protocoalelor secrete, în care se  susținea că pactul cu Germania lui Hitler din 1934 conținea protocoale secrete îndreptate împotriva URSS, care ar fi restructurat granițele întregii  Europe .   

Ar trebui să spunem însă că pactul polono-german din 1934 a fost un tip de tratat diferit de cel încheiat de URSS cu Hitler în 1939 și că  de fapt, era mai asemănător cu  pactul polono-sovietic din 1932.

Ceea ce se știe mai puțin despre diplomația poloneză din  acea epocă este despre existența unei dovezi  circumstanțiale a faptului că, înainte de semnarea pactului polon-german, Piłsudski a supus francezilor ideea unui război preventiv împotriva germanilor, pe care francezii l-au respins, determinându-l pe Piłsudski să semneze acordul cu Germania.

Józef Beck remarca  :

„După cum mi-a spus mareșalul [Piłsudski], el a examinat în profunzime argumentele pro și contra și toate șansele unui război preventiv, înainte de a lua decizia de a negocia cu Germania … În sfera militară, mareșalul a calculat că cel mai slab punct din forțele noastre armate era comanda superioară. Slăbiciunea eventualilor noștri aliați din acea perioadă ne-a făcut să abandonăm ideea unui război preventiv ”.

Indiferent de platitudinile publice pe care le-au generat cele două pacte cu Germania și URSS, este clar că, în particular, Piłsudski și succesorul său, Edward Rydz-Śmigły, au văzut atât Germania nazistă cât și URSS ca pe o amenințare la adresa statului polonez.

Drept urmare, au fost elaborate două planuri militare distincte pentru a face față  acestor amenințări: Planul Zachód pentru a face față Germaniei naziste și Planul Wschód pentru a face față URSS.

Niciunul dintre planuri nu a anticipat că ambele țări ( Germania și URSS) vor fi aliați. Planul Zachód, planul adoptat în septembrie 1939 se învârtea în jurul menținerii Poloniei de Sud-Est (Ucraina de Vest), astfel încât proviziile și ajutoarele occidentale să poată fi aduse din portul românesc Constanța. Polonezii s-au bazat pe promisiuni din partea Franței și a Marii Britanii că vor primi ajutor în cazul unui atac german, dar în realitate, niciun  ajutor nu a venit și invazia sovietică a făcut ca Planul Zachód să fie inaplicabil.

 

 

 

 

 

Puterile europene și despărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939

 



Harta: Puterile europene și împărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939.
 

 

 



Stâlpii „prieteniei” nazisto-sovietice

 

 

La 19 august 1939, Stalin ar fi susținut un discurs în care a declarat că „ scopul nostru este să ne asigurăm că Germania poate continua să lupte cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza și ruina Anglia și Franța. Astfel, poziția noastră este clară … rămânând neutri, ajutăm Germania economic, cu materii prime și produse alimentare. Pentru noi este important ca războiul să continue cât mai mult posibil, pentru ca ambele părți să-și epuizeze forțele. ”

În timp ce acest lucru concordă cu ceea ce știm despre motivele lui Stalin și ideologia sovietică, însăși existența acestor cuvinte a fost pusă în discuție de către istoricii ruși. Dacă sunt sau nu cuvintele lui Stalin  rămâne în discuție. Ceea ce știm este că, la 1 iulie 1940, Stalin i-a spus ambasadorului britanic de atunci la URSS Stafford Cripps :

„În timpul negocierilor de dinainte de război cu Anglia și Franța, URSS a dorit să schimbe vechiul echilibru … Anglia și Franța au vrut să-l păstreze. Germania a dorit, de asemenea, să facă o schimbare în echilibru, iar această dorință comună de a scăpa de vechiul echilibru a creat o bază pentru apropierea de Germania „. [5]

Molotov în ultimii ani a comentat în contextul diplomației timpurii a Războiului Rece: „ Sarcina mea ca ministru al afacerilor externe era să extind cât mai mult posibil granițele patriei. Și se pare că eu și Stalin am făcut față acestei sarcini destul de bine. ”

Alianța sovietică cu Germania nazistă trebuie văzută și în acest fel. Pofta lui Stalin de pământ și de a-l determina pe Hitler să se întoarcă spre vest ar trebui să fie luată în considerare ca fiind principalul  motiv  pentru care acesta a fost de acord cu pactul Molotov-Ribbentrop.


De ce Hitler a fost de acord cu o astfel de alianță cu Stalin este pare mult mai simplu. Deși Von Ribbentrop a afirmat „ca idee a sa”, că l-a convins pe Hitler să o urmărească, el a recunoscut: „ pentru că am căutat să creez o contrapondere pentru Occident și pentru că am vrut să asigur neutralitatea rusă în cazul unui  conflict germano- polonez. ” [6]

Indiferent dacă Von Ribbentrop știa sau nu, această linie l-a servit pe Stalin.

Război hibrid, 1939


În perioada premergătoare declanșării războiului cu Polonia, Hitler a folosit aceleași tactici ca și înainte de criza Sudeților, încercând să-și convingă propriul popor și Occidentul că este un om al păcii și că Danzigul ar fi ultima sa cerere.

Curios, dar germanii au folosit și o versiune prototip a ceea ce numim acum „război hibrid”. La 4 august 1939, „ criza vamală din Danzig ” a izbucnit după ce a fost formată și susținută o miliție germană de către Albert Forster, care la rândul său primise ordine  de la Berlin pentru a încuraja agitația germano-poloneză.

Până la sfârșitul lunii iulie, această miliție fusese susținută de trupele SS, care intraseră în oraș sub pretextul că toți participau la un concurs sportiv.

Intenția lor era de a  forța oficialii vamali polonezi care monitorizau importurile, astfel încât armele germane să poată să ajungă liber în mâinile rezidenților  germani din Danzig. Între timp, armata germană a început să se mobilizeze la graniță. Pe 4 august,  Varșovia l-a sunat pe  Hitler, amenințând că va închide  portul Danzig pentru toate livrările germane, inclusiv pentru importurile de produse alimentare. Bineînțeles,  propaganda nazistă, a folosit acest lucru ca pe  un exemplu de „teroare poloneză” împotriva germanilor din Danzig.
 

De-a lungul anului 1939 și, în special, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, propaganda nazistă împotriva polonezilor s-a intensificat  , culminând cu ceea ce este  numită în mod obișnuit „Operațiune Conserve de carne” sau „Operațiunea Himmler”.

Simultan, regimul lui Hitler a încurajat tensiuni etnice între germani și lituanieni asupra regiunii Klaipeda (Memel) ca preludiu al ultimatumului emis pe 20 martie 1939 guvernului lituanian.

Ultimatul a cerut să renunțe la regiunea Prusiei și să se asigure că germanilor din restul Lituaniei li se va acorda protecție deplină în schimbul unei zone libere lituaniene.

Până la 22 martie, Lituania a capitulat la aceste solicitări constatând că Regatul Unit și Franța (semnatari ai unui acord din 1924 care afirmă că Klaipeda era lituaniană) erau încă în modul de apariție și că germanii amenințau invazia dacă nu-și croiau drum.

Klaipėda a fost ultimul câștig teritorial fără a fi tras nici un  foc de armă al lui Hitler, înainte de izbucnirea în septembrie 1939 a războiului împotriva Poloniei. Când sovieticii au emis ultimatumul lor pentru restul Lituaniei în iunie 1940, germanii i-au ajutat făcând presiuni asupra lituanienilor să accepte cererile sovietice.

Așadar, propaganda pe care atât Germania nazistă, cât și Uniunea Sovietică au folosit-o pentru a-și justifica cuceririle imperiale în perioada 1939—41 se aseamănă  în mare măsură . Când Stalin a apelat la cucerirea statelor baltice și a Finlandei, Stalin a încurajat rușii etnici și agitatorii comuniști să strige că au nevoie de „salvare” de la fiecare guvern. Diversiunea pe care Stalin a folosit-o pentru a declanșa  războiul de iarnă împotriva Finlandei la sfârșitul anului 1939 – începutul anului 1940 este extrem de asemănătoare  cu operațiunea diversionistă germană de la Radio Gleiwitz pe care Hitler a folosit-o pentru a justifica invazia germană asupta  Polonieila 1 septembrie 1939.

 

 

 

 

 

Privirea caricaturistului de ziar asupra apropierii lui 1939 de către Stalin de naziști

 


                                               Foto. O caricatură din 1939, despre apropierea lui Stalin de naziști   
 

 

În ceea ce privește afirmația că expansionismul  sovietic  a avut pur și simplu un scop de apărare, aceasta ridică mai multe întrebări decât răspunsuri. Cu siguranță ea nu explică profunzimea colaborării regimului lui Stalin cu Germania lui Hitler între 1939-1941. De asemenea, nu explică de ce vechile fortificații precum linia Stalin au fost slăbite în mod deliberat. De asemenea, nu explică de ce Armata Roșie a funcționat atât de prost în toamna anului 1941.


După cum sa dovedit, doctrina sovietică conform căreia Armata Roșie ar fi pregătită să exporte „revoluția mondială” au pus-o  în poziții ofensive, mai degrabă decât în ​​poziții defensive. În ultimă instanță, profunzimea colaborării dintre Germania nazistă și URSS a alimentat direct aceeași agresiune germană .
 

Cenzurarea istoriei în stilul lui Putin


O mare parte din istoriografia rusă contemporană se bazează pe conceptul că URSS a fost întotdeauna angajată într-o luptă eroică și virtuoasă vag definită împotriva fascismului. Putin a făcut demult timp demersuri pentru a declara ilegală criticarea Armatei Roșii , chiar și la nivel tactic .

Chiar și faptul de a relata că  soldați ai Armatei Roșii au jefuit și violat pe parcursul avansului lor în luptele  împotriva Wehrmacht – ului, în special în etapele finale ale războiului, poate atrage acuzația de promovare a propagandei naziste  .
 

Între timp, dictatorul rus a încercat să justifice pactul Molotov-Ribbentrop pe baza falsurilor  propagandistice prezentate mai sus, mergând până la punctul în care susține că URSS nu a invadat Polonia în 1939.

Criticați aceste minciuni ordinare și veți fi acuzați de „diseminare” a unor informații  false în mod deliberat cu privire la eroismul popoarelor  Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial „, ceea ce în Rusia este o infracțiune penală, așa cum a aflat bloggerul rus Vladimir Permin , cu sediul în Perm ,silit să plătească o amendă de 200.000 de ruble, când a scris o postare în care prezenta colaborarea sovieto- nazistă.


Chiar dacă acest articol trata, în principal, motivele pentru care a apărut pactul Molotov-Ribbentrop mai degrabă decât consecințele sale, faptul că el  contesta propaganda lui Putin însemns că citirea și distribuirea sau traducerea acestuia este acum ilegală în Rusia .



VA URMA

 

 



[1] Lucrările colecționate ale lui Iosif Stalin , vol. 14 , p. 366.

[2] Ibid. , Vol. 7 , pag. 14.

[3] Citat în Montefiore, Stalin , pag. 273.

[4] Citat în Joachim Fest, Hitler , p. 536-7.

[5] Citat aici

[6] Citat aici

31/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (II)

Viena, 14 martie 1938 – Adolf Hitler anunță încorporarea Austriei în Al treilea Reich.  

 

Continuarea articolului anterior: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/28/pactul-molotov-ribbentrop-intr-o-viziune-diferita-de-cea-a-propagandei-istorice-ruse-si-sovietice-i/

 În Rusia lui Putin, acordul de la München din 1938 a fost folosit ca scuză pentru încheierea pactului Molotov-Ribbentrop dintre Germania fascistă și URSS.

Pentru a comenta acest lucru, trebuie să înțelegem contextul diplomatic din anii ’30 și faptul că Stalin avea ambiția cuceririi Poloniei, la fel ca și Adolf Hitler.

Stalin era foarte conștient de ambițiile lui Hitler, citise cartea acestuia Mein Kampf și cântărise argumentele pro și contra unei alianțe sovieto-germane, dar era un om  dispus să colaboreze cu cei care îi sprijineau interesele, scrie http://euromaidanpress.com/ munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited-2-hitler-anschluss/

 

Înlăturarea unei bariere la frontiera Austria-Germania, martie 1938

Foto. Înlăturarea unei bariere de la frontiera Austria-Germania, martie 1938

La 12 martie 1938, Hitler a anunțat lumii anexarea (Anschlussul) Austriei la Germania. În timp ce vorbea, trupele sale erau ocupate să demonteze punctele de control ale frontierei austro-germane și să se îndrepte spre Viena. Pentru Hitler, Anschlussul nu a fost decât o altă lovitură dată Tratatului de la Versailles, urât de către naționaliștii germani pentru „divizarea poporului german”.

În iulie 1934, Partidul nazist austriac a încercat un  puci în Austria cu intenția de a forța unificarea austro-germană. 

Acesta a fost lichidat de cancelarul austriac Kurt Von Schuschnigg, fapt care a generat disensiuni majore între guvernul german și cel austriac, Hitler căutând o altă modalitate de a-și atinge obiectivul  reunificării.

La 12 februarie 1938, Von Schuschnigg l-a întâlnit pe Hitler la reședința lui Hitler de la  Berchtesgaden  și a fost presat să accepte o prezență nazistă mai mare în Austria, fiind amenințat că în caz contrar Germania își va trimite trupele în Austria.

Această amenințare cu invazia a fost suficientă pentru ca Von Schuschnigg să-l numească  ministru al poliției naziste pe Arthur Seyss-Inquart, un fidel al lui Hitler.Dar Hitler nu s-a oprit aici…

La 20 februarie, Hitler a ținut un discurs în care a afirma că Germania poate și trebuie să îi protejeze pe cei „în loviți de cea mai grea suferință” pentru credința lor în reunificarea germană.

Pentru naziștii austrieci, acesta a fost un îndemn clar să  înceapă o serie de revolte organizate.

Pe 9 martie, Von Schuschnigg, încolțit de revolte și de agresivitatea lui Hitler, a  decis organizarea  unui plebiscit privind păstrarea independenței Austriei stabilit pentru 13 martie.

Dar chiar a doua zi după ce hotărârea de  plebiscit a fpost făcută publică, Hitler a amenințat din nou cu invazia militară, fapt care  s-a dovedit prea mult pentru Von Schuschnigg, care pur și simplu și-a dat demisia din funcția de cancelar.

Arthur Seyss-Inquart urma să fie numit succesorul său, iar el a făcut imediat un „apel” la Berlin pentru „restabilirea ordinii”. 

Într-un discurs ținut la  Berlin din data de 7 aprilie Seyss-Inquart spunea:

„Partidul Național Socialist din Austria nu a încercat niciodată să-și ascundă înclinația pentru o Germania mai mare. Că Austria s-ar întoarce într-o zi la Reich a fost o chestiune, desigur, pentru toți socialiștii naționali și pentru germanii adevărați din Austria. I-am cerut Fuhrerului ajutor armat pentru a salva Austria de un război civil și de a avea soarta Spaniei…”  

Afiș de propagandă care îi chema pe austrieci să voteze „Marea Germania” la plebiscit

Afiș de propagandă care îi chema pe austrieci să voteze la plebiscit „Marea Germanie”.  

Plebiscitul lui Von Schuschnigg a fost transformat într-un exercițiu în vederea  anexării printr-un referendum, organizat pe 10 aprilie, în urma căruia 99,7% dintre cei prezenți au votat Ja! 

Dar chiar înainte ca rezultatele să fie publicate, Hitler se gândea deja la următoarea cucerire .

Sudeții

După Austria, cea mai mare zonă populată de etnici germani din afara Reichului era  Sudetenlandul din Cehoslovacia.

Pe 23 martie, Hitler, Von Ribbentrop, Rudolf Hess și liderul partidului germanilor sudeți  Konrad Henlein au avut o lungă întâlnire de 3 ore în care „Fuhrerul”, potrivit spuselor al Henlein„a declarat că intenționează să soluționeze problema Sudeților într-un viitor nu prea îndepărtat. El nu mai putea tolera ca germanii să fie oprimați sau împușcați ”.

Konrad Henlein cu Hitler, 1938 

                                Foto: Konrad Henlein și Hitler, 1938

Strategia imediată de soluționare a problemei Sudeților germani , convenită în cadrul acestei reuniuni, era următoarea:

„Partidul sudeților germani trebuia să facă cereri  inacceptabile pentru guvernul ceh [sic]. […]Henlein nu intenționa să ducă lucrurile la limită, ci doar să înainteze cereri  de autoadministrare, urmând  să rezerve pentru mai târziu punerea în aplicare a unei sugestii a  Fuhrerului, ca sudetii-germani din Cehoslovacia să aibă  propriile lor trupe, încadrate cu ofițeri germani, care să  coopereze strâns cu armata Reichului German.

Henlein a rezumat părerile sale către Fuhrer după cum urmează: Trebuie să cerem întotdeauna atât de mult încât să nu putem fi niciodată mulțumiți . Fuhrer-ul a aprobat această părere. „

Această strategie a stat la baza unei serii de opt cereri adresate de Henlein guvernului cehoslovac în timpul unui miting organizat la Karlsbad (Karlovy Vary) în data de 24 aprilie, care a inclus o cerere pentru „libertatea completă de a mărturisi aderarea la elementul german și ideologia germană”. [2]  Pe lângă populația  germană  majoritară în Sudeți,  pe Hitler la atras și  faptul că 70% din capacitatea de producție a fierului și oțelului de care dispunea Cehoslovacia  se afla aici. În plus, Sudetenland a adăpostea și Škodovy závody (Uzinele Skoda) cea mai mare fabrică de armament din Europa Centrală.Cehoslovacia înțelegea importanța regiunii la fel de mult ca germanii și astfel, începând cu 1935, a construit o serie de fortificații asemănătoare Liniei Maginot din Franța, menite să o protejeze  de o invazie germană.

Planurile de apărare cehoslovace se bazau și pe presupunerea că, în cazul unui război cu Germania, francezii vor veni în ajutorul Cehoslovaciei.

Guvernul cehoslovac avea  voință de a lupta, așa cum a fost demonstrat de mobilizările parțiale ordonate  după ce au apărut zvonurile despre mișcările de trupe germane în apropierea frontierei cehoslovace în perioada 19 – 22 mai 1938.

Perdelele de fum ale propagandei naziste

Hitler, a emis la 30 mai o directivă „Către comandanții șefi ai serviciilor armate germane” în care se spunea că :„Este decizia mea inalterabilă de a sparge Cehoslovacia în viitorul apropiat. […] Alegerea corectă și exploatarea hotărâtă a unui moment favorabil este cea mai sigură garanție a succesului. În acest scop, pregătirile trebuie făcute imediat. Înainte de atac sunt necesare următoarele:
a) O scuză convenabilă și, odată cu aceasta,b)  O justificare politică adecvată ,c)  O acțiune neașteptată de inamic, care să-l găsească în cea mai redusă stare de pregătire .
Cea mai favorabilă atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere politic ar fi o acțiune  fulger ca urmare a unui incident care ar  pune Germania în fața unei provocări insuportabile și care, în viziunea a cel puțin unei părți a opiniei publice mondiale,ar oferi justificarea morală pentru măsuri militare. ” 

Operațiunea Fall Grün, a fost  un plan german care avea drept țintă un război agresiv împotriva Cehoslovaciei.

Planul respectiv a fost analizat de Feldmareșalul german Wilhelm Keitel , care i-a adăugat propriile sale comentarii, conform cărora o invazie a Cehoslovaciei ar trebui privită de lumea exterioară doar ca „ un act de pacificare și nu ca o provocare la război.”La începutul anului, pe 21 aprilie, Keitel a avut o întâlnire cu Hitler, unde amândoi au discutat despre posibilitatea de a folosi asasinarea ambasadorului german la Praga ca pretext pentru invadarea Cehoslovaciei, dar s-a renunțat la această idee .

Drept urmare, propaganda nazistă a insistat pe  o temă periculoasă, conform căreia germanii sudeți  trebuiau salvați de  „barbaria cehă”.

 

VA URMA

[1] Simon Sebag Montefiore, Stalin: Curtea Țarului Roșu , p. 272-3.

[2] După cum subliniază Nizkor , Heinlein, cu ajutorul Berlinului, a permis spionajul, crima și terorismul ca parte a unui efort concertat și deliberat de a submina autoritatea Pragăi în Sudeți, coroborată cu cerințe imperioase.

29/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: