CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungaria datorează mulţumiri publice României şi armatei române

 

                                                      

 

                                                         M O T T O

                                                                     E un subiect ce mă-ntristează şi amuză

                                                                     Ungaria pretinde României să îşi ceară scuză

                                                                     Că oferă mai multe drepturi etnicilor străini

                                                                     Decât oferă alte ţări pentru români.


   România şi armata română merită mulţumiri publice din partea Ungariei

                                  

Faptul că destinul a rânduit ca România şi Ungaria să fie ţări vecine, istoria a avut o anumită influenţă în viaţa lor.

În prima parte a anului 1919, ţara vecină Ungaria a cunoscut pericolul bolşevizării. Un aventurier Bela Kun,  a încercat şi reuşit pentru aproape o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică Sovietică”.

Bela Kun (pe numele de familie Cohen, până la maghiarizarea numelui), născut după datele istoricului militar Aurel Vaida, în localitatea Nimigea din Jud. Bistriţa-Năsăud, iar după alţi autori la Cehul Silvanie jud. Sălaj, pe data de 20 februarie 1886,  dintr-o familie de evrei.  Studiile liceale le-a făcut la Gherla iar facultatea de drept la Cluj.  Înainte de primul Război Mondial a făcut avocatură şi jurnalism la Cluj, aparţinând politic  Partidului Social Democrat Ungar.

Publică articole anarhiste pentru care a fost judecat şi condamnat la 1,5 ani de detenţie. În anul 1913 se căsătoreşte cu învăţătoarea Iren Gal. A părăsit activitatea de jurnalist , alegând să fie mic funcţionar. A lucrat casier la Comitetul de Asigurări Sociale ale Sindicatelor Cluj, fiind acuzat de delapidare, scăpând de judecată fugind la Budapesta.

La începutul Războiului se înrolează ca subofiţer voluntar în Armata Austro-Ungară. Trimis în Galiţia, luptă pe front obţinând rezultate bune motiv pentru care este avansat în rândul ofiţerilor.  În anul 1916 cade prizonier la ruşi şi este internat în lagărul siberian  de la Tomsk. Înţelege că Revoluţia Bolşevică ar fi pentru el o şansă, militează prin acţiuni în această direcţie fiind remarcat de liderii bolşevici siberieni şi chiar de cei de la Moscova. După 07 noiembrie 1917, Lenin îl aduce la Moscova şi-i încredinţează extinderea revoluţiei bolşevice  în Ungaria, asigurându-i susţinerea financiară în acest scop.

Soseşte la Budapesta în ziua de 3. Noiembrie 1918, când are loc declararea independenţa Ungariei faţă de Austria. Cu banii de la Moscova cumpără elemente  declasate constituindu-şi o reţea de colaboratori cu care pătrunde în marile unităţi  militare. Comandanţii militari a mai multor regimente trec de partea sa, datorită umilinţei pricinuite de înfrângerile de pe front.

Dispunând de cea mai mare parte a armatei sale Bela Kun îşi disimulează cu mare atenţie intenţiile sale comuniste internaţionaliste jucând foarte bine cartea ultranaţionalistă promiţând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. De partea sa, atrage şi Divizia de secui din Transilvania, fiind acceptat de unele cercuri conducătoare de la Budapesta, fiind văzut ca un salvator  al naţiunii maghiare.

În luna noiembrie 1918, Kun creează Partidul Comunist Maghiar, devenind preşedintele comitetului central. Toţi care erau împotriva lui au fost torturaţi şi împuşcaţi, , greviştii împuşcaţi şi ziariştii cenzuraţi. Toate acestea aveau suportul bănesc de la Moscova.

În ianuarie-martie 1919, Armata Română din Transilvania staţiona pe o linie de demarcaţie provizorie care trecea de la Sud la Nord prin localităţile; Lugoj-Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare-Sighet, aşteptând hotărârea Conferinţei de Pace. Pentru a-şi dovedi intenţiile de refacere a „Ungariei Mari”, Bela Kun ordonă formaţiunilor sale paramilitare (gărzile roşii) formate din oameni nemulţumiţi şi puşi pe căpătuială, terorizarea şi asasinarea a mii de români aflaţi la vestul aliniamentului de contact , dintre trupele române şi cele maghiare. 

La 21 martie 1919, ocupă Budapesta, alungând de la putere guvernul Karoly Mihaly, instaurând o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naţionalizarea proprietăţilor industriale şi agricole, inclusiv a fermelor mici. Reorganizează armata de sub comanda sa, ce număra 200.000 de oameni, după principiile Armatei Roşii. Un eşantion de 70.000 de soldaţi se aflau în dispozitiv între Tisa şi Munţii Apuseni, iar restul armatei se afla în rezervă, la Vest de Tisa.

Bela Kun, înţelegându-se cu puterea sovietică de la Moscova, a acceptat să desfăşoare o acţiune militară comună împotriva  României şi să realizeze joncţiunea între armata sa  şi Armata Roşie, sens în care a purtat o corespondenţă telegrafică cu Lenin personal. El cerea României să-şi retragă armata de pe linia de demarcaţie amintită mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre Vest împotriva României.  Dinspre Est  mari unităţi ale armatei bolşevice ruse şi ucrainene staţionate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiţia şi Bucovina, pentru a realiza pe teritoriul Ardealului de Nord joncţiunea cu armata bolşevică maghiară.

Condiţiile au fost întrunite pe 16 aprilie 1919, când Bela Kun declară oficial război împotriva  României şi declanşează ostilităţile dinspre Vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentului cunoscut, Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare- Sighet. Situaţia militară de pe frontul de Est, a evoluat într-un sens contrar planificării bolşevicilor ruşi şi maghiari.  Înaintarea armatei bolşevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în Nord de către Armata Cehă şi în Sud pe Nistru de către Armata Română. România apoi a contraatacat energic pe frontul de Vest, determinând armatele lui Bela Kun să se retragă, ajungând în mai puţin de două săptămâni la 29 aprilie 1919  la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Bela Kun, în mod viclean  a încercat să câştige timp, solicitând un armistiţiu pe data de 02 mai 1919, declarând că doreşte să poarte tratative cu Guvernul României. Această pauză politico-militar a durat mai bine de două luni până în mijlocul lui iulie. Văzând Bela Kun că pe cale diplomatică nu poate să obţină ceea ce dorea, şi-a concentrat principalele forţe militare de aproximativ 70.000 de oameni şi unităţi puternice de artilerie pe Tisa în zona Szolnok, a atacat încă o dată România de Sf. Ilie pe 20 iulie 1919.

A trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcţia Szolnoc-Oradea, sperând că va realiza o breşă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acţiune, nimicind complet armatele bolşevice maghiare, iar în mai puţin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Bela Kun, aventurierul a părăsit puterea fugind mai întâi la Viena şi apoi la Moscova, sfârşindu-şi zilele într-un mod ruşinos, fiind arestat şi executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, fiind învinuit de delapidarea unei mari sume de bani din fondurile Partidului Comunist al URSS.

În după-amiaza zilei de 03 august 1919, primul care s-a apropiat de marginile  oraşului Budapesta, a fost col. Gheorghe Rusescu care comanda o mică avangardă de Cavalerie ce aparţinea de Brigada 4 Roşiori, având doar 400 de cavalerişti, două tunuri şi zece mitraliere. Din partea Guvernului Maghiar, înspre oraş a fost întâmpinat de o delegaţie din trei persoane, care i-a cerut să oprească trupa pentru a nu intra în oraş.

Aceştia credeau că efectivele reale şi puterea de foc ale detaşamentului col. Rusescu erau mult mai mari şi ameninţau cele trei regimente bolşevice înarmate, aflate în cazărmile din Budapesta şi că populaţia civilă este foarte agitată, fiind gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de 20.000 de oameni ce poate măcelări trupa lui Rusescu.

Dovedind îndrăzneală şi abilitate ieşită din comun, col. Rusescu a spus delegaţiei, că el a ordonat detaşamentului să meargă la trap neputându-i opri imediat.  A continuat să meargă la trap încă vreo trei km. împreună cu automobilul maghiar în care se aflau membrii delegaţiei, până când a apreciat că tunurile românilor pot lovi clădirile guvernului ungar, apoi a oprit şi a intrat în tratative cu delegaţia.

Le-a spus că problema măcelului s-ar pune invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt ce nu era realizat încă), că îi sfătuieşte să calmeze populaţia civilă şi să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a evita măcelărirea soldaţilor maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieşire. Col. Rusescu să fie mai convingător a ordonat celor două tunuri din apropierea sa, singurele pe care de altfel le avea( dar ungurii nu ştiau acest lucru), să se pună în baterie  asupra oraşului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române.

Atunci delegaţia i-a cerut col. Rusescu să trimită şi el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, col. Rusescu a făcut dovada unui act de mare curaj şi a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 03 august 1919 la ora 18. La ora 18,30 col. Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru şedinţă, punând guvernului o serie de condiţii:  Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare care îşi vor lăsa armamentul  acolo, spre a fi pusă la dispoziţia detaşamentului lui, în schimbul lăsării trupelor sale (care încă nu existau) în afara oraşului. Le-a spus că a dat  armatei sale ordin, pe care nu mai poate să-l contramandeze, anume, dacă până la ora 20,30, el nu se va întoarce la trupă, artileria să bombardeze oraşul.

Guvernul Maghiar acceptă condiţiile şi la ora 20,00 trimite un ofiţer maghiar cu ordinul semnat de col. Rusescu, ca detaşamentul român să intre în oraş fără luptă şi să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”.

În aceiaşi seară col. Rusescu a primit onorul şi defilarea trupelor sale în cazarma amintită mai sus, iar el cu ofiţerii săi, au servit masa şi au fost cazaţi la un hotel de lux din apropiere.

 

 

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

Foto: Armata Română în fața Parlamentului de la Budapesta (1919)

 

 

Jocul la cacialma a col. Rusescu, care din fericire pentru noi a ţinut, a luat sfârşit în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu, alături de grosul Armatei, a pătruns cu adevărat în Budapesta şi la ora 18,00 a primit defilarea şi onorul  Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din faţa clădirii Parlamentului Maghiar.

Pentru că a atacat Budapesta fără ordin cu o zi mai devreme, furând startul victoriei, col. Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioşi, cum că a depăşit marginile admisibile ale îndrăznelii.

Consecinţele acţiunilor Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolşevice, au fost imense şi benefice şi nu doar pentru Ungaria, ci pentru întreaga Europă. Cea mai importantă consecinţă a fost aceea că a stăvilit înaintarea bolşevismului în centrul Europei, izolarea internaţională şi compromiterea bolşevismului.

În conformitate cu ideologia marxist-leninistă, revoluţia comunistă nu trebuia să se producă într-o singură ţară sau la un grup mic de ţări, ci trebuia să fie o revoluţie mondială, să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluţie a proletariatului mondial, împotriva capitalismului mondial. Revoluţia bolşevică începută în Imperiul Ţarist, trebuia să cuprindă toată Europa.

Din Rusia erau două culoare spre Vestul Europei, unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolşevicii ruşi au găsit „ coada de topor”  în persoana lui Bela Kun, pentru a înainta pe direcţia Budapesta-Viena-Berlin, fiindcă în Austria şi Germania s-a creat o „situaţie revoluţionară” (expresia lui Lenin), de fapt aici exista dezorientare, anarhie şi haos cauzată de pierderea războiului şi, deci Germania putea deveni un teren bun pentru experimentul comunist. Al doilea culuar de expansiune a bolşevismului era cel prin Nordul Europei Centrale , prin Polonia, pe direcţia Varşovia-Berlin-Paris, încercat un an mai târziu. În Polonia negăsind un trădător de felul lui Bela Kun, Polonia a fost atacată de „Armata Roşie” a bolşevicilor ruşi.  Într-un faimos Ordin de Zi dat de mareşalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, arătând în mod răspicat direcţia: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vâlna şi Varşovia spre Berlin, înainte!”.

Expansiunea bolşevică spre Vestul Europei, a fost oprită prin două evenimente militare deosebite, anume; intrarea Armatei Române în Budapesta pe culuarul central şi înfrângerea categorică a mareşalului rus Tuhacevski de către Armata Polonei  sub comanda mareşalului Pilsudski pe culuarul nordic. Dintre mărturiile evenimentelor face parte şi articolul publicat la 12 noiembrie 1979, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta. Alan Woods afirma următoarele:

„ La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica  Sovietică Ungară. Pe 03 august 1919 la 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională.

Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919, a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămâne izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primului stat comunist din lume”.

Autorul acestui articol, englezul Alan Woods, etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolşevice ale lui Bela Kun  drept o „intervenţie imperialistă”, recunoaşte indirect câteva adevăruri dureroase pentru comunişti.

„Revoluţia proletariatului” a început într-o ţară înapoiată, în Imperiul Ţarist şi datorită campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieşi  din „izolarea internaţională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei şi nu a putut căpăta legitimitate şi forţă umană europeană. Izolarea internaţională de către „sanitarii” bolşevismului, a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală şi criminală dictatură în anii stalinismului. 

Armata Română a rămas în Budapesta aproape patru luni, nu ca Armata Sovietică de după Al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta  în 1945 şi a „uitat” să plece timp de 40 de ani.

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

 

 

 

 

În perioada august-noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta şi în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieţii normale într-o ţară devastată de război şi ameninţată de anarhie, a hrănit copiii şi populaţia civilă maghiară înfometată, de la propriile cazane ale trupei şi a pacificat ţara, fapte pentru care Ungaria nu a adus încă mulţumiri de recunoştinţă, României, Armatei Române, precizând că încă nu este târziu nici după aproape 100 de ani, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018, de Centenarul Unirii să o facă.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Antantei, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919 în Budapesta să-şi facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei armate numită „ Armata Naţională”, amiralul Horthy Mikloş fost comandant al flotei Austro-Ungare,  (combatant în armata Austro-Ungariei), deci luptător împotriva Aliaţilor, şi cu toate acestea a fost acceptat de către Aliaţi, care au închis ochii asupra acestui amănunt. Mikloş Horthy s-a născut la 18 iunie 1868 la Kenderes, Austro-Ungaria, a trăit 88 de ani până în 09 februarie 1957 la Estoril Portugalia.

A absolvit academia de marină.  S-a căsătorit la Arad în data de 22.07. 1901 cu Margareta Purgly, având împreună 4 copii, de religie calvină, om politic, diplomat, ofiţer (amiral).  Horthy a fost pe rând; comandantul armatei, ministru de război, iar la 01 martie 1920, a fost ales regent de către Parlamentul Ungariei, rămânând în funcţie până la 15 oct. 1944.

Acelaşi Parlament a modificat şi Constituţia Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy  cu puteri dictatoriale, fiind primul dictator european cu acte în regulă înainte  de Musolini cu un an , cu trei ani înaintea lui Stalin şi cu 12 înaintea lui Hitler.

Din nou Aliaţii au închis ochii, admiţând ideea că dictatura lui Horthy este  o alternativă acceptabilă la comunism.

În plan intern Horthy se bucura real de sprijinul populaţiei  catolice speriată de ateismul comunist şi de sprijinul micilor proprietari rurali şi ai industriaşilor, înspăimântaţi de confiscarea proprietăţilor, lucru comis de către comuniştii lui Bela Kun anterior. Ungaria, spre deosebire de celelalte state-naţiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democraţie politică în perioada interbelică.

Deci, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolşevic, a asigurat ordinea în ţară şi a predat Ungaria la „cheie” lui  Horthy Mikloş, care o să devină marele dictator. Aici îţi regăseşte confirmarea amara ironie a proverbului românesc care zice: „ Cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.”

Să nu-şi facă nimeni iluzii în privinţa intenţiilor sale, Horthy a declarat public în toamna anului 1919 că:

„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că faţă de această ţară, Ungaria are pretenţiile teritoriale cele mai mari şi pentru că  aceasta este cea mai puternică dintre toate ţările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor.”

Horthy şi-a urmărit scopul cu obstinaţie, atâta doar că, „ rezolvarea problemelor cu România nu s-a făcut pe calea armelor, ci printr-un odios Dictat, prin apelul laş la ajutorul altor puteri fasciste şi dictatoriale ale Europei (Germania Hitleristă) şi nu a fost chiar o rezolvare definitivă, ci una care a ţinut tot atâta timp cât a ţinut şi Războiul  al Doilea Mondial.

Deşi a venit la putere cu concursul indirect şi involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios şi antisemit pe care l-a promovat şi patronat, ( Ungaria fiind printre primele state europene care a  legiferat  măsuri antisemite, astfel în urma  măsurilor antievreieşti din 1938, şi-au pierdut locurile de muncă în Ungaria peste 250.000 de evrei, interzicând şi căsătoriile mixte ),s-a dedat la cele  mai crude atrocităţi şi la crimele de război asupra populaţiei civile româneşti.

Printre multiplele atrocităţi comise în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, se înscrie şi cel petrecut în comuna Moisei jud. Maramureş, unde la 14 octombrie 1944, armatele horthiste au mitraliat într-o casă un număr de 29 partizani care n-au avut nici o vină şi fără vreo sentinţă legală, iar comunei a cărei populaţie a fost evacuată forţat prin localităţile de pe Valea Izei, i-au dat foc arzând aproape toate casele şi aruncând în aer poduri, drumuri şi calea ferată. Sunt multe exemple de natura aceasta care s-au petrecut  în perioada 1941-1944, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de „ocupaţie horthistă-fascistă a Ardealului de Nord”.

După toate cele îndurate, de poporul român de-a lungul zbuciumatei istorii, avem sfânta obligaţie să rămânem uniţi cu hotarele întregi a României aşa cum înaintaşii noştri ne-au lăsat la 1 Decembrie 1918;(http://www.dacoromania-alba.ro/)

Jurist  Dragomir  VLONGA

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/12/o-istorie-a-zilei-de-12-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

12/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Un text publicat in revista „Viata Basarabiei” in decembrie 1933, despre orasul romanesc Bălți

Text publicat in revista Viata Basarabiei, decembrie 1933 :

Dintre cele 9 capitale de judete basarabene, orasul Bălți are o structura si o viata specifica. Zamislit la imperecherea Rautului cu Rautalul, intre uriase oglinzi asternute de balti maloase si duhnind izuri grele, orasul e’n lupta cu zgarcenia naturii in ciuda careia se’ntinde incetatenandu-si mereu crescanda lui fiinta.

In tarina istoriei orasul Bălți n’a tras brazde. Oricat am cerceta documentele vremurilor, straduinta noastra nu va intalni acest oras in tovarasia Hotinulu, Sorocei, Orheiului si a celorlalte asezari din care istoria si-a tras firele.

Lipsa de personalitate in trecut a judetului si orasului Bălți, se datoreste faptului ca pana la 1887 tinutul de astazi se numea Iasi si facea parte din capitala Moldovei. Abia la 1887, Balti devine de sine statator si orasul incepe sa-si nevedeasca existenta proprie.


Desi izolat in inima Basarabiei si granicerit de balti, orasul a fost deseori pustiit de vrajmasi flamanzi veniti de peste Nistru.Cand cetatile Hotinului si a Sorocei ingenunchiau rezistenta lor, soarta orasului Bălți era cunoscuta. Parjolul nu se oprea la barierele targului.

Pentru intaia oara Ghirei-Kan, hanul tatarilor, navaleste si da foc targului care cu greu isi infiripa cocioabele, incat Petru cel Mare la 1711, dupa ce a fost batut la Stanilesti pe Prut, trecand prin targ, s’a minunat de casele ce rasareau dintre mlastini ca niste uriase ciuperci negre. Intovarasind pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a facut tarul popas in Balti, scurt popas, deoarece era urmarit de dusmani. Si a ramas in targ toata averea razboiului, asupra careia navalit-au iarasi tatarii jefuind si dand foc.

Si iarsi targul s’a refacut din cenusa, in vadul negustorilor de cai vestiti care s’adunau la iarmaroace lasand bani grei si nadejdi multe.

Cu anul 1818 targul Bălți isi sporeste temeiul odata cu infiintarea administratiei comunale a judetului. Primeste si vizite alese cum a fost la 1856 cu imparateasa Marie Alexandrovna pe care faima marilor proprietari moldoveni o atrase in Basarabia.

In cinstea ei se hotarniceste, in centrul targului, o oaza de verdeata poreclita gradina publica, vremea facand ca astazi aceasta porecla sa se adevereasca prin edili cu tragere de inima.

Orasul Bălți nu e asa tanar cum cred unii. E neindoios c’a existat si pe vremea lui Stefan cel Mare.

Staretul Silnan dela manastirea Neamtului cere invoire la domnie de a aduce peste cu scutiri la vama si printr’un act datat la Suceava la 1 Aprilie 1470, Stefan Voevod acorda manastirii privilegiul de a trimite trei care dupa peste, fie la Chilia, fie la Bălți, fie la Cetatea Alba sau la Nistru.

Intr’un alt document cu doi ani mai in urma, la 22 Februarie 1472, Stefan Voevod da o alta scutire manastitii Voronet, manastire care pastreaza pana astazi evanghelia cu chipul de tanar Fat-Frumos al marelui voevod. Actul redactat la Suceava suna astfel:

« Cu mila lui Dumnezeu noi Stefan Voevod, domnul tarii Moldovei, facem cunoscut in aceasta carte a noastra tuturor cati o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se, daca cuiva-i va fi de trebuinta, ca a binevoit domnia mea cu a noastra buna vointa si din curata si luminata inima din toata a noastra buna voie si cu ajutorul lui Dumnezeu si am facut pentru odihna sufletelor sfant-raposatilor parinti ai nostri si pentru sanatatea noastra si pentru sanatatea copiilor nostri si am dat aceasta carte a noastra manastirii noastre dela Voronet unde este hramul sfantului marelui mucenic al lui Hristos si de biruinte purtatorul Gheorghe si unde este egumen popa Misail, spre aceea ca sa fie volnica si sloboda manastirea sa trimeata, spre indestularea fratilor, pe fiecare an doua care ale sale dupa peste sau la Chilia sau la Bălți sau oriunde in tara noastra, iar vama dela acele doua care sa nu dea nicairi in toata tara noastra, nici macar un gros, nici mergand acolo dupa peste, nici intorcandu-se cu pestele la manastire, nici la vamile arendate, nici la cele nearendate.

De aceia nici un boer sa nu cuteze a le lua vama dela cele doua care, nici macar un gros. Iar cine se va incerca peste aceasta carte a noastra sa le ia vama pentru aceste mai sus scrise care, acela ne este potrivnic noua si cartii noastre.

Aceste toate de mai sus scrise fagaduim manastirii noastre dela Voronet sa le pastram si sa le indeplinim cat voi trai. Iar spre aceasta este credinta domniei mele Stefan Voevod si credinta iubitului meu fiu Alexandru si credinta tuturor boerilor nostri moldovenesti, mari si mici. Iar spre mai mare tarie a tuturor celor de mai sus scrise, poruncit-am credinciosului nostru boer Toma logofatul sa scrie si pecetea noastra s’o atarne la aceasta carte a noastra. Scris-a Isaia in Suceava la anul 6980 luna lui Ghenarie in 22. »

Din aceste carti domnesti se vede ca’n jurul Bălților erau iazuri renumite in peste, iazuri improspatate de Rautu si Rautelu, rauri din care astazi, taranii cu crasnicele abia prind intr-o zi peste de fiertura…

Daca in istoria anilor indepartati orasul Bălți nu ocupa un loc de frunte, in ce priveste miscarea nationala moldoveneasca, leagnul ei este in acest oras. Sub stapanirea ruseasca Baltenii n’au stiut ce-i teama de obladuitori. Limba moldoveneasca, nazuintele moldovenesti, credinta in ziua de maine, isi aveau radacinile adanc patrunse in bastinasii orasului. Toate incercarile de rusificare s’au izbit si s’au sfaramat de dragostea de neam a Bălțenilor.
Aici in Bălți, la 1824, un dascal, Cunitchi, deschide o scoala primara moldoveneasca la care venira in urma ca invatatori bucovineanul Gavril Bilevici si fiul sau Gheorghe. Iar cand in Septembrie 1841 Ionita Sturza, maresalul nobilimei, ceru guvernatorului Teodor, introducerea limbii materne in scoli, din Balti s’au oferit cei dintai proprietari care sa intretie pe invatatorii moldoveni in scolile din Balti si sa procure carti din Moldova (I. Nistor, Istoria Basarabiei). In urma acestei miscari, s’a aprobat predarea limbii romane in scolile din Balti.

Locuitorii din orasul Bălți si judetul Bălți sunt cei care au pastrat legaturi de trainica fratie cu Moldova. Cand a ajuns la Balti revista lui Eliade Radulescu «Curierul Romanesc» s’a gasit caminarul Dumitrache Pastiescu sa scrie in numarul din Ianuarie 1830 aratand ce «mare bucurie au simtit basarabenii la aparitia revistelor romanesti caci si in Basarabia din romani este titular sovetnic Constantin Stamate, barbat literat, cinstitor de oameni invatati, sarguitor spre luminarea neamului sau, care are talmacie si nu contineste de a talmaci alese istorii pentru intocmirea moravurilor celor bune, fabule, romanturi, versuri…» (I. Nistor, op.cit.).

Caminarul Pastescu vorbeste in aceasi scrisoare si despre «madularul judecatoriei judetului Balti», Costache Tufescu, care la 1813 ridica in satul Bogdanesti biserica «Sfantul Nicolai».

Cand la 1868 se infiinta «Academia Romana» s’a trimis presedintelui Academiei urmatoarea scrisoare: «Eu Alexandru Constantin Bodescu, sfetnicul Curtei Imperiale Rusesti, de felul sau din orasul Balti, dorind ca toti romanii de a contribui la incurajarea invataturii in Romania, declar ca ofer suma de 2000 de ruble, ceeace face 5200 de franci dupa cursul zilei, pentru Academia Romana».

Vasile Stroescu care a cheltuit imense averi cu sprijinirea scolilor romanesti din Ardeal, era din tinutul Bălților. Si tot Bălțian e si vajnicul nationalist Ion Pelivan, care, in 1912 fiind judecator la Bălți, in timp ce rusimea sarbatorea zgomotos 100 de ani dela rapirea Basarabiei, Pelivan, desi functionar de stat, in toate zilele cat a tinut sarbatoarea, a umblat in doliu, dar intrezarind, prin lacrimile ce nu se terminau, curcubeul drapelului românesc ce avea sa falfae peste 6 ani deasupra orasului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Si a fost ca dela Bălți sa se trimita la Iasi cea dintai telegrama prin care se anunta ca Bălțenii au votat unirea cu patria româneasca.
Iata unele din faptele care dovedesc ca moldoveanul si-a avut plamada in targul care forma haznaua averei proprietarului Catargi.

Patriotismul Bălțenilor s’a afirmat indraznet si prin scris. In afara de poetul Constantin Stamati, orasul Bălți a dat pe generalul Matei Donici care a descris in versuri unele sate moldovenesti din: Tara barbara, Cea de rusi facuta roaba. (…)

Proprietarii batrani, cati au ramas impovarati de nevoi si amintiri, nu pot uita pe vestitul cantaret Lemis, care a purtat faima cantecului romanesc printr-o jumatate de Basarabia.

Acest Lemis venise din Iasi si socotind orasul Bălți ca inima moldovenismului, s’a restabilit in el. N’a fost petrecere moldoveneasca la care sa nu rasune privighetorescul glas al lui Lemis.

La nunti, la cumatrii, la patroane, multe lacrimi s’au desirat ascultand cantecul nou adus de Lemis:

«Tu care esti perduta in neagra vesnicie». Rusii s’au inspaimantat de propaganda româneasca ce-o facea prin cantec acest trubadur si dupa un sir de ani l’au expulzat. Iar neamul moldovenesc a inchis amintirea despre el in suflet, ca acele flori de seara care inchid sub petale cele dintai lacrimi de roua.

Orasul Bălți cercetat astazi este unul din cele mai vii din Basarabia. Chisinaul chiar ramane in urma sub ritmul potolit in care traeste.
La 1894 rusii legand Nistrul cu Bălți, prin cale ferata, orasul devine centrul comercial al Basarabiei. Nod de cale ferata, orasul este vadul negustoresc a patru judete: Hotin, Soroca, Orhei si Bălți. Acesta este faptul ca orasul creste vazand cu ochii. Pravalii mari, bucurestene, galantare, aranjate artistic si o furnicare de lume, pana tarziu noaptea, dau infatisarea unui oras maret.

Doamne pazeste insa de o vreme ploioasa. Desi strazile sunt bine pavate, tasniste din pietre parca un glod unsuros prin care picioarele patineaza de nu e chip sa umbli fara baston cu tinta la capat.

Iar daca ai nenorocirea sa cazi, nu mai spoti scoate depe haina pata hleioasa ori cat te-ai chinui Si vara fumega peste ulite un colb de-i merge renumele.

– Ce spui dumneata, domnule, colb ca la noi nu gasesti in toata Basarabia, se lauda intr’o zi Conu Nicu Ursulescu, decanul, mangaindu-si un varf de musteata, in timp ce baietii navalisera, lacuste, asupra tabacherei.

Cine n’a calcat in Bălți nu stie ca orasul are doua gari: una, gara Pamanteni, aproape de oras, si alta, gara mare, la 4 km.

Nu e poveste ceeace se spune ca inginerii rusi au cerut proprietarului Catargi o suma de ruble ca sa ridice gara in oras si fiindca proprietarul n’a vrut, au cladit-o la 4 km de oras peste apa Rautului, unde, pana ce ajungi ti-se borfaesc matele pe o sosea cu gropi si petroaie si te’nabusi de miazmele ce le ridica mlastinile dintre fabrica de zahar si moara lui Ioffe.

De la gara mare un tren porneste, prin sudul judetului Soroca, sa transporte cativa calatori spre Rezina depe malul Nistrului, iar alt tren, prin Ocnita, spre Cernauti, si dela gara se’ntinde sesul Rautului mlastinos, pustiu si vaduv de copaci.

Caci imprejurul orasului nu se gaseste o padurice unde orasenii s’ar bucura vara de umbra si racoare.

La noi terenul nu prieste copacilor, spunea, pe vremuri, un edil. Iata ca P.S. Episcop Visarion a vanturat afirmatia aceasta pentru ca, langa gara Pamanteni, pe zece hectare ce’nprejmuesc resedinta episcopala, a ridicat o livada si un parc ca’n gradinile din povesti.

Cei mai variati pomi dau azi roade alese, iar in parc teii si brazii se’ntrec in verdeata si’n crestere. Dar pentru aceasta se cere munca, bunavointa si dragoste, mai ales dragoste de copac. Pomul este un copil de care trebuie sa te ingrijesti pana se zburataceste. Si edilii dela Bălți au alte griji. Iar strazile raman sa fie umbrite vara, unde si unde de un salcam prizarit, ofticos, pudrat de colb si jupit de coaja, ca un cal ros de streang.

Bălți este orasul viitorului deoarece toate arterele productiei din Nordul Basarabiei conduc spre inima lui. Astazi chiar intrece in comert toate orasele basarabene.

Pe strazile orasului misuna negustori din intreaga tara. Automobile dinspre Soroca sau Orhei cutreera strazile ridicand nouri cenusii de praf. Si’n atmosfera aceasta imbacsita, in zile cu soare, baltenii isi omoara vremea plimbandu-se lenes intre Ptasnicov si Ghenoiu.

Altii, aceeasi in fiecare zi, ocupa mesele din fata restaurantului Popov si pun tara la cale. Iar cand birja mica aduce dela gara vre-un pasager bucurestean, Bălțenii pun stapanirea pe el si-l descoasa « Ce se mai aude cu politica? »

Si orice minunatii ar spune noul sosit, cred, pentru ca la Bălți, ca nicaieri in alt loc, cetatenii torc din stirile politice firul amagitor al vietii lor. In fata unei sticle cu bere, langa trasurile ce stau sirag la bordura trotuarului, Bălțenii asculta povesti politice pe care apoi le amplifica si le angreneaza in fapte ce par verosimile.

Deodata se’nalta un abur cald de praf rascolit: trece stropitoarea primariei – un vehicul care trebuie dus la muzeu.

Fatada restaurantului, musterii, coltul de strada, totul se’mbroboda ca’n-trun tulpan desfasurat generos de buna obladuire municipala.

Caci, vorba lui Conu Nicu: colb ca la noi nu gasesti tata Basarabia…

D. Iov
(Soroca)

(A fost pastrat limbajul textului din revista Viata Basarabiei)

Sursa: Basarabia dupa independenta md.

30/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: