La 23 noiembrie 1916 armatele germano-austro-ungare ocupă Bucureştiul, capitala României, după retragerea membrilor Casei Regale, Administrației române și a garnizoanei române a Capitalei.
În urma lor au ramas doua treimi din teritoriul ţării în mâinile inamicului, populaţia fiind nevoita sa suporte un regim de ocupatie militara foarte sever.
În data de 23 noiembrie/6 decembrie 1916 la București, primarul Emil Petrescu semna, în fața reprezentanților Puterilor Centrale, capitularea orașului, evitând transformarea Bucureștiului în teatru de război. Vreme de doi ani, bucureștenii au avut de îndurat brutalitatea ocupației armatelor Puterilor Centrale.
Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă: ”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii. În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.
Capitularea Bucureștilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, emoționant, perceput în modul cel mai profund de catre societatea româneasca.
O „radiografie” a momentului a fost posibilă nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive.
Foto: Trupele armatelor Puterilor Centrale defilează pe calea Victoriei din Bucureşti.
Primele 24 de ore ale ocupaţiei
Capitularea Bucureştilor, un moment extrem de dureros pentru români, a avut şi o nota tragi-comica în felul haotic în care s-a desfăşurat.
Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea.
Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au lipit geană de geană, deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare.
Personalul militar al Arsenalului s-a retras printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.
Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa.
Cei care totuşi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.
Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demnă.
În ziua de 22 noiembrie 1916, sosise în Bucureşti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti.
A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen cere ca, în 24 de ore, Garnizoana orașului sa fie predată, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea.
Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoană si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.
La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului, aproximativ 300 de soldați germani şi-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare.
La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in Capitala României escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.
El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara supremă în calitate de Şef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen) .
Foto: Feldmaresalul german August von Mackensen
A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități române rămase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației.
Din primele ore suita lui Mackensen a început sa acţioneze pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București în zilele următoare rații de alimente şi încartiruirea.
Colonelul de intendență Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei.
El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile române pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, câte o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untură, „si câte altele”.In caz contrar, amenința generalul, primarul oraşului va fi executat în primele 24 de ore.
La auzul amenințării, Emil Petrescu a replicat:
„O viaţa am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.”
Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, preşedintele Crucii Rosii – Române, a fost apostrofat de către acelaşi general :
„Nu uitati ca noi suntem învingători si aţi făcut sa curgă mult sânge german”.
Totodata oraşul a fost supus la o dare de un miliard de lei, care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de milioane, văzându-se imposibilitatea de a fi plătită.
Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea :
”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme.
Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat.
Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei.
Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios.
Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.
Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii. Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane (Kaffraria= district din Africa de Sud). Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță.
Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită, ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos. Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”. Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.”
Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție.
Nenorociți prizonieri printre ei.
Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalirul de soldați .
Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume. Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice.
Foto: Un soldat german mână pe o stradă din București câteva oi pentru popota trupelor de ocupaţie
Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie.
Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea.
Prima noapte a ocupației a trecut.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de armă fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida şi mai mult populația.
La începutului lui decembrie 1918, România își va lua, după doi ani de suferințe, o revanșă istorică: Regele Ferdinand I și Regina Maria și Armata Română au revenit învingători în București, după alungarea armatelor de ocupație, iar la Alba Iulia era decisă Unirea Transilvaniei cu România și nașterea României Mari.
In faţa pericolului iminent de ocupare a Capitalei de catre trupele maresalului von Mackensen, autoritătile române, regele, armata si o parte a locuitorilor Bucureştiului s-au retras în Moldova.
Pe 20 noiembrie şi Guvernul României se retrage din Muntenia la Iasi, care devine capitala temporară a țării.
În urma lor au ramas doua treimi din teritoriul ţării în mâinile inamicului, populaţia fiind nevoita sa suporte un regim de ocupatie militara foarte sever.
Capitularea Bucurestilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, emotionant, perceput în modul cel mai profund de catre societatea româneasca.
O „radiografie” a momentului a fost posibila nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive.
Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea :
”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme.
Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat.
Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei.
Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare.
Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios.
Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.
Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție.
Nenorociți prizonieri printre ei.
Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalirul de soldați .
Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume. Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice.
Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie.
Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea.
Foto: Trupele armatelor Puterilor Centrale defilează pe calea Victoriei din Bucureşti.
Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii.
Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane (Kaffraria= district din Africa de Sud).
Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță. Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită, ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos.
Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”.
Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.
Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă:
”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii.
În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.
Noaptea împușcături dese pe stradă. Sunt patrule care intimidează populația.
“NU UITATI ! SUNTEM INVIGATORI”
Primele 24 de ore ale ocupaţiei
Capitularea Bucureştilor, un moment extrem de dureros pentru români, a avut şi o nota tragi-comica, în felul haotic în care s-a desfăşurat.
În ziua de 22 noiembrie 1916, sosea în Bucureşti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti.
A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen cere ca, în 24 de ore, Garnizoana sa fie predata, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea.
Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoana si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.
Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea.
Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au lipit geană de geană,deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare.
Personalul militar al Arsenalului s-a retras printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.
Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa.
Cei care totuşi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.
Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demna.
La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului, aproximativ 300 de soldați germani şi-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare.
La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in CapitalăRomâniei escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.
El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara suprema in calitate de Şef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen) .
Foto: Maresalul german August von Mackensen
A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități române rămase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației.
Din primele ore suita lui Mackensen a început sa acţioneze pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București în zilele următoare rații de alimente şi încartiruire.
Colonelul de intendenta Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei.
El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile române pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, câte o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untură, „si câte altele”.
In caz contrar, amenința generalul, primarul oraşului va fi executat în primele 24 de ore.
La auzul amenințării, Emil Petrescu a replicat:
„O viaţa am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.”
Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, preşedintele Crucii Rosii – Române, a fost apostrofat de către acelaşi general :
„Nu uitati ca noi suntem învingători si aţi făcut sa curgă mult sange german”.
Totodata oraşul a fost supus la o dare de un miliard de lei care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de milioane văzându-se imposibilitatea de a fi plătită.
Prima noapte a ocupației a trecut.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de arma fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida şi mai mult populația.
A doua zi a avut loc defilarea trupelor inamice cu toate armele și bagajele, cu furgoane, cu tot ceea ce o armata poarta cu dansa într-un razboi.
Au defilat pe Calea Victoriei, prin fața feldmareșalului Mackensen si a statului sau major, trupe germane, austro-ungare, turcești si bulgare.
Aceasta perioada istorica este absenta si din manualele scolare, deşi timp de aproape doi ani, între 1916 şi 1918, la Bucuresti a existat o administratie militară străină, alaturi de un guvern roman care a colaborat cu acea administratie.
Un Crăciun cum nu a mai fost
În prima luna de ocupație, bucureștenilor li s-a oferit imaginea a ceea ce va însemna pentru mult timp regimul de ocupatie al inamicului: Sute şi mii de convoaie de care, furgoane, caruţe, trec zi şi noapte. Sunt pline cu trofeele pe care le aduna în marşul lor victorios.
Tronuri țărănești, velințe, cufere preţioase, scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plăpumi sărăcăcioase, portrete in ulei, plapumi de atlas peste care zac porci vii sau tăiați, gaini, raţe, urmate de cirezi intregi de oi, vaci elvetiene, cai etc.
Trupele inamice cărînd dupa ele prada adunata de prin satele si orașele românești prin care au trecut, ajunse la București se dedau la tot felul de jafuri si siluiri terorizand Capitala.
Se inaugura astfel o perioada lunga in care bucureştenii aveau să suporte pe langă o nemiloasa si apăsătoare exploatare economica, şi un regim de teroare, persecuţii si umilinţe greu de înţeles şi de explicat.
În oraş soldaţii inamici, individuali sau în grupuri rechiziţionau de prin pravalii (inclusiv farmacii si drogherii) tot ce le plăcea: se fura pe o strada mai ales ceasornicele sunt smulse cu forta de bulgari, gainile şi porcii sunt predilecţia germanilor.
Autoritățile de ocupație nu intervin decât intr-o măsură foarte mica, şi doar pentru a-i tempera pe bulgari care adeseori torturează pentru a intra în posesia bunurilor ce le doresc considerând că acest lucru reprezinta dreptul de pradă al soldatului asupra teritoriului ocupat.
Foto: Soldați germani, austro-ungari, bulgari şi civili, într-o piață din București.
Cand la 16 decembrie 1916, generalul de infanterie Tulff von Tscheppe und Weidenbach s-a instalat in Bucuresti în calitate de guvernator militar al României ocupate, mulţi cetaţeni au crezut ca situaţia va intra pe un făgaş cât de cât normal, câ nu mai sunt lăsați la discreția oricărui soldat.
Nici nu bănuiau ca abia acum începe adevaratul jaf, jaful organizat oficial, în locul jafului individual.
Foto: Santinela germana in fata Administrației Militare azi Str. Toma Caragiu
Militär Verwaltung Rumänien (Administrația militară România)
În Bucuresti, ordinea severă, riguroasă, exactă, lacomă – adica jaful organizat, încep să fie simţite dupa 1 ianuarie 1917 stil nou.
Până atunci, ocupanții au continuat să golească seifurile băncilor, ale negustorilor, rafturile magazinelor şi pivnițele restaurantelor, cămările caselor particulare, şi vitrinele magazinelor de pe principalele artere ale Capitalei, pe care, în primele zile le priviseră muţi de uimire deoarece erau pline cu „lucruri care de mult au fost confiscate din Germania”
De fapt insuşi guvernatorul general Tulff s-a numarat printre jefuitorii oraşului Bucureşti.
Stabilindu-şi locuinta in Palatul Şuţu şi neplăcându-i mobila, a cerut ca imediat să fie schimbată cu alta în valoare de 80.000 lei pe care nu a plătit-o niciodată.
Nu a plătit nici mărfurile cumpărate de la magazinul Albina în valoare de 5.000 lei, constând din alese cusături româneşti pe care le-a fâcut cadou împaratului Germaniei.
In timp ce-şi însuşeau bunurile jefuitorii se mirau că după atata stoarcere depozitele oraşului mai aveau înca mărfuri din abundenţa.
Dar cât s-a jefuit din avutul locuitorilor nu se poate estima nici cu aproxmaţie.
Se ştie în schimb cât necaz a pricinuit cetaţenilor incartiruirea trupelor de ocupaţie.
Zilnic soldaţii la periferie şi ofiţerii în centrul oraşului umblau din casă în casă alegându-şi şi instalându-se dupa bunul plac.
Casele goale nu le plac, voiesc pe cele locuite şi din toate odăile întotdeauna voiesc pe cea a stăpânilor.
De fapt se întindeau în toată casa încât locatarii oricât de numeroşi ar fi fost se inghesuiau în una sau doua camere. Aveau totodata pretenţia să li se facă tot menajul de catre gazde.
La plecare, luau din lucruri şi le expediau familiilor lor. Cei care au locuit în casele părăsite ale refugiaţilor, dupa ce le-au jefuit, au distrus şi ce mai rămăsese, mobilier, podele, tot.
In casa lui Take Ionescu ofiterii incartiruiţi au pus pe foc dulapurile si biblioteca. În școlile transformate în adaposturi pentru soldaţi nu a mai rămas bancă, catedră, tablă, dulap – totul s-a ars.
Lucrurile nu s-au îndreptat cu nimic în lunile ce au urmat. Locuitorii Capitalei au trebuit sa suporte nu numai în anul 1917 încartiruirea a aproximativ 53.000 de ofițeri ai armatelor de ocupație din care 43.000 au locuit in hoteluri si 10.000 în case particulare.
La aceste cifre trebuie neapărat adăugat si numarul foarte mare dar imposibil de stabilit al funcționarilor civili, veniți din tarile inamice pentru a lucra in administrația de ocupație.
Si cu câte pretenții…Baie ! unde nu era, se instala în contul primariei, tablouri de pictori buni. Era o goana dupa ele, pentru că după fiecare incartiruire dispăreau, scoarţe şi covoare. Tuturor ofiţerilor trebuia să li se asigure un apartament, iar pentru generali o casa întreagă.
Toți aceștia jefuiau în folosul personal fără nici o jenă.
Foto: Un soldat al trupelor de ocupaţie mâna câteva oi pentru cina de Crăciun pe străzile din București, decembrie 1916
Au fost rechiziționate pentru armata de ocupație principalele cluburi si restaurante ale Bucureștiului, vestite in toată Europa pentru eleganţa şi rafinamentul lor, Casa Capşa a fost cedata bulgarilor la cererea expresa a lor,devenind Casa soldaților si ofițerilor de unde au jefuit mărfuri de milioane de lei.
Tot lor le-a fost cedat si localul Clubului Partidului National Liberal pe care l-au transformat în cazinou. Cafeneaua „Imperial” a devenit Restaurant zur Traube şi era frecventat de ofiţeri ai armatei austro ungare.
În afara de Athenee Palace, transformat în local destinat ofiţerilor de stat major şi comandament, au mai fost rechiziţionate Hotel de France devenit In zum deutschen Kronpriz , Caffe de Paris a ajuns Kaisser Palast, Brasserie de la Paix transformata in Freidens Kafee şi înca multe altele.
Unele cluburi ca Jokeu, Tinerimea, Automobilul, Sportiv, Agricol, Rezervisti, Pensionari, Comercial etc.
Au fost transformate in Soldatenheim, unde gradele inferioare din armatele germana, austro-ungara, bulgara si turca luau masa, audiau muzica sau făceau sport.”
În zilele urmatoare, Statul Major si Komandatura germana au ocupat Hotel Bulevard, Capsa si Athéné Palace unde s-au stabilit. Vechile nume românesti ale hotelurilor, cafenelelor, restaurantelor au fost înlocuite cu firme germane Berliner Kaffée, Kaiser, Palast etc. Strada Lipscani a devenit Leipziger Strasse, Hotelul Grant – Kronprinz Hotel.
De asemenea, o companie bulgara si una turceasca au ramas, ca garnizoana de ocupatie, pe lânga trupele germane.
Îmbracamintea si atitudinea acestora erau deplorabile. Bulgarii, înca din primul moment s-au îmbatat si au trecut la jafuri; au preluat Casa Capsa aducând-o într-o stare jalnica pentru multa vreme.
Ajunse în centrul Capitalei, trupele de ocupatie au început sa cumpere produse alimentare fara bani dând în schimb bonuri, stampilate de comandantul lor si platite de primarie.
La acestea se adaugă emisiunea de 2.172,020,000 lei fără acoperire în aur de Banca Generala a României (o filiala a băncii Diskonto Gesellshaft din Berlin), în fapt un mijloc fictiv de acoperire a cheltuielilor cu ocupaţia şi cu exploatarea nemiloasa a ţării, românii fiind obligaţi să plăteasca întreaga emisiune la un curs impus de ocupanţi.
Toate cheltuielile administraţiei militare au fost trecute pe seama populaţiei, sub forma unor împrumuturi impuse.
Criza de alimente şi cărbuni
Ocupanţii au impus Primariei Capitalei, înca de la început, obligatii referitoare la aprovizionarea trupelor si rechizitionarea caselor, automobilelor, alimentelor etc.
Dupa o saptamâna, pravaliile erau goale. Iar în mai putin de o luna se reglementa consumul luminii electrice la 1 kw pe saptamâna pentru fiecare persoana dintr-o familie (pâna atunci consumul mediu de familie era de 50-80kw).
Se interzicea iluminatul prăvăliilor dupa ora 19,00, iluminatul strazilor se reducea si se suprima circulaţia cu tramvaiul electric.
Mizeria si saracia ajunseseră la maxim, nu existau alimente si nici carbuni.
La începutul anului 1917, s-au introdussi cartele pentru pâine si carne din februarie pâna în aprilie, raţia era de 400 gr. pâine si 200 gr. carne pe saptamâna de persoană.
De la 1 aprilie, carnea se reduce la 150 gr. pe saptamâna. O ordonanta oprea pe cofetari de a mai face cozonaci sau prajituri cu unt si oua, iar jumatate din alimentele declarate de cetateni pe formularele speciale erau ridicate de germani..
De asemenea, se rechizitionau saltele, plăpumi, perne, rufe, masini de scris. Nici un supus român nu se mai putea urca într-o trasura chiar de piata fara învoirea expresa si scrisa a Komandaturii, asta dupa ce se interzisese si folosirea tramvaielor cu cai.
Arestarea personalitaţilor
O experienta trista au trait-o ostaticii luati de ocupantii germani, în schimbul supusilor Puterilor Centrale, deportati la Iasi.
Au fost arestate personalitati precum dr. C. Cantacuzino, I. Pillat, cumnaţii Brătienilor, Duca, prof. Constantin Radulescu-Motru, Mina Minovici, dr. Obreja, arh. I. Berindei, avocatul Cancicov si multi altii. Sabina Cantacuzino, sora lui Bratianu si Lia Bratianu, sotia lui Vintila Bratianu, au obtinut, prin intermediul lui Tzigara-Samurcas, care fusese numit Prefect al Politiei, sa nu fie deportate la Tismana. Cele doua doamne au fost „izolate” la Mânastirea Pasarea.
Femeile ascundeau carnea în cosciuge
Anul 1917 a însemnat înăsprirea masurilor si a foametei. Alimentele erau confiscate si trimise în Germania.
Românii au fost însa întotdeauna inventivi, astfel ca, locuitorii din jurul Bucurestiului, de exemplu, aduceau în Capitala carne în felul urmator: o puneau într-un cosciug, în caruta, pe care o urmau, bocind în urma ei, pâna treceau de santinele.
Alte femei aduceau purcei purtându-i în brate ca pe copii etc. Dar nici nemtii nu erau mai putin inventivi caci, încarcau untura si untul în vase persane sau Galle, furate de pe la casele bucurestenilor, pe care le expediau apoi la Berlin.
Începe rechizitionarea cuprului
Între timp, o data cu desfasurarea razboiului a aparut o presanta nevoie de materiale de razboi, astfel ca ocupantii au ordonat, la 28 octombrie 1917, rechizitionarea aramei si a cuprului.
Astfel, s-a ajuns la pericolul confiscarii clopotelor bisericilor.
Multe dintre ele au fost însa ascunse de calugari, iar pentru cele de interes artistic si istoric, Tzigara-Samurcaş a obtinut o scutire din partea maresalului Mackensen.
Spre sfârsitul anului 1918, un spirit de revolta plutea în aer, circulau manifeste clandestine tot mai multe, iar zvonurile ca mesajul Parlamentului de la Iasi ar fi acela care vorbeste de o „victorie finala” îmbarbatau sufletele românilor din Bucuresti.
Totusi, începutul anului 1918 aducea mari probleme tarii noastre care, dupa Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania, din 18 februarie/2 martie 1918, se gasea izolata.
Începutul lunii februarie fusese marcat în Bucuresti de un eveniment iesit din comun: soldatii bulgari au furat moastele Sfântului Dumitru, de la Mitropolie, dupa ce le mai cerusera o data chiar lui Mackensen, sub pretextul ca sfântul ar fi fost de origine bulgara, cerere respinsa de maresal.
Moaştele au fost recuperate însă, spre marea bucurie a locuitorilor Capitalei,după intervenţia mitropolitului pe lângă comenduirea germană.
În fine, armistiţiul
Înfrângerile suferite de armatele Puterilor Centrale pe fronturile din vest si sud, în toamna anului 1918, au determinat Comandamentul german să semneze, la 29 octombrie/ 11 noiembrie 1918 un armistiţiu şi, ca urmare, era obligat sa îşi retraga forţele armate din toate teritoriile ocupate, inclusiv din România.
Mulţi refugiaţi din Moldova încep sa se reîntoarcă. Pe 15 noiembrie 1918, Capitala îşi schimba deja aspectul. Circulau maşini mici cu tricolorul francez agăţat de ele. Pe străzi, erau militari francezi, englezi, americani.
A sosit, de asemenea, generalul Berthelot, iar generalul Prezan a lansat o proclamaţie „… azi flutura din nou mândrele flamuri române, înfăptuind pentru veşnicie Unirea Tuturor Românilor„.
Intrarea în Piata Palatului din Bucureşti a familiei regale române şi a generalului Berthelot, pe sub un arc de triumf construit lângă hotelul Athenee Palace.
Dupa o absenţă de 2 ani, în ziua de 1 decembrie 1918, 101 tunuri anunţau, încă din zori, reîntoarcerea în Capitala României a Regelui Ferdinand, în fruntea armatei române şi a aliaţilor nostri. De la rondul al doilea al Soselei Kiseleff, pâna în Piata Victoriei, de aici si pâna la Cercul Militar, la statuia lui Mihai Viteazul, iar de acolo, pâna la Mitropolie, o mare de oameni cu steaguri, pancarte, batiste si flori îi întâmpina pe cei ce revin din razboi. Casca de fier da soldatilor o uniformitate severa, războinică.
Un imens cortegiu de drapele al tuturor regimentelor face o impresie puternica. Toată ziua, Capitala a rămas în sarbatoare, iar seara, un nou banchet s-a dat cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul la Palatul Regal.
Dupa doi ani de război, ţara a reînviat într-o Românie Mare.
În toamna anului 1912, undeva, în Rusia, se stingeau din viaţă, la numai câteva zile distanţă, doi veterani din războiul ruso-napoleonian (cel din 1812).
Aveau 119, respectiv 121 de ani.
Presa a făcut oarece vâlvă, întrebându-se oare ce regim de viaţă vor fi avut aceştia, de-au trăit o vreme atât de lungă pe pământ!?
Nimeni nu se aştepta însă ca, la relativ puţin timp, să apară mărturii cum că Matusalem trăise… pe teritoriul României.
Un “matusalem” modern, contemporan cu străbunii noştri de acum un secol.
În ediţia din 31 decembrie 1912, ziarul “Universul” venea cu o informaţie surprinzătoare, titrând: “Moartea unui centenar în Capitală”.
De fapt, “centenar” era prea puţin spus, căci aceluia îi mai lipsise doar un an pentru a împlini exact un secol şi încă un sfert (de secol).
“În ziua când creştinătatea sărbătorea al 1912-lea an de la naşterea Mântuitorului, s-a stins în Capitală venerabilul Gheorghe Solomon, în vârstă de 124 de ani”, scrie N. Doljanu, subliniind că nu vârsta lui este cea care trebuie să stârnească interesul (“ce este o asemenea longevitate faţă de eternitatea timpului!”), ci faptul că în parcursul unei asemenea existenţe omul se leagă de un complex de evenimente, relaţia vieţii lui cu timpul istoric fiind cea care contează.
De aceea, o dată cu jurnalistul de acum un veac, vom trece şi noi în revistă evenimentele trăite de centenarul român, a cărui existenţă s-a întins… pe trei veacuri!
Gheorghe Solomon s-a născut în comuna Perişor-Dolj, în anul 1788, când Ţările Române erau în plină epocă fanariotă. Şi chiar dacă nu a înţeles, copil fiind, prin ce epocă de mari frământări trecea Europa (mai puţin întârziatele ţărişoare din curbura Carpaţilor) la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu siguranţă, în familia sa de ţărani olteni a muncit din greu, pentru a câştiga de-ale gurii şi a plăti birurile impuse.
În 1806, când Alexandru Şuţu ajungea domn în Muntenia şi izbucnea conflictul ruso-turc (1806-1812, cel care avea să se încheie cu o pace care rupea Basarabia de Moldova şi o alipea Imperiului Ţarist), Gheorghe Solomon, de teama de a nu fi prins cu arcanul şi luat la armată, fuge din satul său şi se stabileşte tocmai în Moldova, în satul Bodeşti de pe lângă Buhuşi. Aici, pentru că ştia “psaltichia” şi “ceaslovul” şi se dovedise sprinten la minte, ajunge repede “pârcălabul”, adică primarul satului.
Capul uneia dintre marile familii de boieri din zona Bacăului – Lecca sau “Leculeştii” – apreciindu-i meritele, îl ia pe lângă el, îl mai trimite la nişte şcoli şi îl ajută de ajunge “cămăraşul Ocnelor” (şeful salinelor Statului), pentru ca mai apoi să ocupe funcţia de ispravnic al judeţului. Se spune că lui i se datorează construirea, în acel ţinut, a şoselelor sistematice, primele din Moldova.
Şi era abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea !
În 1835, la numai 47 de ani, Gheorghe Solomon hotărăşte să se retragă din orice demnitate a statului, se pensionează şi primeşte o pensie de 150 lei. (În vremea asta, Oltenia natală cunoscuse revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi ravagiile Eteriei!). Se retrage tocmai la timp, pentru a nu fi amestecat în ţesătura de intrigi care izbucneşte sub domnia lui Mihail Sturdza. Solomon avea un bun instinct de apărare (ne amintim episodul cu fuga din Oltenia, pentru a nu fi trimis la oaste), aşa că nu se va implica nici în Revoluţia de la 1848…
De altfel, în 1841, holtei răscopt, la 53 de ani, acesta hotărăşte să se căsătorească cu dra Ana Palladi, din Bacău, pe atunci în vârstă de numai 16 ani. Credeţi că diferenţa aceasta de vârstă i-a împiedicat să cunoască fericirea? Dimpotrivă.
Au trăit împreună… 63 de ani. Adică până ce ea a împlinit 79 de ani, iar el 116. Abia în anii aceia, când deja intrasem în secolul XX, diferenţa de vârstă dintre ei nu mai era vizibilă !
Gheorghe şi Ana Solomon au avut împreună 7 copii şi un număr de cinci ori mai mare de nepoţi şi strănepoţi.
Pentru a-şi creşte copiii, vârstnicul soţ şi tată (dar tânăr pensionar) nu se putea mulţumi cu veniturile care-i veneau, lună de lună, din trezoreria statului. }n 1895, pe când era prim-ministru al României, prinţul Dimitrie Sturdza i-a tăiat pensia de 150 lei (considerând că trecuse prea mult timp de când acesta “păpa banii statului” – deja, 60 de ani!), ulterior el fiind reînscris ca pensionar, dar numai cu 10 lei pe lună.
Revenind însă la anii 40-50-60 ai secolului al XIX-lea, pe când avea grija celor 7 copii ai săi, să spunem că el a lucrat ba ca inginer hotarnic, ba ca veterinar, ori chiar avocat sau judecător de pace, construindu-şi o avere bunicică, pe care apoi a împărţit-o copiilor.
Gheorghe Solomon a fost contemporan cu câteva evenimente importante din istoria neamului: raptul Basarabiei (1812), revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), revoluţia din 1848, Unirea Principatelor (1859), abdicarea lui Cuza şi venirea Principelui Carol pe tronul Principatelor Unite (1866), prima Constituţie a României (1866), Războiul de Independenţă (1877-1878), declararea Regatului României (1881), răscoala de la 1907 etc. Ce va fi simţit acest om, văzând cum lumea se schimbă pe lângă el, cum România se modernizează?
Cum trec secolele – nu unul, nu două, ci trei secole a parcurs într-o viaţă de om!
Nepotul său, stabilit în Bucureşti, avea să-i poarte de grijă în ultimii ani de viaţă. Tot el avea să mărturisească presei avide de informaţii că bătrânul, în lunga-i viaţă, de două ori şi-a pierdut vederea şi de două ori şi-a recăpătat-o, trecând de la miopie la prezbitism şi invers, că a avut mintea limpede până în ultima clipă şi că, lucru curios, în ultima vreme parcă şi părul său – cărunt de mai mult de jumătate de viaţă, începea să capete culoarea din tinereţe.
Moartea lui, care a venit într-una dintre zilele sfinte ale calendarului creştin, a fost privită ca un semn că Dumnezeu îl “slobozise” pe robul său şi că-i deschisese larg porţile Raiului.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 