CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea numelui Basarabiei. VIDEO

 

 

Imagini pentru harta bugeac photos

Semnificaţia numelui Basarabia

Toponimul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească.

După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sauŢara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.

Aflarea provizorie a Chiliei în componenţa Ţării Româneşti a constituit ulterior un motiv pentru desemnarea teritoriului din proximitatea gurilor Dunării cu numele dinastiei muntenești a Basarabilor.

Chiar Țării Românești, după cum rezultă dintr-un document polonez de la 1395, i se va atribui numele de Basarabia, ceea ce va crea confuzii în documentele ulterioare din Polonia şi din ţările vecine referitoare la această denumire, de Basarabia, a locului şi a extinderii sale teritoriale.”

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.

Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.

În 1426, Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei, pune stăpânire pe cetatea Chilia, care la va fi cedată de Petru al II-lea al Moldovei lui Iancu de Hunedoara, ca mulțumire pentru ajutorul dat în lupta pentru recâștigarea domniei împotriva lui Roman al II-lea. Ștefan cel Mare o va recâștiga în 1465, iar la 1484 otomanii vor lua cu forţa de la Ţara Moldovei și Chilia, şi Cetatea Albă.

În 1486 au fost stabilite hotarele celor două circumscripţii teritoriale, Chilia şi Cetatea Albă, iar, ulterior, în mâinile otomanilor a ajuns și Tighina (în 1538, numită de turci Bender).

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

Pentru desemnarea acestui teritoriul de la gurile Dunării, de pe litoralul Mării Negre, şi a cursului inferior al Nistrului, rupt abuziv din trupul Ţării Moldovei în urma cuceririlor otomane, în documentele poloneze şi ale unor state din Europa Centrală, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost utilizată noţiunea de Basarabia, luându-se în calcul faptul aflării Chiliei sub autoritatea domnului Ţării Româneşti.

În teritoriul din apropierea cetăţilor, populate de garnizoane turce, au fost plasate formaţiuni paramilitare otomane. În unele sate, locuite de turci, se aflau şi familii de tătari, venite din sudul Dunării.”

 

În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, toponimul Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului.

Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender.

Întreaga regiune astfel creată şi transformată în raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.

Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.

Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.

Din secolul al XVI-lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.

Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.

Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.

## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

 

 

Imagini pentru harta bugeac photos

Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812), a fost numit  Basarabia cu prilejul transformării sale de către Rusia într-o gubernie.

Opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812 rămâne foarte edificatoare:

Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.

 

Administraţia imperială rusă a folosit fraudulos  numele Basarabia, desemnând prin acesta întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, pentru a masca proporţiile raptului teritorial de la 1812 făcut în dauna unei ţări ortodoxe, pe care pretindea că o „eliberează” de turci.

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea  românilor moldoveni din totalul populației era de circa 92%.

Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară.

În concluzie, până în 1812, numele de „Basarabia” desemna o   parte din pământurile Moldovei aflate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de primii voievozi moldavi din cauză că acestea fuseseră preluate de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau condusă de dinastia Basarabilor.

Aşadar, pentru a evita confuziile şi ambiguităţile, este necesar a folosi numele „Basarabia istorică” pentru „Basarabia” de până în 1812.  

Într-o scriere mai recentă, găsim şi explicarea denumirii de Basarabia, dată de profesorul  şi geograful rus, ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului.

În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă).

De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau o altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, propaganda diversionistă rusă a demonstrat caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, un celebru jurist rus din secolul XIX, spunea la 1868 în lucrarea Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. 

Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel, este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia îi era supusă.

În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci, chiar şi din punct de vedere al jurisprudenţei, ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenind la Lev Berg, constatăm că acesta descria faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum să înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţiona şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă).

În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. 

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Prin urmare, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei.

Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:  

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldoveijure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru.

O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223.

Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi Imperiul Otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910):

„La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

 Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei.

Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei.

Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de către Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918, scria în lucrarea Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912:

„Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie.

Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”

Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitoare la existenţa acestora ca popoare diferite, a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice.

Chiar Lev Berg spune clar acest lucru:

„moldovenii sunt românii  locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav..

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acesteia la Rusia, a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, care primise misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.  

Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială fusese adus neîntârziat la cunoştinţa autorităţilor.

El  strânsese datele în 1816, iar studiul său a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că„populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa:

„Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.  

 Iar alt istoric rus, Nolde, arăta:

Termenul Basarabia, istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. 

  A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910:

dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”.

S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

 

Celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de „eliberare a creştinilor”, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi după  o sută de ani.

Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete”.

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoare .

Încheind, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.”  

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

În zilele noastre, problema unirii României cu Moldova dintre Prut şi Nistru se pune cu tot mai mare acuitate, iar duşmanii noştri şi-au intensificat propaganda contra curentului prounionist şi proeuropean din Basarabia, în intenţia de a  păstra pe mai departe acest teritoriu în orbita rusească, aşa cum s-a întâmplat  în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Istoria va dovedi că popoarele nu pot fi la nesfârşit divizate pentru a fi dominate, după cum dictează interesele marilor imperii hrăpăreţe.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/04/ziua-de-4-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/04/o-istorie-a-zilei-de-4-iulie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2012/01/romanitatea-basarabiei-dupa-autorii-rusi/

 

http://istoria.md/articol/436/Originea_numelui_Basarabia

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995


Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001

Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995

Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 

 

04/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pagini de istorie basarabeana. Pan Halipa despre anexarea Basarabiei la Imperiul Rus

 

 

 

Pantelimon Halipa: Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus (partea I)

 

«Toata lumea, si cu atat mai mult rusii, care ocupau Moldova inca din 1806 si pana 1812 cu armatele lor, stiau foarte bine ca teritoriul dintre Prut si Nistru avea denumirea de Moldova de pe stanga Prutului, si impreuna cu teritoriul din dreapta Prutului forma Principatul Moldova.

Conform Tratatului de la Tilsit din 1807 incheiat intre Napoleon I si tarul Rusiei, Alexandru I, Rusia se obliga sa evacueze si sa retraga trupele din Valahia si Moldova.

Adica, armatele rusesti urmau sa se retraga peste Nistru in tara lor.

(D)ar ceva mai spre toamna anului 1807, la o a doua conferinta ce a avut loc la Paris, diplomatul rus Tolstoi a ridicat din nou problema retragerii trupelor rusesti peste Nistru, si cu aceasta ocazie diplomatul Rusiei a afirmat ca Rusia va respecta obligatia de a retrage trupele sale din Moldova si Valahia, dara a cerut sa ramana rusilor macar Basarabia, despre care nu se vorbea nimica in tratatul de la Tilsit, stiind precis ca aceasta fasie de teren din sudul Moldovei avea o denumire locala “Bugeacul” sau Basarabia – in amintirea voievodului Basarab – si ca Moldova nu era acea fasie de teren cu denumirea de “Basarabia”.

Diplomatia rusa, cu o vadita rea credinta, a indus in eroare conferinta de la Paris, precum ca Basarabia, acea fasie de teren intre Chilia, Cetatea Alba si Dunare nu face parte din Moldova si rusii s-au straduit sa convinga conferinta ca acea fasie se extinde de la Dunare inspre nord pe raurile Prut si Nistru si se margineste la nord cu hotarul imperiului Austro-Ungar.

In felul acesta Rusia a obtinut aprobarea forului de la Paris de a nu evacua teritoriul zis Basarabia de pe stanga Prutului.

Academicianul rus L. S. Berg, in cartea sa “Basarabia”, la p. 2, califica afacerea asta ca un succes diplomatic rusesc. Astfel incat, conform tratatului de la Tilsit si de la Paris din 1807, Rusia a evacuat Valahia si Moldova de pe dreapta Prutului, iar Moldova de pe stanga Prutului, botezata de ea cu un nume fals “Basarabia” si care nu-i apartinea, a ramas sub jugul tarismului rusesc.

Si bietul popor moldovenesc din aceasta parte a Moldovei a continuat sa sufere mai departe. El suferea moraliceste suportand tot felul de umilinte; el suferea si materialiceste, fiindca trebuia sa aprovizioneze armatele rusesti cu tot necesarul. Suferea cu totii, dar taceau fiindca rusii spuneau ca vin la noi in numele crestinismului, iar românii ii credeau si sperau ca rusii in adevar vin la noi cu gand curat, pentru a-i feri de paganismul tucesc.

Dar mai ales credeau românii ca miloasa, pravoslavnica Rusie ii va izbavi de fanarioti, care prin mijloace murdare si intrigi, ce adesea duceau la crime, ajungeau la carma tarii, pe care o storceau de averi, imbogatindu-se si rasplatind din belsug vizirii turci, care ii favorizau si ii mentineau in diferite posturi inalte, unde jefuiau avutul poporului.

Adeseori acesti fanarioti reuseau sa induplece chiar pe sultanii turci ca sa le incredinteze posturi de domnitori in Tarile Românesti. Instalandu-se pe teritoriul românesc, acesti fanarioti, ca niste lipitori, sugeau toata vlaga poporului român.

 

 

 

https://i2.wp.com/www.nathankramer.com/settle/article/Bessarabia/1883.jpg

 

 

Indata dupa anexarea teritoriului dintre Prut si Nistru la imperiul rusesc, populatia, in massa, fugea in Moldova de pe dreapta Prutului, la pagansimul otoman.

Pentru a opri aceasta fuga Alexandru I a recunoscut dreptul taranilor de a ramane liberi si mai departe, adica sa nu fie robi, sa nu fie iobagi, cum erau taranii din Rusia, adica sa nu fie «crepostnoi».

De asemenea li s-au recunoscut si boierilor toate drepturile si privilegiile avute inainte.

Dar fuga taranilor si a boierilor in Moldova aflata sub suzeranitate turceasca nu s-a oprit, si, atunci, tarul Alexandru I, vrand sa indulceasca intrucatva viata din aceasta parte a Moldovei, a scutit pe timp de cativa ani pe moldoveni de plata impozitelor si de serviciul militar. In 1818 acorda o autonomie locala.

Se constituie un sfat superior local in care majoritatea consilierilor o are elementul moldovenesc local, dar din sfatul superior facea parte vice-regele, guvernatorul, vice-guvernatorul si inca doi consilieri numiti de Petersburg.

In acest sfat superior se discutau si se luau hotararile in limba româneasca si ruseasca. Toata administratia civila era in mainile moldovenilor.

Ispravnicii de judet (un fel de prefect), care erau nu numai administratori, dar si judecatori, la inceput se alegeau de moldoveni.

Astfel ca toate organele cunducatoare ale administratiei acestei provincii subjugate sub rusi in acea perioada, erau recrutate din partea boiereasca, care in totalitatea ei era româneasca si care nu cunoastea limba rusa.

Primul guvernator al provinciei a fost Scarlat Sturza, un batran de optzeci de ani, bolnavicios, slab si fara putere de munca.

Deci, in conducerea superioara se alegeau români, cu totii vorbeau numai româneste si ceva limba greaca.

Mai tarziu, fiii nobililor au inceput sa vorbeasca limba franceza sau germana; e de notat ca limba ocupantilor rusi nu o cunostea nimeni. Dar aceasta stare de lucruri n-a durat mult.

Incetul cu incetul situatia se schimba, in locul guvernatorilor români se numesc guvernatori generali rusi, care nu cunosteau limba româneasca, nu cunosteau legile si nici obiceiurile locale.

Incepand cu primii guvernatori rusi, se lanseaza o campanie de ponegrire, de critici si de denunturi la adresa moldovenilor.

Generalii guvernatori Harting, Bahmetev, Inzov si mai ales vice-guvernatorul Vieghel si altii sunt furiosi ca, incepand cu elementele din conducerea suprema a acestei provincii dintre Prut si Nistru, toti vorbesc numai româneste si pentru acest motiv moldovenii sunt reclamati si considertai inculti.

Abuzurile guvernatorilor rusi si supusilor lor se inmultesc, iar moldovenii sunt nevoiti, la randul lor, sa reclame si ei, fac cereri aparandu-si drepturile si demnitatea.

Guvernul de la Petersburg ordona anchete, iar la toate anchetele anchetatorii se ingrozesc de cele constatate: peste tot abuzuri si talharii. Cu toate instructiunile Petersburgului referitoare la modul cum sa se ancheteze, anchetatorii sunt nevoiti sa raporteze adevarul ca toata vina pentru proasta administrare cade asupra guvernatorilor rusi si ca moldovenii nu aveau nici o vina.

Asa, in vara anului 1815, soseste la Chisinau anchetatorul Svinin. La fata locului, el ia cunostinta cum se administra provincia in trecut, inainte de a fi anexata la Rusia, apoi Svinin se deplaseaza la Iasi, pentru a se convinge de cele spuse la Chisinau si de buna administratie din Moldova. Aici, la Iasi, Svinin discuta problema cu domnitorul si cu mitropolitul Moldovei.

Cu toate instructiunile date lui Svinin la Petersburg, el constatata ca toata vina pentru proasta administratie a Basarabiei cade asupra generalului rus Harting, si nu asupra boierilor moldoveni, scrie el:
«Greselile in administratia Basarabiei se explica nu prin vina boierilor moldoveni, ci prin vina guvernatorilor rusi

Dar mai mult decat o serie de abuzuri, pe anchetatorul Svinin il impresioneaza faptul ca din Basarabia populatia moldoveneasca fuge peste Prut si trece in Moldova cu miile.

In rapoartele lui Svinin, direct catre tarul Alexandru I, se noteaza ca intr-un an din judetul de hotar Tighina au fugit 900 de familii, din judetul Codrilor au fugit 290 de familii, iar din judetul Hotin au fugit 3.359 de familii de romani. Nu mai putin e ingrijorat de aceasta emigratiune si generalul Kiselev care, facand o inspectie a granitei sud-vestice, este tulburat de cele constatate si inainteaza tarului urmatorul raport:

«Asi dori ca Majestatea Voastra sa binevoiasca a da ordin ca sa se constate cati locuitori au fost in 1812 cand s-a incheiat pacea, cati bulgari dupa aceasta au venit la noi si cati din ei au fugit spre apus, preferand jugul turcesc, fiind foarte grea pentru ei administratia noastra».

Suferintele taranilor de prin judete erau insuportabile, dar ei, de frica sa nu fie si mai rau jefuiti de ispravnici, se temeau sa-i divulge. Cu toata tacerea taranilor aceste jafuri erau cunoscute la Petersburg, in urma raportului facut de generalul Kiselev, direct tarului Alexandru I, raport in care scrie textual:
«Acolo, in Basarabia, totul se vinde, totul are pret, ispravnicii sunt nevoiti sa jefuiasca, fiindca ei singuri platesc pentru un post ce il ocupa de la 20.000 la 30.000 ruble

In urma acestor jafuri constatate, generalul guvernator Harting este dat afara in 1816 sub pretextul ca e bolnav.»

 

Pagini de istorie basarabeana.Pan Halipa despre anexarea Basarabiei la Imperiul Rus (partea a II-a)

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2012/03/halippa1.jpg?w=300

 

 

 

 

«De jafurile si asupririle la care erau expusi românii nostri din Moldova dintre Prut si Nistru, erau impresionati nu numai calatorii straini, ci si rusii si chiar insusi imparatul Alexandru I.

Asa dupa patru ani de guvernare a generalului Harting, imparatul in rescriptul sau catre mitropolitul Gavril, cu ocazia numirii noului conducator al Basarabiei, cu titlul de vice-rege, generalul Bahmetev, scria urmatoarele:

«Sunt profund nemultumit ca in unele parti, au ajuns la apogeu, din care cauza oamenii nevinovati isi lasa casutele si tot avutul lor si fug de la noi, cautand adapost peste hotar.»
Rescriptul are data de 1 aprilie 1816, tiparit in lucrarea lui Stadnitchi, pag. 289 si in lucrarea lui Leon Casso «Rusia la Dunare», pag. 213.

Iar lui Bahmetev, vice-regele provinciei, imparatul ii scria:
«Odata cu schimbarea primului guvernator, lucru ce devenise necesar in anul 1813, in ocarmuirea acestei provincii au aparut toate viciile: pe de o parte ea a fost lasata pe mana oamenilor nepriceputi, iar pe de alta parte pe seama functionarilor incorecti si interesati.»

Un alt anchetator rus, Storjenco, scria:
«Nu se vede ca populatia Basarabiei ar fi progresat, dimpotriva cand in anul 1806 au venit armatele rusesti, starea populatiei era infloritoare, guvernatorii nu fac nimic decat abuzuri.» Citat din lucrarile comisiei arhivelor statului, Chisinau, vol. II, pag. 170.

In mainile guvernatorilor si ispravnicilor (prefecti) rusi, Moldova dintre Prut si Nistru devenise un camp de exploatare si afaceri personale. Toti acei ce o vizitau erau uimiti de cele constatate. Populatia era exploatata si saracita.

Deci, rusii recunosc, ca, in loc de fericirea care se promitea românilor prin propaganda ruseasca, ei au adus populatia la cea mai groaznica saracie.

Dar practic nu se lua nici o masura de indreptare a lucrurilor. La mici intervale de timp se schimbau guvernatorii si ispravnicii si se numeau mereu altii tot mai saraci si mai lacomi.

Desi in aparenta imparatul Alexandru I isi manifesta dorinta ca Moldova dintre Prut si Nistru sa fie guvernata in mod cinstit, ca regimul sa fie cat se poate de suportabil si ca populatia sa se simta bine, aceasta nu era o dragoste deosebita ce ar fi avut-o fata de populatia noastra, ci pentru a demonstra fata de alte popoare, dupa cum se exprima chiar el, ca sub domnia tarista lumea traieste fericita si aceasta se facea cu scopul ca sa atraga si alte popoare la imperiul tarist. E vorba de popoarele slave.

Imparatul Alexandru I a dat amiralului Ciceagov o plangere a locuitorilor din Moldova impotriva armatelor lui Kutuzov, spunand:
«Nu mai pot sa permit mai departe asemenea grozavii».

Deci, cine isi poate imagina ce suferinte si nenorociri venisera pe capul bietului popor românesc, daca insusi tarul care patrona toata aceasta barbarie, se ingrozeste. Dar generalii rusi nu se sinchisesc si nu se ingrozesc cand sumedeniile de care incarcate cu alimente si furaje pentru armate erau trase de circa 30.000 de barbati si femei, flamanzi si desculti. La protestul românilor de a se pune capat acestor barbarii nemaipomenite in istoria omenirii, generalii rusi spuneau cu sange rece ca pe ei nu-i intereseaza cine este inhamat la car, animale sau oameni, ci totul e ca aceste care sa fie transportate. (Karl Marx si Leon Casso «Rusia la Dunare», pag. 126-127, dupa o scrisoare a lui Ciceagov).

Amiralul Ciceagov , calatorind prin Moldova in primavara anului 1812, se mira de numarul mare de case parasite si sate distruse de armatele rusesti.

Cu toata dorinta tarului exprimata prin rescriptele sale, treburile administrative mergeau din ce in ce tot mai rau.

Guvernatorii si ispravnicii judeteni (prefectii) ce de acum se numeau de catre guvernatorii rusi, administrau provincia noastra dupa bunul lor plac.

In urma neregulilor constatate de anchetatorul Svinin, guvernatorul Harting e dat afara sub pretextul ca e bolnav, iar in locul lui este numit cu imputernicirea de vice-rege generalul Bahmetev, avand ca ajutor de guvernator pe grecul Catacazi, ruda cu Ipsilanti, de origine greaca.

Dar nici guvernarea lui Bahmetev n-a dat roade. Aceasta guvernare a fost si mai proasta decat a lui Harting. In cele din urma el este invinuit de contrabanda.

Afacerile din jurul vice-regelui Bahmetev sunt initiate de sotia sa si sunt implicati tot felul de greci, polonezi, armeni, evrei etc. Bahmetev este dat pe mana justitie, insa judecata nu-l condamna si, in anul 1820, el este scos din serviciu pe caz de boala.

Dupa Bahmetev este numit guvernatorul Inzov, slab si nepriceput in treburile administratiei. Prezenta lui in acest post a fost inutila, toata activitatea lui s-a rezumat la sadirea pomilor pe marginea drumurilor.

Guvernul din Petersburg, nemultumit de modul cum este administrata aceasta provincie, recurge la un alt demnitar al timpului, contele Vorontov, guvernatorul Rusiei de sud, cu sediul la Odessa, caruia i se incredinteaza suprema supraveghere a administratiei acestei provincii. Contele Vorontov a indeplinit aceasta functie din anul 1823 pana in anul 1844.

Pentru a se informa despre cele ce se petrec in provincia care ii era incredintata pentru buna administrare, ordona si el sa i se raporteze tot ce se petrece acolo si, in curand, i se aduc la cunostinta realitatile.

Asa, de exemplu, o personalitate inalta, cu numele Longhinov, in scrisoarea sa din 4 august 1824, care se pastreaza in arhiva contelui Vorontov, scrie din Chisinau: «Situatia economica a Basarabiei era mult mai buna sub conducerea moldovenilor decat sub conducerea ruseasca in timp de 15 ani.

Aici, in regiunea Basarabiei, unde inca e barbarism, oamenii fara vina sunt bagati in inchisori, batuti, jefuiti si arsi».
(Nota: Lucrarea lui Leon Casso «Rusia la Dunare», pagina nr. 222).

In 1829 Mihailovici Danilevschi, in «Russcaia starina», vol. 79, pag. 182, scria:
«Acum 11 ani am fost in Basarabia, dar de atunci n-am mai gasit nici o schimbare.»
(Nota: L. Casso «Rusia la Dunare», pag. nr. 221)

In ziua de 11 iulie 1833, generalul Kiselev scria lui Vorontov:
«Imi zugraviti un tablou trist in Basarabia; moldovenii se grabesc sa-si vanda mosiile, pe cand in Bucovina proprietarii platesc 30% impozite, dar lauda ordinea si cinstea organizatiei Austriei.

V-au ajutat rau guvernatorii care s-au schimbat la Chisinau si functironarii lor, care sunt drojdia Rusiei si a Moldovei».

(Nota: L. Casso «Russia la Dunare», pag. nr. 224 si arhiva contelui Vorontov, vo. 38, pag. 209.).

Chiar si imaparatul rus vorbeste despre functionarii rusi necorespunzatori si nedoriti, culesi dupa nevoile timpului in mare graba.

Desi taranii si nobilii moldoveni la inceput erau rezervati fata de Rusia, curand s-au convins ca rusii sunt pusi pe jaf.

Statul rus a luat hotararea ferma de a incredinta administrarea acestei provincii functionarilor rusi. Fata de aceasta masura moldovenii intervin prin cereri catre Imparat, se plang contra guvernatorilor si functionarilor rusi si impotriva masurilor de inlocuire a functionarilor romani din adminstratia provinciei.

Ei se plang ca obiceiurile si legile provinciei sunt inlocuite treptat.

(Nota: Eparhia din Chisinau, 1902, pag. 366-369, si L. Casso «Rusia la Dunare», pag. 209).»

 

Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmasi, Chisinau, ed. Hyperion, 1991.

 

 

Sursa: Blogul Basarabia dupa independenta md.

 

24/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BASARABIA SI SECRETELE EI

https://i0.wp.com/www.nathankramer.com/settle/article/Bessarabia/1883.jpg

SECRETELE BASARABIEI

Interviu cu dr. Șerban Milcoveanu

– D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuși se cunosc prea puține amănunte, și considerăm că este important să ne relatați ce cunoașteți în legătură cu aceasta. Dvs. ați fost în relație directă și îndelungată cu Basarabia: v-ați efectuat stagiul militar acolo, ați participat la războiul anti-sovietic de la început și până la sfârșit, ați cunoscut numeroase personalități ale epocii. În plus, fiind un naționalist, părerea dvs. este deosebit de importantă pentru noi.

– Am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte. Când ești la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ți mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis (“mai rău nu se poate”): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea – și se vorbea adevărul. Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota ofițerilor. Am luat contact și cu populația locală și sigur că, pe parcurs de 4 ani, la popota ofițerilor, m-am gândit, am discutat și analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia.

Ceea ce înregistrați dvs. acum este o contribuție originală la istoriografie. Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori: Teritoriul dintre Prut și Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iași, așa cum teritoriul dintre Suceava și Ceremuș, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric și, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligență nativă a României.

Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812. Când rușii au instituit ocupația rusă a teritoriului dintre Prut și Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacul, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Țării Românești. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Țara Românească. Aici, în Bugeac, Țara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor.

În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol așa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia și apoi Moldova, și de atunci nu se mai întrebuințează de ruși cuvântul “Basarabia”, ci cuvântul “Moldova”. Dar noi din București îi spunem “Basarabia” și ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte:

– întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde niște secrete pe care am să-mi permit să le spun,

– și apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo.

Repet că ambele sunt o contribuție originală la istoriografie.

– Ce ascunde istoriografia (si ascunde în mod intenționat)

Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd și în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania și de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei țariste simțeau că nu mai pot rezista și pentru a preveni revoluția s-au gândit la pacea separată.) Și au început tratative secrete între Germania și Rusia la o stațiune balneară din Suedia.

Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruși și nemți s-a făcut cu împărțirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruși și germani urma să se facă cu împărțirea teritoriului României: rușii să ia Moldova până la Carpați; Galiția (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiției Austria să primească Valahia (Muntenia) și Oltenia. Astfel urma să fie împărțită România.

Asta era situația în iunie 1916. Ca să poată împărți România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziție de beligeranță; ni s-a dat ultimatum de ruși să intrăm în război. Ca să ne atragă, rușii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiția va porni în ofensivă și va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu rușii. Am intrat în război. După ce ne-au văzut intrați în război și trecuți pe poziții de beligeranță, rușii n-au făcut nimic și armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, așa că am fost imediat învinși și a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpați, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focșani – Nămoloasa – Galați, unde am rezistat cât am putut. Francezii, care erau “cu cuțitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostași germani și 1 000 000 de ostași francezi, câștigată de mareșalul Petain), au trădat România și au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia  (încă țaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau și francezii: tratativele secrete cu nemții de scoatere a Rusiei din război.

Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est și să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Și în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpați rușilor și dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul rușilor și testamentul lui Petru cel Mare și al Ecaterinei a doua). Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferința de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România. Ceea ce s-a făcut cu restul Europei știe toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde. Delegația noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat deoparte și i-a spus: “Domnule, Dvs., România, să faceți abstracție de tratatele secrete semnate cu Franța, cu Anglia și cu Rusia, dinainte de război.” (România avea niște tratate secrete prin care ni se recunoștea Transilvania până la Tisa și Banatul în întregime.) Brătianu a spus “Nu”, supărându-i astfel și pe englezi, și pe francezi.

– Vă referiți la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?

– Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiționat intrarea noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a neutralității. Începe conferința de pace de la Paris și vine “bomba cea mare” pe care nu o cunoștea nimeni – și asta nu se spune: Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor și a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numește Lvov) și cu anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina și făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov.

Acesta a fost planul cu care a venit Wilson. Planul acesta – care a venit pe neașteptate – nu prea a fost agreat de englezi și de francezi, pe motiv nu național, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populație evreiască și, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să țină în intimidare și în paralizare cele două treimi de populație neevreiască. În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, și deci banii nu se puteau lua de la autohtoni și trebuia să îi dea Anglia, Franța, America și Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) și Franța (Clemenceau) au refuzat pe motiv că țările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat și l-a rechemat pe Wilson. Dar acest plan a rămas ca o inițiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puțin altul, chiar dacă mai mic – și ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri.

Și a rămas să se facă Israelul european în Basarabia. Asta este explicația pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american și italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu și de parlamente.

De ce au recunoscut guvernele: Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureștiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia țaristă, cu capital englez și francez, își crease industria de armament de la Putilov și toată marea industrie din Ural.

Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei țariste, dar veniseră bolșevicii și Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei țariste. Brătianu și România au fost obligați (de guvernul englez, francez și american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia țaristă. Ionel Brătianu a protestat și a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov și la industria din Munții Urali, și că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populația Basarabiei.

Totuși a trebui să le plătească, și România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă și soldații noștri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci. Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei țariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, așteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez și american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România. Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată. Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut și la nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris și de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut parlamentele.

Acesta este secretul Basarabieri: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chișinău, stat binațional, cu evreii clasă conducătoare și exploatatoare, și cu bieții basarabeni clasă subordonată și exploatată. De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez și american.

– Acum v-am ruga să prezentați secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveți cuvântul!

– Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 și am avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur și dur al Basarabiei. Nucleul Basarabiei nu era administrația de stat, nu erau partidele PNȚ, PNL sau PSD, ci niște naționalisti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinta istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na Alexandrina Russo, era gazda.

Acolo l-am întâlnit si pe unul dintre conducătorii partidului nationalist din Basarabia, Stefan Ciobanu. Eu, în calitate de presedinte al studentimii române nationaliste si crestine, am ajuns la ei recomandat de către juristul Sergiu Florescu si lt.-col. Vasile Diaconescu. Am fost acolo de câteva ori, însotit de ing. agron. Atanasiu (care era presedintele studentilor în Agronomie din Basarabia). Fac o paranteză: Sergiu Florescu si V. Diaconescu au fost asasinati din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor neînsufletite au fost expuse pe stradă. D-na Alexandrina Russo si-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chisinău, asa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul strămosesc.

Rusii au arestat-o în 1940 si au deportat-o în Kazahstan pentru muncă fortată, unde a murit (nu se stie cum). Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale si sociale, dar si probleme politice. Pot să spun că aveau o oarecare – nu ostilitate – ci aprehensiune fată de Bucuresti si fată de România. Reprosau trei lucruri:

– în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investitii industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă si zootehnică);

– în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi:pedepsitii pentru coruptie care nu puteau fi deferiti justitiei erau trimisi disciplinar în Basarabia,

– iar în al treilea rând că administratia de la Bucuresti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca si cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia aveau privilegii din partea administratiei de stat, a politiei si a armatei, în defavoarea tăranilor români si a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel). Aceste reprosuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucuresti; dar nu cu ton de acuzatie, ci cu amărăciune.

Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus

Rusia taristă era un imperiu în care rusii tineau în subordine 55 de popoare. Guvernul mensevic, avându-l în frunte pe printul Lvov (si ca ministru de externe pe Kerenski), guvern instalat de revolutia mensevică din febr. 1917 de la Petrograd (revolutie făcută de partidul social democrat constitutional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în componenta Rusiei sau se separă de aceasta. Când au venit bolsevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurectia armată din oct. 1917, făcută – nu de Stalin, nu de Lenin – ci de Trotki), au preluat acest program de autodeter- minare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus. Să explic: atunci când s-au instalat bolsevicii la Moscova, patru armate tariste au părăsit frontul si au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Trotki, Stalin si Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen.

Denikin care venea din Caucaz si Marea Azov, armata gen. Vranghel care venea din Crimeea si armata gen. Colceac care din venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste 4 armate tariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii si lituanienii să se despartă, polonezii si basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate tariste să fie prinse între două focuri: din fată bolsevicii de la Moscova si din spate aceste miscări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă. Au plecat din Moscova 3 armate bolsevice care să neutralizeze aceste patru armate tariste: una s-a dus spre armata gen. Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolsevice, a plecat împotriva lui Denikin si Vranghel. Această armată bolsevică era condusă de Cristian Rakovski, cetătean român de origine bulgară, un mare dusman al poporului român (biografia lui o să v-o spun altădată). Acest Cristian Rakovski a schimbat directia si, în loc să meargă împotriva lui Denikin si Vranghel, a pornit spre Chisinău si Iasi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împusca guvernul Brătianu si de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui. Anglia a aflat despre aceasta si, cum la epoca aceea eram încă în aliantă cu francezii si englezii, Anglia ne-a luat sub protectie, iar Serviciul de informatii si-a pus problema să oprească pe acesti bolsevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de conventie în care România să recunoască guvernul Lenin, Trotki si Stalin, iar guvernul bolsevic să recunoască independenta si suveranitatea teritoriului românesc.Anglia a trimis o delegatie formată din doi ofiteri de la Intelligence Service (col. Hall si cpt. George Hill) la Moscova, în audientă la Trotki (care era ministru de război si sef al Armatei). Trotki le-a spus: “Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin si spre Vranghel, dar au schimbat directia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul si să vă dau o drezină ca să vă ducesi să îl convingeti pe Cristian Rakovski”. Asa au făcut, si l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev si Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt si intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova). L-au oprit ca să discute: au făcut o sedintă care a început la 7 seara si s-a terminat la 5 dimineata, Hall si cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei si deci războiul contra lui Denikin si Vranghel era mai important fată de ocuparea si bolsevizarea României.

La vot, cei 22 de asa-zisi generali ai celor 22 de divizii bolsevice au fost toti de acord să lase România si să se ducă spre Denikin si spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea si au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat si el schimbarea de directie si renuntarea la atacarea României. Hall si cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iasi si i-au dat conventia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când îsi dăduse asentimentul pentru semnarea conventiei: 30 dec. 1917. Dacă nu se realiza această conventie de recunoastere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o granită fortificată de natură în favoarea României.) Era 31 dec. 1917 si Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Brosteanu: a luat pozitie pe malul drept al Nistrului.

Autonomia Basarabiei

Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri si s-a ales Sfatul Tării. Sfatul Tării s-a întrunit la 27 nov. 1917 si a hotărât autonomia Basarabiei. Ionel Brătianu a insistat: “Ce autonomie?! Votati unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic.” Basarabenii nu au răspuns nimic, si toti emisarii trimisi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea si nu se angajează. Regele Ferdinand l-a chemat la Iasi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului nationalist din Basarabia si i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se stie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei.

Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei. Spre sfârsitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenta Basarabiei. Basarabia era stat independent (iar nu alipit la patria-mamă, România).

Diversele demersuri pentru unire

La 21 ian. 1918 a venit maresalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemtii, pentru că maresalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era seful Armatei si făcuse specializarea la Berlin, în aceeasi clasă cu maresalul german Mackenzen. Maresalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut si el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăsi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn. Atunci Averescu a trimis la Chisinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atentie, dar nu se angajau.

Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chisinăului si le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni si să-i determine să voteze mai repede unirea cu România.

Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, stiau că sunt românesti, dar nu au votat. La 5 martie s-a încheiat armistitiul de la Buftea si a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate si asupra Moldovei. Guvernul Marghiloman avea si el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România si a trimis si el emisari. Tot asa, basarabenii ascultau si nu spuneau nimic. Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o persona- litate, om de cultură, rectorul universitătii Iasi), să-i convingă pe basarabeni. Constantin Stere a intrat în sedinta Sfatului Tării de la Chisinău si a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basara- beni au ascultat cu respect, cu atentie, au bătut din palme, dar nu s-au miscat din bănci ca să voteze. Atunci Stere, furios, a iesit în stradă, să instige populatia să intre cu forta peste Sfatul Tării si să-i convingă pe deputati să voteze.

Dar si basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la Bucuresti crezând că basarabenii erau niste mafioti, niste bandisi, si că vroiau bani. A strâns monede de aur si a cerut să se împartă monede de aur deputatilor basarabeni ca să voteze unirea cu România. Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupti)! Dar tot nu au votat unirea cu România!

Secretul Basarabiei

O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să stie Bucurestiul si Iasul, s-a întrunit Sfatul Tării si, din proprie initiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra.

Consider interesant să mentionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost si 32 de abtineri (rusii si ucrainienii).

Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp si să voteze acum, nesolicitat: În armata rusă taristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruti din Basarabia, răspânditi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, acestia toti erau făcuti prizonieri, iar în Rusia nu se stie niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul Tării a conceput în secret să-i aducă întâi pe acesti 100 000 de tineri la Chisinău si abia pe urmă să voteze.

Pentru aceasta s-a format o delegatie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscălută, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toti copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere.

Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiti, fără solutie, gândindu-se, când au văzut un ofiter sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: “Să trăiesti frate!” (pe româneste). Si-au închipuit că în dosul acelei usi se afla un român si, după ce a plecat acel ofiter, au bătut la usă si au intrat. Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin si ale Ministerului de război Trotki. Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat si au aflat că si locotenentul sovietic era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audientă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei si că fuseseră dati afară.

Locotenentul acesta le-a răspuns cam asa: “- O dată cu revolutia se desteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chisinău! Cum vă puteti închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeati la el si-i spuneati ce mi-ati spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împutcati la zidul acela.”

“- Deci nu se poate?”

“- N-am spus că nu se poate, dar ce ati făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin si îl trimit eu.”

La începutul lui dec. 1917 acest ofiter a transmis la toată armata rusă ordinul ca toti soldatii, ofiterii si subofiterii născuti pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinatia Chisinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva dusmanului din vest (a României). Lenin n-a aflat, dar a simtit că se face ceva si a trimis ca politruc la Chisinău pe Vlad Inculet (student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul rosu). Persoane de la acest nucleu nationalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculet în gara Chisinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea sapcă de rus, cizme, si o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a asezat cu fata spre vest si a început să strige:  

– Acolo, la Iasi si Bucuresti, se află dusmanul ereditar al Basarabiei, dusmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm!”

Pe urmă s-a întors cu fata spre est si a arătat spre Moscova:

– Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!”

A venit apoi la Sfatul Tării. Ce s-a întâmplat nu se stie, dar a devenit presedintele Sfatului Tării si, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea neconditionată a Basarabiei cu patria mumă, România.

De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova. Apoi Vlad Inculet a venit la Bucuresti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu si în guvernul Averescu; a fost apoi ministru de Interne, a fost ales si membru al Academiei (prelegerea lui la Academie era despre timp si spatiu).

Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că locotenentul acela era încă în viată si, dacă ar fi aflat bolsevicii, l-ar fi suprimat.

– Vă multumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteti spune cine era?

– După 1989 am tinut o conferintă la Asociatia Juristilor si am relatat exact ce v-am relatat si dvs. acum.

Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: “Cine este? Spuneti, cine este?” Le-am răspuns, asa cum vă spun si dvs.: “Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Stefan cel Mare reîncarnat…”

 

Sursa: ioncoja.ro

 

18/03/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: