FEŢELE LUI IANUS

Foto: Ianus- zeul roman al alegerilor şi al începuturilor şi al sfârşiturilor.

Îndopaţi cu lozinci despre istorica „misiune” civilizatoare a urmaşilor lui „Szent Istvan” (997-1038) care, de altfel, era român ortodox prin naştere şi întâiul botez, sau despre „nedreptatea” la fel de „istorică” ce s-ar fi făcut Ungariei la Trianon (la 4 iunie 1920), specialiştii celui de-al doilea război mondial nu s-au aplecat cu suficientă atenţie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decât cel german şi de o perfidie fără egal, permiţând unui întreg popor, să-şi schimbe într-o fracţiune de secundă, de dragul câştigurilor teritoriale, opţiunea politică internă şi externă.

Astfel, văzând dincotro bate vântul, dacă până la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918), Ungaria era monarhistă, după 1 noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, întreaga societate ungurească a devenit, peste noapte, „republicană” şi „antantofilă”, mai democratică şi mai europeană decât toate democraţiile occidentale la un loc.

Mihály Ádám György Miklós Károlyi de Nagykároly (n. 4 martie 1875, Budapesta – d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.

Spirit vizionar, Karoly a autorizat în acelaşi timp (24 noiembrie 1918), înfiinţarea Partidului Comunist Ungar şi, după ce a constatat la tratativele de pace, că îi este imposibil să convingă Occidentul că „UNGARIA AUTOCRATĂ DE IERI – UNGARIA GROFILOR ŞI A NEMEŞILOR, SILUITOARE DE CONŞTIINŢE, ASUPRITOARE DE NAŢII – UNGARIA ÎMPOTRIVA CĂREIA S-AU RIDICAT DE DECENII PROTESTELE ÎNTREGII LUMI CIVILIZATE, A DEVENIT PESTE NOAPTE PARADISUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI MAREA NEDREPTĂŢITĂ A RĂZBOIULUI MONDIAL! l-a adus de la Moscova pe Bela Kun, predând puterea comuniştilor, aşa cum o recunoştea însuşi Lenin:

” GUVERNUL BURGHEZO-CONCILIATORIST ŞI-A DAT EL ÎNSUŞI DEMISIA, A ÎNCEPUT EL ÎNSUŞI TRATATIVE CU COMUNIŞTII, CU TOVARĂŞII UNGURI CARE SE AFLAU ÎN ÎNCHISORI ŞI A RECUNOSCUT EL ÎNSUŞI CĂ NU EXISTĂ ALTĂ SOLUŢIE DECÂT TRECEREA PUTERII ÎN MÂNA POPORULUI MUNCITOR”.
Devenită instantaneu sovietică, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor şi pe care Occidentul nu era dispus să i le recunoască, Ungaria Sfaturilor a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia sovietică, care prevedea graniţa pe Carpaţii Orientali şi, mobilizând, la 25 martie 1919, Armata Roşie Maghiară, a atacat Slovacia și apoi, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, România.

Foto: 1919 – Trupe române în fața Parlamentului de la Budapesta

Rezultatul se cunoaşte – ocuparea Budapestei, în urma contraofensivei, de către „opinca românească” (ilustrativ arborată pe clădirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 şi salvarea Europei centrale de la bolşevizare, lucru pentru care, însă, nu ne-a mulţumit încă nimeni.
După eşecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou, peste noapte, în ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste” din Europa, în speranţa că, ceea ce i-au refuzat democraţiile occidentale şi nu i-a putut asigura Lenin, îi vor pune pe tavă noile forţe nazisto-fasciste – provinciile româneşti şi slave revendicate.

Devenit şef de stat, Miklos Horthy (foto) a restructurat monarhia, proclamându-se „regent”, a instaurat „teroarea alba” masacrând peste 5000 de opozanţi,a aruncat în lagăre şi închisori alţi 70 000 şi obligând la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive să se plângă de… „atrocităţile comise de valahi”.

A dat apoi „LEGEA PRIVIND PRIVAREA EVREILOR DIN UNGARIA DE DREPTURI CETĂŢENEŞTI”, prima de acest gen din Europa, plângându-se în acelaşi timp Conferinţei de pace de la Paris despre atitudinea antidemocratică a guvernului român, prin „Memoriul cu privire la violările dreptului comise de regimul românesc în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale, religioase şi rasiale”.

Toate acestea constituiau însă perdeaua de fum la adăpostul căreia Horthy s-a înţeles cu cercurile revizioniste şi naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf şi ofiţerii Kunz şi Gustav Kahr, emisarii Gărzii de Apărare bavareze.
Eforturile micului Mussolini de Balaton, au fost susţinute cu entuziasm de Parlament care, întrunit în august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon a scandat „Ném, ném, sóha!”, a proclamat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi România „actualmente şi în viitorul apropiat, principalul nostru duşman” organizând ad-hoc, „brigăzile de lupta pentru învierea Ungariei milenare” cărora, arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu urarea:

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-1 duceţi cât mai glorios până la Adriatica”!
Nu ştim cu câte dintre aceste „brigăzi” teroriste ne-am confruntat în veacul trecut, dar planul de agresare a României la pace, în primul rând în domeniul imagologic, pe principiul „România stat izolat”, elaborat de Horthy în 1921 a fost continuu îmbunătăţit până la capodopera înaintată de Henric Werth, ministrul de război ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea României în trei etape:

1) în timp de pace, prin sabotarea economică, a vieţii politice, culturale şi stabilităţii sociale în interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei în afară;

2) etapa încordării în relaţiile internaţionale, când asupra României trebuiau să se abată acuze nefondate şi

3) etapa mobilizării şi a războiului declanşat prin rebeliunea internă a organizaţiilor paramilitare secrete ungureşti, camuflate în „ligi” şi „asociaţii” culturale şi sportive.
Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea dar, ceea ce nu putea bănui era că ungurii auto-declaraţi primii şi cei mai fervenţi susţinători ai fascismului şi nazismului în Europa, jucau în taină, de dragul teritoriilor râvnite şi cartea sovietică.

Aflată la Moscova, la începutul lunii august 1940, misiunea secretă a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianţa, inclusiv militară a celor doua state şi graniţă comună pe… Carpaţii Orientali.

Foto: Contele István Bethlen (n. 8 octombrie 1874, Ghernesig, azi Gornești, județul Mureș — d. 5 octombrie 1946, Moscova, URSS) a fost prim-ministru al Ungariei din 1921 până în anul 1931.

Bethlen a încercat fără succes la sfârșitul celui de-al doilea război mondial să negocieze o pace separată cu Aliații.

Când trupele sovietice au intrat în Ungaria în aprilie 1945 a fost capturat și trimis la Moscova, iar în 5 octombrie 1946 a fost executat împreună cu alți oameni politici maghiari prizonieri.

Alertat de agenţii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-1 avertiza pe Fuhrer că cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, trădează şi se va trezi, prin ştergerea de pe hartă a României Mari, cu ruşii, ia propriile frontiere.

În aceste împrejurări, obligat să acţioneze rapid, Adolf Hitler şi-a schimbat, la sfârşitul lunii august 1940 opţiunea şi, chemând la „arbitraj”la Viena reprezentanţii Ungariei şi României şi-a „dictat” voinţa la 30 august – împărţirea Transilvaniei în două, pentru a păstra în siaj, în războiul deja pregătit împotriva Uniunii Sovietice, ambele state, România și Ungaria, urmând ca după victorie, să ia decizia finală.

Foto: Harta Ungariei după Dictatul de la Viena

Acesta este adevărul în privinţa pierderii N-V României, asupra locuitorilor căruia ungurii, redeveniţi fascişti zeloşi după scurtul „intermezzo” cu ruşii au dezlănţuit „genocidul” căruia i-au căzut pradă peste 540.000 de cetăţeni români de alta etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii.

Şi pentru că metodele „Kozlodui” şi „Roşia Montană” nu fuseseră încă inventate, marea majoritate a acestora a fost trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau.

Locul lor a fost luat, pentru „îmbunătăţirea” componenţei etnice ungureşti de cei peste 400.000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate.
Ulterior, când Armata Roşie a ocupat prin sacrificiul… armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte… comunişti zeloşi, zelul fiindu-le răsplătit de Stalin prin acordarea cetăţeniei române celor 400000 de colonişti şi crearea „Regiunii” Mureş Autonome Maghiare.

Publicitate

Scenarii şi planuri privind dezmembrarea României. VIDEO

 

 

 

 

PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

 

 

În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Kominternului, a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste jumătatea de nord-vest a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

În perioada postbelică, în anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa căruia i s-a luat o bucată din teritoriu. Un alt plan subversiv de destrămare a României a fost așa-numitul „Plan Valev” vizând alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km2) şi nordul Bulgariei (38.000 km2), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României au reacţionat violent.

După ce, în aprilie 1964, conducerea politică a statului român a publicat „Declaraţia de independenţă” faţă de Moscova, România a acționat pentru a-și câştiga în mod real independenţa, cu mari eforturi umane, materiale şi financiare. În martie 1989, a reuşit să-şi plătească toate datoriile externe şi să nu mai depindă de nici o Mare Putere. În acel context, Kremlinul şi-a dat mâna „frăţeşte” cu Occidentul democratic, pentru a destrăma sistemul politic impus în România de către Uniunea Sovietică.

În cei 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989 îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.

După căderea Cortinei de Fier, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat. Dezmembrarea României ar satisface numeroase interese în Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi în Uniunea Europeană, motiv pentru care scenariile prezentate în serialul nostru urmează a fi grupate după acest criteriu al intereselor geopolitice.

Ungaria și „frontiera de 1000 de ani”

Cercuri guvernamentale din Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani” și dorește o reeditare a celui de-al doilea Diktat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei. Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între „naţionalism” şi „extremism”. Orice om raţional poate observa că la Budapesta se doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.

Ungaria, stat membru NATO şi UE, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar, dar a elaborat şi a început să aplice o strategie care utilizează toate tipurile de resurse şi scenarii posibile pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete de ocupare paşnică, fără violenţă, a Ardealului.

1) Grupări extremiste

Democraţia ungară permite funcţionarea unor partide extremiste, care propagă idei şi desfăşoară acţiuni cu caracter extremist-iredentist. Între acestea se află Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobboldali Ifjúsági Közösség-Jobbik Magyarországért Mozgalom), pe scurt „Jobbik”. 

Acesta este un partid de extremă dreaptă, care afirmă că militează, printre altele, pentru apărarea identităţii istorice maghiare, creştinismului şi culturii maghiare. Însă, din ideile proferate şi acţiunile desfăşurate, rezultă că „Jobbik” este un partid antiimigraţie, antisemit şi eurosceptic. Chiar oponenţii săi din Ungaria îl califică drept partid xenofob, acţiunile sale fiind îndreptate mai ales contra ţiganilor (Sinti şi Rromi) şi contra evreilor.

 

În anul 2007, „Jobbik” a înfiinţat „Garda Maghiară” (Magyar Gárda), cu denumirea completă: Magyar Gárda Hagyományőrző és Kulturális Egyesület, adică Asociaţia Garda Maghiară pentru Protecţia Tradiţiilor şi Culturii. De la începutul existenţei sale, „garda” a fost o organizaţie de extremă dreapta, a folosit simboluri din recuzita formaţiunilor fasciste din Ungaria interbelică şi s-a manifestat violent la adresa Tratatului de la Trianon. „Garda” a fost considerată moştenitoarea Partidului Crucilor cu Săgeţi datorită uniformei negre, a jurământului de credinţă, precum şi a utilizării drapelului alb striat cu roşu, emblemă legendară a ducelui Árpád. Liderii Gărzii Maghiare au declarat că doresc „să apere Ungaria pe plan fizic, moral şi intelectual”. Însă, datorită retoricii rasiste şi xenofobe folosite de aceştia, precum şi a reacţiilor venite din spaţiul comunitar european, în decembrie 2008 Tribunalul Budapesta a scos Garda Maghiară în afara legii. Decizia a fost confirmată în mod definitiv şi irevocabil, la 2 iulie 2009, de către Curtea de Apel Budapesta.

Garda Maghiară a avut ecou şi în România. În Harghita, tineri maghiari mai exaltaţi au făcut demersuri, încă din anul 2007, pe lângă liderii acesteia pentru a înfiinţa o subunitate, numită Plutonul Secuiesc. Garda Maghiară şi-a mai făcut cunoscută prezenţa la 1 decembrie 2009, când un grup de tineri maghiari s-au comportat în mod provocator în Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la înfiinţarea Batalionului Secuiesc, purtând însemne ale Ungariei Mari chiar de ziua naţională a României.

2) Plan secret de dezmembrare a României

Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui „Plan secret pentru anexarea Ardealului”: recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Procedura principală este: intabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false. În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din România, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale clasei politice româneşti, intabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul  romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tőkes, susţin că, la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale:

– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

– dobândirea dreptului de proprietate asupra a peste 60% din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Transilvania de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice ungare;

– falsificarea istoriei poporului român, a istoriei Ungariei şi, mai ales, a istoriei Transilvaniei, dând prioritate ungurilor şi prezentându-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

– intensificarea lobby-ului unguresc împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare. În acelaşi timp, mass-media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu s-a implicat decât în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

3) Planuri şi scenarii care implică minoritatea maghiară din România

Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în România şi sunt cetăţeni ai statului român.

3.1. Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar

În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie” democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR, în limba maghiară Romániai Magyar Demokrata Szövetség), alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar (PCM), care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară.

Acestea se sprijină pe mass-media de limbă maghiară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei româneşti se manifestă slobod în toată România după dorinţă şi voinţă.

 

 

 

Uniunea Democrată Maghiară din România este o organizaţie politică, fondată în 25 decembrie 1989 (după căderea regimului Ceauşescu) pentru a reprezenta interese ale comunităţii maghiare. În anul 2007, aceasta a devenit membră a Partidului Popular European, deci se autodefineşte partid de centru-dreapta.

UDMR este o organizaţie cu o platformă culturală, dar face politică, nefiind însă înregistrată în mod legal ca partid politic (conform Legii nr. 14/2003, cap. IV). Aceasta participă la alegerile locale şi generale în virtutea articolului 62 (2) al Constituţiei României şi în conformitate cu prevederile art. 4, al. 2 al Legii nr.68/1992, care asimilează organizaţiile minorităţilor naţionale partidelor politice din punctul de vedere al procesului electoral. Are reprezentare parlamentară din anul 1990, iar europarlamentară din anul 2007.

UDMR se consideră reprezentantul comunităţii maghiare din România şi al intereselor secuimii, acţionând atât pentru descentralizarea României, cât şi pentru crearea de autonomii teritoriale, cu toate că acest lucru este interzis de Constituţia României. De asemenea, liderii săi susţin autonomia culturală, precum şi autonomia „Ţinutului Secuiesc”. Pentru a-şi realiza scopurile, UDMR a candidat la Parlamentul European, fiind membru-asociat al Partidului Popular European (EEP) şi al grupului acestei organizaţii (EPPG) în Parlamentul European.

Partidul Civic Maghiar (PCM) funcţionează în România din ianuarie 2008, fiind un partid de dreapta, care are înscrisă în program autonomia „Ţinutului Secuiesc”, precum şi obţinerea de drepturi mai generoase pentru minorităţi. Acest partid a fost înfiinţat de organizaţia Uniunea Civică Maghiară (UCM), înfiinţată, la rândul, ei în iulie 2003. Este un adversar declarat al statului naţional unitar român, prin susţinerea separatismului teritorial pe criterii etnice, concret, al realizării autonomiei teritoriale a aşa-zisului „ţinut secuiesc”. De la înfiinţare, PCM s-a situat în plan doctrinar pe linia segregaţiei, exclusivismului şi separatismului etnic, subordonându-şi acţiunile dezideratului înfăptuirii autonomiei teritoriale a comunităţii maghiare. În ultima vreme, manifestările cu caracter antiromânesc, separatist, autonomist şi neorevizionist s-au intensificat şi s-au diversificat. PCM eludează nedisimulat şi deschis legislaţia statului român, asumându­-şi postura de port-drapel al separatismului teritorial secuiesc prin care atentează la integritatea teritorială a României! Deviza PCM este: „Vrem autonomia teritorială a ţinutului secuiesc!”, liderii săi mizând pe faptul că statul român este slab şi că în România nimeni nu le poate face nimic.

În 15 septembrie 2011, la Curtea de Apel Bucureşti a fost înregistrat Partidul Popular Maghiar din Transilvania, fondat de europarlamentarul Laszlo Tőkes. Acesta este o formaţiune de dreapta care se ghidează după principii creştin-conservatoare şi autonomiste şi îşi modelează ideologia politică în sânul familiei partidelor europene de centru-dreapta. Se revendică din Partidul Naţional Maghiar, o formaţiune care a activat în România în perioada interbelică.

 

 

 

 

Laszlo Tőkes a declarat că „Centrul partidului nostru va fi în Ardeal şi nu în Bucureşti, cum este cel al UDMR-ului. Noi niciodată nu vom da explicaţii de la Bucureşti, că de ce nu se poate asta sau aia. Obiectivul nostru este reconstrucţia Ardealului, incluzând aici şi Ţinutul Secuiesc. De aceea, sloganul partidului nostru va fi: Ardealul este al ardelenilor, Ţinutul Secuiesc este al secuilor“. Însă acesta eludează sau nu cunoaşte faptul că la ultimul recensământ oficial, nici măcar 1.000 de persoane nu s-au declarat secui. Nu se ştie unde a văzut Laszlo Tőkes o ţară cu mai puţin 1000 de locuitori! Despre acest partid cu caracter etnic, părerile sunt împărţite: unii spun că se află în slujba stăpânilor de la Budapesta (aşa cum au declarat reprezentanţii UDMR!) iar alţii susţin că este doar o „sperietoare” folosită de puterea politică de la Bucureşti pentru a-i controla pe ungurii din guvernul României.

Recent, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) a solicitat, într-un comunicat transmis Parlamentului, Preşedenţiei şi Guvernului, ca în perspectiva modificării Constituţiei să interzică funcţionarea partidelor şi formaţiunilor politice constituite pe criterii etnice, iar cu ocazia viitoarei reîmpărţiri administrativ-teritoriale a ţării să nu cedeze „presiunilor” interne şi externe din Ungaria, de formare a unor regiuni constituite pe baze etnice, „care să conducă la renaşterea experimentului stalinist de tristă amintire al Regiunii Autonome Maghiare”.

3.2. Entităţi politico-administrative preconizate

a). „Ţinutul Secuiesc”

Ţinutul Secuiesc este, în accepţiune istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate de secui (subgrup etnic cu o conștiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect) şi care cuprinde teritoriile fostelor „scaune” secuieşti. Teritoriile respective se găsesc incluse în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghita şi Mureş. Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş. Acest oraș a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş. Privind harta României şi amplasarea „Ţinutului Secuiesc” în inima României readuce în memorie spărtura din „tricolorul românesc”, adulată din ignoranţă de către „poporul din stradă” la „zavera” din decembrie 1989.

Prima menţiune documentară privitoare la secui datează din anul 1116, în vremea regelui Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131), când, alături de pecenegi, au format avangarda cavaleriei regatului Ungariei în bătălia de la Olsava. Deci, de la început, secuii au fost un neam distinct de unguri! În anul 1146, secuii, alături de pecenegi, au făcut parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicaţi în luptele de pe Leitha împotriva markgraf-ului Heinirich al II-lea de Austria.

Ulterior secuii au primit misiunea de a consolida şi apăra fortificaţiile de graniţă (ung. Gyepű, aproximativ „palisadă”) numite şi „prisăci”. În consecinţă, comunităţile secuieşti au fost deplasate treptat, din câmpia Tisei şi Bihor, concomitent cu avansarea hotarelor regatului Ungariei, spre estul şi sud-estul Transilvaniei. Astfel, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei de sud-est a voievodatului Transilvaniei.

În secolul al XVI-lea a fost creată Dieta Transilvaniei, în care au intrat reprezentanţii stărilor celor trei naţiuni privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – precum şi ai religiilor recepte – romano – catolică, evanghelic-lutherană, reformată şi, mai târziu, cea unitariană. Dietele ardeleneşti au fost ţinute în mai multe localităţi, de cele mai multe ori în oraşe sau târguri situate în zona centrală a Transilvaniei, pe lângă cele mai importante drumuri, în centre demografice şi economice importante. În acest sens, oraşul-cetate Târgu Mureş a ocupat un loc de frunte. Locul de adunare a stărilor s-a stabilizat într-o oarecare măsură la Alba Iulia numai la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Unităţile de administrare judecătorească ale secuilor din Transilvania au fost scaunele secuieşti, menţionate începând cu deceniul al treilea al secolului al XIV (iniţial şapte, apoi cinci, prin contopirea a Trei Scaune în unul singur). Acestea s-au întins pe mare parte din actualele teritorii ale judeţelor Covasna şi Harghita, precum şi în partea de mijloc a actualului judeţ Mureş.

În afara acestei zone, scaunele secuieşti au cuprins şi câteva localităţi din judeţele Alba şi Cluj (între Turda şi Vinţu de Jos, care au ţinut de Scaunul Secuiesc al Arieşului), trei comune din judeţul Neamţ (Bicaz-Chei, Bicazu Ardelean şi Dămuc), precum şi o comună din judeţul Bacău (Ghimeş-Făget), incluse prin reforma administrativ-teritorială din anul 1968 în cele două judeţe moldovene. În anul 1764, secuii s-au împotrivit încorporării în nou înfiinţatele regimente grănicerești secuieşti ale graniţei militare, fiind masacraţi de trupele imperiale habsburgice la Siculeni (numit şi Siculicidium).

La 1 ianuarie 1845 a fost desfiinţat judeţul Săcuieni din Ţara Românească, a cărei reşedinţă s-a aflat iniţial la Urlaţi. Numele judeţului s-a tras de la populaţia secuiască venită din Ardeal, care s-a amestecat cu românii localnici. Judeţul Săcuieni a fost împărţit între judeţele Prahova (cea mai mare parte) şi Buzău (partea de est).

În anul 1876, odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, scaunele secuieşti au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate patru comitate (vármegyék). În Proiectul de reorganizare a Austro-Ungariei, intitulat „Statele Unite ale Austriei Mari”, publicat în anul 1906 de Aurel C. Popovici, s-a prevăzut că „Scaunele secuieşti” urmau să constituie una din cele 15 „ţări” alcătuitoare ale confederaţiei.

În prezent, teritoriul fostelor scaune secuieşti nu are un statut administrativ deosebit de mulţimea de ţinuturi istorice româneşti, deci are administraţie publică de tip judeţean.

Refacerea „Ţării Secuilor” este o himeră, întrucât la recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România. Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari. Rezultatele ultimului recensământ nu prezintă care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

 

 

 

 

Harta: Aşa zisul ŢINUT  SECUIESC

Din anul 2003, există o mişcare pentru a crea o regiune autonomă secuiască în această zonă, afiliată la Consiliul Autonomiei Maghiare din Bazinul Carpatic (KMAT) al minorităţilor maghiare din Slovacia, Serbia, Ucraina, România şi Croaţia, fondat în anul 2004 şi condusă de pastorul László Tőkés.

În februarie 2007, Consiliul Naţional Secuiesc – organizaţie care promovează drepturile secuilor din România – a organizat un sondaj de opinie în vederea obţinerii autonomiei fostelor scaune secuieşti, desfiinţate de autorităţile regale ungare în anul 1867. În presă, acest sondaj de opinie a fost uneori prezentat în mod greşit drept „referendum”, fără să fi fost referendum real.

Autorităţile române au declarat că acest act nu ar fi ilegal, dar este „la limita extremă a legii” (organizarea şi desfăşurarea referendumului putând fi reglementate doar prin legi organice, conform Constituţiei României). Aceeaşi poziţie a avut-o toată aşa-numita clasă politică din România, inclusiv UDMR.

La 1 iunie 2011, în Bruxelles s-a deschis Biroul de Reprezentanţă al Scaunelor secuieşti, cu sediul în „Casa Regiunilor Maghiare”. La 2 iunie 2011, europarlamentarii UDMR au organizat o recepţie în clădirea Parlamentului European din Bruxelles. Ministrul român de externe, Teodor Baconschi, a explicat că la Bruxelles se înregistrează numai unităţi teritorial-administrative existente şi recunoscute ca atare.

El a reamintit ca MAE român a cerut ca niciun oficial ungar să nu participe la evenimentul de inaugurare a Reprezentanţei „Ţinutului Secuiesc” şi a convocat ambasadorul Ungariei, căruia i s-a transmis un mesaj, astfel încât autorităţile de la Budapesta să ia notă de rezerva fermă a părţii române.

Poziţia mai hotărâtă a autorităţilor române a determinat trecerea în defensivă a iniţiatorilor proiectelor vizând „Ţinutul Secuiesc”, explicând că ei nu îşi doresc independenţă, ci doar autonomie. Presa a informat că, la ultimul marş pentru susţinerea autonomiei, „Marele marş al secuilor” (octombrie 2013), au participat peste 100.000 de persoane, printre mesajele transmise numărându-se: „Vrem autonomie, nu independenţă”; „Ținutul Secuiesc, cealaltă faţă a României”; „România este şi ţara noastră”; „Autonomia nu înseamnă independenţă, înseamnă eficienţă”.

UDMR, prin Kelemen Hunor, fost vicepremier şi ministru al culturii în guvernul României, a prezentat oficial guvernului român proiectul de autonomie pentru „Ţinutul Secuiesc”. Potrivit proiectului, ţinutul va avea preşedinte şi propriul patrimoniu. În art.1 al proiectului se stipulează: „Ţinutul Secuiesc se constituie ca o regiune autonomă având personalitate juridică în cadrul statului unitar şi indivizibil România şi va cuprinde judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”.

b). Partium

Partium (Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în anul 1541 de sultanul Soliman Magnificul ca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand.

În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”, adică principe al Transilvaniei şi al părţii din Regatul Ungariei.

Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.

În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioar şi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partium a fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianon din anul 1920, regiunea Partium a fost divizată între Regatul României, Cehoslovacia şi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii „Partium” a strâns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.

Deputatul UDMR Attila Cseke a susţinut că regiunea „Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară pe noua hartă a României, întrucât este o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.

Caii troieni „mânați” din Germania și Ungaria

În Germania există indicii privind reactivarea unei „Coloane a V-a” în ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste. Cercuri din această ţară ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României. Din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat, „Liga Transilvania Democrată” şi Asociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg).

 

 

 

 

1. a) Liga Transilvania-Banat

Această „ligă” a fost creată în martie 2002 de către Sabin Gherman (absolvent al facultăţii la Craiova, în capitala Olteniei!) autodeclarat „român”, dar duşman al românilor de dincolo de Carpaţi. Acest individ a ieşit în lumina reflectoarelor prin articolul „M-am săturat de România”, fiind folosit de către cei interesați pentru a argumenta că dezmembrarea României este cerută nu numai de către minorităţile etnice din Transilvania, ci şi de către românii neaoşi de acolo.

Înfiinţarea mişcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România. La jumătatea lunii octombrie 2002, Sabin Gherman a depus, la Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB), actele de înregistrare a „Ligii Transilvania-Banat” ca partid politic, însă a fost refuzat de instanţele bucureştene și a chemat în judecată statul român la CEDO. În martie 2004, Liga Transilvania-Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creştin (în acel moment Liga avea 28.000 de membri!).

 

În prezent, Sabin Gherman face propagandă antiromânească, secesionistă, la posturile de televiziune „Transilvania life” şi „Look TV”, patronate de Arpad Paszkany.

Pentru el, doar românii ardeleni (de fapt „ardelenii români”, fiindcă în viziunea lui, „ardelenii reprezintă un popor”) sunt de calitate superioară, românii din alte zone fiind „resturi”, în sensul de deşeuri.

Conform teoriilor acestui „ardelean”, oltenii, moldovenii, dobrogenii şi bucureştenii (numiţi zeflemitor „mitici”) sunt inferiori celor din Ardeal şi Banat, fiindcă nu au avut cinstea să se „civilizeze” sub ocupația austro-ungară şi nici onoarea să slugărească ungurilor care-i umileau şi persecutau pe românii transilvăneni.

1. b) Liga „Transilvania Democrată”

Liga respectivă a fost înfiinţată, potrivit fondatorilor acesteia, pe fondul îngrijorării resimţite privind pierderea treptată a identităţii de „transilvănean”, precum şi ca o consecinţă a aplicării unei asimilări şi omogenizări cu urmări nefaste asupra rânduielilor locale multiseculare. 

Principalul scop al Ligii este „de a păstra atât cât a mai rămas din identitatea membrilor ei, legitimată în mod evident de multiculturalismul local, religii, tradiţii, istorie şi geografie regională foarte diferite de restul ţării”.

Printre fondatori se numără şi un anume Mircea Dăian, maghiaro-sas, fost tâmplar din Mediaş, care a stat mai mulţi ani în Germania, apoi s-a întors în Transilvania, aducând cu el un steag al „Transilvaniei independente”, cu care face propagandă secesionistă şi revanşardă.

Membrii Ligii percep „transilvanismul” ca un fenomen cultural, economic şi social, întrucât o mare parte a societăţii din „regiunea transilvană” resimte o presiune continuă din partea „centrului”. Aceştia şi-au propus să promoveze o perspectivă asemănătoare şi pentru alte regiuni din România, respectiv Banat, Oltenia, Dobrogea, Bucovina şi chiar Moldova şi Muntenia. 

Ei cred că autonomia nu va putea fi obţinută doar de secui, sau de maghiari, iar la obţinerea autonomiei ar trebui să se implice şi românii, alături de unguri şi saşi.

 

 

 

 

Mircea Dăian, care se pretinde om de afaceri fiindcă are o firmă minusculă care construieşte case de lemn, administrează o pagină de Facebook, unde propagă „transilvanismul” prin diverse obiecte promoţionale (brelocuri, tricouri, steaguri, autocolante), iar lozinca lui este „Autonomie pentru Ardeal!”

Acesta este prezent la acţiuni cu caracter revizionist, alături de iredentiştii unguri. De asemenea, propagă în mod violent „independenţa” Transilvaniei, agitând la competiţiile sportive la care participă ca spectator aşa-zisul „steag transilvănean”, confecţionat în Germania, precum şi alte însemne cu mesaje „transilvaniste”, secesioniste.

Pe „Steagul Transilvaniei” culorile Tricolorului românesc sunt inversate, iar vulturul german domină centrul (semantic sinonim controlului). Cele 7 oraşe transilvane, vizate de secesionişti sunt simbolizate de 7 turnuri/cetăţi (precum în stema principilor din familia Bathory – foto mai jos).

1. c) Asociaţia „Drum Nou”

În luna martie 2013, în Făgăraş a luat fiinţă „Asociaţia Neuer Weg” (Verein Neuer Weg). Aceasta are drept scop declarat protecţia mediului înconjurător, a patrimoniului construit, a drepturilor civile, a valorilor regionale şi europene.

În conducerea asociaţiei se află câţiva saşi veritabili, precum şi doi saşi încuscriţi cu români, Willy Schuster (jumătate maghiar, jumătate sas – nota red. ) şi Erwin Albu (amestecat – nota red.).

Asociaţia patronează site-ul „Neuer Weg” („Drum nou”), urmaş al cotidianului apărut în 13 martie 1949 la iniţiativa Comitetului Antifascist German. Publicaţia respectivă susţine aşa-numita doctrină a „transilvanismului”, deci dezmembrarea României, publicând articole cu tentă antiromânească şi regionalist-extremistă.

 

 

 

 

Aşa-zişii „transilvanişti” agită spiritele pentru desfacerea României în „regiuni istorice”, la loc de frunte punând Transilvania. Ultima întâlnire publică a acestora a avut loc la Sibiu, în 28 decembrie 2013, iar româno-germanul Willy Schuster a adoptat următorul slogan cu referire la Transilvania: „Ne luăm ţara înapoi!” (Visszavesszük az országot !!!/ Wir holen uns unser Land zurück !!!).

Acest slogan apare şi pe pagina de Facebook a lui Sabin Gherman, precum şi pe alte pagini revizioniste, care au instituit titlul de „ardeleanul anului” (foto) pentru autonomişti, revizionişti sau secesionişti. 

Cei doi româno-germani, Erwin Albu şi Willy Schuster, promovează la vedere o politică având drept ţintă dezmembrarea României, întrucât poartă cu ei acelaşi steag pe care-l poartă şi reprezentantul Ligii „Transilvania Democrată”.

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/19/actiunile-de-dezmembrare-a-romaniei-de-la-regiunea-autonoma-maghiara-la-tinutul-secuiesc-si-planurile-iredentiste-maghiare-de-rupere-a-transilvaniei/

 

 

 

 

 

 

 

Surse: Col. (r) dr. Aurel V. David –  Ziaristionline  prin http://www.certitudinea.ro/articole/dezvaluiri/view/planuri-Si-scenarii-actuale-vizand-dezmembrarea-romaniei

Acţiunile de dezmembrare a României, de la Regiunea Autonoma Maghiară la „Tinutul Secuiesc. (VIDEO)

 

 

TINUTUL SECUIESC, o unitate administrativa inventata la congresul PCR din 1931 de la Moscova

 

 

 

Multa lume se intreaba cum de s-a nascut in mintea unor iredentisti notorii din Ardeal o unitate teritorial-administrativa cu denumirea „Tinutul Secuiesc”, ceva care nu a existat niciodata !

Ei bine, iata un scurt „preludiu” extras din subteranele ideologiei staliniste, aflat in perioada interbelica, in plina expansiune.

În timpul  celui  de al -V-lea Congres al Cominformului, Partidul Comunist Român din Exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani”, acceptase menţionarea următoarelor :

„După Pacea de la Versailles au apărut (…) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială”, cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.

În paragraful –II- al acestei rezoluţii, la „Chestiunea ucraineană”, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.

Chestiunea maghiară, din capitolul –VIII- al rezoluţiei, preciza:

„Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat…”

Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţară. Printre participanţi se numărau:

Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Crişan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, H. Steinberg…

Românilor participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.

Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comunisti, Congresul al V-lea al PCR s-a desfasurat in 1931  la Gorikovo langa  Moscova, pentru ca in Romania interbelica nu putea exista legal ca partid, avand in vedere ideologia sa fatis antinationala, pusa in slujba intereselor imperialistilor de la Rasarit.

Atunci s-a nascut pentru prima data teza stalinista conform careia „Romania este un stat imperialist” si ca atare, nationalitatile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „pana la despartire” (evident, trimiterile erau cu adresa directa la provinciile romanesti Transilvania, Basarabia, Tinutul Hertei si Dobrogea).

Pentru presa de atunci nu era nimic surprinzator in  Rezolutia, adoptata de Congresul al V-lea al comunistilor romani, maghiari…evrei si de alte nationalitati , deoarece marea majoritate a membrilor sai, atatia cati erau, dar mai ales a conducerii sale, era formata din alogeni.

Potrivit revistei Memoria ( in articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize), următorii secretari generali ai partidului au fost străini, și anume: Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.Amanunte interesante oferea, la cateva zile dupa anonimul “eveniment”, cunoscutul ziar bucurestean„Universul”.

 

Astfel:

 

– Intre participantii cu rang de delegati la Congresul al V-lea al PCR nu erau decat vreo doi-trei romani, restul fiind de alte nationalitati, in special evrei, unguri, bulgari;

 

– Rezolutia s-a adoptat sub presiunea exercitata de Internationala Comunista (care in 1917 adoptase un Document asemanator), urmarind dezmembrarea statelor europene, in vederea deschiderii drumului spre Europa a „Revolutiei comuniste mondiale”.

 

 La momentul adoptarii acestei Rezolutii antiromanesti, secretar al Internationalei Comuniste era Bella Kuhn, fostul lider al bolsevicilor unguri, fost sef al Guvernului ungar, dupa proclamarea „Republicii Sfaturilor”

 

– Pentru prima oara, dincolo de hotarele URSS, s-a infiintat, la Budapesta, un stat bolsevic, condus de un guvern care instaurase oficial „dictatura proletariatului”.

 

Din fericire pentru Europa, viata „Republicii Sfaturilor” de la Budapesta, condusa de Bella Kuhn, secondat de vice-comisarul insarcinat cu revolutia culturala a maghiarilor, filosoful extremist Georg Lukacs, a fost de scurta durata.Intrand in Razboi, alaturi de Tarile Antantei, si raspunzand numeroaselor provocari ale comunistilor unguri, la adresa suveranitatii si independentei tarii,

Ostirea Romana a aparat Ardealul, intrand in razboi si ocupand o mare parte a Ungariei, inclusiv Budapesta.

Astfel, s-a pus capat, in 1919, existentei statului bolsevic in Ungaria si uneltirilor bolsevicilor lui Lenin in aceasta parte a Europei. Intreaga Europa a salutat atunci actul de curaj si responsabilitate al Regelui Ferdinand si al Guvernului roman, care a stavilit pentru un sfert de veac raspandirea comunismului in Europa !

Daca la vremea respectiva, mai ales I.V.Stalin n-a putut ierta Romaniei interventia sa, care a insemnat lichidarea primei puteri comuniste, instaurate intr-un stat aflat dincolo de granitele URSS, pentru romani este de inteles.

Numai asa a putut fiinta in Romania ocupata de sovietici, la indicatia lui Stalin, asa numita Regiune Autonoma Maghiara.

Dar ni se pare o atitudine impotriva realitatilor politice europene sa continui demersurile de sorginte stalinista, de „autonomie si autodeterminare, inclusiv teritoriala”!

 

 

In 1951, in urma unei noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952) dar si la presiunea sovieticilor, Romania a fost silita sa accepte sa creeze Regiunea Autonoma Maghiara, in zonele locuite de  secui.

Capitala regiunii, care va functiona timp de opt ani, va fi la Targu-Mures.Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), cunoscută şi ca Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, cu reşedinţa la Târgu Mureş, a fost o regiune care a existat în România între septembrie 1952 şi februarie 1968.

Între 1952-1968 întinderea regiunii a fost de aproximativ  13.550 km², iar populaţia număra cca. 730.000 locuitori.

Limbile oficiale ale regiunii au fost româna şi maghiara.In 1950 are loc reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic şi transformarea celor 58 de judeţe în 28 de regiuni şi 177 de raioane.

Doi ani mai târziu, în 1952, are loc o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele Regiuni Mureş şi Stalin, se înfiinţează Regiunea Autonomă Maghiară.

O nouă reorganizare are loc în 1960 când este adopatată si o  noua denumire , aceea de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

 

 

 

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară în cadrul împărţirii administrative a României (1960-1968)

 

 

 

Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, locuite în majoritate de români (Luduş şi Tîrnăveni), trec de la Regiunea Cluj la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, iar două raioane, cu populaţie majoritar maghiară,(Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe, cu 85,3% respectiv 90,2% maghiari conform recensământului din 1956) care între 1950-1952 aparţinuseră Regiunii Stalin, revin Regiunii Braşov (succesoarea Regiunii Stalin).

Odată cu aceste modificări proporţia populaţiei maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost desfiinţată prin noua organizare teritorială adoptată în februarie 1968, cand  Guvernul României a renunţat la organizarea administrativă de tip sovietic şi a reinstituit  judeţul ca unitate administrativă, sistem care este folosit şi în ziua de astăzi.Din acest motiv, Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost reorganizată în judeţe, nedelimitate pe bază etnică.

Aproximativ două judeţe noi au fost formate din ultimul teritoriu al Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară: Mureş şi Harghita, în timp ce judeţul Covasna s-a format, în cea mai mare parte, din fosta Regiune Braşov.
Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor foşti activişti comunişti reciclați în „lideri autonomişti”, și reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România.

Practic, este usor de remarcat ca actiunile „autonomiste”reprezinta o prima etapa a marelui plan de realipire a Transilvaniei la Ungaria.

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002, apoi cel curent) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent.

In fapt, aceste actiuni propagandistice  sunt de data mult mai veche…Astfel, in 1980, a fost publicat în Statele Unite articolul “Transylvania And The Theory Of Daco-Roman- Romanian Continuity” în publicaţia “The Carpathian Observer” care susţine că, în acest conflict,“victimele sunt etnicii maghiari din Transilvania – peste două milioane – care trăiesc sub dominaţie română”.Autorii atacă una dintre cele mai importante lucrări ale Şcolii Ardelene, respectiv “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Gh. Şincai şi de S. Micu-Klein.

Ei spun că limba română nu s-a dezvoltat în cadrul aceluiaşi teritoriu în care a fost situată colonia romană Dacia Traiana şi afirmă că o altă lucrare celebră aparţinându-i lui Petru Maior (“Istoria pentru începutul românilor în Dachia”), ale cărei idei au fost respinse mai târziu sunt încă propagate de către istorici pe nedrept.

Autorii susţin că drepturile omului sunt încălcate, în condiţiile în care românii nu permit altor naţionalităţi să se stabilească în ţară.

Românii, scriau ei în 1980, trăiesc cu ideea că aparţin unei naţiuni curajoase şi glorioase care a luptat şi a muncit în România de acum câteva mii de ani, teorie “care s-a dovedit falsă acum multă vreme”.

 Apoi, la mijlocul anilor ’80, a fost elaborat un plan de obţinere a autonomiei de către cei care contribuiau la revista ‘Ellenpontok’, editat de poetul Géza Szocs.

Partidele din România,  scria politologul budapestan Pomogáts Béla   în 1997, “sunt înclinate să extindă drepturile minorităţilor, efort care, dacă ţara caută integrarea în instituţiile occidentale şi vrea să se integreze în NATO şi în Uniunea Europeană – va fi de asemenea susţinut de guvernul maghiar”.

 De asemenea, el preconiza încă de atunci că “lupta politică de aproape un secol trebuie să conducă mai devreme sau mai târziu la rezultate, mai ales dacă este primit şi sprijinul clar al ţării mame, în special dacă planurile de autonomie se armonizează cu situaţia din restul Europei”. 

În acest caz, ceea ce acesta numea  sprijiinul ţării mame a putut fi văzut în declaraţia ambasadorului Ungariei la Bucuresti, Oskar Fuzes, care sustinea modificarea constitutiei Romaniei…

  În 1997, un fost profesor de la Universitatea Oxford, Norman Stone, a publicat un articol în aceeaşi revistă, intitulat “Istoria unei regiuni tulburate”. Stone este vizibil părtinitor şi scrie că “ungurii din Transilvania au fost alimentaţi cu o istorie naţionalistă şi s-au confruntat cu discriminarea.”.

In 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”.

Teorema sa arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinși, făcuți să creadă, că sunt reale.

Thomas ilustrează prin teorema sa ceea ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie pe al cărei mecanism psihologic se bazează operaţiunile de diversiune, dezinformare şi de intoxicare folosite în războiale de imagine.

Primejdia pe care o prezintă o astfel de falsă definire de situaţie constă în faptul că aceasta, chiar și fără a fi folosită ca bază pentru operații de manipulare a informaților în vederea dezinformarii publicului sau de intoxicare a factorilor de decizie, dacă nu este combătută prompt şi eficient dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte.

Într-un articol publicat în 1948, care a avut răsunet în epocă, această forţă a fost numită de sociologul american Robert K. Merton „the self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Deceniile scurse de când W. J. Thomas și-a formulat o teorema au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare – care devin reale prin simplul fapt că sunt insistent avansate și pe care prin manipulare și/sau propagandă suntem convinși să le credem adevărate – nu sunt simple speculații psihologice și că pot avea efecte devastatoare.Este ceea ce se întâmplă astăzi cu românii și România…

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”.

El a fost repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, și demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria.

În acest fel, cuvântul-semnificație „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o traumă reală.

O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale -, autonomia pe bază etnică.

 

 

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei „Ţinutului Secuiesc”

 

 

 

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie – , atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru deturnarea electoratului ungar.

Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble manipulări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite.

Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc.

În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină.

Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare).

Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.
Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”.

Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .
Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică.

Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.

O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.

Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”.

La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”. În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României.

O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.

Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste.

Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.
În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor.

Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő.

Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet.

Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.

În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit.

După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că UCM, condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar!

În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO.
Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei.

Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată.

 

 Într-un  proiect depus de așa-numitul Consiliu Național Secuiesc (un ONG neînregistrat juridic) se solicita ca: “politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare.

Pentru astfel de regiuni, inclusiv în zonele geografice care nu au competențe administrative, prevenirea limitărilor economice, susținerea de dezvoltare și de conservare a condițiilor de coeziune economică, socială și teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure continuitatea caracteristicilor specifice.

Pentru aceasta, aceste regiuni trebuie să aibă șanse egale de a accesa diverse fonduri UE iar păstrarea caracteristicilor acestora cât și dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susținută prin menținerea diversității sale culturale.”

 

 

 

 

 

Autonomia Ținutului Secuiesc constituie o premiză indispensabi­lă pentru realizarea unui nou stat maghiar în mijlocul României, în aria locuită cândva de secui.

Aceștia erau organizați în „scaune” (sedes) existente până la constituirea dua­lismului austro-ungar (1867, când au fost desființate de guvernul de la Budapesta și înlocuite cu comitate.

Dacă obârșia secuilor este încă discutabilă, este un fapt cunoscut as­tăzi că ei s-au asimilat ungurilor.

La recensământul din 2002, în județele Covasna, Harghita și parte din Mureș, dintr-o populație de 668.471 vorbi­toare de limbă maghiară nici unul nu s-a declarat secui!?!

Chiar dacă, în ultimul deceniu, unii dintre acești locuitori s-au lă­murit asupra obârșiei lor îndepărtate, „Ținutul Secuiesc” invocat de unii sau de alții astăzi cuprinde peste 99% unguri și nu secui.

Atunci de ce atâta caz?

Din motive de oportunitate po­litică și electorală, într-o etapă când fragmentarea statelor europene, sub directiva euroregiunilor, se desfășoară pretutindeni lent dar sigur.

În numele unei false necesității a unor cifre statistice comparabile care de fapt vizează teritoriul economic al statelor respective. Nicidecum bună-starea cetățenilor. Stăpânești mai ușor când cetățenii nu mai au o identitate sprijinită pe istorie și tradiție.

N.B. Autonomia Ținutului Secuiesc deschide calea unei fragmen­tări a întregii arii transilvane în zeci de „autonomii” culturale.

Când nu pot modifica granița atunci fragmentezi și schimbi identi­tatea teritoriului respectiv…

Comisia europeană a demolat toate pseudoargumentele  iredentiștilor maghiari

 

În răspunsul Comisiei Europeane de respingere a proiectului înaintat de C.N.S. se menționează:

“În urma examinării vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor.

După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:

Obiectivul principal al inițiativei propuse, este de a asigura “egalitatea între regiuni și sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea “atenției deosebite regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

Ați propus Art. 2 și 3 din TEU (Maastricht) împreuna cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 și 178 al Tratatului privind Funcționare UE ca bază legală a inițiativei.Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare și în documentul de referință, ați propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:

– Asigure ca statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.

– Definească conceptul de regiune “națională”, ca “regiune cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

– Identifice regiunile „naționale” fiecare în parte, luând în considerare criteriul în documentele internaționale enumerate, și în special dorința comunităților în cauza. Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu constituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce sa permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.

Conform cererii maghiarilor, al doilea și al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenție deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 și 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale precum este menționat in Art. 174 TFEU.

Promovarea condițiilor minorităților naționale nu poate fi înțeleasă ca ajutor la reducerea “disparităților între gradele de dezvoltare ale regiunilor” și subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menționat în Art. 174(2) TFEU.

În acest sens, lista”dezavantajelor” expusă în Articolul 174(3) TFEU, ce determină acordarea unei atenții deosebite asupra unei anumite regiuni este exhaustivă. În consecință, Art. 174, 176, 177 și 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus.

În concordanță cu domeniul de activitate, instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte “diversitatea culturală și lingvistică” (Art. 3(3) / T. Maastricht) și să stopeze discriminarea bazată pe “apartenența la o minoritate națională”, și astfel, se abțin de la discriminarea pe baza apartenenței la o minoritate națională) (Art. 21(1) / Carta).

Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală instituțiilor europene pentru a iniția acțiuni [în spiritul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naționale”]. Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative.

Nici Art. 153, 167 si 170 TFUE nu constituie temeiul juridic pentru propuneri legislative deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi”.

În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridice să permită o propunere legislativă cu conținutul cerut de maghiarii iredentiști.

 

 

Spuneam ca Teorema lui Thomas, evocata anterior,  sublinia  ca dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale), în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale.

În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora.

Ceea ce este primejdios, este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte  forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care un alt sociolog american, Robert K. Merton, a numit-o „a self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Există totuși o speranță… Ințeleptul Epictet spunea că „Important nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă”.

 

 

 

Surse:  D.D.Rujan – Schimbarea; universulromanesc.com – Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-015);adevarul.ro/cultura/istorie ; Dorin Suciu  ActiveNews; Revista Clipa – acad. Dinu C. Giurescu