12 august 1857 – Poarta Otomană ordonă în urma presiunilor marilor puteri europene anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei

                    

Alexandru Ioan Cuza al         Moldovei, 1859-1866	Caimacamul Nicolae Vogoride al Moldovei, 1857-1858, caricatură din presa vremii

Poarta Otomană ordonă anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei  

 

Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti), sprijinit de Austria şi Turcia, care-i promiteau lui Vogoride domnia, prin falsificarea listelor electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc al Moldovei, a obţinut funcţia de Caimacam (locţiitor, regent) al Moldovei între 1857 – 1858.

Anterior căimăcămiei, Vogoride, a fost Ministru de Finanţe al Moldovei: 18 decembrie 1856 – 7 martie 1857 sub căimăcămia lui Teodor Balş.

După ce a fost numit Caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins şi dornic de a-şi face partizani.

Compromisul de la Osborne între Napoleon al III-lea al Franţei, susţinut de regina Victoria a Angliei, precum şi de regii Prusiei, Rusiei şi Sardiniei, a contribuit la anularea primelor alegeri în Moldova.

Înţelegerea survenită în timpul discuţiilor franco-engleze de la palatul Osborne pe 9 august n-a fost fixată în termenii unui acord semnat de ambele părţi, iar participanţii la ea au căzut de acord să ţină în secret conţinutul acesteia care se reducea la două puncte.

Primul punct era foarte explicit şi prevedea că guvernul englez şi-a asumat obligaţia să anuleze alegerile din Moldova şi să revizuiască listele .

Cât priveşte al doilea punct, acordul este mai puţin precis, partea engleză şi cea franceză prezentându-ne variante destul de diferite.

      Memorandumul englez susţine că guvernele englez şi francez se vor strădui, pe de o parte, de a garanta suveranitatea sultanului asupra Provinciilor Danubiene şi, pe de alta, de a asigura provinciilor o organizare destinată de a menţine străvechile privilegii şi de a favoriza progresul lor şi prosperitatea lor.

 

 

 

Se preconiza, de asemenea, că, deşi se vor păstra guvernele separate, va exista un sistem comun în ceea ce priveşte toate chestiunile de ordin civil şi militar.

 Franţa promisese aliatei sale să renunţe la ideea unirii desăvârşite şi cea a domnitorului străin, pentru a pleda în schimb pentru o largă unire administrativă a Principatelor Române.

 Cedarea Angliei a fost evidentă pentru toată lumea – acceptarea cerinţei franceze de anulare a alegerilor falsificate din Moldova şi asumarea responsabilităţii de a cere Austriei să se alăture Angliei în convingerea Porţii Otomane în anularea alegerilor din Moldova şi pregătirea listelor electorale noi în baza firmanului interpretărilor adoptate pentru Valahia.

Cât priveşte compromisul din partea francezilor, acesta se rezuma la refuzul de la ideea unui prinţ străin în fruntea Principatelor Române  şi promisiunea de a merge în întâmpinarea aliaţilor săi la viitoarea conferinţă ce urma să se întrunească pentru a decide soarta Principatelor.

Drept urmare, Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei la 12 august 1857 şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza se număra printre deputaţii noi aleşi în Divan, meniţi să dezbată şi viitorul Principatelor.

           

                            

Regele Napoleon III-lea al Franţei, 1852-1870	Regina Victoria a Angliei, 1837-1901

Ulterioara Unire a Principatelor române îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853-1856) şi dorinţei de unire a românilor.

Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înţeles şansa extraordinară care i se oferă şi a acţionat în consecinţă.

Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia în drumul său spre controlul continentului european.

Congresul de la Paris (13 februarie 1856-18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, care avea la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Blocarea Imperiului Rus era eminentă, dar în ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri Occidentale au fost împărţite, în funcţie de interesele lor strategice de politică externă.

În cele din urmă, s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

 

 

 

 

 

 

 

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, ulterior a fost deschis şi divanul din Muntenia. 

Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, avînd practic aceleaşi concluzii.

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni.

La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor.

În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între regele Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Angliei.

S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat avînd propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

 

 

 

 

 

 

 

Ţarul Alexandru II-lea al Imperiului Rus, 1855-1881	Sultanul Abdul-Medjidal Imperiului Otoman, 1839-1861	Impăratul Franz Joseph I al Austriei, 1848-1916

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/12/portretul-unui-tradator-nicolae-vogoride/

Surse:

http://www.istoria.md/articol/557/12_august,_istoricul_zilei

Diana Dumitru, Marea Britanie și unirea Principatelor Române

Wikipedia, enciclopedia liberă

http://enciclopediaromaniei.ro/

http://vladtepescmrr.blogspot.ro/

Publicitate

PORTRETUL UNUI TRADATOR – Nicolae Vogoride

Nicolae Vogoride                                   Caricatură din presa vremii

 

 

 

Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti),  a fost Caimacam (locţiitor, regent) al Moldovei  între anii 1857 – 1858

 

Anterior, a fost Ministru de Finanţe al Moldovei: 18 decembrie 1856 – 7 martie 1857 sub căimăcămia lui Teodor Balş.

După ce a fost numit Caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins .

S-a casatorit cu Ecaterina Cocuta  Conachi , care avea numai 17 ani si era singurul copil al logofătului Costache Conachi şi Smaranda Negri,  mama  marelui om politic Costache Negri.

 La cununie a asistat şi domnitorul Mihai Sturdza.  Noua familie şi-a luat şi numele de Conachi, după dorinţa marelui logofăt, care neavând un moştenitor, a dorit ca astfel să-i fie perpetuat numele.

Ecaterina Conachi şi Nicolae Vogoride au avut trei copii, un băiat şi două fete, ea devenind  în perioada de mare frământare unionistă, soţie de caimacam (locţiitor al domnitorului, însărcinat cu administrarea Moldovei).

 

Vogoride primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, astfel incat el a  falsificat fara nici o remuscare  listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

 

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, Ecaterina Conachi Vogoride n-a ezitat să opteze pentru Unire  şi pentru viitorul  poporului  sau.

     S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul , Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa sa secretă cu Înalta Poartă in care lui Vogoride îi era promis tronul tarii, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să-i divulge uneltirile separatiste   ambasadorului  Franţei,  care a  facut in asa fel  ca acestea să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” ( Steaua Orientului) ce apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l  pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situatia in care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele,  Poarta Otomană a ordonat  anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei,  la 12 august 1857, şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată s-au  soldat cu o majoritate unionistă.

 

 

Alexandru Ioan Cuza al Moldovei, 1859-1866

 

 

 

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza s-a  numărat printre deputaţii noi aleşi în Divan.

Regele Napoleon III-lea al Franţei, 1852-1870	Regina Victoria a Angliei, 1837-1901

 

 

 Unirea ulterioara  a Principatelor româneşti îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile, apărute după Războiul Crimeii (1853-1856) şi dorinţei de unire a românilor.

Sesizînd momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă.

Puterile occidentale  doreau sa blocheze  Rusia in drumul sau spre controlul Balcanilor.

 

Congresul de la Paris (13 februarie 1856-18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, avînd la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Blocarea Imperiului Rus era legata de  Unirea Principatelor, insa opiniile Marilor Puteri occidentale au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, ulterior a fost deschis şi divanul din Muntenia.  Avînd în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării. A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, avînd practic aceleaşi concluzii.

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între regele Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Angliei. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat avînd propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, cîte unul pentru fiecare principat.

Ţarul Alexandru II-lea al Imperiului Rus, 1855-1881	Sultanul Abdul-Medjid al Imperiului Otoman, 1839-1861	Imparatul Franz Joseph I al Austriei, 1848-1916

 

 

După împlinirea actului Unirii, Ecaterina Conachi l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa. În 1864 s-a recăsătorit la Torino cu Emmanuele Ruspoli, principe de Paggia-Suaza, senator şi sinodic al Romei apropiat al regelui Vittorio Emanuele al II-lea. Cu cel de-al doilea soţ, Ecaterina Conachi a avut cinci copii.

Wikipedia, enciclopedia liberă si Istoria md.