O comemorare tristă – Împlinirea a 205 ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În data de 16 mai 1812, la încheierea războiului ruso-turc, când a fost semnată Pacea de la București, o parte însemnată a Moldovei, respectiv teritoriul situat între Prut şi Nistru, a fost anexată la Imperiul Țarist. Scopul Rusiei imperiale în războiul cu Imperiului Otoman, desfăşurat între anii 1806 și 1812, era întărirea influenței sale în peninsula Balcanică.

Prutul nu era un fluviu de frontieră, era un râu intern, şi existau chiar localități unde jumătate de sat se afla  pe partea dreaptă,  iar cealaltă jumătate pe partea stângă a acestuia. Drept urmare, s-au decimat proprietăți, s-au destrămat familii, rudele au fost despărțite forţat de o parte și de alta a noii graniţe.

Peste puţină vreme, acest străvechi pământ răpit Moldovei avea să fie numit de cotropitorii ruşi gubernia Basarabia.

Etnonimul ”Basarabia”, folosit până atunci timp de secole doar pentru sud-estul regiunii, a fost extins de Rusia asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, cu scopul de a șterge din memorie apartenența acestuia la Moldova şi implicit la spațiul românesc.

Au fost înregistrate acţiuni de rezistență atât din partea boierimii pământene şi a clericilor, cât și a țăranilor, amintește istoricul  Ion Varta.

”S-au manifestat de o manieră admirabilă o bună parte din boierimea noastră, așa numita partidă națională care s-a opus vehement, mai ales la etapa inițială, dar și ulterior, în următoarele decenii. Țăranii au protestat așa cum au găsit ei de cuviință, prin plecări haotice, sporadice, prin abandonarea satelor lor și stabilirea în localitățile de pe partea dreaptă a Prutului. Există chiar câteva cazuri când s-a plecat cu satele”.

După răpirea Basarabiei ruşii au urmat o politică de intensă deznaţionalizare a băştinaşilor români moldoveni trăitori pe aceste meleaguri, cărora li s-a interzis să înveţe în limba maternă şi  accesul la  cărțile şi publicaţiile care proveneau din cealaltă parte a Prutului. 

Datorită ocupaţiei ruse, populația din Basarabia a întârziat în dezvoltarea sa culturală, la aceasta adăugându-se şi politica de colonizare masivă a unor populaţii aduse aici din străfundurile imperiului rus, cu scopul de a schimba structura şi echilibrul etnic a populației.

Istoricul Ion Negreia subliniat că anexarea Basarabiei ”este o problemă care durează și astăzi din cauza că a scindat un stat – Principatul Moldovei, și a separat de la trunchiul firesc de dezvoltare a etniei românești segmentul dintre Prut și Nistru pe care l-a anexat la o altă structură politică, la Imperiul Rus.

Am stat  timp de 100 de ani sub țarism și mai bine de 50 de ani sub a doua ediție de ocupare a Basarabiei din 1940, având o dezvoltare nefirească.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

http://radiochisinau.md/205-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-sau-decimat-proprietati-sau-destramat-familii–50478.html; http://orasulmeu.md

Publicitate

O zi neagră in istoria românilor – 75 de ani de la Diktatul de la Viena.VIDEO

 

 Harta României interbelice 

Anul 1940 a fost un an fatidic pentru integritatea teritorială a României, ca urmare a celor 3 lovituri primite de ea din partea vecinilor, sprijiniţi de Puterile Axei (Germania nazistă şi Italia fascistă).

Prima lovitură a fost ultimatumul dat de U.R.S.S., în 27 iunie 1940, acceptat de către guvernanţii români în 28 iunie, prin care s-a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa cedate Uniunii Sovietice.

Prin această primă lovitură dată României Mari s-a deschis calea spre celelalte lovituri, deoarece acţiunea Uniunii Sovietice s-a constituit într-un precedent, care a stimulat acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România.

Mihail Manoilescu, ministru de atunci al Afacerilor Străine al României, în memoriile sale, scria „revendicările ungurilor, pretenţiile bulgarilor au luat un caracter acut, tot a doua zi după pierderea Basarabiei” .

A doua lovitura primită de România a fost cedarea Cadrilaterului, Bulgariei , ca urmare a negocierilor româno-bulgare de la Craiova, începute la 19 august 1940, sub presiunea Puterilor Axei .

A treia lovitură a constituit-o Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care o parte însemnată a Transilvaniei a fost cedată Ungariei, tot sub presiunea şi ameninţările Puterilor Axei.

A fost o lovitură deosebit de dureroasă pentru poporul român, deoarece aşa cum spunea Nicolae Titulescu „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice” .

Profesorul George Sofronie arăta că Actul de la Viena a constituit „un moment dureros în evoluţia istorică a Naţiunii Române şi, peste toate, el a constituit o gravă violare a dreptului imprescriptibil şi inalienabil al acestei Naţiuni la Unitatea sa naţională” .

In urma acestor lovituri primite, la începutul lunii septembrie 1940, România Mare a încetat să mai existe.

Referindu-se la această nouă realitate, Raoul Bossy, diplomat de seamă al României interbelice, scria: „în modul acesta, mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari în miez de codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întîi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano” .

Demn de remarcat este faptul că la originea acestor lovituri primite de România în anul 1940, a stat, printre alţi factori, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, din 23 august 1939.

Prin Protocolul secret al tratatului, Germania şi U.R.S.S. şi-au delimitat zonele de influenţă în Estul Europei, din Finlanda până în Basarabia. Pe baza acestui protocol, U.R.S.S. a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ceea ce a contribuit la slăbirea poziţiei României faţă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.

Caracterizând acest Protocol secret al tratatului germano-sovietic din 1939, H.Bernard, G.H.Chevallaz, R.Gheysen şi J. de Launay arată că prin el „din Finlanda până la Basarabia română, trecând prin ţările baltice şi Polonia s-au delimitat zonele de influenţă dintre cele două puteri, în cea mai bună tradiţie imperialistă sau colonialistă clasică” .

Un factor defavorabil pentru România a fost şi izolarea ei internaţională, în anul 1940, atât sub aspectul alianţelor ei tradiţionale cu Franţa, care era atunci înfrântă şi ocupată de Germania hitleristă, cât şi cu Anglia, ameninţată de o invazie germană.

De asemenea, România se afla, în acel an, în dispute teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria, ameninţată cu ocuparea Moldovei de U.R.S.S. şi de o acţiune militară din partea Germaniei hitleriste, dacă nu accepta dictatele ei referitoare la pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei .

Secţia operaţii a Marelui Stat Major român comunica, la 26 august 1940, că „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine .

Nu trebuie însă absolutizată această „izolare internaţională” a României, ca factor defavorabil ei, ci trebuie avută în vedere şi situaţia ei internă, din anul 1940.

Puterile Axei, conducătorii acestora, au avut faţă de România o atitudine arogantă, răutăcioasă şi de vendetă pentru politica promovată de ea între cele două războaie mondiale.

Foto: Regele Carol al II-lea si Hitler

Referindu-se la felul în care a fost primită delegaţia guvernamentală română, care a vizitat Germania hitleristă, în 26 iulie 1940, Mihail Manoilescu, participant la ea, arată că Ribbentrop a fost „de o răceală înfiorătoare; nu a avut nici cel mai mic cuvânt de înţelegere sau simpatie pentru situaţia noastră.

Ne-a spus că România Mare s-a format graţie unei întâmplări şi că ea este constituită prin neîndreptăţirea ungurilor şi bulgarilor şi că aceştia, cu drept cuvânt, cer astăzi – în momentul în care tratatele de pace de la Trianon şi Saint-Germain sunt inexistente – o „revizuire” .

Caracterizînd atmosfera în care s-au purtat negocierile referitoare la pretenţiile teritoriale ale Ungariei faţă de România, George Sofronie scrie că „aceste negocieri au fost concepute de către Guvernele de la Berlin şi Roma ca fiind calea propice pentru sacrificarea şi pedepsirea, încă o dată, a României, printr-o concesie „liber consimţită” (?) în favoarea Ungariei” .

Expresia acestei atitudini a Puterilor Axei a fost şi inconsecvenţa politicii lor faţă de diferendul româno-maghiar şi nerespectarea cuvântului dat de Hitler şi Mussolini cu privire la poziţia lor faţă de acest diferend.

Cu ocazia vizitei delegaţiei guvernamentale române la Berchtesgaden, din 26 iulie 1940, Hitler a declarat că nu doreşte să se amestece în diferendul româno-maghiar, nici pe calea unei intervenţii, nici printr-un arbitraj.

De asemenea, el a acceptat ca România să negocieze, în mod direct, cu Ungaria diferendul dintre ele, în mod liber şi fără termen (până cînd trebuie încheiate negocierile).

Referitor la discuţiile purtate de delegaţia română cu Hitler, Mihail Manoilescu scria: „în sinteză, la Berchtesgaden s-au stabilit anumite principii şi linii precise şi coerente, iar Hitler a rămas angajat faţă de noi să le respecte” .

Din păcate, ele nu au fost respectate!

In decurs de o lună, de la vizita delegaţiei române la Hitler, a intervenit o schimbare fundamentală în poziţia Germaniei faţă de diferendul româno-maghiar.

Această schimbare şi-a găsit expresia în schimbarea metodei acceptată în ce priveşte soluţionarea diferendului.

Dacă, la început, s-a acceptat ca metodă tratativele directe între România şi Ungaria, tară intervenţia Puterilor Axei, apoi s-a trecut la acţiuni de constrângere şi ultimative ale Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste faţă de România.

Această schimbare în politică hitleristă şi-a avut originea în situaţia nouă, care s-a ivit în desfăşurarea războiului, Hitler pregătindu-se pentru atacarea Uniunii Sovietice.

Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei au fost convocaţi la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părţilor preacceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena.

În dimineaţa zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe.

Iar Iuliu Maniu, în şedinţa Consiliului de Coroană al României, din noaptea de 30 spre 31 august 1940, declară „nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român este a se atribui catastrofei de atunci (cedarea Basarabiei şi Bucovinei, N.A.), care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile” .
 

La 30 august 1940, factorii politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), au dezbatut şi acceptat propunerea germano-italiană privind reglementarea contenciosului teritorial cu Ungaria.

Hotărârea a fost comunicată la ora 3.50.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, a carui populaţie  era compusă, conform recensământului românesc din 1930, din 2.393.300 de locuitori, dintre care 1.176.479 etnici români, 911.411 etnici maghiari, 138.800 evrei şi 68.268 germani.

In paralel, s-a produs o refugiere  masivă spre Transilvania de Nord a multor etnici maghiaril  spre zona cedata Ungariei, din localităţi aflate în restul Transilvaniei, ramase sub administratie romaneasca, proces  dublat de o refugiere a românilor în sens invers, spre Romania.

 

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940).

1 – Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2 – Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3 – Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4 – Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5 – Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6 – Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7 – În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului.
Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile. Prin acest DIKTAT impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat.

Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “…în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Cedările teritoriale româneşti au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe şi incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu şi a cercurilor conducătoare româneşti de a angaja acţiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare naţională.

Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deşi se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte,  consimţind treptat la toate pretenţiile revizioniste formulate. 

 

 5 septembire 1940. După Dictatul de la Viena, Miklos Horthy intră în Satu Mare cu un detaşament de husari

 

Harta pierderilor teritoriale suferite de Romania in 1940, ca urmare a  presiunii fortelor revizioniste in frunte cu Germania nazista si URSS. 

 

 

 

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul-II-, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.U95-1642.

Capitolul -VII-TRANSILVANIA ÎN CEL DEAL II-LEA RĂZBOI MONDIAL

7.1. DICTATUL DE LA VIENA DIN 30 AUGUST 1940Dr. Marţian Niciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. Ioan Ţepelea, Vasile Lechinţean, Vasile Ciubăncan, Dr. Liviu Ţîră

Surse : http://www.istoriatransilvaniei.ro/http://www.universulromanesc.com/http://www.dcnews.ro/dictatul-de-la-viena

https://www.youtube.com/watch?v=xEsY9xvKw2w