CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Fascinanta poveste a numelor de familie

Aceasta hartă a fost realizată de lingvistul ceh Jakub Marian, care este preocupat de studiul numelor de familie.

Cu roşu  sunt evidentiate numele care reflectă calităţi fizice sau morale: Finlanda, Korhonen – care aşteaptă răul, pesimistul; Rusia, Smirnov – liniştitul; Italia, Rossi – roşul.

Cu maro este desemnată o profesie: România, Popa; Anglia, Smith – fierar; Germania, Muller – morar; Grecia, Papadopoulos – fiul preotului.

Cu albastru sunt desenate ţările care desemnează numele tatălui: Norvegia, Hansen – fiul lui Hans; Belarus şi Bulgaria, Ivanov – fiul lui Ivan.

Cu turcoaz sunt trecute locurile de origine: Albania, Kelmendi – din regiunea muntoasă Kelmendi; Horvath în Slovacia şi Croaţia înseamnă croat.

O a cincea categorie, trecută cu verde, desemnează nume din natură: Letonia, Berzins – mesteacăn pitic; Portugalia, Silva – pădure.

Mai sunt şi nume a căror origine e mai greu de decriptat, precum spaniolul Garcia, despre care s-ar crede că vine din limba bască şi ar însemna „urs”, dar ar putea la fel de bine să însemne şi „tânăr”.

 

 Minunata istorie a numelor de familie

Un nume de familie este o parte a numelui compus unei persoane care indica apartenenta sa la o familie.

Folosit alaturi de prenume, care este conferit pentru a distinge individual un membru al familiei de ceilalti, utilizarea numelui de familie este o practica foarte raspandita in toate culturile umane, dar fiecare are regulile sale de aplicare si folosire.

Numele de familie au inceput sa fie folosite in Europa în momentul în care familiile nobile veneţiene si-au transmis un al doilea nume din tata-n fiu, în secolul al XI-lea.

Populatia in creştere, migraţiile masive ale oamenilor de diferite naţii şi triburi, precum şi comunicarea greoaie au determinat insuficienţa numelor de botez.

Anterior secolului al XI-lea, numele de familie, in cazul in care era folosit, reprezenta de obicei numele unui clan sau trib primitiv.

Dupa caderea Imperiului Roman, s-a renuntat chiar si la aceasta utilizare rarisima a celui de-al doilea nume, acesta nefiind reintrodus decat dupa aproape o mie de ani.

Primele trei feluri de nume proprii au fost: patronimice, de genul „Michael, John’s son” („Michael, fiul lui John”), ce a evoluat ulterior in Michael Johnson; nume de breasla, precum „Thomas the Baker” („Thomas brutarul”), din care s-a ajuns la Thomas Baker; si nume de locuri, ca „Charles-at-the-well” („Charles de la fantana”), devenit in final Charles Atwell.

 

Alte nume de familie, cu mult mai plastice, au eclipsat aceste exemple prin descrieri ale trasaturilor de caracter sau ale obiceiurilor stramosilor familiei respective.

Drinkwater – bautor de apa (in franceza, Boileau; in italiana, Bevilaqua) era numele folosit pentru un membru al familiei ce se lasase de baut. White (in franceza, Leblanc; in italiana, Bianchi; in germana, Weiss; in galeza, Gwynne) insemna de obicei ca familia respectiva avea un membru cu pielea extrem de deschisa la culoare sau care albise prematur.

In ciuda nevoii de folosire a numelor de familie şi a extinderii lor în intreaga lume, în secolul al XV-lea mulţi englezi, şi practic toţi irlandezii, n-aveau un al doilea nume.

In anul 1465, regele Eduard al IV-lea a decretat ca toti irlandezii vor trebui sa „isi ia un nume de familie englez, al unui oras ca Sutton, Chester, Trym, Skryne, Crok, Kinsale; sau al unei culori ca White (alb), Black (negru), Brown (cafeniu); sau al unei meserii, ca Smith (fierar) sau Carpenter (dulgher); sau al unei indeletniciri, cum ar fi bunaoara Cook (bucatar) sau Butler (valet), iar el si urmaşii săi vor purta acest nume”.

 

Fiecare cultura a avut un mod propriu de a repartiza numele patronimice. In secolul al XV-lea, irlandezii au adoptat prefixul „O” pentru a indica „descendentul lui”; in general, acesta era folosit pentru desemnarea nepotilor celui in cauza.

Astfel, primul O’Dwyer era nepotul lui Dwyer. Iar David, fiul lui Patrick, a devenit David Fitzpatrick, „fitz” fiind forma engleza a cuvantului ce insemna „fiu” in franceza veche, introdusa in Anglia de catre normanzi.

 

Italienii foloseau adesea particula „di”, ca in di Giovanni, varianta italiana pentru Ionescu.

Rusii utilizau sufixele patronimice „viei” sau „ici”; de asemenea, mai foloseau si „ov” sau „ev”, astfel ca Petrov inseamna „al lui Petru”, iar Ivanov inseamna „al lui Ivan”.

Adeseori, ei foloseau si un sufix patronimic secundar, „ski”, pentru a se obtine Ivanovski, care inseamna „din familia urmasilor lui Ivan”. Numele marelui romancier rus Feodor Mihailovici Dostoievski inseamna „Feodor, fiul lui Mihai din neamul lui Dostoi” si spune multe despre genealogia sa.

 

Alte nume de familie au aparut prin simpla adaugare a consoanei s la sfirsitul numelui tatalui: Abrahams, Clements, Edwards, Franks, Hawkins, Jacobs, Phillips, Roberts, Samuels sau Waters. Totodata, alte nume de familie din ziua de astazi au aparut ca matronimice: Nelson este „Nell’s son” (fiul lui Nell), Allison este „Alice’s son” (fiul lui Alice), Babson este „Barbara’s son” (fiul Barbarei). Aparent, la formarea numelor de familie nu au existat prea multe semne de misoginism.

 

 

Numele la ROMÂNI

 

 

In dezvoltarea antroponimiei distingem patru mari perioade.

1. Epoca de formare a poporului si a limbii române, epoca in care au circulat nume daco-romane, ca cele intalnite in inscriptiile din provinciile dunarene romanizate, nume de sfinti (Paul, Toader), precum si numele laice formate din cuvinte de origine traca (Brad, Bucur, Murg, Mos) sau din limba latina, privind culoarea ca (Albu, Caruntu, Negrea), rudenia (Fecior, Fratu, Sora etc), sau nume explicatile prin cauze (Aura, Bunea, Corbu, Cucu, Soare, Ursu).

 

2. Faza a doua incepe dupa asezarea slavilor in Dacia si cele doua Moesii, cand românii au imprumutat de la slavi, pe langa toponimie, si nume de persoana de origine veche slava ca: Bogdan, Branu, Cernea, Dragu, Neagu, Preda, Radu, Vlad.

Tot acum s-au primit de la percenegi si cumani o serie de toponime sau nume de persoana ca: Basarab, Coman, Talaba etc.

Mai tarziu au patruns si nume de la unguri si ucranieni.

 

3. A treia perioada este marcata de influenta culta a bisericii ortodoxe de limba slavona in statele române, dupa intemeierea lor in anul 1185.

In acest timp, biserica ortodoxa impune onomasticii o forma greco-slava. De la inceputul secolului al XIX-lea circulau asa-zisele nume-biblice sau nume calendaristice (Dimitrie, Ioan, Gheorghie, Vasile).

Incepand din secolul al XII-lea si pana in secolul al XIX-lea, in antroponimia româna predomina numele de aspect hagiografic in defavoarea numelor laice de creatie româneasca sau imprumutate de la popoarele vecine.

 

4. Perioada moderna se caracterizeaza prin nume luate din istoria româneasca, sub infuenta Scolii Ardelene, urmate de un „val de nume exotice”, aduse de moda sub influenta culturii apusene, dupa 1848, val care a sporit necontenit pâna la alterarea majoritatii numelor de botez ale locuitorilor de la orase, extinzandu-se progresiv in satele supuse influentei urbane.

In aceasta perioada se observa o reluare a numelor istorice: Decebal, Bogdan, Mircea, Anibal, nume care, la origini , au fost nume de botez, dar care  cu timpul, macar unele dintre ele, au devenit nume de familie.

Multe din numele de familie din onomastica româneasca sunt compuse, avand sufixe traditionale, asa cum ar fi -escu, -ascu, -eanu, -an, -aru, -atu, -ir sau -oiu, ta, care sunt cele mai frecvent intalnite.

Aceste sufixe sunt specifice limbii române, constituind un semn de recunoastere al apartenentei respectivelor nume la familia onomasticii limbii române.

De obicei, sufixul -escu este atasat unui prenume masculin, cu semnificatia fiul lui, la prenumele tatalui.

Spre exemplificare, nume de familie precum Anghelescu, Danescu, Georgescu, Ionescu, Popescu, Savescu, Stanescu si Udrescu respecta modalitatea de formare descrisa.

Sufixul usor schimbat, -ascu, este mai rar intâlnit, corespunzand unei faze mai vechi a limbii române.

In acest caz, procesul de fuziune a fost diferit, semnificatia fiind diferita.

Alte nume proprii, au fost folosite prin compunere, iar in aceasta categorie se inscriu nume precum Borascu, Darascu, Marascu, Orascu, Zarascu s.a.

 

Sufixul –eanu, sau varianta simplificata –anu, este, de obicei, atasat numelui unui loc, rau, deal, munte, zona sau chiar al unui oras sau al unei regiuni traditionale românesti.

Astfel, nume de familie, precum Argesanu, Ardeleanu, Banatanu, Constanteanu, Deleanu, Dobrogeanu, Faleanu, Hateganu, Moldoveanu, Munteanu, Prahoveanu, Oroveanu, Racoveanu, Sadoveanu, Timoceanu, Vranceanu, Urleanu si Zogreanu intra in aceasta categorie.

 

 

Alte nume de familie românesti sunt descriptive, derivând din ocupatii, diminutive sau evenimente – Botezatu, Barbu, Balan, Croitoru, Fieraru, Galasescu, Lemnaru, Moraru, Prodan, Olaru, ~aranu, Tutunaru sau Vanatoru.

 

Exista o serie de nume de familie românesti care desemneaza numele unui animal sau al unei plante, la care s-a atasat sau nu un sufix – Bourean(u), Capreanu, Ciubotea, Florean(u), Jderoiu, Lupu, Oieru, Ursu, Vacaru, Zimbrean.

 

Numele de familie românesti sunt invariante, indiferent ca se refera la femei sau la barbati.

Desi ordinea obisnuita de prezentare a numelui oricarei persoane este prenume, urmat de numele de familie, in catalogarea oficiala se foloseste, pentru motive evidente de ordonare alfabetica, ordinea nume de familie urmat de prenume.

Similar, de multe ori, romanii se prezinta in situatii diferite mentionand numele de familie ca prim nume sau doar numele de familie.

 

 

Cum se adopta un nume?

 

 

Nu este nimic gresit cand un barbat isi doreste ca sotia lui sa adopte numele sau de familie odata ce se casatoresc.

Totusi, desi aceasta este o practica foarte comuna in intreaga lume, istoria numelui de familie este una legata de paternalism, discriminare si tratarea femeii intr-o maniera asemanatoare cu proprietatea.

 

In Conventia Natiunilor Unite cu privire la „Eliminarea discriminarii de orice forma asupra femeilor”, din 7 aprilie 1986, se afirma in articolul 5(a) ca „se vor lua masuri adecvate pentru a modifica tiparele sociale si culturale in scopul eliminarii prejudiciilor si obiceiului bazat pe ideea superioritatii sau inferioritatii sexelor”, iar in articolul 16 (g) ca „ne vom asigura ca sub premisa egalitatii dintre barbati si femei, sotul si sotia au aceleasi drepturi, inclusiv cel de a-si alege numele de familie”.

Numele de familie traseaza atat identitatea personala, cat si cea de grup. in plus, deosebeste un Andrei sau o Maria de ceilalti cu acelasi nume.

Indicatorul care deosebeste o femeie singura de o familista este chiar trecerea de la „numele de domnisoara” la numele sotului. Obiceiul islandez de a pune numele unei persoane dupa parintele acesteia, precum Magnus – Magnusson (fiul lui Magnus), duce mai departe traditia generatiei, ceea ce pentru unii oameni este important.

Poate te simti indiferent sau jenat de descendentii tai, dar multe persoane sunt foarte interesate de ai lor.

Traditia islandeza presupune totusi alegerea intre numele mamei si cel al tatalui.

O varianta care impaca ambele parti este practica numelor asociate prin cratima, care poate fi utila, iar unele combinatii sunt chiar reusite.

Totusi, care ar fi sfarsitul? Dupa douazeci de astfel de combinatii, cineva rational si-ar scurta din nou numele!

 

 

 

 

 

 

 

 

Familia, ca grup social, este un factor motivant puternic, si cu certitudine oamenii incearca sa formeze asocieri cu intentia ca ele sa dureze. Dilema este de fapt alegerea intre identificarea cu originea si familia initiala sau cu familia pe cale sa fie intemeiata, decizie care ar trebui sa priveasca si barbatii.

Este o certitudine ca doi oameni sunt egali intr-o casnicie, dar sunt predispusi sa aiba prioritati diferite.

Totusi, barbatii, in marea lor majoritate, si-au exprimat dorinta ca femeile sa preia numele lor de familie. in timp ce, in teorie, alegerea intre numele de familie al barbatului si cel al femeii ar trebui sa fie una rationala, preferintele sunt dictate de nenumarati factori, cum ar fi caracteristicile masculine – mandria, marcarea teritoriului, dorinta de a avea o familie, chiar gelozia si posesivitatea.

Chiar si in ziua de astazi, disputa numelui de familie este in mare masura castigata de barbati, dar asta nu inseamna ca traim intr-o societate exclusiv masculina.

Se pare doar ca este o dilema in care barbatii au o pozitie mai ferma decat femeile.

Hillary Clinton a renuntat la numele „Rodham”, cand a candidat pentru presedintie, iar sondajele de opinie au demonstrat ca a fost in asentimentul multor barbati, dar si femei cu drept de vot.

In general, barbatii sunt mai preocupati ca femeile sa le ia numele decat sunt femeile dornice sa caute alternative.

Asta explica si practica larg raspandita de preluare a numelui barbatului: avand in vedere egalitatea dintre sexe si sansa unei alternative, sotii isi doresc acest lucru mai mult decat feministele care il resping.

In Romania, similar cu aproape intreaga Europa, se obisnuieste ca sotia si, respectiv copiii unei familii sa mosteneasca numele de familie al tatalui. Exista si exceptii, depinzand de o anumita situatie specifica.

Spre exemplu, daca parintii nu sunt casatoriti si/sau tatal copilului este necunoscut ori refuza recunoasterea copilului, numele de familie al mamei devine numele de familie al copilului.

Modern si democratic, actuala lege a casatoriilor din Romania permite alegerea numelui de familie al unui cuplu prin selectionarea „traditionala” a numelui de familie al barbatului, al femeii sau al amandurora, sub forma unei a doua nume separate sau chiar unite printr-o liniuta de unire.  

amfms.ro ;  RTV.NET:  romaniatv.net

 

 

 

 

Numele „AL ROMÂNIEI Paul-Philippe”, este  un caz unic în România. Și poate, în lume…

Numele din cartea de identitate a lui Lambrino Paul, fiul lui MIrcea Lambrino, al carui tata a fost regele Carol al II-lea, a fost schimbat de curand in … „AL ROMÂNIEI  Paul-Philippe”.

Deși născut Lambrino, așa-zisul prinț și-a schimbat  numele  pe cale administrativă, întâi în Hohenzollern și ulterior, pentru că i s-a părut insuficient în a releva calitatea sa de „prinț”, l-a modificat din nou in „AL ROMÂNIEI”.

Publicitate

31/05/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 3 comentarii

Cine a folosit pentru prima dată toponimul „România”si de unde vine acest nume ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

De unde vine cu adevărat numele „România”?

Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea  Ρωμανία (Romania) sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileia Romaion), echivalentul latinescului Imperium Romanorum (Imperiul Roman).

După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi.

Revenirea de la romaioi la denumirea străveche de eleni, la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţional – patriotic, intr-o vreme in care grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX.

Ei au preferat o imagine de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” filoelenic”, adică iubitor de greci.

De fapt, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, mai multe regiuni ale fostului imeriu erau numite Romania.

Astfel,din secolul VI până în secolul al  VIII- lea, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni, ca reprezentant al împăratului bizantin, iar întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/itcuil.com/images/emilia-romagna-cartina_5.jpg

 

 

 

 

 

În zilele noastre această regiune din nord – estul Italiei a pastrat amintirea romana si se cheamă Romagna.

Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu si în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Intr-un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, se dovedeşte fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti „Romaniola“ sau „Romandiola“.

Acest document din secolul al XVI-lea, era un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”.

Clericul spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc o limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este evident un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spunea că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine, dar se înţelege însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească (Muntenia) de atunci, nu este surprinzătoare.

Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“,  explică istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitatii din Cluj.

Când francii  au devastat in timpul celei de-a patra cruciade în anul 1204, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Rasarit, in haosul creat în imperiu, aceşti aventurieri şi-au ales propriul împărat, dandu-i  titlul de “Imperator Romaniae” şi au proclamat propriul lor Imperiu Latin.

Împăratul ales de cruciaţi, Baldwin I (1204-1205), si-a luat titlul de “Imperator Romaniae”, împăratul Romaniei, Papa fiind unicul “Imperator Romanorum”.

Împăratul Romaniei era diferit faţă de cel bizantin, acest titlu aparţinând succesorilor germani ai lui Carol cel Mare şi Otto al III- lea, încoronaţi de Papa de la Roma.

După Otto al III- lea, regii germani s-au autointitulat “Rex Romanorum”, regi romani, în intervalul dintre alegerea lor în Germania şi încoronarea la Roma, care putea dura ani de zile.

Pe la jumătatea sec XIII, mulţi dintre regii germani încă nu fusereră încoronaţi, rămânând regi romani în teritoriile lor.

În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.

Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei.

În secolul al XI- lea , o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană.

Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor.

Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma.

Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia, pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în secolul XIV.

Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în secolul al  XIX- lea.

„Actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de invatatul sas Martin Felmer.

Asocierea numelui Romania cu cel al ţării noastre are rădăcini în secolul XIX fiind folosit pentru prima oară de către un istoric grec, Dimitrie Phillippide în 1816, care, în lucrările sale Istoria României şi Geografia României,se  referea la spaţiul vechii Dacii traiane.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale grecului Phillippide „au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

Când turcii au fost învinşi de armatele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată.

Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.

 

În primele menţionări istorice din evul mediu, în cronicile maghiare şi bizantine, românii erau numiti vlahi.

Un principat cu numele de Valahia a apărut în jurul anului 1300, urmat de un altul pe teritoriul actualei Moldove.

Limba vlahilor derivă din cea latină, asa zisii vlahi fiind  urmaşii coloniştilor romani care au locuit în Balcani şi nordul Dunării dupa invazia armatelor imparatului Traian.

Idea unei descendenţe latine le-a creat un motiv de mândrie, dar si motivaţia de a cere Franţei lui Napoleon III (1852-1870), ca unei surori mai mari, sprijinul pentru unirea principatelor Valachia (Tara Romaneasca) şi Moldova în 1859.

Acest lucru s-a petrecut în 1862, când şi sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul creării acestui nou stat.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi al  Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din teritoriul dintre Prut si Nistru (Basarabia). (…)

Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România, desi in străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia.

Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi a aceluia de valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea, că numele de România a fost «inventat»   sau folosit pentru prima oară in 1816 de către autorul grec, Dimitrie Philippide, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii Traiane .

In fapt, România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, spune profesorul Ioan Aurel Pop,rectorul Universitatii din Cluj.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…)

Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, a explicat  istoricul clujean.

 


 

 

 

 

 

Surse:   adevarul.ro/; Ioan Robert – 

 

 

 

 

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: