CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PROIECTUL GEOPOLITIC RUSESC de creare pe teritorii românești a ”Noii Dacii”și planurile construirii unei noi arhitecturi europene în sec. al XVIII-lea

Planul țarinei Ecaterina

Planul țarinei Ecaterina al Noii Dacii, conduse de cneazul Grigorii Potemkin

“Planul grecesc” a reprezentat un proiect geopolitic de anvergură inițiat de țarina Ecaterina cea Mare la începutul anilor 1780, de fapt, o schiță de schimbare majoră a arhitecturii europene.

Planul prevedea împărțirea Imperiului Otoman între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, care ar fi fost urmată apoi de reconstrucția marelui Imperiului Bizantin.

“Planul grecesc” a fost, de fapt, pus la cale de țarina Ecaterina a II-a împreună cu favoritul ei,de prințul Potemkin, care începuse deja să dea nume grecești unor orașee nou-înființate din Rusia nouă (Novaia Rossia – Odessa și Kherson fiind doar două exemple, iar simbolismul bizantin era și el evidențiat în noile biserici construite în regiune, un exemplu fiind Catedrala din Kherson, clădită în stil bizantin clasic.

Cei doi au plănuit în detaliu chiar și structura de conducere a viitorului imperiu, motiv pentru care unul dintre nepoții Ecaterinei a fost numit Constantin, cu scopul ca primul împărat al noului Bizanț urma să poarte numele celui din urmă împărat al vechiului Bizanț. Marele Duce Constantin Pavlovici Romanov era născut la Țarskoe Selo pe 27 aprilie 1779, fiind al doilea fiu al Țareviciului Pavel Petrovici și al soției sale, Maria Feodorovna și a fost crescut de bunica sa, Ecaterina a II-a, tot țarina fiind cea care a aranjat căsătoria dintre Constantin și Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld..

Pentru ca proiecția să aibă succes, toate Marile Puteri ar fi trebuit să fie de acord cu el, iar țarina a început să își pregătească aliații.

În mai 1780, Ecaterina cea Mare a organizat o întâlnire secretă cu Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, la Moghilev, în Belarusul de astăzi, urmată de mai multe scrisori, începând din septembrie 1781, între țarina Ecaterina cea Mare și Împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au formalizat Alianța austro-rusă în 1781.

În 1787 este aranjată o nouă întâlnire a celor doi mari monarhi în Crimeea și în scurt timp ambele țări au declarat război Imperiului Otoman, dar moartea împăratului Iosif în 1790 a încheiat definitiv proiectul grecesc gândit de Grigori Potemkin și Ecaterina cea Mare, care a rămas doar pe hârtie.

Cel mai important punct al planului era accesul liber al Rusiei la Marea Mediterană prin Bosfor.

Grigori Potemkin
Marele Duce Constantin
Planul țarinei Ecaterina
Ecaterina cea Mare

Partea care privește direct teritoriile locuite de români este cea a proiectului unui stat unitar care ar fi cuprins Moldova, Țara Românească și Basarabia și care ar fi urmat să fie numit Dacia, un teritoriu tampon care, conform proiectului, ar fi fost condus de prințul Potemkin.

Referitor la recrearea unui nou Regat al Daciei, în secolul al XVIII-lea, au existat două proiecte: unul particular și altul de stat.

Primul proiect — particular (poate fi numit antiohian), a aparținut lui Antioh D. Cantemir ( 1709-1744), fiului domnitorului Moldoveii, Dimitrie Cantemir, (scrie Vitalie Pastuh-Cubolteanu în publicația https://psihologiesociala.wordpress.com.).

După nereușita campaniei  militare  de la Prut din 1711, când oastea otomană a biruit unitățile militare ale împăratului Rusiei Petru I și ale Moldovei,domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir, a fost nevoit să se refugieze cu familia și apropiații în Rusia.

E interesant și modul cum l-a prelucrat Petru I pe domnitorul Dimitrie Cantemir, înainte de începerea acestui război cu turcii prost pregătit

Petru I l-a convins pe învățatul cărturar, D.Cantemir, asigurțndu-l că: ”в сей войне никакого властолюбия и распространения областей своих и какого-либо обогащения не желаем, ибо и своих древних и от непрятелей завоеванных земель и городов и сокровищ по Божьей милости имеем” (”în acest război nicio ahtiere după putere și nicio lărgire a ținuturilor mele și niciun fel de îmbogățire nu dorim, deoarece și pământuri strămoșești și de la inamici cucerite pământuri și  orașe și bogății, din mila Domnului, avem”.

După pierderea bătăliei, a urmat imediat expatrierea forțată a  familiei  Cantemir —  mezinul Antioh avea doi anișori. Antioh D. Cantemir s-a manifestat cu o precocitate genială.

Mulți cercetători ruși consideră că tânărul prinț îl întrecea pe tatăl săuca statură intelectuală. Într-adevăr, tânărul Cantemir cunoștea limbile turcă, greacă, rusă, latină, engleză și franceză. El a înnoit limba literară rusă, fiind  considerat unul dintre ”părinții clasicismului rus”.De asemenea a publicat fabule, satire, epigrame, a făcut traduceri, s-a preocupat de algebră.

La o vârstă foarte tânără, Antioh Cantemir a fost numit ambasador al Rusiei la Londra și Paris.

Agenților secreți ai guvernului rus nu le-a scăpat preocuparea ambasadorului, prințului Antioh Dimitrievici Cantemir de formare a unui nou Regat al Daciei, care ar fi inclus Transivania, Țara Moldovei și  Valahia.

Tronul de rege al proiectatului regat era dorit de fiul domnitorului Moldovei, cneazul Antioh D.Cantemir.

Proiectul lui a fost descoperit ulterior în arhive de către celebrul autor de romane istorice, Valentin Pikuly și descris în captivantul său roman ”Perom i șpagoi”  (”Cu pana și cu spada”).

V.Pikuly a redat ultimele zile ale lui Antioh Dimitrievici Cantemir, când, din senin, prințul s-a îmbolnăvit ”de stomac”, stingându-se rapid.

El a murit la vârsta de 34 de ani., iar prezentarea semnelor exterioare ale bolii sugerau o verosimilă otrăvire acută…

Ce țări puteau avea interesul anihilării prințului Cantemir ? Ale cui interese hrăpărețe aveau să fie lezate de întemeierea Regatului Daciei? Ale rușilor? Dar ei puteau pur și simplu să-l recheme din funcția de ambasador.

Rămân sub bănuială turcii (suzeranii Moldovei) și austriecii (suzeranii Transilvaniei)… Principatele Române erau sub amenințarea unor noi rapturi de către expansionismul statelor vecine, în legătură cu intenția  de a  răscroi Europa de Sud-Est.

Să ne aducem aminte că, la Congresul Internațional de la Karlovitz (1698-1699), după războiul austro-turc, Polonia se străduia să înglobeze Moldova, iar Austria poftea Valahia. Ceva nu a mers, astfel încât poftele polonezilor și ale Habsburgilor au  rămas  nesatisfăcute de Tratatul de pace de la Karlovitz.

Dar cine putea garanta atunci  că vecinii nu o să mai dorească pământurile românești?!

Nu se poate, totuși, exclude nici mâna rușilor: realizarea proiectului antiohian i-ar fi pus în situație de  confruntare cu puternicul aliat austriac din războaiele antiotomane.  Rușii aveau nevoie ca de aer de aliațul militar  habsburgic!

Al doilea proiect dacic — cel  oficial rusesc. 

Desigur, proiectul  Regatului Daciei  nu era un cadou oferit românilor din mărinimie. Semnificația  proiectului rusesc de formare a Regatului Dacia poate fi înțeleasă din descrierea de sinteză a politicii externe a țarismului rus, făcută de către sociologul german, F.Engels: ”…metropola întregii lumi ortodoxe, orașul deja a cărui denumire rusească Constantinopol-Țarigrad servește ca expresie a dominației asupra Orientului și a acelei autorități, cu care este înzestrat stăpânitorul în ochii creștinilor orientali (…) era  o pradă militară de neegalat  în toată Europa. (…).

Însă Țarigradul, în calitate de cea de a treia capitală rusească, de rând cu Moscova și Petersburgul, includea în sine nu numai dominația spirituală asupra lumii creștine răsăritene, devenind o etapă decisivă în instalarea  dominației asupra Europei, ce ar fi însemnat dominația exclusivă asupra Mării Negre, Asiei Mici, peninsulei Balcanice. În acest caz, Marea Neagră se transforma în radă militară rusească, iar dominația asupra peninsulei Balcanice ar fi mutat hotarele Rusiei până la Marea Adriatică”.

Ideea ”Romei a treia” era altfel înțeleasă de conducerea Rusiei, care  înainte de  întemeierea orașului Petersburg de către Petru I, afirma necesitatea intrării Moscovei în succesiunea dominației imperiale mondiale a ”primei” Rome — capitala Imperiului Roman, a celei de a ”doua” Rome — a Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin, denumită inițial Noua Romă. Conducerea moscovită, declara de sute de ani : ”Moscva — Tretii Rim i Cetviortomu  ne bâvati!” (”Moscova este Roma a Treia, iar a Patra Romă nu va mai fi!”.

La 1781, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a semnat cu împăratul austriac Iosif al II-lea o convenție interstatală de formare a unei uniuni defensive îndreptate împotriva Imperiului Otoman.

În anul următor, țarina Ecaterina a II-a a expediat lui Iosif II o scrisoare confidențială, în care i-a comunicat intenția de întemeiere a unui stat nou — Regatului Dacia, care va include Moldova, Valahia și nordul Bulgariei.

Rege în Regatul Daciei a fost menit să fie cneazul rus, feld-mareșalul Grigorii Potemkin (amantul ei).

Tot în aceeași scrisoare, Ecaterina i-a împărtășit lui Iosif proiectul recreării Imperiului Grec (al Bizanțului), unde împărat urma să fie fi nepotul Ecaterinei, Constantin.

Principala țintă era ”Proiectul grecesc”, al recreerii Bizanțului, cu capitala la Constantinopol (care urma să fie  cucerit de ruși), Ecaterina II îi rezerva Bulgaria de sud și Macedonia.

Implicată în procesul de cucerire a Imperiului Otoman, Ecaterina II  i-a pus unui nepot de al ei numele Constantin (ca a împăratul roman Constantin cel Mare). Nepotul Constantin a fost crescut de o dădacă-grecoaică  șiera servit un valet grec.

Unii cercetători consideră că anul nașterii ”Proiectului grecesc” a fost 1780, alții — că acest proiect a fost gândit în 1779, autori fiind Ecaterina și cneazul Potemkin.

Planurile Ecaterinei „Imperiul grecesc” și ”Regatul Dacia” reflectau viziunea geopolitică a politicii orientale a Rusiei.

Regatul Daciei, cum scria Ecaterina, trebuia să joace rolul de stat-tampon între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic.

La Viena, deasemenea se lucra la apropierea de Rusia, în vederea alungării definitive a turcilor oprimatori din Europa și a reîmpărțirii teitoriului Europei de Sud-Est.

Contele Mazen  ( cavaler de Malta, care făcea serviciul militar în flota rusă, din 1770 avea gradul de contr-amiral)  a prezentat contelui Kaunitz, cancelar austriac o scrisoare cu șase variante de împărțire a teritoriilor ocupate de turci în Europa, în cazul dacă Turcia va fi biruită de armatele austriece și ruse.

Cacelarul Kaunitz a prezentat  scrisoarea respectivă împărătesei  Maria-Tereza ( pe 17 ianuarie 1772).

Varianta nr.1 a planului lui Mazen de reîmpărțire, includea  prevederea că Austriei îi vor reveni Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia până la mare, iar partea rămasă a Balcanilor,  Constantinopolul și Dardanelele vor fi ale Rusiei.

În varianta a patra a proiectului său, Mazen propunea ca Rusiei să-i fie date majoritatea teritoriilor din stânga Dunării, litoralul Mării Negre.

Austria ar fi luat Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria, Herțegvina. Moreea ar fi devenit teritoriu pentru crearea unui stat independent sub mâna hertz-herțogului austriac.

În  altă variantă de reîmpărțire, Mazen propunea ca Prusia să fie neutralizată cu obținerea unor teritorii în Polonia, iar Polonia, simultan să fie compensată  cu  teritoriiile  principatelor Dunărene.

Împărăteasa Maria-Tereza nici nu avrut să audă de variantele propuse de Mazen. După decesul împărătesei, noul stăpân, împăratul Iosif II, primise propunerea Ecaterinei despre ”Proiectul grecesc” și ”Proiectul Regatului Daciei”, i-a răspuns  afirmativ, cu precizarea:

Cât privește crearea noului regat Dacia cu religie de stat grecească (adică ortodoxă — n.n.)  și confirmarea ca împărat al imperiului grecesc pe nepotul dumneavoastră Constantin, doar mersul războiului  va hotărî totul…”.

În schimb, pentru Austria, Iosif dorea: Cetatea Hotinului cu împrejurimile, Valahia Mică (adică Oltenia), Belgradul, Orșova, Vidinul, Dalmația cu teritoriile turcești și cu teritoriile venețiene. Republica Venețiană urma să fie compensată cu insula Creta și niște teritorii din Grecia continentală.

Ecaterina a II -a comandase medalia militară  ”Pentru victoria asupra Imperiului Otoman”. Însă pentru popor și pentru țările străine, războaiele ruso-turce vor fi prezentate ca războaie de eliberare.

”Spasiom bratiev-slavean” (Să salvăm pe frații slavi!”,  ”Daioși crest na sveatoi Sofii” (”Să instalăm crucea pe catedrala de la Constantinopol!)

Scriitorul F.Dostoevski, în secolul al XIX-lea,  avea să scrie: ”Mai devreme sau mai târziu, Constantinopolul trebuie să fie al nostru!”.

Dacă proiectul renașterii Imperiului Bizantin cu împărat rus și a Regatului Daciei, avândul ca rege pe Gr.Potiomkin erau proiecte pur imperiale ale Rusiei (care aveau formal independența însă de facto erau protectorate rusești), împăratul habsburgic Iosif II și cancelarul său Kaunitz pot fi considerați coautori ai reîmpărțirii geopolitice a Balcanilor, în aceeași măsură ca Ecaterina II.

O întrebare din domeniul relațiilor austro-ruse: de ce ofițerul rus, nobilul erudit, scritor și traducător român, Ioan Cantacuzino, a plecat pe perioada războilui ruso-turc din anii 1787-1791, din Rusia la Viena?

  Oare aflarea contelui I.Cantacuzino la Viena, nu a fost legată de asigurarea implementării  ”Proiectului grecesc” și a ”Proiectului Regatului Dacia”?

  Răspunsul ar putea fi găsit în arhivele Ministerului de Externe al  Rusiei.

CITIȚI ȘI:

 

17/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Clubul Izborsk și Planul de împărțire a Europei de Est între Germania și Rusia

 

 

map-europe-1

 

 

Clubul Izborsk (Изборский клуб) a fost fondat în septembrie 2012, în oraşul Izborsk din Regiunea Pskov din Rusia, scrie  site-ul oficial al clubului.

Datele oficiale ale Serviciului Fiscal al Federaţiei Ruse,  arată însă că Societatea Necomercială Autonomă Clubul Izborsk a fost înregistrată la începutul anului 2013.

Societatea are reşedinţa fiscală în Moscova, într-un apartament de pe Bulevardul Frunze, vis-a-vis de renumitul Gorky Parc din centrul Moscovei, la jumătate de oră de mers pe jos de la Kremlin.

Potrivit site-ului său oficial, iniţiatorii clubului au fost mai mulţi politicieni, gânditori şi activişti civici cu viziuni „statalo-patriotice”, la care vom reveni ulterior. Printre scopurile principale declarate al clubului se numără crearea şi oferirea puterii şi opiniei publice din Rusia rapoartelor analitice, îndreptate spre formarea unei politici înnoite de orientare patriotică în toate sferele vieţii naţionale.

De asemenea, membrii clubului îşi propun să fie activi şi în regiunile Rusiei dar şi în străinătate şi să construiască cuiburi de intelectuali de stânga sub umbrela Clubului Izborsk.

Un alt scop important al clubului e formarea unei noi agende a mass-mediei ruseşti, pe care experţii clubului o văd ca fiind acaparată de forţe ostile Rusiei, „apărute în urma decăderii morale şi ideologice a societăţii liberale, care încearcă să controleze cele mai importante surse media federale electronice, dar şi cele tipărite”.

Încă un scop major al clubului e facilitarea formării unei coaliţii puternice politico-idiologice de patrioţi-statalişti, care să se opună manipulării, ,,realizare în politica rusă de centrele de influenţă străine şi de «coloana a cincea» din interiorul ţării.

Cu toate acestea, din informaţiile găsite în celebra scurgere de informaţii Dark side of Kremlin, reiese că reprezentanţii clubului se autocaracterizează ca latura ultraconservatoare de suporteri a lui Putin şi folosesc, în discuţii private, noţiunea de „club neoficial al preşedintelui Putin”.

Narativele Clubul Izborsk se preocupă cu elaborarea unei noi doctrine ruse, care să fie şi mai conservatoarea, izolaţionistă, bazată pe o contopire de valorile pravoslavnice şi cele sovietice.

 Totodată, experţii clubului declară că luptă cu propaganda anti rusească şi cu rusofobia. În opinia lor, Occidentul desfăşoară un război hibrid împotriva Rusiei, pentru a o îngenunchea politic şi economic, dar şi pentru a-i distruge valorile. Materialele clubului abundă în critici la adresa Occidentului, care este demonizat şi prezentat exclusiv în lumină proastă. Preponderent SUA este văzută ca sursa tuturor relelor, iar UE ca sora mai mică, aburită de valori liberale false, decadente.

Clubul încearcă nu doar să redreseze ideea naţională rusă, ci şi să o exporte în Vest, infectând cu valorile sale ţările din Europa. Aceştia consideră că Europa trebuie convertită la valorile împărtăşite de membrii clubului.

Uneori, ideile clubului se bat cap în cap. De exemplu experţii clubului sunt cei care au introdus termenul de socialism ortodox, în încercarea de a uni cei doi piloni de bază a ideologiei lor – ortodoxia şi nostalgia faţă de URSS.

Per ansamblu, ideile clubului sunt învăluite într-un misticism, aceştia des apelează la narative religioase (ca lupta dintre bine şi rău) în locul argumentelor logice. Ideologia Clubul Izborsk se poziţionează ca unul de orientare social-conservatoare şi se vrea a fi un liant între toate curentele a stataliştilor ruşi (de la socialişti şi patrioţi sovietici până la monarhişti şi conservatori ortodocşi).

Clubul Izborsk concurează cu toate celelalte institute de analiză şi cluburi de experţi, pe care membrii clubului le numesc ,,liberale”, şi care asigură suportul politicii oficiale ale Federaţiei Ruse.

  Practic, ce face clubul Izborsk este să unească naţionalismul şi comunismul, în ceea ce numesc ei naţional-conservatorism.

Astfel, Izboskul se vrea laboratorul unui nou proiect de ţară pentru Rusia, unul care să unească ideea eurasiatică a lui Dughin cu refacerea URSS-ului şi ortodoxia. Economistul şi cercetătorul rus Boris Korneiciuc a identificat trei piloni pe care se bazează, aşa cum o numeşte el, doctrina Izborks: Naţionalismul etnic baza pe principiul rusofobiei (în cuvinte simple, rusofobia promovează ideea că străinii, în special vesticii, îi urăsc pe ruşi şi, deci, vor să subjuge Rusia.

Practic, eticheta de rusofob este atribuită oricărui individ/stat/naţiune etc. care nu este de acord cu poziţia Rusiei. În realitatea socio-politică din Rusia lui Putin, eticheta de rusofob este aproape la fel de puternică ca cea de fascist – n.r.).  

Oficial, experţii clubului militează pentru introducerea unei ideologii de stat, modificarea Constituţiei şi organizarea statului pe principiul unui califat ortodox. Autorul citat, însă, notează faptul că în interiorul clubului acest principiu nu este împărtăşit de toţi, întrucât unii membri sunt musulmani, iar alţii socialişti (deci, atei).  

Al treilea pilon, însă, îi uneşte pe toţi: atitudinea negativă faţă de valorile democratice şi cele ale drepturilor omului.

Aceştia consideră că idealurile naţionale, propuse tot de ei, trebuie introduse prin forţa, până nu vor fi acceptate. În concluzie, putem afirma că doctrina Izborsk e una ultra-conservativă, care, chiar şi după aproape două decenii de regimul Putin reprezintă un segment marginal al societăţii ruse.

Cu toate acestea, trebuie recunoscut că ideile membrilor clubului produc rumori în societatea rusă, mai ales în condiţiile în care clubul uneşte gânditori care sunt figuri publice cunoscute şi care mai au la dispoziţie şi un întreg arsenal mediatic.

De exemplu, inginerul american de origine rusă Robert Zubrin, îi numeşte pe experţii clubului filozofi bolnavi, care îşi împroşcă ideologia veninoasă fascistă asupra figurilor aflate la putere în Kremlin şi împing lumea în pragul unui război. Membrii Clubului Izborsk în Siria, 2013.

Maxim Şevcenko, Alexandr Prohanov şi Mihail Leontiev. Constatăm deci că experţii clubului au legături incontestabile cu regimul de la Moscova şi cu toate acestea îşi permit să critice politica Kremlinului şi chiar pe însuşi Putin (ceea ce nu-şi permite opoziţia sistemică din Rusia, de exemplu).

Prin urmare, se ridică întrebarea de ce Kremlinul tolerează acest club?

Nu avem un răspuns cert la această întrebare, însă o ipoteză lansată de jurnalista americană Natașa Bluth pare plauzibilă: Kremlinul are nevoie de acest club pentru că aceştia au un inamic comun în faţa susţinătorilor apropierii Rusiei de Vest, adică a aşa-numitor liberali, şi pentru că pe fundalul ideologiei extremiste a experţilor de la Izborsk, regimul lui Putin poate fi catalogat drept centrist.

Foto: Harta răspândirii filialelor Clubului Izborsk. Albastru închis reprezintă regiunile în care activează filialele clubului (adev.ro/q5u1ls)

 Clubul Izborsk  are filiale în Letonia, Republica Moldova, teritoriile ocupate din Ucraina şi în mai multe regiuni din Rusia. Harta Clubului Izborsk. Albastru închis reprezintă regiunile în care activează filialele clubului De asemenea, clubul organizează şi diferite evenimente în străinătate scrie http://ttolk.ru.

De exemplu, aceştia au realizat o masă rotundă în Brazilia, menit să tatoneze terenul unei viitoare colaborări cu elitele intelectuale ruse şi cele din statele Americii Latine. Fapt care merită menţionat e că de organizarea propriu zisă sa ocupat o structură a ministerului rus de externe Serviciul rus al Păcii.

Clubul Izborsk a mai organizat evenimente similare în regiunile ocupate din Ucraina.

Clubul Izborsk este de părere că  a viitoarele acțiuni comune ale  Rusiei și a Germaniei îi va permite acesteia din urmă să anexeze teritoriile pierdute în timpul celui de-al doilea război mondial: Sudetenland, Silezia, Prusia de Est.

La rândul lor, Polonia, Ungaria și România  vor recupera  Bucovina, Galizia și Volhynia de la Ucraina. Lituania ar fi împărțită în două de Germania și Polonia. Rusia va  primi înapoi Baltica, Novorossiya și Transnistria și, de asemenea, va institui un protectorat peste Belarus. Totodată Germania va oferi Rusiei bani pentru o nouă industrializare.

Așa își imaginează  Izborsky Club noua lume a Europei de Est.

„Cum va putea fi  reorganizată întreaga lume?”

„ Soft powerul  Kremlinului se bazează, printre altele, pe analizele „Clubui Izborsk”. Șeful acestuia, Alexandr Prohanov, este un obișnuit al mass mediei federale, iar un membru proeminent al clubului, Serghei Glaziev, este un asistent al președintelui Federației Ruse.

Izborsk Club  își desfășoară activitățile nu numai pe teritoriul Rusiei, ci și în străinătate. Membrii acestuia operează în R.Moldova, Moldovei și  în statele baltice, iar planurile lor includ și o prezență extinsă în Europa.

În primul număr al revistei cu același nume din 2017, Alexander Gaponenko, președintele filialei baltice a clubului Izborsk, a lansat conceptul de „aranjament” al Europei de Est.  El este doctor în economie, director al Institutului de Studii Europene și profesor de onoare al Academiei Internaționale Baltice.

Articolul lui Gaponenko este intitulat „Europa de Est ca câmp de luptă între Rusia și anglo-saxoni” (revista pdf).

Articolul reflectă vechiul vis al eurasienilor ruși și al „noii dreapte” privind o strânsă alianță între Germania și Rusia, care să se opună lumii anglo-saxonilor (Marea Britanie și Statele Unite) în conformitate cu conceptul Nomosul Pământului vs. Nomosul Mării.

Iată mai jos câteva fragmente dintr-un articol care redă câteva din analizele acestui grup de politologi și geopoliticieni: 

„În cazul dezvoltării ulterioare a conflictului etnic în Ucraina, Polonia va începe o acțiune de recuperare forțată a pământurilor foștilor proprietari din Galicia și Volînia, apoi le va coloniza .

Guvernul polonez nu va pretinde în ptima fază retrocedarea acestor teritorii.. Cel mai probabil, ca răspuns la colonizarea economică în regiunile respective   vor începe acțiuni  militare împotriva coloniștilor polonezi, ceea ce va permite Varșoviei să trimită trupe pentru a opri violențele în Galicia și Volînia, este puțin probabil ca aceste trupe să fie retrase în scurt timp, fiind posibilă transformarea conflictului într-o operațiune militară pe scară largă între Polonia și Ucraina.

(Harta așezării românilor pe teritoriul Moldovei și Ucrainei în 1940)

carte-română

Pe lângă Polonia, România și Ungaria pot face și ele cereri împotriva unei Ucraine slăbite. Deja, Adunarea românilor din Bucovina a făcut apel la președintele Ucrainei, cu o cerere de a acorda pentru regiunea Cernăuți în care trăiește o  populație  compactă de  români, un statut de autonomie teritorială.
Budapesta și Bucureștiul eliberează masiv pașapoarte pentru membrii diasporei lor din Ucraina.

În cazul slăbirii puterii centrale în Ucraina, nu este exclusă posibilitatea introducerii trupelor române în Basarabia și Bucovina de Nord și a trupelor maghiare în Transcarpatia „pentru a asigura siguranța” conaționalilor lor, iar retragerea acestor trupe va fi foarte problematică.

Cu toate acestea, rolul principal în dezvoltarea evenimentelor din Europa de Est îl va juca nu Polonia, ci Germania. 

Zeci de organizații de germani și succesorii lor deportați după război există de mult timp în Germania, iar aceștia sunt pregătiți să  emită pretenții  materiale și teritoriale împotriva Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Lituaniei (regiunii Klaipeda) și Rusiei (regiunii Kaliningrad), precum și  recompense materiale de la  Letonia și Estonia pentru deportările populației germane.

Până în prezent, guvernul Merkel a blocat efectiv aceste cereri, dar este puțin probabil ca acest guvern să dureze mult după criza refugiaților.

În Germania, se poate constata o creștere a influenței partidelor naționaliste de dreapta care ar face posibilă o creștere accentuată a sentimentelor revanșarde și o sporire a interesului Germaniei pentru teritoriile care i-au aparținut în trecut

map-europe-2

  Dacă Varșovia va lua măsuri practice pentru redobândirea Volîniei și Galiziei, Germania poate cere restituirea Pomeraniei, Sileziei, Prusiei de Est și Sudetenlandului.

O confruntare militară directă între Germania și Polonia este  greu de presupus , dar relațiile politice dintre țări se vor deteriora vizibil. În aceste condiții, întregul echilibru al puterii în Europa de Est va fi dereglat. 

Ca o pârghie de presiune asupra Republicii Cehe și Slovaciei în cazul unor revendicări  teritoriale, viitorul guvern german poate folosi Ungaria, care este, de asemenea, interesată să-și crească teritoriile în detrimentul Ucrainei (în Transcarpatia). În aceste condiții, Ungaria va încerca să recâștige teritoriile în care care ungurii trăiesc în România (Transilvania de Nord) și în sudul Slovaciei.

Rolul  Germaniei în Europa de Est este limitat datorită  faptului că are încă statutul unei puteri care a pierdut în cel de-al doilea război mondial și are restrânsă  libertatea sa de acțiune. Activitatea politică în Europa de Est este dominată de Statele Unite, Marea Britanie și Rusia. Rolul Marii Britanii în această regiune va scădea după retragerea sa din Uniunea Europeană și slăbirea posibilităților sale de presiune prin Bruxelles asupra Germaniei.

Statele Unite își slăbesc prezența militară în Europa, în special în Germania, din cauza problemelor economice și a nevoii de concentrare asupra Asiei de Sud-Est, în care rolul RPChineze crește.

Pentru a-și păstra influența în Europa, anglo-saxonii au început să stimuleze  haosul în Germania și în țările asociate acesteia, direcționând către ele  un flux de migranți din Africa de Nord și Asia.

Judecând după felul cum, după ce și-a asigurat consimțământul URSS, RFG s-a unit ușor cu RDG, rolul Rusiei în acest triunghi de forțe pare a fi decisiv.

Este foarte posibil ca Rusia să nu se opună oficial cerințelor Berlinului față de Varșovia în privința retrocedării   Pomeraniei, Sileziei și părții   poloneze a Prusiei de Est.

În schimbul acestui lucru, Germania și Rusia vor da consimțământul  pentru întoarcerea regiunilor  estice din Ucraina la Polonia.

Europe_2.indd

Este posibil ca Berlinul și Varșovia să fie de acord și cu privire la împărțirea Lituaniei și ca regiunea Vilna va fi returnată în Polonia, regiunea Memel în Germania. 

Vilnius va fi obligat să continue o politică prietenoasă față de Rusia în fața amenințării combinate germano-poloneze. 

În schimbul acordului de a revizui frontierele estice ale Germaniei în detrimentul Poloniei și granițelor estice ale Poloniei în detrimentul Ucrainei și Lituaniei, Rusia ar putea pretinde dreptul de a anexa teritoriile ucrainene și moldovenești locuite de ruși – „Novorossiya” și Transnistria. 

Apoi, influența „occidentalilor” din Kiev va slăbi, iar restul Ucrainei se va transforma într-un stat prietenos cu Rusia. Această mică Rusie nu va mai include Volînia și Galiția.

După toate aceste schimbări, schimbările posibile, Moldova va avea de ales: să se transforme într-un stat independent prietenos cu Rusia sau să fie anexată României ca provincie.

Este puțin probabil ca problema să se ajungă în punctul în care germanii cer compensații teritoriale  Letoniei și Estoniei, dar pot fi prezentate cereri de compensare pentru bunurile pierdute.

Rusia, împreună cu Germania, în aceste condiții, vor putea rezolva problema încetării discriminării în aceste țări a  populației ruse.

Dacă ar ajunge la un acord cu Rusia privind reorganizarea teritorială a Europei de Est, Germania ar scăpa  de controlul politic al  Statelor Unite și și-ar recupera statutul de mare putere.

Pentru ea, acesta ar fi un câștig mai important decât achizițiile teritoriale și compensațiile materiale. Principalul domeniu de acțiune pentru Germania poate deveni apoi Uniunea Europeană, în care țările din Europa de Est controlate de ea vor rămâne – Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, România.

Rezolvarea conflictelor etnice din aceste țări va deveni o problemă pentru Germania.

Europe_3.indd

În cazul unui acord cu Germania, Rusia ar câștiga controlul asupra țărilor baltice, Novorossiei, Moldovei și Ucrainei. De asemenea, își consolidează influența asupra Belarusului,  scutind această țară  de amenințarea unor tulbrări sociale și de răsturnarea guvernului, cum a fost în cazul Ucrainei fenomenul Maidan.

Rusia va scapă complet de presiunea anglo-saxonilor prin țările est-europene. În plan economic, Rusia va primi sprijin economic din partea Germaniei.

Astfel, se creează o centură de securitate externă pentru Rusia „.

( Notă: Fanteziile conservatorilor imperiali ruși și planuri precum cele ale Clubului Izborsk,  pot doar să conducă  la o alianță și mai strânsă a țărilor din Europa Centrală și de Est în cadrul NATO și UE, care reprezintă pur și simplu garanția existenței lor, permițând  Statelor Unite  să justifice instalarea pe aceste teritorii a unor baze militare ).
 

24/07/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Câţi dintre tineri știu că Lenin a fost un criminal ?

Imagini pentru lenin photos

Să știe și tinerii: Lenin a fost un geniu criminal monstruos

 

 „… ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în „cercurile elitiste”, poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin. Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia părintele căreia s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană.

I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război, dar mite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni. 

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin,, care spuneau:

„Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”.

Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.

Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere. 

Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism. Generalul Erich von Ludendorff, şeful Statului Major German avea să scrie:

„Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor. 

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor. Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi.

Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune. 

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova. 

Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.

Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!” 

Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate. Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei.

Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

Lenin ne mai era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, preîntâmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc. 

„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”.

În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192). 

A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov.

A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.

Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: Я русский бы выучил тoлькo за то, что им разговаривал Ленин» – Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce Lenin a vorbit ”), Lenin îi ura pe ruşi. 

Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau nerusi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

V. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere în ruşi.

După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin:

„Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.” 

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.

Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al URSS între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ș.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că nu erau ruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin. 

La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează:

„Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”.

Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”. 

Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni.

Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS. 

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte.

El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”. Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul.

Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasa indicaţie: „Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”.

Sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304). La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.

La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare – pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România. 

În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori (Dicționar enciclopedic, Granat, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „erou penal și tatăl bandiților”).

Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de „scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia „…cred că sunt creierul naţiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecţiile ei” (pag. 393).

El afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”.

Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Șaliapin, Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu prefața de A. Pleşu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine – decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului. 

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. A fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, „mergeam la teatru şi plecam după primul act”.

Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă:

„Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.

Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful GPU incluzând în ele toată elita societăţii ruse. Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţământ, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sunt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurând dictatura unui singur partid, cel bolşevic. Tot el creează CEKA, cu puteri nelimitate. CEKA era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: „Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte –împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât şi am aruncat-o în lada de gunoi”.

Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CEKA rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”. 

Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic:

„Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica: „Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”.

La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic „arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curând pentru că el „şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”.

Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări.

Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”. Dar încă în timpul vieţii sale, atât el, cât şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc. 

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze. 

Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea „a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”.

Pentru că ridicarea statuiilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski:

„Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tâlharilor”.

Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi „sabotori”, care întârziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.

Pe urmă a mers totul mai bine: de „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roșie: „Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: „Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta şi dânsul cum arată comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comuniştii ştiu doar să mintă convingător.

Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist” )

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menţiona cu ironie: „E de ajuns să te uiţi la Krupskaia, ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a şi căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanţii sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), deşi creierul la moartea lui în urma bolii era „cât o nucă”. Şi nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers.

Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniştii. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” şi luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru nişte indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluţiei este morală”, (citat din V.I.Lenin), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Iar comuniştii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere şi pentru crimele lui. Care sunt enorme.

Revoluţiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca şi cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învăţături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

Dacă doreşti să ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva şi acel ceva va fi al tău!

În numele viitorului luminos – să împuşcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morţilor” (Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!

Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919:

„Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”). Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această ţară şi pentru ţările peste care acest vast imperiu s-a lăţit sau a venit în atingere.

El a aruncat dezvoltarea acestei ţări, dar şi a ţărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

•  autor: Nicolae Dabija

Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comună Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003). 

08/10/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: