CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prime concluzii privitoare la referendumul din Catalonia. Noua Europă şi Catalonia. VIDEO

 

 

 

 

 

Hărţile Cataloniei şi „ţinutului secuiesc”

 

Liderul Catalan, Carles Puigdemont declară că s-a obținut independența Cataloniei la „referendum”. (BBC, 1 oct. 2017) 

Asemănări și diferențe cu România – așa zisul Ținut secuiesc

Problema de fond este natura națiunii și a statului construit pe aceasta: demotic (organic) la romani, lateral (de sus în jos) la spanioli.

Modul cum s-a clădit o națiune este de importanță strategică pentru stabilitatea ei în timp (Smith).

Oricât de mult ar defila Orban prin Transilvania cu clerul maghiar, nu va reuși să construiască aceeași relație pe care au avut-o voievozii cu răzeșii.

Prime concluzii privind evenimentul

Sărăcia nu este bun predictor al secesionismului (regiunea catalană e a 3-a cea mai bogata din Spania – Cotidianul , 30 sept. 2017), cum încearcă să acrediteze liderii UDMR și analiștii de serviciu ai federalizării României.

Autonomia lărgită nu este garant al stabilității statului, Catalonia având autonomie de la integrarea sa în regatul spaniol, in sec. XV, cu excepția regimului franchist.

Au avut atâta libertate încât au reușit să-și îndatoreze „țara” cu 120% din PIB (PIB-ul Cataloniei, Peiu, sept. 2017).

Etnic

Spania nu este un stat omogen etnic.

Catalana e limba romanică, dar e mai apropiată de franceză, decât de spaniolă (Orbilat.com).

Maghiarofonii se înrudesc îndeaproape cu noi, chiar dacă au origini foarte diferite (sunt asiatici la origine).

Nu puține sunt sursele care demonstrează că o buna parte din satele secuiești mai erau românești în sec. XVIII.

Astfel, între 1700 și 1850, în multe din comunele recenzate din Covasna populația ortodoxă și greco-catolică, deci românească, a scăzut cu peste 50%, chiar dacă, numeric, românii au înregistrat concentrări în alte localități (vezi de pildă anexele din Lăcătușu, 2008).

De altfel, în cei 1000 de ani de conviețuire cu noi, chiar dacă au căutat mereu să se separe de „vlahii împuțiți” (Dan Tănasa, 14 mai 2014), prin confiscarea drepturilor la viață publică a românilor („tolerați” în propria țară, Transilvania), profilul genetic al ungurilor s-a apropiat tot mai mult de al noastru (vezi Csányi, E. Bogácsi-Szabó et. all).

(Și nu-mi spuneți că practică eugenia decât dacă vă asumați riscul de a vă certa bunul simț și cu nenumărate studii de genetica populațiilor recente privind înrudirea națiunilor europene de azi!)

Națiunea română este demotică, etapă a evoluției naturale a poporului, nu „laterală” (Smith), construită prin comandă birocratic-aristocratică ca cea spaniolă, și aceasta încă mai este baza statului român, dimpreună cu Biserica.

Din păcate, tocmai aceste fundamente sunt avid subminate chiar de stat prin programa școlară neutră sau antinațională, de discursul ateizant al unor ong-uri susținute de stat, de intelectuali a căror vizibilitate cu bani publici se ține.

După aceea vine propaganda iredentist șovină, nu numai cea directă, a statului vecin, cât a unor structuri județene care fac politică pe banii contribuabilului român.

Cu alte cuvinte, efortul autonomist maghiar ar urma să se desfășoare într-un spațiu a cărei unitate este organică, nu un precipitat politic, de sus in jos.

Transilvanismul la români este un moft, periculos, dar marginal în raport cu ideea de stat și de țară.

Termenul țăran reprezintă esența noțiunilor de națiune și de stat la români.

Când conducătorii vor înțelege acest lucru, vom ajunge departe. Departe. Să revenim.

Propaganda nefericită distribuită prin „istorici români” superficiali și prin manuale complet scăpate de sub controlul ministerului educației încearcă să acrediteze ideea opusă, ca statalitatea românească e un construct, 2, un construct recent, 3 al unei populații inapte de astfel de organizare.

Istoric

Catalonia are tradiție istorică și politică separată de cea a Spaniei. Ea a fost independentă până pe la 1470, abia apoi a fost integrată în Imperiul spaniol (Britannica). Comunitatea politică este relativ recentă. La noi, nu e cazul.

Chiar și noțiunea de „scaun”, pentru structura politică a „secuilor” tot românească este, adică tot județ, scaun de judecată, moștenire directă de la romani. Autohtonia este cheia, mai exact conștiința acesteia.

Până la 1848, secuimea a fost deseori parte a efortului românesc antiotoman și împotriva grofilor.

De altfel, la Congresul Secuiesc din 1902, autoritățile de la Budapesta erau la modul cel mai serios îngrijorate de gravitarea economică a scaunelor secuiești spre Bacău și București.

Nu se mai învață aceste lucruri la școală, dar reflexul istoric nu se șterge chiar ușor (Centrul European de Studii …)

Politic

Catalonia are tradiția existenței statale diferite, în opoziție cu Spania.

Națiunea spaniolă este un construct politic si birocratic. Națiunea română este demotică, la origini o rețea de romanii populare, cum remarca Iorga.

Etnicitatea nu este o ștampilă și nici ideea de stat, de unde și frumoasa analiză a lui Iorga pe marginea ideii de domnie; domnul la români nu este un autocrat, ci domnul țăranilor, adică al locuitorilor țării.

Cel puțin așa a fost până la venirea fanarioților.

Oricât de mult se încearcă astăzi demantelarea acestui mental colectiv, epoca voievodală încă stă și astăzi de veghe statului, oricât de nemulțumiți am fi de el.

Problema este că statul român, îngăduind excesele autonomiste timp de aproape 30 de ani, pare să zvârle la coșul de gunoi aceasta cheie: a organicității statului, a caracterului demotic al națiunii prin autohtonie.

E complicat să ceri federalizare pentru secuii care nu prea există scriptic în mijlocul națiunii române omogene.

Ai de lucrat din greu la nivelul conștiinței naționale, și, oricât de indolente ar fi elitele și instituțiile românești responsabile, mai e de lucru. Poate că nu mult, dar mai este.

A doua problemă este însăși Uniunea Europeană, care prin programe și direcții de acțiune de tipul „Europa regiunilor” (organism consultativ stabilit în 1994) subminează însăși baza existenței sale: statul național.

Eurocrația și discursul universitar dominant au dislocat în ultimii 50 de ani statul și comunitatea națională înlocuindu-le cu „Europa regiunilor”: „un monstru în inima Europei” (P. Peiu, sept. 2017).

Primul „produs” a fost independența Padaniei din 1996, de către Liga Nordului din Italia (Cotidianul , 30 sept. 2017), aceeași care asmuțea italienii contra muncitorilor români.

S-a ignorat că modelul, federalismul marii națiuni germane nu este al mai multor națiuni, ci al landurilor, care vine din tradiția medievală a prinților cu pământurile lor, și de aici decurge, probabil, o bună parte din eroarea impunerii modelului întregii Europe.

De altfel, primarul Barcelonei tocmai a cerut sprijinul Comisiei UE pentru organizarea referendumului pentru independență (Agerpres, 28 sept 2017).

Așa a ajuns Europa la „etnoglobalizare”. Media neinformată și analiști comozi, de la noi și de aiurea, dau vina pe Kremlin pentru facturile etnice din Europa, dar uită ca ideologia corectitudinii politice , care a pus stăpânire pe universitățile lumii e principalul responsabil de fragmentarea și de slăbirea statului național.

Desigur, ca orice mare putere cu servicii foarte active, Rusia exploatează și va căuta să fructifice orice pare în avantajul său, în cazul de față slăbirea puterilor europene.

Economic

Maghiarii din România o duc bine acolo unde sunt integrați în societatea românească, acolo unde UDMR nu a reușit enclavizarea, în rest așa numitul „Ținut Secuiesc” este beneficiar net de la bugetul de stat (Petrișor Peiu, Ziare.com, 13 mai 2017).

Spectacolul se ține pe banii noștri. Dar statul ar trebui să se întrebe cât timp vom mai dori spectacol pe bani publici.

Cele două județe au nevoie rapidă de politici dedicate integrării nu segregării, pentru dezvoltare.

Unde „dezvoltare” înseamnă mai mult decât prosperitate materială (am văzut că nu e îndeajuns pentru Catalonia).

Înseamnă, repetăm, integrare. Nu asimilare, dar nici spectacol – comunitate inventată.

Centrul de orbitare al secuilor a fost Bacăul la începutul secolului XX, in plină dezvoltare a Imperiului austro-ungar, iar azi e Brașovul.

Catalanii orbitează și ei jurul Madridului: 38% din cheltuielile publice la nivelul Spaniei sunt ale regiunilor autonome, doar 18% fiind cheltuieli guvernamentale (The Economist, 24 nov. 2012).

Alte analize arată că Catalonia oferă cu aproape 10 miliarde de euro mai mult decât primește de la bugetul Spaniei (BBC, 1 oct.2017). Dar despre bani este vorba?

O națiune se ține cu redistribuirea veniturilor. Acesta nu este un motiv pentru ca Bucureștiul să se proclame republică independentă.

Media și școala

Trebuie spus că rareori beneficiile autonomiei pe criterii etnice ajung și la omul de rând. Mai degrabă servește intereselor unor baroni locali. Aceștia sunt interesați de enclavizarea etnică ca instrument de securizare a capitalizării veniturilor, ideal sub protecția ideologiilor la modă, în cazul nostru „protecția minorităților”.

Băncile locale spaniole, cajas, au devenit pușculițe ale partidelor locale, care au făcut ravagii în regiunile autonome prin proiecte imobiliare nesustenabile (The Economist, 24 nov. 2012).

Principalii vectori de inventare a unei comunități politice sunt media si școala, mai precis manipularea conștiințelor prin intermediul acestora.

Unii analiști compară monopolul formațiunii separatiste – Convergență și Uniune – asupra media și școlii cu situația din Venezuela (The Economist, 24 nov. 2012).

Energia dominantă difuzată în mase de acest mecanism pare a fi de factura „naționalismului resentimentar”, inapt să propună soluții dar potrivit pentru mobilizarea maselor. (idem.)

Este clar că „independența” este un balon ideologic: din circa 7 milioane de catalani, doar o treime declară că vorbesc catalana (Peiu, sept. 2017).

Nici că ar avea cine să se ocupe realmente de noua națiune. Principalul responsabil de discursul separatist, fostul „președinte” catalan Jordi Pujol a recunoscut că are venituri nedeclarate depuse în Elveția, iar membrii importanți ai familiei sale personale și politice au fost acuzați recent de mită. (The Economist, 23 aug. 2014)

Iată că ideologia denigrării națiunii și a comunității, corectitudinea politică, au rezultate palpabile. Dar până la responsabilizarea universităților și a curelelor lor de transmisie – politicienii, mai este cale lungă. Și pe acest drum ne putem întâlni oricând cu o Europă în haos.

Și totuși

Dacă Catalonia se va desprinde, probabil toată Spania va sucomba: cu unul dintre cele mai laxe regimuri federale, Spania nu va face față pretențiilor bascilor și Galiciei (The Economist, 15 nov. 2014), urmează Belgia, Marea Britanie, Italia. În felul acesta ne vom îndrepta spre un nou Ev Mediu în Europa, doar că necreștin.

Cu un ochi spre Transilvania

În ceea ce ne privește, indiferent de rezultatul referendumului din Catalonia, problema integrității teritoriale a României, care subîntinde și problema federalizării/regionalizării României, va fi pusă de vecinul de la Vest și de prietenii săi, prin puteri străine și prin agenții lor din țară, mereu.

A fost precedentul Kosovo, acum Ungaria pândește să-i pice un alt „precedent”, cel catalan, după ce a ratat Scoția.

Până la Kosovo a avut marota Tirolului din Italia.

România mereu se va bucura de „stimulentul” vreunui „precedent” atât timp cât nu va fi o țară puternică.

Astfel de pretenții nu se pot calma decât, paradoxal, cu putere, nu cu slăbiciune. Pentru că aceasta este natura statului vecin: expansionar.

Statul vecin nu va fi niciodată unul liniștit în raport cu vecinii, având mereu complexul imperiului de substituție (Iorga). Dar pentru aceasta este nevoie de lideri cu viziune, pentru care patriotismul și comunitatea românească nu îi încurcă.

Impresia mea este că principala problemă a României este instituționalizarea infantilismului geopolitic (vezi Mediafax, 2017), urmarea directă a tratării neserioase a istoriei și culturii naționale .

 

Radu Baltasiu este prof.univ.dr. la Universitatea București și Directorul Centrului European pentru Studii Etnice al Academiei Române.

 

Sursa:

http://radubaltasiu.blogspot.ro/prin Romanian Global News: Catalonia și Noua Europă

 

 

 

Anunțuri

03/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dacii liberi trăiesc în Ucraina. VIDEO

  

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

Transcarpatia (în ucraineană Закарпатська область) este o regiune din Ucraina. Capitala sa este oraşul Ujhorod.

Teritoriul Transcarpatiei actuale a făcut parte, până în 1918, din regatul Ungariei, care organizase în regiune comitatele Maramureş, Ugocea, Bereg şi Ung.

În 1918, delegaţii ale românilor din satele Maramureşului de Nord au participat la adunarea de la Alba Iulia cerând unirea întregului Maramureş cu Regatul României.

Rutenii majoritari au au cerut la 8 noiembrie 1918 la Prešov separarea de Ungaria.

În vreme ce consiliile întrunite în regiune reuşiseră să obţină o mai mare autonomie în cadrul statului maghiar, diaspora ruteană a cerut independenţa totală.

Un consiliu întrunit la Hust în aceeaşi lună s-a pronunţat în favoarea unificării teritoriului cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale, un stat cu existenţă temporară în 1918, care revendicase teritoriul.

Reanexată în 1919 de Republica Sovietică Ungară condusă de guvernarea comunistă a lui Kun Bela, regiunea a fost ocupată de România în timpul războiul româno-ungar din 1919,  care a predat teritoriul în august 1919 autorităţilor ungare reconstituite, după căderea guvernului bolşevic.

Odată cu declararea independenţei Cehoslovaciei, a apărut ideea intrării acestui teritoriu  în noul stat, care a fost acceptată la Conferinţa de Pace de la Paris.

România nu revendicase regiunea, Rusia era în mijlocul revoluţiei, Ungaria era un stat învins instabil, iar Republica Populară Ucraineană a fost considerată o construcţie neviabilă.

 După anexarea de către Germania în 1938 în urma Acordului de la München a mai multor teritorii cehoslovace şi în urma primului arbitraj de la Viena, în anul 1939, regiunea a primit o autonomie mai largă, iar Carpato-Ucraina şi-a declarat ca şi Slovacia independenţa.

(CITIŢI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/20/

statul-cu-cea-mai-scurta-existenta-din-istorie-carpato-ucraina)

Ungaria însă a ocupat-o total a doua zi, deşi arbitrajul îi acordase doar partea de sud-vest a acestui teritoriu.

În toamna lui 1944, trupe sovietice au pătruns în această regiune, iar autorităţile cehoslovace au revenit din exil la Hust pentru a reorganiza administraţia, însă sovieticii au organizat la rândul lor o administraţie paralelă cu sediul la Muncaci.

După luni de negocieri, delegaţia cehoslovacă a fost obligată să părăsească provincia în februarie 1945 şi, după ce a orchestrat o lovitură de stat la Praga, Uniunea Sovietică a anexat Transcarpatia şi a alipit-o la RSS Ucraineană.

În 1991, după destrămarea URSS, acest teritoriu care are o suprafaţă de 12.800 km² şi numără 1.252.300 de locuitori, a rămas în continuare în componenţa Ucrainei, cu reşedinţa la Ujhorod.

Românii locuiesc mai ales în partea de sud-est, cunoscută şi ca Maramureşul de Nord (raioanele Rahău şi Teceu), în acestă regiune fiind mult mai numeroşi cu secole în urmă, ceea ce se vede şi din numărul mare de toponime şi oronime româneşti rămase până în zilele noastre.

 
 Imagini pentru transcarpatia photos

 Dacii liberi există în Ucraina  

 

 

Pe granița de nord-vest a României, de-a lungul regiunii Transcarpatia se întinde o salbă de sate și comune românești cu specific maramureșean cu totul deosebite. Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României.

Teacevo corespondentul satului Teceu din România, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești, Plăiuț, comuna Vlădița sunt locuite aproape în exclusivitate de români.

 

Satele sunt vechi, atestate încă din secolul XIV.

Un lanț de perle românești la  margine de hotare ce adăpostește peste 40 de mii de suflete de maramureșeni trecuți cu vederea de strategia de politică externă a MAE din ultimii ani.

 

Oamenii sunt un exemplu de supraviețuire.

 

Au trecut peste ei mai multe imperii : Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungară, Cehoslovacia, URSS.

Mai nou se vorbește de o Euroregiune a Maramureșului.

 

 

 

Imagini pentru manastirea sf nicolae din apsa de jos photos

 

 

 

“În Apșa de Jos sunt moroșeni care vorbesc numai românește, nu ucraineană”, ne spune Ion Botoș, președintele Uniunii Regionale din Transcarpatia. Oamenii muncesc pe unde pot, în general în construcții. În străinătate sau în marile orașe din Ucraina.

Rusia plătește cel mai bine. Nu se poate trăi cu salariul de la stat. Gospodăriile moroșenilor întrec orice închipuire.

Casele mai vechi au câte două etaje și sunt împodobite cu flori, cele noi sunt adevărate palate cu zeci de camere. Cele vechi seamănă toate între ele pentru că nu au acoperiș. Parcă i-a lovit cubismul.

După război, pentru a asigura uniformitatea imperiului, autoritățile sovietice au interzis acoperișurile în unghi.

 

Biserici și morminte românești vechi de sute de ani

 

 

SANYO DIGITAL CAMERA

 

 

“Aci să odihnesc Petru Ivasco repausat in 19 Jan.1893 in etate de 72 de ani și soția Maria Dan repausată in 29 Nov. 1889 in etate de 61 ani. Fie-le țerina ușoară și amintirea binecuvântată !”, citim pe o piatră funerară din marmură neagră.

Cimitirele strămoșilor de pe culmi, legătura dintre viață și moarte au fost uitate. Morminte fără cruci sau ale căror inscripții au fost şterse de vremuri, biserici de lemn în stil maramureșean au fost construite pe culmi parcă pentru a veghea casele și gospodăriile locuitorilor.

Unele morminte sunt atât de bătrâne încât nimeni nu mai poate spune cui aparțin.

Mai multe cimitire au fost chiar nivelate, iar autoritățile au interzis înmormântările timp de 50 de ani. Cimitirele moderne au un aspect mai ciudat.

Pietre funerare din marmură neagră pe care sunt impresionate printr-o tehnică specială imaginile defuncților sunt la tot pasul. De când s-a rupt biserica ucraineană în trei, adventiștii și Martorii lui Iehova au profitat cel mai mult.

Templele lor se ridică pretutindeni ca ciupercile după ploaie.

Majoritatea bisericilor vechi  sunt din lemn. Monumentele de patrimoniu  construite în stil maramureșean sunt acum închise. 

Cea mai veche biserica de lemn din Apșa de Mijloc veghează satul de pe un deal încă de la 1428.

O altă bisericuță construită pe deal, poartă hramul Sfântului Nicolaie și datează din anul 1776.

 

 

 

Imagini pentru apsa de jos photos

 

 

 

Una din puținele biserici de lemn din Apșa de Jos la care se mai slujește a fost construită în 1561.

Vine un preot din România pentru a ține slujba. Biserica Mănășturel a fost construită pe locul unei mânăstiri cu hramul Sfântul Vasile care a existat încă din secolele 13-14.

În anul 1776, pe locul ei a fost ridicată biserica de lemn cu hramul Maicii Domnului.

O construcție de tip gotic. În 1941 un viscol i-a rupt turnul. Oamenii au refăcut-o cu eforturi proprii. Preoții români pot fi numărați pe degete.

Unul din ei, Sebastian a avut ceva probleme cu autoritățile și a fugit în Siberia.

Mai dă târcoale din când în când prin satele Transcarpatiei.

 

Vâltoarea

 

La fiecare sfârșit de săptămână, familile moroșenilor care nu sunt plecați la muncă se strâng la vâltoare. Este un obicei printre românii din Apșa să ia masa împreună.

Lângă vâltoare, bărbații pregătesc șașlâcul, pălincile și vodca, iar femeile salatele. Vâltoarea este o imensă mașină de spălat naturală.

Este folosită pentru a spăla lucruri grele ce nu pot fi curățate cu nimic altceva. Cergi grele din lână sau covoare.

Din când în când este folosită pentru relaxare. Apa de munte ce cade de la o înălțime de 2-3 metri îți face un masaj complet. Totul este să nu stai în gura jgheabului pentru că forța apei îți rupe carnea de pe oase.

 

Suflete și case de milioane

 

Vilele românilor de pe granița de nord cu Ucraina sunt impozante. Construite  din beton de cea mai bună calitate și cărămida groasă de un  un lat de palma, casele sunt făcute să dureze. “O ridic pentru a doua fată.

Prima s-a măritat. A terminat facultatea.”, spune un localnic. Moroșenii sunt oameni înstăriți și muncitori cu gospodării și case superbe.

E musai să își ridice casa cu cel puțin un etaj mai sus decât vecinul de peste drum. Unii dintre ei au câte 2-3 mașini.

Vilele noi sunt adevărate palate. Pot avea 30 sau chiar cu 50 de camere. “Să te uiți la suflete nu la case”, spune Ion Botoș.

Este aproape imposibil. Mischie și alți baroni pesediști ar păli de invidie dacă ar vedea palatele apșenilor.

Undeva, în drum spre Apșa de Mijloc, un localnic ne arată vila cunoscutului patron al Sportului Studențesc, Vasile Șiman.

“Noi nu ne vindem niciodată casele ! ”, ne spune Vasile cu mândrie.

Ucrainenii mai cârcotași spun că românii s-au îmbogățit din contrabandă cu metal peste graniță și cu altele, lemn, materiale de construcții, țigări.

În fața casei, mulți au depozite de materiale. Grămezi frumos ordonate de piatră din munte. Parcă sunt felii de pâine.

E folosită în construcții pentru decorațiuni interioare. Materiale de construcții sunt din belșug în această zonă. Granița este marcată pe marginea șoselei de câteva borne subțiri.

La nici 20 de metri Tisa și apoi, România. Profesorul Ion Vlad din satul Podișoru a predat la una din școlile românești, limba franceză. Acum e la pensie.

Trăiește într-o casă modestă, dar are pământ cât vezi cu ochii. Numai pomi fructiferi. “Numai din suc curat de mere “, ne spune el.

Pălinca are aromă de fagure de miere. Moroșenii spun că este medicament, nu băutură alcoolică.

 

Muzeul privat

 

Ion Botoș și-a deschis muzeu privat acasă. “Dacia Liberă” îi ocupă moroșanului un etaj întreg.

Cărți rare, costume populare și de epocă, monede vechi, icoane și obiecte de cult, totul numai despre istoria românilor.

Un proiect important al moroșenilor îl reprezintă reconstrucția Mânăstirii Peri, “un lăcaș sfânt care a existat pe la începutul secolului X “ la hotarul comunei Apșa de Jos.

Peri a fost prima episcopie românească din Ardeal.

La această mânăstire s-a tradus pentru prima oară Scriptura în limba română în anul 1696.  Proiectul se întinde pe circa 1,5 ha, iar costurile ridică la circa o jumătate de milion de dolari.

 

 

 

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

 

 

 

În Transcarpatia, românii trăiesc compact în două raioane :

 

Tiacevo                        români

Apșa de Jos                 98%

Slatina                         55-60%

Topcino                        99%

Strâmtura                     99%

Bouțu Mare                  99%

Bouțu Mic                    99%

Cărbunești                    100%

Podișor                          98%

Rahiv                           români

Biserica Albă                98%

Apșa de Mijloc             99%

Plăiuț                            98%

 

 

 

Surse: Wikipedia.ro

http://www.avertisment.net/dacii-libera-exista-in-ucraina/Eduard Ovidiu Ohanesian

 

16/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Nu am primit Transilvania cadou!”: Un interviu cu academicianul prof. Ioan Aurel Pop,rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj. VIDEO

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

 

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman).

Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați.

Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați.

 

 

 

 

Harta disoluţiei  Austriei şi Ungariei după Primul Război Mondial

 

 

Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România.

Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani.

Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100″. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva.

Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice” asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc.

Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel.

Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea interna­țională nu ar fi făcut Transilvania cadou României!

Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele interna­ționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România.

Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice inter­na­ționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România.

Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Națio­nale a României. Or, Ziua Na­țională a României se sărbă­torește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România!

Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor.

Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune.

Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală.

Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că na­țiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale.

De exemplu, Franța este prototipul sta­tului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi, sunt consi­derați „de naționalitate franceză”.

Cu alte cuvinte, aici cetă­țenia și națio­nalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, na­țiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta.

De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi.

În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură.

„Sângele”, adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale.

De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse.

Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură”. Dacă azi iau un copil român de doi ani – care spune „mamă” și „tată” în românește – și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine.

Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română.

Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta?

Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române.

Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor – dacă nu este exagerată și absolutizată – definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali” români?

Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători” de na­țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor.

Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții.

S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții.

Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „interna­țio­nalism proletar”, de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist” care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi.

După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia – chipurile! – se produseseră multe crime, nedreptăți etc.

Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică” (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri interna­țio­naliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și na­țiunile ca forme de coeziune.

Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată.

Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate” să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari.

O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă.

Pe măsură ce se ridică „edificiul” lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite.

Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni.

Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine!

Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm ima­ginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civiliza­țională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri” se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile.

Mulți români se simt români fiindcă vorbesc româ­nește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă” etc.

Partea economică a iden­tității noastre a fost absolutizată de comuniști – sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică”, dar ea există.

Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici”.

Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine.

Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești.

Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român” (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii” neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc.

Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși.

Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice.

Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai na­țio­nalității.

Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute.

Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent.

Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale.

Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetă­țenii României sunt de națio­nalitate română).

Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului.

Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul – până în prezent – să ne autodes­ființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni.

Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara.

Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu.

Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.

(Un interviu realizat de Augustin Păunoiu pentru Ziarul Lumina).

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/17/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial/

 

 

 

VIDEO:

 

Acad. Ioan-Aurel Pop – Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare


 

 

05/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 20 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: