CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RECONFIGURAREA CENTRELOR DE PUTERE ÎN LUMEA DE AZI ȘI EVOLUȚIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE DE LA IALTA PÂNĂ ÎN PREZENT

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este President_Ronald_Reagan_talks_with_Mikhail_Gorbachev_in_the_Oval_Office_during_the_Washington_Summit-1024x683.jpg

Foto: Ronald Reagan, președintele SUA și Mihail Gorbaciov, conducătorul comunist reformator al URSS

Reconfigurarea sistemului de relații internaționale: de la Ialta-Potsdam la Madrid (1997)

(Citiți: https://www.aesgs.ro/reconfigurarea-sistemului-de-relatii-internationale-de-la-ialta-potsdam-la-madrid-1997/).

În ianuarie 1904, geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1947 a susținut o comunicare la Societatea Geografică, intitulată „Pivotul geografic al istoriei”, în care va ana­liza trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime și va vorbi despre faptul că Puterea care va reuși să-și asigure o bază suficient de puternică pe mări, dar și pe continent, va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. Halford J. Mackinder va reveni, în 1919, asupra concepției sale despre „Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplificând la maximum lectura planisferei și vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumește „Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (HEARTLAND) coincide cu Rusia.

Analizele geopolitice au evidențiat că „zona-pivot” eurasiatică și heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esențiale pentru atingerea dominației asupra continentului. „Cine conduce Europa de Est stăpânește heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpânește Eurasia și Africa; cine conduce Eurasia și Africa stăpânește lumea” sintetiza geopoliticianul Mackinder concepția sa despre geopolitica lumii.

Cel de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945) urmat de perioada Războiului Rece (1946-1991) au relevat pe deplin bătălia ce s-a dat și se mai dă pentru dominarea acestui spațiu geografic. În 1943, Halford J. Mackinder revine în articolul The Round World and the Winning of the Peace asupra conceptului de „Heartland”, propunând înlocuirea lui cu expresiile „regiune-pivot” și „stat-pivot”. „Heartland-ul” anului 1943 se întindea de la coastele Arcticii până la deșerturile Asiei Centrale, iar în vest, până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră.

În cadrul acestui „Heartland” se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob și câteva fluvii care străbat această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic și nefiind accesibile dinspre ocean, iar altele în mări interioare cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea, în 1943, cu spațiul URSS, cu o singură excepție: direcția siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Yenisei, pe care o numește „Lenaland”, după numele fluviului Lena.

Un „Heartland” cu o suprafață de 10.000.000 km2 și o populație de peste 170.000.000 de locuitori.

În cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a apărat o frontieră deschisă spre vest, având în spate vasta câmpie a „Heartlandului”, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoși în sud). Mackinder concluziona în studiul din 1943:

 „Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă poziția de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreață de pe pământ și pentru prima dată în istorie este ocupată de o forță militară care își este suficientă atât din punct de vedere al cantității, cât și al calității”.

Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obțineau controlul asupra unei părți considerabile a țărmului eurasiatic, astfel încât toate conflictele potențiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază.

Blocul sovietic avea doar două soluții:

 1) să între­prin­dă o expansiune militară în Occident – cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-și putea asigura niște frontiere maritime liniștite și un potențial intelectual, industrial și tehnologic – urmată, în paralel, de eforturi similare și în sud, pentru a ieși la mările calde și a rupe „inelul anacondei” sau

 2) retragerea URSS și a Armatei Roșii din Europa Centrală și de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forțelor NATO și crearea unui Bloc European neutru.

 Zbigniew Brzezinski, fostul consilier în probleme de securitate al președintelui american Jimmy carter, va consemna în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al Statelor Unite îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat trans­atlan­tic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Eu­ro­pa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o tram­bulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale con­cep­ute în Biroul Oval de la Casa Albă.

Reconfigurarea sistemului de relații internaționale: de la Ialta-Potsdam la Madrid (1997)

În urma Summit-ului NATO de la Madrid (8 – 9 iulie 1997), Polonia, Ungaria și Cehia vor fi invitate să adere la Alianța Nord-Atlantică.  În Comunicatul Final al Summit-ului se menționa: „Reafirmăm că NATO rămâne deschis pentru noi membri conform articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nord”. România, Slovenia și Țările Baltice (Letonia, Estonia, Lituania) puteau să spere și să viseze.

Noile obiective strategice și geopolitice ale Occidentului

Pe 21 octombrie 1997, Warren Christopher (fost secretar de stat) și William Perry (fost secretar al apărării) vor publica în New York Times un articol (NATO’s True Mission) în care menționau: 

„Deplasarea accentului Alianței de pe apărarea teritoriului membrilor săi pe apărarea intereselor comune constituie un imperativ strategic. (…) Pentru a contracara asemenea amenințări, membrii Alianței au nevoie să fie capabili să dispună de o modalitate de a forma rapid coaliții care pot atinge obiective dincolo de teritoriul NATO”.

Cu ocazia desfășurării lucrărilor Forumului româno-american în probleme economice de la Washington, la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie 1998, fostul secretar de stat din MApN, Ioan Mircea Pașcu, va înregistra mesajele politice și economice pe care Jay Burgess (director de spațiu în Departamentul Comerțului al SUA) și ambasadorul Richard Burt le-au transmis decidenților de la București, respectiv obiectivele Statelor Unite în relația cu România:

 1) amplificarea raporturilor bilaterale;

2) transformarea României într-un pilon al SUA în regiune;

3) integrarea deplină a României în structurile europene și euro-atlantice.

Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut pentru includerea unor state ex-sovietice în spațiul de valori euroatlantice, în diferite formule de angajament (asocierea la UE sau intrarea în NATO), ne îndreptățesc să concluzionăm că Statele Unite au declanșat, în contextul remodelării sistemului de relații internaționale, operațiunea de cucerire a celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul.

Într-un interviu acordat presei ruse în 2007, generalul-locotenent (r) Alfred Gaponenko, fost comandant al Grupului de Sud al Tratatului de la Varşovia, a evidenţiat importanţa strategică a României în ansamblul bazinului Mării Negre şi influenţa pe care o vor exercita bazele aero-terestre americane din România asupra securităţii regionale, a zonei moldo-transnistrene şi implicit asupra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse. Fostul înalt demnitar militar al Uniunii Sovietice considera că decolând de la Baza aeriană „Mihail Kogâlniceanu”, avioanele militare americane pot zbura fără alimentare până la orice punct al aşa-numitului „arc al instabilităţii”, care traversează, în opinia Pentagonului, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.

Totodată, bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei Răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând astfel încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI.

17/10/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România și Polonia sunt favoritele SUA în regiune și vor deveni lideri regionali


Cum văd americanii România: un tigru la Marea Neagră?

România și Polonia sunt favoritele SUA în regiune și vor deveni lideri regionali, fiecare pe bucata sa de interes geopolitic, scrie https://www.dw.com 

Cele două state urmează să fie conectate prin autostrăzi și căi ferate, de la Marea Neagră, din Constanța, până la Marea Baltică, la Gdansk. Aceste culoare vor ajuta la scoaterea Rusiei din ecuația energetică a zonei, având la nevoie și valențe militare.

Este viziunea sugerată, în mai multe rânduri, de ambasadorul Washigton-ului la București.

La sfârștiul săptămânii trecute, partea română și cea americană au și semnat un memorandum de peste 7 miliarde de dolari care, dacă se va pune în practică după alegerile americane, va face posibilă viziunea ambasadorului Adrian Zuckerman.

Cu acești bani ar urma să se termine lucrările Centralei Nucleare de la Cernavodă, începute în anii 80 cu un proiect canadian, pe care au încercat să pună mâna și chinezii via PSD.

Tot din memorandum rezultă și posibilitatea investiției care să lege Marea Neagră de Marea Baltică.

De altfel, conectarea celor două s-ar face destul de repede, dacă în loc să fie făcut un drum direct prin Ucraina, traseul ar ocoli prin Slovacia și Ungaria și ar intra în România prin Vest, mai cu seamă că există porțiuni lungi de autostradă pe acest ax și statele străbătute sunt toate în Inițiativa Celor Trei Mări sau Intermarium.

Planul n-ar lua în considerare o scurtătură prin Ucraina, o zonă prea complicată, pe care Rusia nu vrea să o lase să plece, iar Occidentul nu insistă să o dizloce. Intermarium este un concept preluat din muzeul de idei al istoriei și pus pe tapet de Polonia cu ajutorul Statelor Unite.

În perioada interbelică mareșalul polonez Józef Piłsudski a găndit o alianță, dacă nu chiar o federație a țărilor cuprinse „Între Mări” cu scopul de a apăra întreaga regiune atât împotriva Rusiei Sovietice, cât și a Germaniei.

Noul Intermarium are obiective relativ similare, dar îmbrăcate în termeni economici.

Inițiativa Celor Trei Mări, adică a statelor dintre Marea Adriatică, Marea Baltică și Marea Neagră a fost inaugurată acum patru ani la Dubrovnik, cu scopul „consolidării independenței energetice” și a dezvoltării legăturilor între statele care participă: Austria, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Cu excepția Austriei, toate celelalte provin din fostul lagăr socialist și formează ceea ce, fostul șef al Pentagonului, Donald Rumsfeld, numea „noua Europă”, comparând-o în 2003, când se punea problema invadării Irakului, cu „vechea Europă”, în special Franța și Germania, care din punctul lui de vedere se refugiaseră într-un conformism politic vecin cu lașitatea.

Ambasadorul american la București pare să rețină această departajare, chiar dacă nu o formulează explicit. El vorbește despre importanța României și Poloniei pe flancul sudic, despre armamentul sofisticat pe care Statele Unite l-a amplasat în cele două state și despre proiectul comun pe care Varșovia și Bucureștiul trebuie să-l demareze cât de curând: conectarea lor pe șosea, pe cale ferată și în cele din urmă prin conducte energetice.

Polonia, care cumpără gaz din SUA prin terminalul Swinouscie din Mare Baltică se opune din răsputeri gazoductului Nord Stream 2, dintre Germania și Rusia.

România, pe de altă parte, nu are nicio problemă să-și completeze nevoile cu gaz rusesc, ținându-și propriile resurse pentru zile negre.

Turkish Stream, conducta care aduce gaz din Rusia în Turcia și mai departe în Balcani prin Bulgaria, nu a fost în niciun moment pusă sub semnul întrebării la București.

România își păstrează loialitatea față de americani, dar nu face exces de zel, investițiile militare rămân la limita cea mai de jos, proiectele energetice sunt modeste, legislația croită împotriva investitorilor se schimbă greu, iar unele întrebări puse de partenerul strategic, cel mai important, rămân fără răspuns din partea Bucureștiului.

De pildă, în iulie, când secretarul de stat american Mike Pompeo a îndemnat la realizarea unui coaliții internaționale pentru a contracara influența Chinei pe plan global, președintele Klaus Iohannis a spus că diplomația română va evalua „schimbările geopolitice” care au loc.

Este felul diplomatic în care răspunde România, atunci când e nevoită să aibă poziții ferme. Are o temere istorică, fiindcă e o țară de margine, care în trecut a fost într-o permanentă precaritate, între Estul lacom și Vestul egoist.

Chiar sub umbrela NATO și scutul SUA, România rămâne precaută, așteptând banii americani, aplaudând proiectele lor, dar refuzând pozițiile inflexibile, inclusiv atunci când ar trebui făcute împotriva Chinei.

Noul ambasador american la București încearcă să schimbe reflexele autohtone și să facă din România noul tigru la Marea Neagră, care să adune investiții, să se transforme într-un nod energetic important, o țară înarmată până în dinți, care știe clar ce vrea și care își dă mâna cu Polonia într-un triunghi cu vîrful la Washington.

14/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: