CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O publicație din Ungaria se întreabă:”De când aparţine Roşia Montană de România?”

Autor - Marco Badea | Digi24

Foto: O vedere aeriană generală cu un lac de decantare a minelor de cupru de la Roșia Poieni, lângă satul Roșia Montană. Sursă foto: Profimedia Images

Un articol plin de obrăznicii iredentiste ungurești publicat, duminică, 25 iulie, în ziarul maghiar Magyar Nemzet, cunoscut pentru pozițiile sale pro Viktor Orban.

Un editorial al publicației susmenționate exprimă părerea că aurul de la Roșia Montană nu ar trebui să fie exploatat niciodată și se pune întrebarea imbecilă :”De când aparţine Roşia Montană de România?”.

În articolul intitulat „Roșia Montană: Ale cui sunt rezervele de aur?”, ziarul respectiv mai spune că speră că „cele 300 tone de aur şi 1.600 tone de argint vor rămâne în pământul natal”, consemnează https://evz.ro.

Redăm, în continuare, textul integral publicat în ziarul maghiar.

„Conform standardelor maghiare din prezent, în zilele noastre nu este simplu să se înțeleagă ce înseamnă ca un stat să dispună de mine de aur proprii. Cu toate acestea, Transilvania și munții înalți erau, de asemenea, bogate în metale prețioase. ​​Pe timp de pace, numai în zona din jurul vechii Roșia Montană, existau 300 de companii miniere și 800 de mori de prelucrare a minereului.

În urmă cu peste 110 de ani, zona Munţilor Apuseni, care ascundeau rezerve foarte mari de metale prețioase, răsuna de zgomotul acestor mori. În Roşia Montana, aflată în „pătratul aurului” nu exista încă noţiunea de minerit prin cianuri sau prin distrugerea naturii din jur, respectiv a culturii.

Umbra acestei distrugeri se vede tot mai des de la an de an în acest oraş minier cu un mare trecut istoric, care a fost stăpânit de agatârși, popor de origine scitică, în urmă cu peste 2500 de ani, înaintea lui Hristos, potrivit celebrului geolog Ferenc Wanek.

Trebuie să menţionăm aici şi poezioara lui Octavian Goga „Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă”, aplicată pe ilustrația care însoţeşte acest material și despre care se suspectează că a fost scrisă după tratatul de la Trianon.

Începutul poeziei spune multe aici, deoarece nu trebuie decât să ne punem întrebarea: De când aparţine Roşia Montana de România?

Rezerva de aur a Ungariei este în prezent de 94,5 tone. Prin urmare, să sperăm, cel puțin până când roata morii de aur a istoriei se va întoarce, că cele 300 tone de aur şi 1.600 tone argint vor rămâne în pământul natal, respectiv resursele de platină și molibden pe care le exploatează companiile străine”, se arată în publicația maghiară, evocată de Digi24.

Ce a susținut Ungaria, de-a lungul timpului, despre Roșia Montană
În anul 2006, ministrul de externe al Ungariei, de la acea vreme, Kingo Göncz a susținut că un proiect de exploatare a unei mine de aur din România va fi dăunător mediului înconjurător – atât în cazul României, cât și pentru Ungaria.

Ulterior, în 2010, vicepremierul Ungariei, de la acea vreme, Semjén Zsolt, a declarat, în cadrul unei deplasări la Alba Iulia, că Ungaria ar dori ca proiectul minier de la Roșia Montană să nu fie derulat din cauză că nu există nicio garanție în ceea ce privește protecția mediului înconjurător.

În anul 2013, guvernul lui Viktor Orban a susținut că Roșia Montană aparține patrimoniului Europei Centrale. Atunci, oficialii maghiari au subliniat că România trebuie să respecte regulile europene privind minele de aur, dar și bunurile culturale și de mediu aflate în pericol din cauza proiectului minier.

27/07/2021 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

WASHINGTON POST: Cum a transformat Viktor Orban un secol de istorie ungară într-o armă secretă

O fotografie cu premierul maghiar Viktor Orban care îi arată omologului polonez o hartă a Ungariei Mari, ce include Transilvania . 

 

___________________

Cei nefamiliarizați ar putea fi surprinși să audă că ungurii jelesc pierderea unui imperiu – iar premierul ungar Viktor Orban e primul printre ei.

El a inaugurat un Memorial al Unității Naționale care include denumirile a 12.000 de localități istorice „rupte de patria lor” în urma semnării Tratatului de la Trianon, care a pus capăt în mod formal Imperiului Austro-Ungar și Regatului Ungariei în urmă cu 100 de ani.

Ceremonia de comemorare nu este decât cel mai nou episod din îndelungata manipulare a istoriei de către Orban de dragul propriilor sale interese politice și al menținerii sale la putere.

După primul război mondial, Aliații victorioși au impus penalități drastice Puterilor Centrale. Dacă istoricii se concentrează în principal pe severitatea termenilor impuși Germaniei prin Tratatul de la Versailles, se poate argumenta că Regatul Ungariei, ca parte a „monarhiei dualiste” austro-ungare, a suferit chiar și mai rău.

Prin Tratatul de la Trianon, formalizat la 4 iunie 1920, Ungaria și-a pierdut 72% din teritoriul antebelic și 64% din populație.

Pierderea imperiului rămâne palpabilă și astăzi. Vizitați biroul unui funcționar public ungar și uneori veți vedea pe perete o hartă înrămată a Ungariei pre-Trianon, poate chiar incluzând și mici flacoane cu sol din „pământurile pierdute” aflate astăzi în Slovacia, Ucraina, România sau Serbia.

Orban s-a dovedit a fi remarcabil de abil în ce privește mobilizarea acestei nostalgii naționaliste.

În ultimii ani guvernul Orban a retrogradat comemorarea publică a ungurilor care personifică lupta pentru valori democratice, în vreme ce a promovat activ memoriale pentru conducători ungari aliați cu Hitler și Mussolini în cel de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai cunoscut e faptul că Orban l-a proslăvit pe regentul Miklos Horthy, dictatorul fascist și antisemit al Ungariei din anii ’30, tocmai pentru că, sub conducerea lui Horthy, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea, în 1940, a Transilvaniei, o provincie centrală pentru spiritualitatea Ungariei. (Transilvania a fost înapoiată României, unde își petrecuse mai toată perioada interbelică, pe 6 martie 1945, în urma colapsului regimului Horthy în 1944).

De când a revenit la putere în 2010, după o rundă petrecută în opoziție, Orban a obținut adoptarea unei legi care le permite cetățenilor străini cu strămoși maghiari și „cunoaștere” a limbii maghiare să primească pașapoarte ungare.

Din cele câteva milioane de indivizi eligibili, aproximativ 700.000 primiseră cetățenie până în 2015. În 2013 Orban i-a îndemnat pe maghiarii din întreaga Europă „să se unească” pentru a face din Ungaria „o națiune puternică”.

În 2014, în discursul său anual de vară din România (care mai este și astăzi căminul a aproximativ 1,5 milioane de unguri), Orban a admis că își datora succesul electoral covârșitor dobândit în același an dreptului de vot conferit maghiarilor din afara granițelor. E vorba de același discurs în care și-a proclamat aspirația de a transforma Ungaria într-un „stat iliberal”.

Pe parcursul ultimului deceniu, Ungaria a cumpărat publicații și instituții de presă cu scopul ca ele să deservească exclusiv comunitățile etnice ale Ungariei [autoarea se referă, probabil, la comunitățile ungurești din statele vecine Ungariei – n.trad.]. Guvernul ungar finanțează în mod generos cluburi sportive, școli și biserici din comunitățile ungurești apropiate de granițele sale.

Drept urmare, unele comunități ungurești efectiv s-au decuplat de țările în care trăiesc, bazându-se în mare măsură pe instituții de presă și culturale importate din Ungaria.

Politicile lui Orban în această privință aduc aminte de tacticile Rusiei cu privire la a sa „străinătate apropiată”.

E limpede că Orban nu poate reconstitui Ungaria pre-Trianon prin re-anexarea unor părți din România, Slovacia sau vestul Ucrainei. Cu toate acestea, eforturile lui de a lega mai strâns Ungaria de „pământurile pierdute” de ea au destabilizat regiunea și au complicat obiectivele politicii externe americane.

Concentrarea unică a Budapestei pe populația maghiară din Ucraina a împiedicat în ultimii doi ani orice reuniune la nivel înalt NATO-Ucraina.

După primul război mondial, Aliații victorioși au impus penalități drastice Puterilor Centrale. Dacă istoricii se concentrează în principal pe severitatea termenilor impuși Germaniei prin Tratatul de la Versailles, se poate argumenta că Regatul Ungariei, ca parte a „monarhiei dualiste” austro-ungare, a suferit chiar și mai rău.

Prin Tratatul de la Trianon, formalizat la 4 iunie 1920, Ungaria și-a pierdut 72% din teritoriul antebelic și 64% din populație.

Pierderea imperiului rămâne palpabilă și astăzi. Vizitați biroul unui funcționar public ungar și uneori veți vedea pe perete o hartă înrămată a Ungariei pre-Trianon, poate chiar incluzând și mici flacoane cu sol din „pământurile pierdute” aflate astăzi în Slovacia, Ucraina, România sau Serbia.

Orban s-a dovedit a fi remarcabil de abil în ce privește mobilizarea acestei nostalgii naționaliste.

În ultimii ani guvernul Orban a retrogradat comemorarea publică a ungurilor care personifică lupta pentru valori democratice, în vreme ce a promovat activ memoriale pentru conducători ungari aliați cu Hitler și Mussolini în cel de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai cunoscut e faptul că Orban l-a proslăvit pe regentul Miklos Horthy, dictatorul fascist și antisemit al Ungariei din anii ’30, tocmai pentru că, sub conducerea lui Horthy, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea, în 1940, a Transilvaniei, o provincie centrală pentru spiritualitatea Ungariei. (Transilvania a fost înapoiată României, unde își petrecuse mai toată perioada interbelică, pe 6 martie 1945, în urma colapsului regimului Horthy în 1944).

De când a revenit la putere în 2010, după o rundă petrecută în opoziție, Orban a obținut adoptarea unei legi care le permite cetățenilor străini cu strămoși maghiari și „cunoaștere” a limbii maghiare să primească pașapoarte ungare.

Din cele câteva milioane de indivizi eligibili, aproximativ 700.000 primiseră cetățenie până în 2015.

În 2013 Orban i-a îndemnat pe maghiarii din întreaga Europă „să se unească” pentru a face din Ungaria „o națiune puternică”.

În 2014, în discursul său anual de vară din România (care mai este și astăzi căminul a aproximativ 1,5 milioane de unguri), Orban a admis că își datora succesul electoral covârșitor dobândit în același an dreptului de vot conferit maghiarilor din afara granițelor.

E vorba de același discurs în care și-a proclamat aspirația de a transforma Ungaria într-un „stat iliberal”.

Pe parcursul ultimului deceniu, Ungaria a cumpărat publicații și instituții de presă cu scopul ca ele să deservească exclusiv comunitățile etnice ale Ungariei [autoarea se referă, probabil, la comunitățile ungurești din statele vecine Ungariei – n.trad.].

Guvernul ungar finanțează în mod generos cluburi sportive, școli și biserici din comunitățile ungurești apropiate de granițele sale.

Drept urmare, unele comunități ungurești efectiv s-au decuplat de țările în care trăiesc, bazându-se în mare măsură pe instituții de presă și culturale importate din Ungaria.

Politicile lui Orban în această privință aduc aminte de tacticile Rusiei cu privire la a sa „străinătate apropiată”.

E limpede că Orban nu poate reconstitui Ungaria pre-Trianon prin re-anexarea unor părți din România, Slovacia sau vestul Ucrainei.

Cu toate acestea, eforturile lui de a lega mai strâns Ungaria de „pământurile pierdute” de ea au destabilizat regiunea și au complicat obiectivele politicii externe americane.

Concentrarea unică a Budapestei pe populația maghiară din Ucraina a împiedicat în ultimii doi ani orice reuniune la nivel înalt NATO-Ucraina.

Tensiunile dintre România și Ungaria, ambele membri NATO, sunt deosebit de acute în acest moment. Cu cât Budapesta promovează mai mult activități și simboluri etnice lipsite de tact în Transilvania, cu atât mai mult se simt autoritățile române obligate să afirme naționalismul, amplificând sentimentul anti-maghiar și creând un cerc vicios care nu face altceva decât să consolideze etno-naționalismul și politica bazată pe revendicări în regiune.

Orban exploatează Trianonul din oportunism. După cum a observat el, comunitățile maghiare din afara granițelor ungare îi asigură voturile de care are nevoie pentru a se menține la putere – un factor ce are potențialul de a deveni chiar mai important pe măsură ce partidul său pierde controlul marilor municipalități ungare.

Însă acțiunile sale cinice de a profita de pe urma resentimentelor istorice ale compatrioților amenință acum să inflameze fix acel naționalism distructiv care a dus la Primul Război Mondial și, în consecință, la pierderea privilegiilor imperiale ale Ungariei.  

Mă întreb dacă premierul Ungariei pricepe cu adevărat această ironie a sorții.

 

 

 

Articol de Heather A. Conley (foto) – vicepreședinte senior pentru Europa, Eurasia și [Regiunea] Arctică la Center for Strategic and International Studies (CSIS) din Washington și fost subsecretar adjunct în Departamentul de Stat al SUA (2001-2005)

NOTĂ.  

Autoarea nu precizeaza faptul ca prin alipirea la Imperiul Habsburgic, Ungaria inclusa în Imperiul Austro Ungar a revendicat și primit suveranitate peste teritorii și popoare care nu-i aparțineau nici istoric, nici etnic, nici geografic.

 

Sursă: 

https://www.washingtonpost.com/ how-viktor-orban-turned-century-hungarian-history-into-secret-weapon/ prin http://www.certitudinea.ro 

21/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

14/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: