Noua epidemie şi caracteristicile socio-politice ale unui nou tip de control social bazat pe supraveghere şi pedeapsă. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Opinia publică mondială este asediată de breaking news-urile privitoare la  noua epidemie răspândită în întreaga lume din China, ca și în alte cazuri antecedente.

Ar fi vorba despre un virus „necunoscut”, iar, în ceea ce privește originea sa, se fac speculații care merg de la identificarea acesteia în obiceiurile culinare extreme ale chinezilor (consum de lilieci, șerpi etc.) până la existența unui laborator biologic specializat în viruși în Wuhan, epicentrul fenomenului.

Dar nu despre epidemie, reală sau nu, virus, misterios sau nu, e vorba în acest text, ci despre cum reacționează statul față de această declarată stare excepțională și ce este transmis opiniei publice mondiale. 

Așadar, ne interesează aspectele socio-politice.

Puțini știu sau discută că celebra carte prin care Michel Foucault a făcut faimoasă ideea și discuția despre panopticon și supraveghere, A supraveghea și a pedepsi, originează practicile supravegherii și controlului social absolut nu doar în tehnicile disciplinării devianților, ci și în orașul ciumat. 

Ciuma era epidemia mortală a timpurilor trecute. Un oraș bântuit de ciumă era un oraș în care puterea se organiza cu totul altfel.

Căile de comunicație erau închise, orașul izolat total de restul societății; se separau diversele categorii ale populației, redusă la simple corpuri aflate la dispoziția bolii și a dregătorilor – totodată, măsurile de identificare a fiecărei persoane erau exemplare pentru acele vremuri; se controla orice mișcare, orice activitate; se centraliza periodic starea orașului și a locuitorilor; orașul devenea complet disponibil, parcelat, vizibil și previzibil pentru reprezentanții puterii, care interveneau și intrau oricând, oriunde, pentru a debarasa de bolnavi și morți, pentru a distribui hrană sau medicamente.

 Într-un cuvânt, o putere de disciplinare totală, desigur circumstanțială, dar ale cărei tehnici rămân și, eventual, sunt, ulterior, generalizate și adaptate și unei societăți neafectate de epidemie.

Or, ceea ce se întâmplă acum în China uimește prin proporțiile acestei desfășurări incredibile de tehnici de disciplinare luate sub pretextul împiedicării epidemiei.

Wuhan, cu peste 11 milioane locuitori, a devenit un oraș fantomă, izolat, închis, pustiu. Instituirea carantinei a produs  panică supermarketurile au fost luate cu asalt.

Spitalele au fost și ele asaltate de oameni bolnavi sau speriați, iar autoritățile și-au propus să răspundă spectaculos de intempestiv: construind în câteva zile un nou spital.

Dar, totul controlat, căci nimic nu (mai) mișcă în acest oraș aflat în carantină.

Mai ales că a încerca să ieși din oraș se poate solda cu o execuție pe loc.

Întreaga provincie Hubei, a cărei capitală este Wuhan,  a fost afectată de introducerea restricțiilor de circulație – și 60 de milioane de oameni s-au regăsit în această stare excepțională în care sunt și pot deveni într-un grad și mai mare ținta măsurilor de disciplinare și control ale puterii comuniste chineze.

Alte regiuni și orașe sunt deja în alertă și gata să instituie, la rândul lor, carantina și alte măsuri extreme.

OMS a lăudat însă China, care pare, într-adevăr, că dorește să se remarce pozitiv de această dată, față de episodul cu virusul gripei SARS, când a fost ținta criticilor pentru că ar fi încercat să ascundă informațiile despre epidemie. 

Pentru birocrații de la OMS, luarea unor măsuri care afectează zeci de milioane de oameni pentru că sunt bolnave câteva mii pare un lucru nu doar necesar, ci și binevenit, de aplaudat. 

Iar în acest material, CNN pune punctul pe i : aceste măsuri extraordinare au fost posibile pentru că vorbim despre China, o țară în care puterea este centralizată.

Doar că și ei o spun mai degrabă admirativ-apreciativ, fără niciun semn că, totuși, o asemenea putere exemplară ar comporta niște riscuri.

Și, într-adevăr, liderii Partidului Comunist Chinez par deciși să ia această provocare ca pe o ocazie de a demonstra superioritatea sistemului lor social și politic.

Acest exercițiu de exemplaritate și de precedent pare a fi alimentat și câteva coincidențe stranii: un om de știință de la John Hopkins, Eric Toner, a creat un scenariu de simulare a efectelor pe care le-ar produce o pandemie care ar afecta 60 de milioane de persoane și care ar fi provocată de un coronavirus, adică acel tip de virus epidemic de acum, din China. 

Scenariu, la creaea căruia a fost parteneră și Fundația eugenistului miliardar Bill Gates, nu privea doar consecințele clinice ale ipoteticei pandemii, ci și pe cele sociale și economice.

De asemenea, OffGuardian (site creat de contributori cenzurați de cotidianul The Guardian) arată că o serie de companii farmaceutice beneficiază deja de fonduri pentru a scoate pe repede înainte un vaccin pentru noul virus.

 Fondurile provin de la aceeași fundație a lui Bill Gates, iar „pe repede înainte” înseamnă inclusiv crearea de vaccinuri insuficient testate pentru a înțelege efectele secundare (de regulă, crearea unui vaccin ia ani, or ținta în acest caz este de câteva luni).

Revenind, însă, la aspectele socio-politice ale chestiunii, trebuie înțeles că particularitatea puterii dictatoriale din China nu ține doar de caracterul comunist al acesteia. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

China, care a declarat dezvoltarea inteligenței artificiale și a tehnologiei 5G prioritate națională, este o super-putere digitală cu o super-tehnologie digitală de supraveghere, control și modelare a societății  – vezi aici o prezentare pe larg a problemei într-un video în care se face recenzia cărții lui Kai Strittmatter, We Have Been Harmonised: Life in China’s Surveillance State.

Acesta arată că inteligența artificială este folosită pentru dezvoltarea de camere de supraveghere capabile să facă recunoaștere facială în timp real în mase de zeci de mii oameni; de asemenea, camerele de supraveghere sunt folosite și pentru monitorizarea minorității uigure, iar orice semn de deviere de la normalul definit de algoritmi se soldează cu trimiterea în lagăre de reeducare.

Încurajarea tehnologiei este o chestiune strategică: dacă tot mai multe acțiuni și tranzacții cotidiene sunt „mutate” în virtual/digital, atunci toate acestea generează date personale, care sunt, ulterior, analizate și prelucrate prin algoritmi AI.

Și dacă ne amintim că în China se experimentează – cu succes – și sistemul de rating social, prin care cetățeanul are acces la servicii (sau este înfierat public) în funcție de numărul de credite câștigate sau pierdute prin monitorizarea comportamentului său social, atunci înțelegem că ne aflăm în fața puterii viitorului, cu observația că e deja o realitate a prezentului. 

Comentând asupra subiectului, Rod Dreher arată că ceea ce în China se întâmpla într-o cheie etatistă are loc, deja, în SUA, însă (deocamdată) via giganții privați ai internetului:

În China chiar acum există și este în uz tehnologia care recunoaște fețele oamenilor din imaginile camerelor CCTV instalate pe străzi. 

Dacă ești identificat de camere că ai intrat, să zicem, într-o biserică, computerele consemnează acest lucru și îți scad automat puncte din Scorul de Credit Social — care îți controlează putința de a cumpăra, de a vinde și de a participa la viața zilnică a societății.

 Nu e nevoie ca vreo ființă umană să fi observat intrarea ta în biserică.

Totul se face mecanizat — dar va fi impus un cost asupra libertății tale.

Se poate face acest lucru și aici (în SUA -n.n.). Ce ne împiedică s-o facem, în acest moment, este rezistența noastră politică și culturală.

 Trebuie să înțelegem amenințarea și să ne folosim acele libertăți pe care încă le mai avem, pentru a ne apăra de capitalismul polițienesc și de statul polițienesc — care în China sunt unul și același lucru.

Gândiți-vă, totuși: dat fiind că smartfoanele noastre, dispozitivele noastre inteligente (de pe Internetul Lucrurilor), inclusiv boxele inteligente, au capacitatea să ne monitorizeze conversațiile, cât de sigur și protejat te vei simți în viitor când te vei duce acasă la niște prieteni conservatori, ale căror convingeri le împărtășești, dar care au o boxă inteligentă?

 Dacă boxa te aude folosind un limbaj interzis la serviciu, te înregistrează folosindu-l și, în mod automat, dă de știre celor de la Google sau de la Amazon sau chiar autorităților statului?

Dacă crezi că așa ceva nu se poate întâmpla aici, faci greșeala fundamentală despre care ne-a avertizat Soljenițîn.

 

 

 

 

 

 

Aceasta fiind realitatea tehnologică, chiar n-ai fi acord, pentru propria-ți siguranță și securitate, ca regulile de la serviciu să guverneze limbajul pe care tu îl folosești în sfera privată?

Și chiar nu crezi că, până la urmă, genul acesta de lucru îți va schimba modul cum gândești? Bineînțeles că-l va schimba!

Strittmatter:

Într-o lume în care distincția dintre adevăr și minciună a fost abolită, nu există decât fapte și alternativă. Valorile predominante nu sunt moralitatea și un simț al responsabilității, ci utilitatea și profitul.

Dacă chiar vezi adevărul, nu-ți va folosi la nimic să-l spui cu voce tare; de fapt, e chiar periculos. Cel mai bine e să declari minciuna drept adevăr și s-o îmbrățișezi cu pasiune – asta fac fanaticii.

Dar fanaticii nu vor niciodată prea mulți, ci doar un grup foarte restrâns.

Următorul cel mai bun lucru este să te ferești deliberat să afli adevărul, să trăiești într-o neștiință tâmpă – iar dacă dai din întâmplare peste adevăr, să-ți ții gura și să te prefaci că n-ai văzut nimic. Aceste două grupuri alcătuiesc majoritatea populației.

Oricine rostește adevărul este ori prost, ori sinucigaș. Oamenii deștepți dintr-o asemenea lume nu sunt cei care văd limpede și sunt înțelepți; oamenii deștepți sunt șmecheri și vicleni.

Nu mai există loc de bun-simț rațional  sau, mai degrabă, ignoranța este noul bun-simț rațional, necesar pentru supraviețuire sau folosit pentru justificarea unui progres oportunist.

Acestea sunt tipurile de probleme politice și culturale la care am face bine să începe să ne gândim și despre care să vorbim acum.

Mass-media vorbește despre criza epidemiei coronavirusului din Wuhan ca un test pentru regimul comunisto-digital chinez.

Dar dacă acest test este o formă de a convinge opinia publică mondială că un astfel de regim este cel optim pentru supraviețuirea noastră, se întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro/ si-daca-noua-epidemie-din-china-este-si-un-mare-experiment-socio-politic-care-ne-arata-cum-va-arata-dictatura-viitorului 

Cum arată dictatura în viitorul acesta în care ne aflăm?

 

Dezvoltarea tehnologică turbată din ultimii 10 ani ne pune astăzi în sfârșit în poziția în care chinezii pot să fie cu succes protagoniștii unui roman SF.

Între omniprezența camerelor de supraveghere și algoritmi avansați de inteligență artificială, în sfârșit în China se conturează o distopie de toată frumusețea.

Din 2014 și până azi, partidul comunist chinez se tot chinuie să realizeze capodopera sistemelor de supraveghere a populației și azi sunt mai aproape ca niciodată, prin ceea ce ei numesc Sistemul de Credit Social care poate fi tradus și ca Sistemul Social de Încredere.

Sistemul ăsta presupune ca fiecare cetățean chinez să primească o notă la purtare.

Se pornește de la 1000, dacă numărul ăsta scade sub un anumit prag, nu mai ai voie să călătorești cu avionul, sau cu trenurile de mare viteză, nu mai ai voie să-ți cumperi proprietăți și devine extrem de greu să te angajezi, poate nu mai ai voie nici să ieși din țară și nici să-ți dai copiii la anumite școli, dar în orice caz devii subiectul unei supravegheri extrem de intense.

 

Publicitate

Eufemismele malefice sau cum se promovează răul și inacceptabilul sub masca binelui

 

 

 

 

G.K. Chesterton – Despre eufemismele malefice. Un text profetic despre cum se promovează răul și inacceptabilul sub masca binelui

Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) a fost unul dintre cei mai prolifici și talentați scriitori britanici ai secolului XX. A scris o sută de cărți și a contribuit la mai bine de două sute. Opera sa cuprinde sute de poeme, cinci piese de teatru, cinci romane, zece monografii și studii de istorie literară, mai mult de două sute de povestiri scurte, printre care se numără și foarte populara serie detectivistică avându-l ca erou pe preotul-detectiv Father Brown. Dar, în ciuda acestei opere impresionante, Chesterton se considera, întâi de toate, un jurnalist.

A scris peste patru mii de eseuri, acoperind peste 30 de ani de activitate – în special pentru două publicații, Illustrated London News și Daily News. A editat și propriul său ziar, G.K.’s Weekly.

Eseul pe care vi-l propunem face parte din antologia Dacă Dumnezeu nu ar exista, apărută de curând la Editura Contra Mundum. G.K. Chesterton subliniază aici ipocrizia unor expresii precum „controlul natalității” sau „iubire liberă”, pe care liberalii le folosesc pentru a-și masca agenda politică și socială, pentru a masca atacurile asupra moralității tradiționale și pentru a masca, în ultimă instanță, justificarea socială a crimei. Chesterton scria, acum aproape 100 de ani, că „sunt multe alte exemple care pot ilustra acest soi de ficțiune politicoasă (…) în viitorul apropiat vor fi și mai multe.” Și am văzut, pe parcursul secolului XX și la începutul secolului XXI, cum profeția sa avea tot mai mult să se împlinească.

Trucul este, ne arată Chesterton prin acest eseu, acela de a introduce o erezie sau un argument pentru lucruri inacceptabile moral și pentru crimă sub nume noi și atent alese, care să sune atrăgător și măgulitor. Când cineva dorește să pornească un război social împotriva moralității, primul lucru pe care-l face este să găsească un termen artificial care să sune relativ acceptabil și decent.

Este, în esență, un truc comercial, un truc de marketing, ne spune Chesterton. Dacă acești activiști și nihiliști ar prezenta viciul ceea ce este, acest fapt ar stârni oprobiul public și ar duce la respingerea agendei respective. În zilele noastre vedem cum această tactică este aplicată nu doar pentru promovarea parteneriatului civil, despre care vorbește Chesterton – ci pentru promovarea tuturor obiectivelor războiului cultural, de la avortul la cerere la homosexualitate, eutanasie și eugenie. O agendă care erodează și atacă, permanent și insidios, moralitatea creștină, demnitatea umană și viața. Să fim așadar atenți la acest truc elementar, când presa, activiștii și politicienii din ziua de azi încearcă să ne prezinte viciul și crima împachetându-le într-un ambalaj „respectabil” și atrăgător.

Cineva mi-a trimis o carte despre Parteneriatul Civil; astfel numit deoarece oamenii care se înhamă la el nu sunt căsătoriți și vor înceta, foarte repede, să fie parteneri. Nu am nici o intenție să discut aici acest proiect colonial destul de imatur. Voi spune doar că este înțesată de subtitluri și de alte declarații despre generația în plină ascensiune și despre revolta tinerilor.

Și mi se pare extrem de amuzant că, exact când generația în plină ascensiune se laudă că nu este sentimentală, exact când vorbește despre cum este ea foarte științifică și sociologică – chiar în acel moment toată lumea pare să fi uitat complet care a fost utilitatea socială a căsătoriei și să fi început să gândească numai și numai în termeni sentimentali. Scopurile practice menționate drept primele două motive ale căsătoriei, în slujba de căsătorie anglicană, par să fi ieșit cu totul din raza vizuală a unora, care vorbesc ca și cum acestea nu ar fi nimic altceva decât o variantă foarte sălbatică a celui de-al treilea scop, care ar putea să fie numit unul relativ romantic. Și asta, dacă vreți, se dorește a fi o emancipare din sfera sentimentului și a romantismului victorian.

Însă aduc în discuție această chestiune ca fiind una dintr-o lungă listă, și încă una care ilustrează o contradicție chiar mai curioasă cu privire la această pretenție modernă. Ni se spune fără încetare că această generație în ascensiune este foarte francă și liberă, și că esența ideii ei sociale este franchețea și libertatea. Acum, eu nu mă tem deloc de franchețe. Lucrul de care mă tem este fluctuanța. Și există un adevăr în vechea legătură proverbială dintre ceea ce este fluctuant și ceea ce este fals.

Regăsim chiar în titlurile și în terminologia de acest fel un element de falsitate care merge până la saturație. Totul trebuie să fie numit drept ceea ce nu este; așa cum vedem în cazul exemplului edificator al Parteneriatului Civil. Totul trebuie să fie recomandat publicului printr-un soi de sinonim care este, în realitate, un pseudonim. Este un talent care se potrivește foarte bine epocii campaniilor electorale, a publicității și a titlurilor de ziar; dar orice altceva s-ar putea spune despre această epocă, aceasta nu prea este, cu siguranță, o epocă a adevărului.

Pe scurt, acești prieteni ai francheței se bazează, aproape în întregime, pe eufemism. Își introduc ereziile oribile sub nume noi și atent alese pentru a suna măgulitor; la fel cum Furiile erau numite Eumenide. Numele sunt întotdeauna lingușitoare; numele sunt întotdeauna prostii. Numele Controlului Natalității, de exemplu, este o prostie în stare pură. Toată lumea a practicat, dintotdeauna, controlul natalității; chiar și atunci când oamenii se purtau într-un mod atât de paradoxal încât îi permiteau procesului să se finalizeze printr-o naștere. Toată lumea a știut, dintotdeauna, despre controlul natalității, chiar când acesta a luat forma sălbatică și de neconceput a controlului de sine. Întrebarea aflată în discuție privește diferite forme de prevenție a nașterii; și nu o voi discuta aici. Dar, dacă aș discuta-o, i-aș spune pe numele adevărat.

Același principiu se aplică și unui mai vechi ciob sentimental foarte drag celor franci și liberi: expresia „Iubire Liberă”. Și aceasta este un eufemism; adică, este refuzul unor oameni de a spune ceea ce vor să spună. În acest sens, este imposibil să împiedici iubirea să fie liberă, însă problema morală pusă pe tapet privește nu pasiunile, ci voința. Sunt multe alte exemple care pot ilustra acest soi de ficțiune politicoasă; aceste deghizări respectabile adoptate de cei care se burzuluiesc, mereu, împotriva respectabilității. În viitorul imediat probabil că vor fi și mai multe. Nu pare să existe nici un fel de limită necesară care ar putea să limiteze procesul; și oricât de departe poate să meargă anarhia eticii, ea poate fi mereu însoțită de acest curios și pompos ceremonial. Tânărului sensibil din viitor nu i se va cere niciodată să accepte Falsificarea drept Falsificare.

Va fi foarte ușor să o numească Homeografie sau Asimilare-Scriptică sau într-un alt fel care le va sugera, celor simpli sau celor superficiali, că nu s-a întâmplat nimic altceva în afară de un fel de socializare sau de unificare a scrisului de mână al mai multor indivizi. Nu ar trebui, precum mai onestul dl Fagin (contrabandist din romanul „Oliver Twist”, n.tr.), să-i învățăm pe băieței să fure din buzunare; deoarece dl Fagin devine mult mai puțin onest atunci când se transformă în Profesorul Faginski, marele sociolog de la Universitatea din Jena. Însă ar trebui să numim furtul din buzunare cu un nume care implică transferul a ceva; nu îmi amintesc, pe moment, cuvintele grecești nici pentru buzunar, nici pentru batista de buzunar. Cât despre justificarea socială a crimei, aceasta a început deja; și cei mai onești gânditori ar face bine să înceapă imediat să se gândească la un nume drăguț și inofensiv pentru aceasta.

Argumentul pentru crimă, bazat pe relativismul modern și pe etica evoluționistă, este cât se poate de copleșitor. Nu există nici unul dintre noi care să arunce o privire spre cercul său social fără să recunoască vreo persoană vorbăreață sau vreun personaj social plin de energie a cărui dispariție, fără nici un fel de pompă sau adio, ar fi un eveniment luminos pentru noi toți.

Și nici nu este adevărat că o astfel de persoană este periculoasă doar pentru că exercită puteri legale sau sociale nedrepte. Problema este adesea pur psihologică, și nu este nici în cea mai mică măsură legală; și nici un fel de emancipare legislativă nu o va rezolva. Nimic nu o va rezolva, în afară de introducerea acelei noi forme de libertate pe care vom cădea de acord s-o numim, poate, practica Scăderii Sociale. Sau, dacă ne place, putem modela noul nume după celelalte nume pe care le-am pomenit.

Putem s-o numim Controlul Vieții sau Moarte Liberă; sau în orice alt fel care are la fel de puțină legătură cu problema morală precum Parteneriatul Civil are de-a face atât cu ideea de parteneriat, cât și cu ideea de căsătorie (religioasă sau civilă, n.tr.).

În orice caz, refuz, în mod respectuos, să fiu impresionat de pretenția la candoare și la realism pe care o emit bărbații, femeile și mișcările din acești ani. Mi se pare că aceasta nu este deloc epoca temerarității, ci doar epoca publicității; care poate fi descrisă mai bine drept precauția care face un mare tam-tam. O mare parte din greșeală provine din dublul înțeles al cuvântului publicitate.

Deoarece publicitatea este, la rândul ei, un eufemism sau un termen evaziv cât se poate de tipic. Publicitatea nu înseamnă să revelezi viața publică în interesul spiritului public. Înseamnă doar să lingușești afaceri private în interesul unor persoane private. Înseamnă să faci complimente în public; dar nu înseamnă să critici în public. Am fi, cu toții, foarte surprinși dacă am ieși pe ușa casei într-o dimineață și am vedea o adunare pe o parte a străzii strigând: „Folosește laptele de la Miggle; E, practic, smântână pură”, și o adunare pe cealaltă parte a străzii cu pancarte pe care ar scrie:

„Nu folosi laptele de la Miggle; e aproape apă chioară.” Lumea modernă ar fi foarte supărată dacă mi s-ar permite să ridic un panou luminos pe care mi-aș exprima opinia foarte precisă vizavi de vinul portughez colonial lăudat pe panoul luminos de peste drum. Toată această publicitate poate să aibă o legătură cu libertatea comerțului; dar nu are nici o legătură cu libertatea adevărului.

Publicitatea trebuie să fie laudă, iar lauda trebuie să ia, într-o anumită măsură, forma eufemismului. Trebuie să pună problema într-o formă mai blândă și mai inofensivă decât ar putea fi pusă, indiferent cât de mult ar părea acea blândețe că zbiară prin megafoane sau că aruncă scântei prin titluri și sloganuri. Și exact așa cum acest gen de eschivare zgomotoasă este folosit pentru a pune într-o lumină bună vinul prost sau laptele prost, este folosit și pentru a pune într-o lumină bună moralitatea proastă.

Când cineva dorește să pornească un război social împotriva a ceea ce toți oamenii normali au privit drept o decență socială, primul lucru pe care-l face este să găsească vreun termen artificial care să sune relativ decent. Nu are mai mult curaj să pună viciul față în față cu virtutea decât are curaj omul de publicitate obișnuit să prezinte berea drept arsenic. Inteligența lui, așa cum este ea, este în întregime o inteligență comercială, și prin aceasta o inteligență pe de-a-ntregul convențională. Este un patron de magazin care decorează vitrina magazinului; este, cu siguranță, exact opusul unui rebel sau al unui răsculat care sparge vitrina magazinului.

Fie și din acest motiv, rămân rece și refuz să mă înclin în fața Parteneriatului Civil și a cărții care vorbește cu atâta venerație despre Revolta Tinerilor. Deoarece acest soi de revoltă mi se pare a fi doar o revoltă de dragul revoltei; și cu siguranță nu mi se pare a fi deloc realistă.

Cu pasiunile care sunt specifice tinereții toți simpatizăm; cu suferința care se naște adesea din loialitate și din datorie cu toții simpatizăm într-un grad chiar mai mare; dar nimeni nu are de ce să simpatizeze cu experți în publicitate care aleg expresii plăcute urechii pentru lucruri neplăcute; iar eu, unul, prefer grosolonia limbajului părinților noștri.

 

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/g-k-chesterton-despre-eufemismele-malefice-un-text-profetic 

Fragment din Come to Think of It, XIX.

Fragmentul face parte din antologia Dacă Dumnezeu nu ar exista, apărută de curând la Editura Contra Mundum.

 

 

 

 

 

 

 

Traducerea este semnată de Cătălin Sturza, iar volumul este prefațat de Joseph Pearce – cel mai cunoscut specialist în opera lui G.K. Chestertnon pe plan internațional, la ora actuală.

Puteți comanda volumul online de pe site-ul Editurii Contra Mundum, de la acest link.