CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cele mai puternice bombe construite de om. VIDEO

Cea mai puternică bombă din lume poate fi văzută în Rusia

Foto: O explozie a bombei supranumite „ȚARUL” –  CEA MAI PUTERNICĂ BOMBĂ NUCLEARĂ DIN ISTORIA UMANITĂȚII

 

La data de 30 octombrie 1961, URSS a detonat cea mai puternică bombă nucleară din istorie. Explozia, de 3000 de ori mai puternică decât cea produsă de bomba de la Hiroshima, a spart ferestre la o distanţă de 560 de mile (peste 900 de kilometri).

Lumina produsă de explozie a  fost vizibilă de la o distanţă de 620 de mile (circa 997 kilometri).

„Bomba Ţarului”, aşa cum este cunoscut testul nuclear sovietic, a produs o explozie de 50-58 megatone…

 

 Bomba țarului este de 3.000 de ori mai puternică decât bombele de la Hiroshima și Nagasaki și de zece ori mai mare decât întreaga putere de foc combinată și consumată în cel de-al doilea război mondial.

În iulie 1961, Nikita Hrușciov, prim-secretarul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a decis că venise momentul ca imperiul sovietic să își arate încă o dată puterea pe care o are  și a ordonat testarea celei mai puternice bombe nucleare din lume.

O bombă de o asemenea putere, genereză o minge de foc pe o distanţă de 10.3 kilometri pătraţi şi este capabilă să  producă arsuri de gradul trei, tuturor oamenilor aflaţi pe o distanţă de circa 7.7 kilometri pătraţi de la epicentrul exploziei.

Detonarea s-a produs în arhipelagul Novaia Zemlia din nordul Siberiei, iar după explozie, suprafaţa insulei a fost modificată, iar stâncile ei s-au topit.   

 

Un studiu recent efectuat de cercetătorii de la NASA a relevat faptul că exploziile bombelor din cel de al Doilea Război Mondial au format unde de șoc în spațiu, modificând încărcătura electrică la nivelul atmosferei.

Specialiștii susțin că în fiecare raid în care erau realizate mai multe bombardamente, energia degajată era echivalentă cu cea a 300 de trăsnete.

Masivele bombardamente asupra orașelor Dresda și Hamburg au provocat efecte în ionosferă până la înălțimea de 1000 km.

Când vorbim despre exploziile provocate de om, ne gândim la Hiroshima.

Cu toate acestea, această explozie ocupă locul șapte într-un top al celor mai puternice explozii din istoria umanității.

Acea bombă a avut o putere de 15 kilotone, mult mai puțin decât  bomba sovietică testată în anul 1961, care a avut o  putere de 57 megatone.

 

 

 

 

 

Aceasta a fost numită „Țarul” și este considerată cea mai puternică bombă construită de om.

În anul 1815, o explozie extrem de violentă s-a produs în muntele Tambora din Indonezia. Cauza a fost o erupție vulcanică, cea mai puternică erupție vulcanică din istoria omenirii.

Anul 1816 a fost numit anul fără vară. În Pennsylvania,SUA, toate râurile erau înghețate în luna iunie, iar în următoare lună a nins abundent. Explozia din Indonezia a avut consecințe tragice…

Au murit peste 71000 de persoane, cea mai mare parte din cauza foametei.

Mai aproape de zilele noastre, în anul 1994, cometa Schoemacker Levy 9, a intrat în coliziune cu planeta Jupiter.

Imensa forță de atracție a acelei planete a distrus cometa, degajând o energie de opt miliarde de ori mai mare decât cea de la Hiroshima.

Consecințele, pentru planeta noastră, au fost imediate., pentru că schimbările climatice care au urmat au fost violente și bruște.

În anul 1006 e.n., exploziile unui astfel de evenimentau întunecat cerul , în vreme ce noaptea…noaptea puteai să citești !

Conform studiilor efectuate de specialiști, exploziile generate de o supernova pot afecta planeta noastră, dacă se produc la distanțe de până la 50 de ani lumină.

Exploziile pot crea fisuri în câmpul magnetic al Pământului, adevărate culoare care pot duce la dispariția multor forme de viață, inclusiv cea a speciei umane.

 

 

 

 

 

 

 

 

Experţii spun şi că Armata rusă ar deţine şi cea mai puternică bombă non-nucleară din lume, FOAB (Father Of All Bombs, Tatăl tuturor bombelor), cere este de patru ori mai puternică decât MOAB (Mother of All Bombs, Mama tuturor bombelor), lansată de Statele Unite în Afganistan, relatează CNN.

După ce MOAB a fost prezentată, ruşii şi-au construit propria bombă şi, prin analogie, au poreclit-o “Tatăl tuturor bombelor”, potrivit Pervîi Kanal.

Deşi porecla este foarte populară în prezent, a fost aleasă la început ca un nume de cod secret pentru armă.

Construită în 2007, teribila armă poate provoca distrugeri similare unei bombe nucleare, spun analiştii, pe baza unor informaţii publicate de armata rusă.

Colonelul în retragere american Cedric Leighton, analist militar şi fost membru al Statului Major Interarme, spune că FOAB este cea mai puternică bombă non-nucleară din lume. 

“FOAB este o bombă termobarică, ceea ce înseamnă că încărcătura sa explodează la temperaturi mult mai mari. Rezultatul este că tot ce trăieşte în zona detonării este vaporizat, ceea ce face FOAB o armă spectaculos de îngrozitoare”, a adăugat el.

 Într-o emisiune din 11 septembrie 2007, comandantul adjunct al Statului Major al Forţelor Armate ruse din perioada respectivă, Aleksandr Rukşin, a anunţat că primul test al noii bombe, capabilă să declanşeze unde de şoc de puterea unei arme nucleare, s-a încheiat.

“Rezultatele testelor acestei arme aeriene au arătat că poate fi comparată cu o armă nucleară, în privinţa eficienţei şi capacităţilor”, a spus Rukşin.

“În acelaşi timp, vreau să subliniez că impactul armei nu poluează mediul în nici un fel, spre deosebire de muniţia nucleară”, a adăugat el.

Postul rus de televiziune Pervîi Kanal, precum şi publicaţii de stat ruse, afirmă că FOAB este de patru ori mai puternică decât MOAB, putând provoca o explozie echivalentă a 44 de tone de TNT, faţă de echivalentul său american, a cărei explozie este de 11 tone.

De asemenea, FOAB este mai uşoară – 7.100 de kilograme, faţă de 8.200 de kilograme MOAB.  

Aleksandr Mozgovoi, editor la revista rusă Apărarea Naţională, crede că Rusia a construit mai multe FOAB, aşa cum şi SUA au construit mai multe MOAB.

“Nu cred că este doar o astfel de bombă, ci, cu siguranţă, mai multe”, a spus el. “Această bombă nu lasă nimic în viaţă. Transformă totul în cenuşă”, a adăugat el.

Rivalitatea dintre Rusia şi SUA nu s-a oprit niciodată.

Când armata americană a testat pentru prima dată GBU-43/B MOAB, în 2003, Războiul Rece se încheiase de mult, dar rivalitatea dintre cele două super-puteri ale lumii nu s-a terminat niciodată.

Impactul potenţial, de neimaginat

 

“Acestea sunt arme unice, aşa că cererea pentru ele este foarte, foarte scăzută, pentru că nu le foloseşti pe acestea fără discriminare”, a explicat analiztul Rick Francona.

MOAB a fost creată iniţial pentru a fi folosită împotriva unor formaţii mari de trupe şi echipament sau împotriva buncărelor de la suprafaţă, dar ulterior, ţintele potenţiale au fost extinse la tuneluri şi peşteri.

Arma a fost folosită pentru prima dată pe 13 aprilie 2017, în provincia Nangarhar din Afganistan,aflată în partea estică, la frontiera cu Pakistanul, unde a vizat o reţea de tuneluri fortificate folosite de organizaţia teroristă Statul Islamic.

 

 

 

 

 

Este de neconceput ca Rusia să folosească FOAB în zonele din Siria unde acţionează trupele sale, din cauză că pierderile civile ar fi “imense”, a explicat analistul Rick Francona.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=arma+termobarica

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.efemeride.ro/tarul-cea-mai-puternica-bomba-din-istoria-umanitatii/?subscribe=success#blog_subscription-5

Mediafax

gizmodo.com

http://www.cunoastelumea.ro/big-ivan-cea-mai-puternica-bomba-nucleara-creata-de-om-

29/09/2018 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

S-au împlinit 60 de ani de la adoptarea hotărârii privind retragerea trupelor sovietice staţionate în România.VIDEO

Se împlinesc 60 de ani de când, la Consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre Tratatului de la Varşovia din 20 -24 mai 1958, s-a adoptat hotărârea privind retragerea trupelor sovietice staţionate în România, justificându-se această măsură prin faptul că ţara noastră nu avea graniţă comună cu nici o ţară nesocialistă şi nu era, deci, ameninţată direct de forţele militare ale NATO.

Trupele sovietice staţionate din 1944 fără întrerupere pe teritoriul României, au fost retrase în lunile iunie şi iulie ale aceluiaşi an, în urma tratativelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Nikita Hruşciov.

 

 

Foto: Nikita Sergheevici Hruşciov şi Gheorghe Gheorghiu Dej

 

Plecarea Armatei Roşii din România – Opţiune a conducerii regimului de la Bucureşti sau un rezultat al negocierilor dintre blocurile militare ale Războiului Rece?

Răspunsul comportă mai multe componente, însă cuprinde  câte ceva din fiecare variantă. România dorea plecarea Armatei Roşii de pe teritoriul său, URSS se gândea la o refacere a imaginii sale grav afectată de intervenţia militară contra Ungariei, din octombrie 1956.

Analizarea pertinentă a contextului şi motivelor care l-au determinat pe liderul sovietic N.S. Hruşciov să ordone în anul 1958 unităţilor Armatei Roşii care staţionau pe teritoriul românesc să se mute înapoi pe
teritoriul sovietic poate arăta, la rândul său, cât de pervers a fost sistemul de propagandă promovat de conducătorii de atunci ai României.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Uniunii Sovietice i s-a recunoscut pe plan internaţional dreptul de a-şi menţine trupele în România şi Ungaria.
Scopul declarat al acelei ocupaţii militare era de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei.

În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova (26 decembrie 1948),
prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul ocupaţiei.

Acel status-quo a fost menţinut până la 14 mai 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).
În baza „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” încheiat în capitala Poloniei, unităţile sovietice din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană au rămas pe loc în statele respective, însă, de acea dată, în calitate de „armată prietenă”.
Recunoaşterea la Varşovia a noului statut al forţelor militare sovietice de ocupaţie de către conducătorii ţărilor de „democraţie populară” a permis diplomaţiei sovietice să facă următorul său pas.

Prin semnarea la Viena, la 15 mai 1955, a Tratatului de Stat dintre cele patru Mari Puteri şi Austria a fost reglementată una dintre problemele
importante care existau de la finele celui de-al doilea război mondial. Era evident faptul că diplomaţii sovietici au acţionat în aşa fel încât actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să fie semnat înainte de Tratatul cu Austria pentru a nu se oferi prilejul unei contestări a legalităţii regimului prelungit de ocupaţie din România şi Ungaria.

Trebuie avut în vedere tabloul relaţiilor dintre Est şi Vest. Ambele tabere ajunseseră la concluzia că un război  va globaliza mapamondul într-un conflict devastator.

Spiritul Genevei – 1955 sau acordul pentru co-existenţă paşnică a celor două sisteme a făcut posibilă şi retragerea trupelor sovietice din Austria în sectorul controlat de Moscova, cât şi condiţiile de abdicare de la politica lui Stalin, prin iniţierea unor măsuri de relaxare ale regimului comunist în Europa de Est.

Jucând pe această carte, este posibil ca Nikita Hruşciov să fi prevăzut încă dinainte de momentul Varşovia – 1955 o reducere a efectivelor sale militare staţionate în R.D.G., Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria.

Pe de altă parte, Gheorghe Gheorghiu Dej a intuit, se pare, încercarea liderului de la Kremlin de a-şi crea o imagine de apostol
al „popoarelor iubitoare de pace” şi a acţionat în consecinţă: a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” de la Varşovia şi, după doar trei luni, l-a desemnat pe generalul Emil Bodnăraş să discute cu liderul de la Kremlin despre o posibilă încetare a regimului de staţionare/ocupaţie a trupelor sovietice în România.
România a acţionat prima, în 1955, dar a lăsat iniţiativa la îndemâna sovieticilor. Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin Emil Bodnăraş – ministru al apărării – a fost inţial primită cu irascibilitate, isterie chiar de Nichita Sergheevici Hruşciov, liderul de atunci al URSS.

A fost luat prin surprindere N.S. Hruşciov de iniţiativa comuniştilor români ? Se pare că da, dar liderul de la Kremlin nu a spus motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul când ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema ocupaţiei militare sovietice, iar explicaţia pe care a oferit-o Hruşciov în
legătură cu evenimentele militare care au urmat pare desprinsă din arsenalul aparatului său propagandistic:

„În următorul an şi jumătate m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej (…) Am pus la inimă cuvintele sale”.

Este interesant cum „sentimentele părinteşti” ale liderului sovietic „se revarsau” în relaţiile politico-militare dintre URSS şi România.
Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată.

Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală.

Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.

Cât priveşte reacţia violentă pe care a avut-o Hruşciov pe moment, se poate presupune faptul că existaseră discuţii secrete la Kremlin privind paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acest context, este posibil să se fi abordat, printre altele, şi situaţia militarilor sovietici care staţionau în România.
Oare a crezut liderul sovietic, pe moment, că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei şi încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional ? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele URSS.

 

Tatonările, apoi discuţiile şi negocierile au durat trei ani încheiaţi. Succesul liderilor români a fost posibil în cea mai mare măsură – cred invitaţii ediţiei – de întorsătura produsă de revoltele din Polonia şi Ungaria din 1956. Nici meritul negociatorilor români nu trebuie minimalizat, aceştia „jucându-se efectiv cu focul”.

Prezenţa militară în România era constituită din componenţa a trei divizii – 35 mii de militari – suficientă pentru a controla o ţară ca România. Mai mult, consilierii sovietici conduceau în bună parte ţara, deciziile lor fiind prioritare.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că Nikita Hruşciov a urmărit din anul 1955 reducerea efectivelor militare sovietice în contextul apariţiei şi dezvoltării rapide a unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară.
Pentru a realiza o schimbare majoră, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K.Jukov şi R.I. Malinovski, iar planul pe care l-au pus la punct a prevăzut, printre altele, şi mutarea în URSS a mai multor unităţi militare sovietice care staţionau în R.D.G., Ungaria şi România.

Astfel, în anul 1958 a existat nu numai „cazul românesc”, ci şi cel german şi cel  ungar (o divizie sovietică a plecat la rândul său din Ungaria la ordinul Moscovei în 1958).

La 24 mai 1958 se semna de către România şi URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staţionaţi pe teritoriul naţional. Acordul prevedea un calendar al eşalonării efectivelor în perioada iunie – august 1958, cât şi aşa-zise manifestări ale solidarităţii şi prieteniei româno-sovietice. (În realitate, la mijloc a fost vorba şi de o reducere anumărului militarilor sovietici din afara graniţelor lor din raţiuni financiare şi de imagine.

Pe de altă parte, euforia a fost estompată şi de reducerile efectivelor militare româneşti. În anii 1958 şi 1960, dacă ne raportăm strict la condiţiile funcţionării Armatei Române).

Puternica mediatizare în epocă a „cazului românesc” a reuşit să ascundă câteva lucruri importante pentru oamenii obişnuiţi . De exemplu, nu au fost oferite detalii privind articolele 2 şi 3 din „Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.Române şi Ministerul Apărării al URSS privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică”.
Prevederea referitoare la păstrarea pe teritoriul României a unei „cantităţi corespunzătoare de muniţiuni în două depozite şi 9800 de tone de carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând Ministerului Apărării al URSS”este lapidară, dar situaţia se clarifică dacă, la articolul 2 al Acordului din mai 1958, se adaugă
„Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”, semnată la Bucureşti la 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae şi amiralul V.A.
Fokin.

Trupele sovietice au plecat în vara anului 1958, dar, conform prevederilor actului din octombrie 1957, au avut în continuare la dispoziţie, în Dobrogea, „depozite şi spaţii pentru depozitarea şi păstrarea muniţiei, combustibilului şi lubrifianţilor, materialelor de punte şi a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părţi a forţelor Flotei din Marea Neagră a URSS”.
Dacă era vorba despre o retragere din România, Nikita Hruşciov şi mareşalii săi ar fi luat măsuri pentru evacuarea materialelor respective la fel cum au procedat în Austria cu trei ani în urmă. Dar nu au făcut aşa ceva !

Scopul declarat al Convenţiei maritime era de a se organiza apărarea comună a părţii de vest şi de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varşovia, iar partea sovietică s-a angajat să asigure, în anii 1958-1959, 54 de torpile cu conuri de război şi 2000 de tone de motorină (la Mangalia), 25 de vagoane cu mine marine (la Codru),
de vagoane cu mine marine (la Basarabi), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină (la Palas), pentru a fi păstrate sub pază în România.

 Forţele Maritime ale R.P. Române s-au văzut obligate să accepte şi punerea la
dispoziţia URSS, pentru folosire temporară, în cazul declanşării unui război, fără plata vreunei chirii, a unor cheiuri la Mangalia, Constanţa şi Sulina (cu o lungime totală de 1220 metri), a punctelor de bazare ale navelor româneşti la Dunăre, cazărmile, clădirile de serviciu şi uz comun, depozitele şi instalaţiile existente la Sulina şi Mihail Kogălniceanu, precum şi pista aerodromului din ultima localitate menţionată.

Zece ani mai târziu, ministrul român al Forţelor Armate i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu un raport în care expunea obiecţiile pe care le avea partea română înainte de prelungirea în mod automat a Convenţiei din 1957.

Ca urmare a obiecţiilor semnalate de ministrul român al Forţelor Armate şi a hotărârii luate de N. Ceauşescu, reprezentanţii URSS au acceptat să se încheie la 28 septembrie 1967 o nouă convenţie între guvernele celor două state, care prevedea de această dată „dislocarea permanentă şi reciprocă a unei părţi din forţele maritime
militare ale URSS şi R.S. România din Marea Neagră şi pe Dunăre pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante”30, în cazul declanşării unui război.

În baza articolelor 2 şi 4 din Convenţie, cele două părţi urmau să stabilească ulterior, printr-un acord încheiat la nivel de minister al Forţelor Armate, locurile de staţionare la ancoră, porturile, bazele maritime, cheiurile, aerodromurile, pistele de decolare-aterizare, locurile de staţionare a avioanelor, precum şi locurile de păstrare a rezervelor celor două state.

Acordul respectiv nu a mai fost însă încheiat.Mai mult decât atât, după aproape 13 ani de la încheierea „Acordului de la Moscova privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România”, mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov a trimis la 7 aprilie 1971 o telegramă generalului colonel Ion Ioniţă, prin care făcea cunoscut faptul că ”întrucât, în prezent, nu mai este necesară păstrarea rezervelor Flotei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din Marea Neagră pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-a luat hotărârea ca în anii 1971-1972 aceste rezerve să fie înapoiate în URSS. Transportul rezervelor se va face cu navele sovietice”

Un lucru este însă cert: trupele Armatei Roşii au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale de punte şi alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forţele Armate Unite ale OTV, cât şi pentru Flota URSS din Marea Neagră.

Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialişti militari.

Adunări populare în mediul civil şi militar, spectacole, decoraţii şi recompense financiare, ovaţii şi adeziuni completau tabloul despărţirii de „Marele Frate de la Răsărit”.

Populaţia civilă a primit cu satisfacţie această decizie, cei prigoniţi sau prin închisori au considerat că sfârşitul regimului era pe-aproape.

Oamenii reveneau sau aveau posibilitatea să revină la viaţă după statutul de ţară ocupată de o armată străină, timp de 14 ani.

Sub raport politic, regimul Dej a „strâns” şurubul, un nou val de represiune a urmat plecării militarilor sovietici pentru a întreţine la Moscova un climat de încredere. Graţie unor „confidenţe” din România, occidentalii au aflat de iminenta retragere sovietică, prin aceasta, odată pasul făcut , să nu se mai dea înapoi.

Parte din instalaţiile militare, armament şi muniţii au rămas pe teritoriul României până la un acord final de retragere al acestora, survenit între cele două părţi, în 1971.

Fără sovietici, România a iniţiat mai târziu, după anul 1968 constituirea unei industrii naţionale de apărare. În plan social, au fost eliminate cartelarea alimentelor, a cotelor agricole obligatorii. În relaţia bilaterală, conducerea de la Bucureşti a dat semnalul de-sovietizării, apoi de-rusificării societăţii româneşti.

De la anularea prevederii învăţării limbii ruse în ciclurile gimnazial şi liceeal şi până la cererea de innapoiere în URSS a consilierilor săi. Unii ofiţeri români au fost obligaţi să aleagă: ori serviciul în Armată, ori divorţul de soţi sovietici.

Această tentativă de revenire la valorile naţionale a cuprins şi spectrul relaţiilor cu Occidentul. Către tradiţia legăturii cu Vestul pentru o nouă construcţie bazată dacă nu pe independenţă, cel puţin pe un grad de autonomie lărgită.

Aşa a fost posibilă mai târziu recunoaşterea RFG, a Israelului, a negocierilor comerciale ale României cu parteneri privaţi din Europa de Vest – o adevărată blasfemie faţă de Moscova – crearea de societăţi economice mixte între România şi Occident.

A fost vorba de o retragere totală a Armatei Roşii din România în anul 1958 ?

Răspunsul este negativ. Demiurgii de imagini comunişti şi-au făcut datoria faţă de regimurile politice pe care le-au slujit până la dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, perpetuând deformarea realităţii cu ajutorul utilizării repetate şi în mod greşit a unor cuvinte şi noţiuni.

Nerespectarea sensului cuvântului retragere, fie din necunoaştere, fie în mod intenţionat, a condus la crearea unor clişee false în legătură cu plecarea unităţilor militare sovietice din România în anul 1958.

Realitatea faptelor descrise în documentele din arhive este cu totul alta, faţă de imaginile create de un cei care au lucrat într-un aparat de propagandă al PCR extrem de bine pus la punct.
Plecarea sovieticilor din România a polarizat totuşi pozitiv naţiunea, oferind o alternativă faţă de ceea ce fusese până atunci, pentru emancipare şi dezvoltare.

Lipsa prezenţei militare sovietice în România nu a împiedicat Moscova să încerce să-şi impună în continuare controlul în deciziile majore.

Definitiv consilierii au plecat în anul 1963, însă a rămas agentura constituită în cei 20 de ani de comunism , de până atunci, ce penetrase atât conducerea la nivel înalt, cât şi serviciile secrete şi Armata.
Eforturile autorităţilor române de a o neutraliza au fost mari, însă n-au fost duse până la capăt.

 

Surse:

https://stindard.ro/historicum/2002-soviet.pdf

http://www.romania-actualitati.ro/plecarea_armatei_rosii_din_romania_1958-50624

col (r) Gheorghe Cristache, martor la retragerii armatei sovietice din România – 1958. Un interviu de Mirela Băzăvan.

http://www.rador.ro/2018/05/20/calendarul-evenimentelor-20-mai-selectiuni-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citiţi şi:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/20/ziua-de-20-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/20/o-istorie-a-zilei-de-20-mai-video-4/

 

 

 

 

20/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: