Nicolaus Olahus – Românul de stirpe regală care a devenit guvernator și mitropolit al Ungariei

 

 

 

 

 

În imagine: Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu – d. 15 ianuarie 1568, Pojon, Bratislava de azi)

Românul de stirpe domnească devenit guvernator și mitropolit al Ungariei

În 10 ianuarie 1493, la Sibiu, se năștea unul dintre cei mai importanți umaniști europeni: Nicolaus Olahus.

Provenea dintr-o familie înrudită deopotrivă cu Regele Ungariei, Matia Corvin, și cu voievozii Valahiei care domneau la sud de Carpați.

Nicolaus Olahus avea să devină arhiepiscop și mitropolit primat al Bisericii Catolice din regatul maghiar, precum și guvernator al Ungariei, scrie Bianca Pădurean în https://www.rfi.ro/

Bunicul patern al lui Nicolaus Olahus era membru al dinastiei Basarabilor, care domnea în Valahia, iar bunica sa paternă era sora lui Iancu de Hunedoara. Tatăl său, Ștefan, era vărul Regelui Matia Corvin al Ungariei și jude regal la Orăștie.

Nicolaus Olahus a primit o educație potrivită pentru un tânăr aristocrat și, după ce a studiat la Oradea, a devenit paj, apoi consilier al Regelui Ludovic al II-lea, cel care avea să cunoască o moarte tragică la Mohacs, în bătălia care a însemnat sfârșitul Ungariei medievale.

Însă Nicolaus Olahus nu a fost deloc atras de frivolitatea de la curtea regală și a preferat să devină preot catolic.

În această calitate, a devenit unul dintre cei mai apropiați sfetnici ai văduvei Regelui Ludovic al II-lea, Regina Maria de Habsburg. Aceasta era sora împăratului Carol Quintul.

De aceea, după ce Ungaria s-a prăbușit sub loviturile Imperiului Otoman, Maria de Habsburg a devenit regenta Țărilor de Jos, care includeau Olanda, Belgia și Luxemburgul de azi.Nicolaus Olahus a urmat-o la curtea regală de la Bruxelles. În această perioadă, inteligentul prelat catolic s-a împrietenit cu marele umanist olandez Erasmus din Rotterdam.

Prietenia dintre ei era atât de adâncă încât, de fiecare dată când lua masa, Erasmus din Rotterdam punea un tacâm și o farfurie în plus, pentru Nicolaus Olahus. Și aceasta deși Erasmus din Rotterdam și Nicolaus Olahus nu s-au întâlnit niciodată, iar prietenia lor a fost bazată pe o corespondență foarte intensă.

În 1548, Nicolaus Olahus a primit titlul de baron al Imperiului Romano-German. După întoarcerea Mariei de Habsburg în părțile regatului maghiar care nu fuseseră ocupate de turci, Nicolaus Olahus a devenit episcop de Zagreb și cancelar al regatului.

A fost mutat apoi în scaunul episcopal de Eger, mai aproape de curtea regală, iar în 1562 a devenit arhiepiscop și mitropolit primat de Esztergom.În calitate de conducător al Bisericii Catolice din Ungaria, Nicolaus Olahus era unul dintre cei mai importanți oameni din regat.

El a cumulat apoi puterea spirituală cu puterea administrativă, pentru că a fost numit guvernator al regatului maghiar.Nicolaus Olahus a fost unul dintre cei mai activi promotori ai Reformei Catolice și a înființat numeroase școli.

Printre acestea se numără și colegiul catolic din Târnavia (Nagyszombat), înființat în 1561 și ridicat de Petrus Pázmány în 1665 la rang de academie, instituție considerată ca fiind prima universitate modernă din Regatul Ungariei în care avea să studieze, peste multe decenii, și Ioan Inocențiu Micu Klein, un alt mare învățat român din Transilvania, consemnează Wikipedia.ro.

 Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate probabil în perioada șederii în Țările de Jos, oferă informații valoroase cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

În ianuarie 1568, Nicolaus Olahus a murit în Bratislava.

A fost înmormântat în biserica Sfântul Nicolae din Târnavia, din Slovacia de azi.

 

 

Acad.prof.dr. Ioan Aurel Pop : Originea românilor, vocația lor apuseană şi „lumina Răsăritului”

 

 

 

 

 

Românii și vocația lor apuseană

Aflarea originilor diferitelor popoare și, mai ales, a propriului popor, a fascinat generații întregi de savanți, de oameni de cultură și chiar de simpli curioși, care și-au spus cu generozitate părerile.

Oamenii simt acut nevoia să știe de unde vin nu doar ca indivizi, ci și ca grupuri geografice și teritoriale, profesionale, religioase (confesionale), etnice.

Între numeroasele „teorii”, vehiculate peste tot, de la mijloacele cele mai moderne de comunicare până la cărțile tipărite, se află și aceea a dacismului pur al românilor, metamorfozați într-un fel de deținători ai matricei lingvistice universale preromane și chiar pregrecești.

Evident, forma extremă a acestei fantasmagorii – din care reiese că romanii ar fi învățat latina de la daci (!) – nu este ușor de impus și de acceptat, în pofida dezinformării aproape generalizate din societatea contemporană.

„Demonstrațiile” care se vehiculează în acest sens frizează absurdul, nu au nimic de-a face cu știința filologică, nici cu cercetarea și logica istorică și, cu atât mai puțin, cu logica în general.

Tehnica promotorilor unor astfel de construcții fantastice este aceea a colajului, bazată pe anumite cunoștințe și date disparate, luate din epoci și locuri diferite și „îmbinate” apoi în așa fel încât să dea impresia unui tot.

Nu de puține ori, acești pseudo-istorici operează cu argumentul autorității sau recurg la silogisme false sau la sofisme, erori mai greu de semnalat de către persoanele neavizate.

Un exemplu simplu de judecată deviantă din domeniul acesta ar fi următorul:

1. Daco-geții credeau în marele zeu Zalmoxis.

2. Daco-geții erau, prin urmare, monoteiști.

3. Fiind monoteiști, ei erau creștini înainte de Hristos. În fapt, deși rostite cu emfază și siguranță deplină, niciuna dintre propozițiile de mai sus nu este exactă pe deplin, iar gradul de minciună crește de la prima spre ultima: este adevărat că daco-geții credeau în Zalmoxis, dar credeau și în alți zei; prin urmare, ei nu puteau să fie monoteiști; cu atât mai mult, nu aveau cum să fie creștini; de altfel, este un nonsens să se vorbească despre creștinism înainte de Hristos.

Prin astfel de „cercetări”, s-a ajuns inclusiv la ideea că daco-geții erau cel mai civilizat popor din lume și că din ei ar fi descins apoi toate popoarele civilizate, inclusiv romanii.

Majoritatea oamenilor de bun simț, în ciuda lipsei de cunoștințe concrete, sistematice și de specialitate, nu acceptă această origine dacică sau traco-dacică pură a românilor, dar nici nu au cunoștințe clare despre latinitatea românilor și nici despre originile popoarelor în general.

 

 

 

 

 

 

 

Paradoxal este faptul că „teoria” dacismului pur al românilor vine după o altă „teorie”, la fel de absurdă, aceea a exterminării totale a daco-geților în confruntările cu romanii și a deportării tuturor celor rămași în viață, pentru ca în provincia romană Dacia să nu mai fi rămas picior de autohton.

Această din urmă construcție este însă, în general, în legătură cu o alta, de extracție politică, anume „teoria” imigraționistă, conform căreia românii nu ar fi autohtoni, ci venetici târzii în interiorul arcului Carpaților.

Puritatea romană a românilor a fost susținută, tot din motive politice, de învățații iluminiști transilvăneni, dar pentru aceștia autohtonia românilor, ca urmași ai romanilor, era indiscutabilă.

Ce să înțeleagă nespecialiștii din aceste două extreme, care-i fac pe români fie daci puri, fie romani puri, mai ales că, între timp, a fost revigorată și „teoria” originii cumane a unora dintre români?

Mulți intelectuali cred că și teoria descendenței romane a poporului român și teoria latinității limbii române sunt exagerări la fel de mari ca și „teoria” dacopaților sau tracomanilor, că ele pot fi puse pe același plan și că adevărul ar fi undeva la mijloc.

Mai mult, în planul gândirii comune, se crede și se scrie că românii au fost capacitați să creadă că provin din romani abia în secolul al XVIII-lea, printr-un efort intens, preconceput și ordonat al Școlii Ardelene.

 

 

 

 

 

 

 

Școala Ardeleană este percepută ca mișcarea latinistă prin excelență, care i-ar fi ocolit din ignoranță și din rațiuni politice pe daci, care ar fi inventat originea romană a românilor, care ar fi „latinizat” programatic arhaica și nedefinita limbă română și care ar fi răspândit printre străini ideea romanității poporului, ca să obțină drepturi politice naționale pentru românii transilvăneni discriminați.

Prin urmare, percepția comună, susținută și de unii falși savanți, este că românii nu sunt nici urmașii dacilor și nici urmașii romanilor, ci un amestec amorf, obscur și greu de definit și de încadrat în schema familiilor de popoare europene.

Aceleași lucruri se cred și se susțin și în legătură cu limba română, considerată o limbă necultivată și primitivă până prin secolul al XVIII-lea, când ar fi fost turnată în forme latine de către erudiți.

Există un grup restrâns de intelectuali care știu, totuși, destul de vag că, începând de prin secolul al XVI-lea, unii cărturari și martori străini care au trecut prin Țările Române au remarcat latinitatea românei și au susținut originea romană a românilor.

De aici, se trage concluzia greșită că anumiți români au aflat de la umaniști cine erau ei și de unde veneau, pe de o parte.

Pe de altă parte, se insinuează că doar sub influența Umanismului ar fi fost încadrați românii în romanitatea orientală, din nevoia de sistematizare a lumii în funcție de exigențele clasicismului greco-latin, imitat în epoca Renașterii.

Cei care susțin asemenea aberații nu au, în general, pregătire de specialitate și nici intenții științifice legate de cunoașterea obiectivă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scopurile lor, deși conduc la același rezultat, nu sunt identice: unii susțin că românii nu sunt romanici pentru ca acest popor – cel mai numeros din sud-estul Europei – să nu fie plasat într-o ambianță de elită mondială, să nu se afle într-o ambianță onorabilă, iar alții, dimpotrivă, cred că prezența românilor între romanici ar fi de ocară, că românii nu se pot trage din „cuceritorii” și „imperialiștii” romani, ci din neamuri mult mai nobile, care au populat cumva și cândva aproape întreg pământul.

Aceste etnii, considerate de anumiți „patrioți” mult mai vechi decât „obscurii” romani, i-ar proiecta pe români în eternitate și i-ar scoate din logica trecerii iremediabile a timpului.

Ispita istoriei este de neevitat pentru mulți intelectuali români, care – fascinați de trecut și cuprinși chiar de dragoste pentru națiunea lor – uită că studiul lumilor revolute este o specialitate grea, care necesită o pregătire îndelungată, asiduă, anevoioasă, bazată pe eforturi imense, pe stăruință și pe multă înțelepciune.

Amatorismul în istorie, chiar și când este generat de cele mai bune intenții patriotice, poate conduce la rezultate dezastruoase, de subminare a credibilității unui popor, de sporire a dezorientării străinilor, de punere sub semnul întrebării a muncii unor generații întregi de specialiști autentici, onești și erudiți.

De la Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) și de la cronicarii moldoveni încoace, toți marii savanți români au susținut și au demonstrat romanitatea românilor și latinitatea românilor, fără să nege componenta veche daco-getică sau traco-daco-getică și nici influența slavă.

 

Dintre cele trei elemente etnice principale (dac, roman și slav) care au contribuit la etnogeneza românilor, fundamental rămâne elementul roman, iar cea mai eclatantă dovadă în acest sens este limba neolatină pe care o vorbim.

Românii nu există însă ca popor constituit înainte de secolele VIII-IX, când apar pentru prima oară menționați în istorie cu numele lor de popor romanic, cam în același timp cu francezii, italienii, spaniolii, catalanii, portughezii etc.

Niciun popor nu rămâne neschimbat de-a lungul mileniilor, inclusiv popoarele care poartă același nume din antichitate până azi, cum ar fi grecii sau evreii.

Între grecii lui Pericle și Aristotel și grecii lui Constantin Porfirogenetul sau ai cronicarului Dukas este o deosebire la fel de mare ca aceea dintre romanii lui Traian și românii lui Mircea cel Bătrân.

Dar românii medievali, ca și grecii medievali, aveau (prin anumiți fruntași ai lor) convingerea vechilor rădăcini romane, respectiv grecești.

Unii români, încă de pe la 1400-1500, le spuneau călătorilor străini că neamul lor vine de la Roma și cunoșteau „povestea descălecatului dintâi, de la împăratul Traian”.

Umaniștii și apoi iluminiștii nu au făcut decât să argumenteze și să augmenteze această „poveste”, care era, de fapt, istorie.

Românii sunt singurii moștenitori ai romanității orientale și, prin aceasta, au caracteristici apusene și răsăritene în același timp.

De aceea, nu trebuie să devenim isterici atunci când vine vorba de tradițiile noastre răsăritene (influența slavilor, organizarea bisericii după modelul bizantino-slav/ bulgar, limba slavonă ca limbă a cultului, a culturii și a cancelariilor, alfabetul chirilic rămas oficial până în secolul al XIX-lea) și nici de legăturile noastre cu Balcanii și cu balcanismul.

Realitățile, oricum ar fi ele, nu pot fi negate, fiindcă ies oricum la iveală.

Dar, prin originea romană, prin limba neolatină vorbită, prin numele de român pe care-l poartă, prin forma de creștinare în latinește și prin alte elemente, românii au vocația Occidentului.

Este drept că lucrul acesta s-a văzut mai întâi în Transilvania (datorită geografiei și nu numai), dar Transilvania, în sens larg, reprezintă peste 40% din teritoriul și populația României actuale.

Societatea românească, Țările Române și apoi România s-au modernizat după modelul Occidentului și s-au sincronizat cu lumea civilizată prin curente culturale de factură occidentală, care au culminat cu Școala Ardeleană și cu Junimea.

Prin urmare, autohtonismul românesc în această parte a Europei se validează printr-o limbă, printr-o cultură și printr-o civilizație care au reușit să realizeze o sinteză europeană de succes, cu centrul, cel puțin de la Renaștere încoace, în Apus.

Apusul ne-a așezat temeinic rădăcinile prin Roma Eternă și tot Apusul ne-a salvat de la robia totalitaristă a comunismului de tip moscovit.

Dacă așa stau lucrurile în legătură cu trecutul, atunci căutarea viitorului României și al românilor în altă parte decât Europa de succes devine vânare de vânt, dacă nu cumva sinucidere controlată.

Toate perioadele de succes din istoria românilor de până acum se datorează impulsurilor sănătoase venite dinspre Occident, pe când stagnările și, mai ales, reculurile și catastrofele se asociază cu dominația Estului asupra noastră.

De aceea, în virtutea tradiției istorice verificate și a nevoii noastre de viitor prosper, Uniunea Europeană rămâne pentru români șansa viețuirii.

De supraviețuiri suntem sătui și le-am trăit mereu, ori de câte ori „lumina Răsăritului” s -a pogorât asupra noastră…

(autor: Ioan Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

Umanistul Nicolaus Olahus: „Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte…”

 

 

 

 

 

 

Nicolaus Olahus 

(1493-1568)

 

 

 

„Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii”, de Ioan-Aurel Pop

 

 

 

 

Umanistul Nicolaus Olahus, născut în Transilvania, într-o familie de origine română din Țara Românească, a fost de confesiune catolică și a ajuns la cele mai înalte demnități religioase (arhiepiscop primat al Ungariei) și politice (regent al Ungariei habsburgice).

În lucrarea sa „Hungaria” (1536) spune:

„Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte… Limba lor și a celorlalți români a fost odinioară romană, ca unii care sunt coloni ai romanilor. În vremea noastră, limba moldovenilor se deosebește foarte mult de aceea (limba latină), dar vorbele lor pot fi înțelese de latini… Românii spun că sunt coloni ai romanilor. Argumentul acestui lucru este că au multe în comun cu limba romană și se găsesc în acest loc foarte multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii mari ale vechimii și stăpânirii romane aici”.

La aceste informații trebuie să adăugăm și comentariile lui Adam Francisc Kollarius, editorul ediției „Hungariei” de la 1763:

„Toți valahii se consideră pe ei înșiși ca fiind «Rumunyi», adică romani, și socotesc că vorbesc «rumunyeschte», adică limba romanilor.

Limba lor mai curată are cea mai mare înrudire cu limba italiană; dar în limba de care se folosesc în biserică, mai ales bihorenii, au în plus cuvinte slave, din pricina religiei pe care au primit-o, dacă nu mă înșel, de la popoare slave, care au adoptat dogma și ritul grec și le păstrează cu cea mai mare dârzenie”. Kollarius spune că a fost în misiune la Oradea, în 1754, unde a lucrat și a vorbit cu românii, convingându-se direct de latinitatea limbii române.

Într-un document redactat de Paulus de Varda, primatul Ungariei, și emis de regele Ferdinand, la 23 noiembrie 1548, ca motivare a reînnobilării lui Olahus, se spune:

„Într-adevăr se știe că ei (românii) se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a lumii și au fost așezați într-o parte foarte bogată a Daciei, care se numește Transalpina, spre a stăvili incursiunile vecinilor inamici […], de aceea, chiar și acum, pe limba lor se numesc romani […]. Neamul tău a excelat, dând naștere multor conducători dintre cei mai de seamă. Printre aceștia se spune să au strălucit, în chip cu totul deosebit, și Iancu de Hunedoara, tatăl vestitului rege Matia”.

Este util de știut cum sunt numiți românii în textele religioase românești din secolul al XVI-lea. Se știe astăzi, fără să mai fie nevoie de nicio demonstrație, că, în toate textele românești păstrate din secolul al XVI-lea încoace, termenul de „vlah” (cu variantele sale), prezent în înscrisurile din alte limbi, a fost tradus, în chip invariabil, prin „român” („rumân”).

De sub teascurile diaconului Coresi, au ieșit la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nouă cărți în limba română, între care:

„Întrebare creștinească”, la 1559 (poate o reimprimare a Catehismului sibian din 1544, pierdut), „Faptele apostolilor”, la 1563, „Tâlcul evangheliilor”, la 1564, „Psaltirea”, la 1570, „Carte de învățătură”, la 1581. Și în epilogurile tipăriturilor coresiene (adică în texte originale, netraduse din alte limbi) se vede că românii și limba lor poartă numele date de românii înșiși, adică „rumân”, „rumânească”.

Astfel, în „Întrebare creștinească” (1559), se scrie: „[…] După aceaia, nește creștini buni socotiră și scoaseră cartea de în limba srăbească pre limba rumânească […] să înțeleagă toți oamenii cine-s rumâni creștini”.

În „Psaltire” (1570), se justifică astfel nevoia cărților românești: „Cu mila lui Dumnezeu, eu, diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, nu mai noi, rumânii, n-avem […]”. Prin urmare, numele de sine dat românilor era cel provenit din latinescul „Romanus”.

Dar numele de român apare și în alte circumstanțe. În „Faptele apostolilor” (ediția românească de la Brașov, din 1563, a diaconului Coresi), se poate citi: „Și spunu năravurele ce nu ne se cade noao a priimi și a le face, Rumâni sântemu”. Natural, se pune întrebarea ce fel de „rumâni” puteau să existe pe vremea când apostolii umblau pe pământ.

Pentru a răspunde, s-a apelat la textele originale sau la textele-martor, după care s-a făcut traducerea în românește: în textul slav e scris „rimleanini”, iar în cel latin „quum simus Romani”. Așadar, „rumânii” din „Faptele apostolilor” sunt romanii antici. Prin urmare, „Romanus” din latină s-a tradus, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, și prin forma „rumân”.

Ultima inițiativă protestantă în materie de tipărituri românești se leagă de episcopul Mihai de Turdaș (superintendent calvin al românilor) care, cu sprijinul lui Sigismund Báthory (catolic), tipărește „Vechiul Testament”, cunoscut sub numele de „Palia de la Orăștie” (1581-1582), prin munca fiului lui Coresi, Șerban și a diaconului Marin.

În prefața „Paliei” predomină forma „român” și „românesc” (doar o dată se folosește „rumâni”).

În ziua terminării „Paliei” (14 iulie 1582), Mihai de Turdaș se adresează enoriașilor printr-o enciclică în limba latină, recomandându-le să citească în limba română („Encyclica episcopi Valachici in Transsilvania”), de fapt versiunea latină a finalului prologului Paliei:

„[…] Ego, Tordas Mihaly, electus in Transsilvania Romanorum Episcopus […] in lingua Romana […] in linguam Romanam vertimus, et eos vobis, fratribus Romanis, ita legendos donamus […] confratribus Valachis […] confratribus Romanis”.

Prin urmare, superintendentul (cum îl numeau oficialii Transilvaniei) și episcopul sau vlădica (cum îl numeau și socoteau românii) Mihai de Turdaș se cheamă pe sine „episcopul romanilor”, numește limba sa și a enoriașilor „limba romană”, se adresează credincioșilor săi cu formula „frați (confrați) romani” etc., ceea ce arată că, în epocă, se crease o sinonimie perfectă între termenul latinesc de „Romanus” și cel românesc de „român” („rumân”).

Cel mai important lucru, în contextul de față, este că formula „episcopul românilor” este tradusă în latinește prin „episcopus Romanorum”. Să mai notăm că, în același text, se folosesc în paralel, pentru a-i denomina pe români, formele de „Valachus” și de „Romanus”, ceea ce arată perfecta lor sinonimie, ca și obișnuința mai recentă de a le folosi concomitent.

Cel mai important lucru este însă dat de aceea că, în unele texte interne transilvane în limba română, romanii sunt desemnați ca români, iar, în unele texte interne în latină, românii apar ca romani.

Astfel, se vede că originea romană a românilor este subînțeleasă, din moment ce ei sunt numiți romani, iar limba lor romană.

Încă la 1500, se știa clar că limba vorbită în Moldova era aceeași cu a celorlalți români, în vreme ce astăzi unora le este imposibil să accepte acest adevăr elementar.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/nicolaus-olahus/

 

 

 

 

 

 

 

 

 Sursa:

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

„Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii”

de Ioan-Aurel Pop

 

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf