Nichita Stănescu: „Curăţă câmpul ca să aibă unde să aterizeze îngerii.”

 

 

 

 

 

 

 

 

Nichita Stănescu: „Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.”

„Întunecând întunericul, iată porţile luminii!”

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

„Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme – ca să aveţi la ce visa!”

„Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.”

„Singura bogăţie a unui om este spiritul.”

„Fii atent cum vorbesti, cuvintele atrag faptele.”

„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic.”

„Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.”

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

„Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.”

„Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”

„Curăţă câmpul ca să aibă unde să aterizeze îngerii.”

„Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței.”

„Suntem ceea ce iubim.”

 

 

 

 

Publicitate

Mari scriitori români – criminali de război?!

 

Campaniile reducţioniste, duse în perioada postdecembristă, împotriva unor personalităţi de seamă ca, de exemplu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ion Barbu, Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a., judecăţile nenuanţate, etichetele tendenţioase, aplicate acestor cărturari de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric, ale vieţii şi operei acestor scriitori de seamă ai umanităţii, proveniţi din spaţiul românesc – aduc prejudicii imaginii României şi clatină identitatea naţională.

 

 

 

Constantin Noica

Viaţa şi opera acestor oameni exponenţiali ai României nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau de extremă stângă din România şi din Europa, şi puse în aceeaşi categorie cu crimele legionarilor sau crimele comunismului, e în afara oricărei îndoieli, condamnabile.

Responsabili de acele crime odioase, aduse în contextul european zbuciumat de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-lea, sau din perioada postcomunistă, sunt, totuşi, autorii înşişi – care au acţionat fie individual, fie în grupuri – nu intelectualii de marcă din perioada interbelică  şi, respectiv, din cea postbelică, care au aderat la mişcarea legionară, sau care au scris texte laudative privitoare la Mussolini, Antonescu şi Hitler, sau care au sprijinit regimul comunist şi au scris articole elogioase referitoare la Lenin, Marx şi comunism.

Emil Cioran

Unii s-au detaşat de eroare încă la sfârşitul anilor 1930, alţii,  mai târziu, în anii exilului. Sau, respectiv, după Revoluţia din 1989. Referitor la rezistenţă, opoziţie şi colaboraţionism în anii dictaturii s-au scris câteva cărţi de referinţă, între care menţionăm: Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Editura Ideea Europeană, 2000, şi Vinovaţi fără vină, Editura Ideea Europeană, 2006; Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013; Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Editura EuroPress Group, 2014; Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii, Editura Polirom, 2013, şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub comunism, Editura Polirom, 2015 ş.a.

 

 

 

 

 

Revista Contemporanul publică în nr. 3 şi 4 un grupaj de texte, axate pe Legea 217/2015, Lege numită în presa scrisă şi vorbită anti-legionară. Abordând atât prezentul, cât şi „trecutul într-un mod nepasional și deschis”, textele tratează, mai cu seamă, abuzurile şi excesele comise în interpretarea legii menţionate. Dar nu numai.

Susţinerea verdictelor date de Tribunalul Poporului din 1946 – deci, de tribunalele staliniste – astăzi, în democraţie, prin demersurile întreprinse până la ora actuală de dl Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, reprezintă o desconsiderare făţişă a principiilor statului de drept. Iniţiativa recentă a directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, de a-l trata pe scriitorul Vintilă Horia drept criminal de război, precum acuzatorii de altădată, dă măsura gravităţii a ceea ce se poate întâmpla când faptele sunt interpretate în stil stalinist.

 

 

 

 

Ion Barbu

Revista fondată acum 135 de ani, la Iaşi, Contemporanul, aduce aceste abuzuri şi excese în atenţia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, în atenţia domnului Călin-Popescu Tăriceanu, Preşedintele Senatului, Domnului Valeriu Ştefan Zgonea, Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnului Dacian Cioloş, prim-ministrul României, cerând să iniţieze schimbarea actualului cadru legislativ având ca referinţă  legea 217/2015, sursa unor abuzuri absurde şi imorale.

Acţiunile excesive, neconforme cu principiile unui stat de drept, privind interpretarea trecutului recent, sunt cu atât mai insultătoare pentru oamenii de cultură români cu cât Alexandru Florian a fost un apologet al lui Nicolae Ceauşescu (autorul unui genocid, dacă ar fi să ne luăm după verdictul judecătoresc), iar în Consiliul de onoare al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este trecut un fost ofiţer de securitate activ în perioada celei mai crunte terori.

 

 

Mircea Vulcanescu

Luând act de răul făcut, Guvernul României are datoria să reformeze această instituţie care nu asigură standardele de profesionalitate şi onorabilitate cerute de împlinirea importantelor atribuţii ce-i revin.

Ne exprimăm nedumerirea că domnul Elie Wiesel – „scriitor şi ziarist în limbile franceză, engleză, idiş şi ebraică, eseist şi filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut în România, de origine evreiască, supravieţuitor al Holocaustului”, „distins cu Premiul Nobel pentru Pace” (1986), „membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură” şi membru de onoare al Academiei Române (cum este prezentat pe Wikipedia) – acceptă să-i figureze numele în titulatura unei instituţii – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” (înfiinţate la propunerea preşedintelui Ion Iliescu în august 2005) – ai cărei reprezentanţi, fără dovezi, califică mari scriitori români (recunoscuţi pe plan mondial şi predaţi la prestigoase universităţi) drept criminali de război, susţinând verdicte date de tribunale comuniste – regim calificat „nelegitim şi crminal”. (Sursa: Revista Contemporanul, nr. 3/2016)

NICHITA STANESCU: ”PATRIA MEA ESTE LIMBA ROMANA”. VIDEO.

“Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, s-a nascut  pe  31 martie 1933 in  Ploieşti, judeţul Prahova.

Este fiul lui Nicolae Stanescu, comerciant, si al Tatianei (n. Cereaciuchin),  provenind dintr-o familie nobila ruseasca, refugiata in Romania in 1917.

 

Urmeaza scoala primara, intre anii 1940 si 1944, la Ploiesti (primele doua clase) si, dupa evacuarea orasului din cauza razboiului, la Busteni  si  in refugiu, la Valenii de Munte.Studii continuate la Liceul „Sf. Petru si Pavel” din Ploiesti (clasele gimnaziale, 1944-1948, iar cele superioare intre anii 1948 si 1952, cand liceul isi schimba numele in „I. L. Caragiale”).

Urmeaza Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucuresti (1952-1957).Corector, intre 1957 si 1960, apoi redactor, pana in 1968, la revista Gazeta literara.

Debuteaza  cu trei poezii aproape simultan in revistele  Tribuna si Gazeta literara (martie 1957). Debut editorial cu volumul  Sensul iubirii (1960), caruia ii urmeaza: O viziune a sentimentelor (1964, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Rosu vertical (1967); in acest an i se mai tiparesc Alfa si Oul si sfera.

In 1968, ii apare volumul  Laus Ptolemaei, iar in 1969 alte doua carti, Necuvintele (premiata de Uniunea Scriitorilor) si Un pamant numit Romania. Cu volunul de eseuri Cartea de recitire (1972), obtine a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor; tot atunci ii ies de sub tipar volumul  de versuri  Belgradul in cinci prieteni (aparut mai intai la Belgrad, in 1971) si Maretia frigului.

In 1969 este numit redactor-sef adjunct la revista  Luceafarul, iar intre 1970 si 1973, indeplineste aceeasi functie la revista Romania literara.

Distins cu Premiul International „Gottfried von Herder” in 1975 (cand publica si o importanta antologie, Starea poeziei.Ultima sa perioada de creatie este ilustrata de voiumul  ”Epica Magna” (1978, distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Acad. Romane), “Operete imperfecte” (1979) si “Noduri si semne” (1982); in 1982 a publicat si culegerea de eseuri si proze poetice “Respirari” precum si “Antimetafizica”, – evocari, reflectii, poeme, dictate lui Aurelian Titu Dumitrescu.

 In anul 1980, a candidat, la propunerea Academiei Suedeze, la Premiul Nobel pentru literatura, alaturi de Odisseas Elytis, Leopold Sedar  Senghor, J L. Borges si G. Seferis (premiul a fost acordat acestuia din urma), iar in 1982 a fost distins cu premiul „Cununa de aur” la Festivalul de poezie de la Struga (Macedonia); in acelasi an i s-a editat la Pancevo, in Iugoslavia, ciclul de poeme Oase plangand, dictat prietenilor cu ocazia participarii la Festivalul de poezie de la Belgrad.

Poezia sa a fost tradusa in numeroase limbi (sarbocroata, engleza, franceza, germana, spaniola, maghiara, polona, bulgara, suedeza, rusa, ebraica, letona).

Apreciat, inca de la debut, drept poetul cel mai reprezentantiv pentru ceea ce urma sa se numeasca „generatia 60″. STANESCU este situat printre numele mari ale liricii romanesti din secolul XX.

1983 – Ascunde fata de toti semnele maladiei de care suferea  si afiseaza un optimism si o vitalitate cu care  isi uimeste chiar si medicii.

La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a poetului este aproape o sarbatoare nationala în lumea artei si literaturii.

Continua sa apara traduceri a poeziilor sale peste hotare, în mod special în Iugoslavia unde va avea o criza foarte grava, necesitând interventia medicilor.  Se întoarce cu trenul, cu greu, la Bucuresti .

 In ziua de 13 decembrie 1983, pe la miezul noptii, are dureri ingrozitoare in zona ficatului  si este adus cu salvarea la spitalul de Urgenta unde crizele devin extrem de violente si poetul se stinge din viata la orele doua si zece minute.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.

Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion , un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.(Basarabia literara)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POEZIA

 

 

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este însusi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit

 

 

 

NECUVINTELE

 

 

El a întins spre mine o frunză ca o mâna cu degete.
Eu am întins spre el o mâna ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El un om singur.

 

 

 

 

Interviuri cu poetul : CLICK PE LINKURILE DE JOS:

 

 

  http://www.youtube.com/watch?v=yrDuG708umQ&feature=player_embedded

  http://www.youtube.com/watch?v=mihNrkE9fN4&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=_xLjFp3vcuY&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=vDlmxVfq4WM&feature=player_embedded