CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Imagini pentru Securitatea RPR photos

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Imagine similară

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

30/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

SCURTA ISTORIE ALBANEZA:1940-1990

Sec. XX (1940-1990)

In Octombrie 1940 Italia a folosit Albania ca baza militara de unde a atacat Grecia. Dupa ce nemtii au invins Grecia si Iugoslavia in 1941, regiunile Kosovo si Cameria s-au reunit cu Albania. Se creaza un nou stat albanez care rezista pana in noiembrie 1944. In 1943 Italia se retrage din Albania, iar nemtii se retrag din Grecia. Armata nemteasca declara ca nu are ca scop ocuparea Albaniei si continua marsul spre Iugoslavia. In timpul trecerii prin Albania, nemtii sunt atacati de catre comunistii albanezi si raspunsul nu a intarziat sa vina: Nemtii omoara mii de oamenii si ard case, poduri si distrug tot ce le iese in cale. In Albania puterea este luata de catre Partidul Comunist Albanez (format in 1941) care, in schimbul sprijinului iugoslav si grec, renunta la Kosovo si Cameria. In timpul razboiului, rezistenta albaneza a fost compusa din mai multe forte militare printre care : Frontul National (Balli Kombetar), Partidul Legalist (Levizja Legaliteti) si Partidul Comunist.

Pe 29 Noimbrie 1944, cu o zi dupa sarbatoarea zilei nationale, Albania este eliberata de catre nazisti. Enver Hoxha, conducatorul partidului comunist din Albania devine presedintele tarii. In 1946, Albania se declara Republica Populara. In 1947, ca urmare a refuzarii de a face parte din Iugoslavie, relatiile intre Albania si Iugoslavia se inrautatesc din nou. Guvernul comunist cere sprijinul sovieticilor, care asigura independenta Albaniei in schimbul mentinerii unui regim comunist.

In 1946 incepe colectivizarea economiei. Toate proprietatiile particulare sunt nationalizate si incepe instalarea  dictaturii comuniste.

Dupa ruperea relatiilor cu Iugoslavia, Albania se orienteaza spre URSS. In 1961, dupa alegerea lui Nichita Hruschiov, relatiile cu URSS se inrautatesc si Albania este prima tara din blocul comunist care intrerupe orice relatie cu URSS. Urmeaza perioada prieteniei albanezo – chineza care ia sfarsit in 1978, cu moartea lui Mao Ze Dung. Din punct de vedere economic Albania a profitat pe deplin din aceste “prietenii”. Albania a reusit sa construiasca o industrie moderna pentru acea vreme, agricultura a fost mechanizata, iar populatia, avand un nivel mai ridicat de viata, a inceput sa sprijine guvernul comunist.

Programul lui Enver Hoxha pentru industrializarea tarii a avut un oarecare succes, iar dupa anumiti analisti istorici, in 4 decade Albania a fost transformata dintr-o tara cu o economie bazata pe agricultura intr-o tara cu orientare industriala.

Nevand un sprijin real de la vecini si rupand relatiile cu URSS si cu China, Albania era la inceputul aniilor ‘80 o tara izolata din aproape toate domeniile.

 

 Economia stagna de  cativa ani buni, iar ruperea relatiilor cu China a insemnat inceputul unei crize grave pentru economia Albaniei. In 1985, Enver Hoxha moare si locul lui este luat de catre Ramiz Alia, care era considerat un comunist mai moderat si mai tolerant decat Hoxha.

Desi au fost observate anumite reusite ale guvernului comunist, represaliile impotriva celor care denuntau regimul au facut ca in populatie sa creasca un curent ai nemultumitilor. Timp de 45 de ani Albania a fost condusa de un guvern comunist, care a pus presiune asupra poporului, urmarit si incarcerat multi oameni valorosi din viata Albaniei prin intermediul Securitatii Albaneze (Sigurimi).

Dupa mortea lui Hoxha lumea astepta o schimbare in orientarea politica si economica a Albaniei, dar refuzul la intentia nemtiilor de a investi pe plan foarte larg in Albania, a aratat ca societatea albaneza nu era inca pregatita pentru o asemanea schimbare.

In ultimele luni ale existentei comunismului in Albania se observau cateva reforme care aveau ca scop imbunatariea vietii. Se redeschid bisericiile si moscheele (inchise in 1967), se da voie populatiei sa efectueze calatorii in strainatate si este permisa inceperea a unor mici afaceri particulare. Toate aceste reforme au fost initiate sub presiunea populatie. In iulie 1990, un numar mare de albanezi ataca ambasadele mai multor tari care aveau reprezentate in Albania si cer azil politic. Tari ca Germania, Italia si Franta au oferit azil imediat si au inceput negoicierile cu guvernul comunist.

In aceste conditii, in Decembrie 1990 Ramiz Alia decreteaza legea care permite existenta si a altor partide politice. O zi dupa acest decret se formeaza primul partid politic din Albania: Partidul Democratic din Albania (astazi la putere), si Partidul Ecologic Albanez (primul care a depus cererea de recunoastere). A urmat Partidul Republican, cel Socialdemocrat si a inceput reformarea partidelor mai vechi, care isi intrerupesera activitatea in 1944.

Trecerea Albaniei de la un sistem la altul, desi insotita de multe tensiuni si probleme, a fost graduala si fara varsare de

sange.

 

 

In februarie 1991 se organizeaza primele alegeri democratice si din nou castiga Patridul Muncii (Comunist) din Albania. Alegeriile au fost denuntate ca manipulate si argumentand ca noiile partide nu au avut timp sa se organizeze pentru aceste alegeri, s-a cerut o noua data pentru alte alegeri. Sub presiunea demonstratiilor in aproape toate orasele din Albania se stabileste ca noile alegeri sa aiba loc pe 22 martie 1991. De data aceasta, Partidul Democrat din Albania castiga majoritatea locurilor in parlamanetul albanez si o noua epoca incepe in istoria Albaniei.

Autor:Albaniaperomaneste.wordpress.com

26/04/2010 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: