Ce nu știm despre cedarea Rusiei către Ucraina a teritoriului Crimeei în 1954 ?

 

                                             Harta peninsulei Crimeea 

 

 

De ce a renunțat Rusia la Crimeea ?

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, (când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane), până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea acestui teritoriu de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie a fost  publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. De la momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod. Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice. Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente. Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală. În retrospectivă, tratatul de la Pereiaslav este asociat, în mod eronat, cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată.

În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia sunt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse. Și, să nu uităm, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

 

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devenise Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949.

În săi ultimii ani  la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși. Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev.

Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS.

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

 

 

Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor. Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal. Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina.

Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Sursa:

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center http://www.wilsoncenter.org/ why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat pe https://www.timpul.md/.

Mark Kramer este directorul programului Cold War Studies de  la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

Publicitate

POSIBILA DEZINTEGRARE A UCRAINEI. – PROVOCĂRI, PERSPECTIVE ȘI AMENINȚĂRILE RUSIEI

 

LA ZI! ROMÂNIA ȘI POSIBILA DEZINTEGRARE A UCRAINEI, ISTORIC, PROVOCĂRI, PERSPECTIVE ȘI AMENINȚĂRI

Preambul

Majoritatea analiștilor politici serioși nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal și de genul în câte părți se va rupe Ucraina. Principalele posibilități în discuție implică de la două până la patru părți, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăți nu sunt de neglijat.

Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuție implicațiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România și viitorul ei.În primul rând, de ce ne-ar interesa. Firește că ne interesează, deoarece orice se petrece la granițele noastre ne implică, direct sau indirect, și pe noi. De cele mai multe ori direct.

Chiar dacă noi nu am simțit-o prea mult, fiind preocupați, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influență la nivel geopolitic, disoluția Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuația de securitate în vecinătatea noastră.Nu este subiectul de față, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliștilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanții ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliția care a bombardat Serbia atunci.

În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României.În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinși într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo și cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliștilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacități militare de ripostă, dar nu avem jurnaliști sau televiziuni care să spună adevărul adevărat.

Avem prea puțini adevărați corespondenți de război.Apar prea puține reportaje despre soldații noștri care își fac datoria față de patrie, se vorbește doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Și atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziție politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldații noștri își fac datoria acolo unde sunt trimiși, indiferent de ce partid conduce țara.Cristian NegreaRedactor R.B.N.Press
UCRAINA„  Se înșală cei care consideră că lupta se dă pentru teritoriul sau avuția Ucrainei. Obiectul disputei e securitatea europeană. Uciderea, dacă vreți, a unui imperiu mort care încă nu a renăscut.

Defuncta URSS poate să învie numai înghițind Ucraina. De aceea, UE și SUA vor face tot ce le stă în puteri pentru a evita acest ospăț.R. Moldova și Georgia, care au devenit, după cum scria recent „Le Monde”, noua linie a frontului dintre UE și Rusia, sunt astăzi pentru Occident niște premii de consolare după înfrângerea de moment în bătălia de la Kiev. Dar lupta continuă. Încă nimic nu-i pierdut.”Extras din: Avertisment american către Putin la Chișinău: Dacă nu se potolește, R.Moldova va deveni „Vietnamul” Rusiei! „…Ucraina ar fi trebuit să o elibereze din detenție până pe 25 noiembrie pe  Iulia Timosenko, conform angajamentului luat de președintele Ianukovici în fața guvernelor Poloniei și Suediei.

Totodată  Ucraina mai are o promisiune angajată în sensul parcursului European în fața Fondului de investitii deținut de Franklin Templeton care a cumparat 20% din datoria externă ucrainană!(R.B.N.Press) . Așadar se poate concluziona ca viitorul Ucrainei pare foarte complicat, în sensul că dacă pe moment Rusia pare că câștigat, să nu uităm că sunt implicate în acest „război geopolitic” forțe și interese politice, militare și economice care nu vor lăsa pur și simplu „la capitolul pierderi” investițiile de până acum realizate pentru și cu condiția parcursului pro-european al Ucrainei. Vom vedea ce se va întâmpla cu Ucraina dacă totuși virajul de 180 de grade către Rusia se va păstra…”Extras din: LOVITURĂ DE TEATRU ÎN RADA SUPREMĂ DE LA KIEV: UCRAINA SUSPENDĂ SEMNAREA ACORDULUI DE ASOCIERE CU UE DE LA VILNIUS!

…ce a urmat se știe:

  Viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-și extindă influența, acceptată în estul țării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanții lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alții pot arunca cu grenade.

Indiferent, situația din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân și va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei.

Fiindcă, este bine știut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este și o putere europeană, de aici cu tendințe hegemonice mondiale.

Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilitățile de extindere spre nord, vest și sud.

Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai ușor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilități de extindere a influenței sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca și Crimeea.

Pentru zona de vest va urma o competiție, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putință să înghită și zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar.

Intervenția va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca și precedent, pot aduce în discuție războiul ruso-georgian din august 2008, precum și ocuparea aeroportului din Priștina de către trupele rusești în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Firește că Rusia va dori să mențină situația actuală, cu o Ucraină unită și obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukașenko.

Tocmai acest lucru nu-i convine opoziției, fie că este vorba de naționaliști ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galițiano-românesc.

Iar aceștia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrățișarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, pașnică sau violentă.

Indiferent, Rusia va acționa decisiv, poate etapizat, încercând să-și mențină întreaga Ucraină în mână, și numai dacă nu va reuși va îngloba estul țării și Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest.

De aceea nu știu dacă Ucraina centrală, cea naționalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est și Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcții, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei și Armatei a XIV-a în ecuația geopolitică a Moscovei, de a menține Moldova și la nevoie Ucraina sub șantajul rusesc.
Opțiunile Kievului față de noua realitate vor fi limitate. Ruperea țării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar și cu sprijinul Rusiei.

O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocrație și treptat spre dictatură, chiar și una militară.

Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanță tot astfel va acționa, adugând o componentă în plus: prezența militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ținând cont de viitoarea radicalizare a poziției opozanților, varianta negocierilor și acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul.

Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanților vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând țara spre același deznodământ.
Poziția Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruși să-și poată proiecta forța cu ușurință în toate direcțiile. Prima care va resimți aceasta va fi Georgia.

Enclavele separatiste Abhazia și Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca și state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenția concretizată  a Rusiei de a cumpăra din Franța porthelicoptere de clasa Mistral precum și tehnologia de a fabrica încă trei în șantierele rusești capătă o nouă conotație atunci.

Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, și aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilității integrării în UE, Turcia își va proiecta puterea și influența tot mai mult în regiunea caspică și a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă.

În contrapartidă, rușii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict înghețat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah.

Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni și mai mult Georgia, care va apela și ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democrațiilor occidentale, UE.

Ce poate face România în această situație? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma posibilei dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populații rutene sau românești se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în țările de proveniență va fi posibilă, în anumite condiții.

Una dintre ele ar fi acțiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiți cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) și nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiți cu Transnistria aproape. Istoria i-a învățat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii.

O alianță strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existența unui parteneriat strategic între România și Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.

România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureșul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieșirea ei la mare, cu Chilia și Cetatea Albă, ar fi o altă problemă.

Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor și crimelor comuniste, precum și al transferurilor de populație.

Problema este că nici alții nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.

Interesul României, chiar dacă se întregește cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniță directă cu Rusia, istoria ne-a învățat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia și Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia.

În cazul în care linia demarcațională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esențial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-și ieșirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel.

Am văzut că Rusia va înghiți Crimeea și estul cel puțin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care își va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca și în perioada interbelică.

O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanție de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.

Ce poate face România până se va ajunge în această situație?

În primul rând, să-și dezvolte economia, devenind astfel o atracție pentru cetățenii români de dincolo de granița ucraineană. Ideea națională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată și de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcționat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar și cetățenii care nu sunt etnici români, cu atât mai ușor le va fi să voteze pentru apartenența la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.

Mai departe, trebuie să ne scădem dependența de petrolul și gazele rusești. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza șantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru a deveni independenta energetic .
De asemenea, România trebuie să-și asume un rol activ în diplomație, ca și membru NATO și UE, să fie și să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităților de apărare ale țării.

O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialiști și armament modern, este de mai multe ori benefică siguranței naționale. În primul rând, o astfel de armată are un potențial important de descurajare a oricăror acțiuni potențial ostile, sau al unor presiuni sau amenințări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este și mai puternic. Mai ales dacă această armată și-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul și bravura. Este un factor deloc de neglijat.

Și încă un lucru esențial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern și performant. Am fost în situația în care, unele țări vecine, dețineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situație delicată.

De aceea a trebuit ca în romanul ”Când armele vorbesc”… să anticipez puțin și să dotez armata română cu F-16.

Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar și prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opțiuni, fiecare având avantaje și dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie.

Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat și că noile avioane vor ajunge în dotarea Forțelor Aeriene Române.

Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ținând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei.

Astfel, modernizarea și dotarea marinei militare și un program serios de dotare a armatei va trebui aplicat  rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinși din nou nepregătiți, cum am mai pățit-o în 1916, de exemplu.

La ora actuala, inca nu putem vorbi despe  destrămarea Ucrainei chiar dacă situația este explozivă. E suficient sa ne uitam la cererile protestantilor, ei cer doar demisia guvernului si presedintelui si alegeri anticipate, nimic mai mult. Dar asta nu inseamna ca lucrurile se pot opri aici.

Depinde in primul rand de reactia puterii, care pana acum a fost foarte stangace, alegand calea represiunii. Dar cu cat se vor prelungi mai mult manifestatiile si in cazul in care reactia oficialitatilor va deveni mai dura, ne putem astepta la o radicalizare a manifestatiilor, dar inca nu in sensul destramarii statului.

Daca Ianukovici continua pe calea represiunii, si in cazul in care vor aparea si victime, va fi un pas spre escaladare, si atunci ne putem astepta si la o contrareactie a populatiei rusofone din estul tarii, care deocamdata a ramas pasiva. si dea ici orice cale ramane deschisa.

Să fim bine intelesi, niciunul dintre actorii externi cu greutate, ma refer la Rusia, UE si SUA, nu doresc dezmembrarea Ucrainei, se feresc ca de foc de o astfel de posibilitate care ar reprezenta un cutremur geopolitic regional care ar putea schimba mult fata zonei, si nimeni nu poate sa aiba o predictie despre ce va putea urma. Toti acestia vor Ucraina in tabara lor, Ucraina este premiul cel mare in noul joc geopolitic.

Rusia, daca pierde Ucraina, va ramane doar o putere regionala mai mult asiatica, Vestul, daca o câstiga, obtine enorm, nu numai posibilitatea ingradirii Rusiei si tendintelor ei de revenire la statutul pierdut dupa Razboiul Rece.

Ori, Rusia va initia ruperea Ucrainei doar cand ii va fi clar ca nu o poate mentine pe toata sub tutela ei, ori pana acum a reusit. Inca o data, depinde pe ce cale o vor lua protestele actuale, cat de mult se vor radicaliza.

Daca Ucraina se indreapta hotarat spre vest, atunci vom putea vedea initierea ruperii regiunilor din est, intr-un fel poate similar ca si in cazul Republicii Moldova, cu zona transnistreana.

Să presupunem că regimul Ianukovici cade, se fac alegeri anticipate si vin proeuropenii si marseaza pe integrarea in UE rapid si in forta, estul va reactiona la indemnul Rusiei.

Atunci vom vedea proteste in est impotriva UE. Ori, situatia asta a Ucrainei cu dosul in doua luntri nu va putea dura la nesfarsit, la un moment dat se va transa problema, cel mai probabil cu o rupere. Iar ceea ce vedem ar putae fi un preludiu, dar inca nu putem vorbi de un inceput, nu inca.

Sa vedem cum vor evolua lucrurile la Kiev si care va fi reactia lui Ianukovici. Un lucru este cert, lucrurile tind sa devina serioase, se vede dupa reactia Rusiei care simte ceva.

Practic există  mai multe linii de separatie posibile. Estul este clar rusofil, dar centrul este nationalist ucrainean, dar si ei vor UE. Vestul, ceva mai redus ca suprafata si populatie, este mai radical pro-UE. Un semn de intrebare ramane Crimeea, care ar inclina spre est.

O prima linie de ruptura este a estului fata de centru si vest, dar odata pornit procesul, nu se stie cum se va incheia. Un lucru este clar, nationalistii ucraineni sunt la fel ca si cei rusi, ei au pretenții mari inclusiv asupra Deltei Dunarii, intregului Maramures si al sudului Bucovinei. Sa ne amintim doar de procesul de la Haga si de canalul Bâstroe.

 

 

Crisitian Negrea

Redactor R.B.N.Press