CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM ROMÂNII BASARABENI AU FOST GATA SĂ-L LINŞEZE PE ALEKSANDR SOLJENIȚÎN PENTRU FAPTUL CĂ SUSŢINEA CĂ BASARABIA NU E ROMÂNIA, IAR MOLDOVENII NU SÂNT ROMÂNI! !

 

 

 

 

 

 

Aleksandr Isaievici Soljenițîn (n. 11 decembrie 1918,  Kislovodsk, RSFS Rusă  – d. 3 august 2008,  Moscova, Rusia, a fost un romancier rus, activist și dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică.Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise, a reușit să publice o serie de cărți, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroșilor”.

„Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”, Soljenițîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbușirea regimului comunist. 

 

Cum s-au certat românii basarabeni pentru România cu Aleksandr Soljenițîn în gulagul sovietic!

 

Din păcate istoria cuceririi și drama sovietizării Basarabiei de către URSS este din păcate puțin cunoscută de către români. Când trupele sovietice au revenit în primăvara lui 1944 în Basarabia au început o acțiune sălbatică de represiuni și deznaționalizare în interesul internaționalismului comunist.

Ceea ce nu se știe în România este faptul că și în Basaabia, la fel ca în Munții Carpați, a existat o puternică rezistență armată împotriva ocupantului. Tinerii basarabeni au luptat în clandestinitate și organizați în grupe de partizani împotriva armatei roșii după retragerea trupelor regale române.

Forțele paramilitare ”Arcașii lui Ștefan cel Mare” și ”Sabia Dreptății” au devenit spaima NKVD-ului sovietic rivalizând cu partzanii lui Stepan Bandera din Ucraina, care au rezistat la sovietizare cu arma în mână până în 1959.

În cartea ”Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia” (Ed. Rîntregirea, Alba-Iulia, 2012), adnotate de monahul Moise, sunt cuprinse exhaustiv dramatice momente ale represiunii sovietice în Basarabia.

Din păcate în capcana ideologiei sovietice de deznaționalizare și destructurare a societății tradiționale și a omului religios au căzut și dizidenți sau patrioți ruși, care au crezut că regimul bolșevic servește interesele Rusiei, de fapt poporul rus fiind prima victimă a politici de stat a URSS, cu cele mai multe victime ale represiunii unui regim despiritualizat și antiuman.

Ion Moraru un tânăr luptător anticomunist basarabean din satul Mândâc de lângă orașul Drochia, a intrat în 1945 în organizația paramilitara ”Sabia Dreptății”, care lupta pentru eliberarea Basarabiei și unirea cu România.

El a sabotat orele de sovietizare din școliile Republicii Moldova și a refuzat grafia chirilică. Preda pe ascuns ore de istoria românilor elevilor și a luat legătura cu patrioții de la organizația ”Arcașii lui Ștefan cel Mare”.

În urma unei razii a NKVD din 1947, fiind denunțat că este creștin, Ion Moraru este arestat torturat sălbatic în beciurile securității din Chișinău și expediat în Siberia cunoscând numeroase lagăre din gulagul sovietic.

Înainte de a fi trimis în Siberia a stat în celebra pușcărie Krasnaia Presnea împreună cu elita naționaliștilor ucraineni denumiți banderoviști. Aceștia erau de o ferocitate sălbatică împotriva trădătorilor din rândurile lor sau cu bolșevicii care căzuseră în dizgrație.

Distracția lor era să-i înece în latrina închisorii pe trădătorii ucraineni și pe bolșevici. Mulți comunişti au fost înecați cu capul în tinetă.

Ajuns în Siberia, Ion Moraru a cunoscut viața grea a gulagului sovietic: foamea, frigul și tortura. În martie 1953 când a murit Stalin tot lagărul a fost chemat la raport de către politrukul Tartarin să li se aducă informația decesului marelui cârmaci al popoarelor.

Mii de deținuți au început să strige ura de fericire și și-au aruncat șepcile în sus spre disperarea conducerii închisorii.

 

 

 

 

 

 

 

La Ekibastuz erau închiși mai mulți români basarabeni din cele două organizații: Arcașii lui Ștefan cel Mare și Sabia Dreptății. În orele de muncă și duminica l-au cunoscut pe un intelectual rus înalt, demn, cu barba lungă ca un peregrin.

Era Alexsandr Soljenițîn, viitorul scriitor care a primit Premiul Nobel și a depus mărturie despre atrocitățile comuniste din ”Arhipelagul Gulag”.

În 1953 Soljenițîn era arestat de câțiva ani pentru că a fost acuzat că în timpul războiului, ca și căpitan în armata roșie, a dus o politică antisovietică pe frontul german.

În acei ani când se lupta pentru eliberarea Berlinului, Soljenițîn a scris povestirea ”Iubește Revoluția”, care a căzut în mâna NKVD. Ca numeroși intelectuali ruși Soljenițîn a căzut în capcana lui Stalin, considerând că acesta sprijină naționalismul rus.

De fapt Stalin i-a persecutat pe ruși, acceptând doar pe aceia care îi jurau credință și sprijineau sovietele.Soljenițîn a intrat într-un conflict grav cu patrioții moldoveni din lagăr. Acesta îi provoca pe basarabeni că nu mai sunt români, ci doar moldoveni.

Soljenițîn susținea teoria slavofilă în lagăr, fapt ce i-a atras antipatia românilor basarabeni.

Ion Moraru l-a un moment dat a dorit să-l lovească cu o cărămidă în cap, fapt ce ar fi putut duce la decesul scriitorului, iar nuvela ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” nu ar mai fi apărut în noiembrie 1962 în revista Novîi Mir și nici cartea ”Arhipelagul Gulag”.

Soljenițîn, deși închis de sovietici, mai credea naiv că aceștia servesc interesele Rusiei, în realitate conducerea URSS era un fel de sectă politică transnațională ce își servea propriile interese de putere și pe cele ale comunismului mondial.

Rușii pe lângă victime erau și pionii intereselor forțate ale internaționalismului comunist. Până la urmă basarabenii s-au împrietenit cu Soljenițîn, acest ”bărbat înalt, slab, fața prelungă, ochi pătrunzători, negri ca tăciunele”.

El fusese transferat de la o brigadă de construcții la turnătorie. Se mândrea că este ”dușman al poporului”, era zgârcit la vorbă, ”întâi gândea și apoi vorbea”.

Nu s-a bucurat de moartea lui Stalin pentru că nu credea că de această moarte depinde eliberarea lui. Spunea că la bolșevici le este teamă să le dea drumul deținuților să nu povestească despre lagăre și ”fericirea roșie”.

Basarabenii îl apreciau că era un om de o mare căldură sufletească și nu-l înțelegeau de ce spunea că ”slavii vor fi rasa care va domina lumea”.

Soljenițîn repeta întruna: ”Basarabia nu e România”, iar ”moldovenii nu sunt români”, lucru care îi exaspera pe românii din lagăr, aceștia erau să-l linșeze la un moment dat.Când gardienii i-au luat însemnările scrise, ciorna pentru ”Arhipelagul Gulag”, Soljenițîn și-a scris cartea în memorie și o repeta în gând ca un acatist.

El și-a împărțit în memorie capitolele pe boabele unor mătănii ce le avea permanent la el. Basarabenii închiși cu el și-au dat seama că acesta avea suflet de scriitor cu darul talentului ”har dăruit de sus, de la Dumnezeu”.

La începutul anilor 1960, basarabenii s-au reîntors acasă în Republica Moldova, fără să uite nicio clipă că sunt români.

Ionuț Țene

http://www.napocanews.ro/2018/04/cum-s-au-certat-romanii-basarabeni-pentru-romania-cu-aleksandr-soljenitin.html

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/19/ziua-de-19-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

19/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Putin, nationalismul rus şi focarele separatiste din Rusia.

 

 

 

 

 

fed1_big

 

 

 

 

Focarele  separatiste ale Rusiei

 

 

 Trendul mondial al regionalizării şi al revendicărilor identitare e valabil şi pentru această parte a lumii şi va stimula o dată în plus dorinţa unor republici de a se desprinde de Federaţia Rusă, dobândindu-şi independenţa.

Să ne amintim căa existat deja un precedent în acest sens – mişcarea pentru independenţă a Republicii Cecene (subiect al Federaţiei Ruse), care, ca şi alte republici sovietice, obţinuse independenţa în anii 1991-1994, sub guvernarea lui Johar Dudayev, dar apoi au izbucnit două războiae ruso-cecene deosebit de sângeroase, în 1994-1996 şi în 1999-2000, care s-au finalizat cu reîncadrarea Ceceniei în componenţa FR.

Potrivit recensământului din 2005, Cecenia e populată în proporţie de 95% cu etnici ceceni, ruşii reprezintă mai puţin de 2% din populaţie, iar exodul acestora din Caucazul de Nord continuă neîncetat. Diferă şi religia, cecenii fiind musulmani suniţi [i].

E de presupus că lupta acestui popor pentru independenţa sa nu va conteni niciodată, ura etnică dintre ruşi şi ceceni rămânând a fi o constantă pentru decenii înainte, mereu reactivată de diverse incidente soldate cu omucideri, iar perioadele de acalmie aparentă din Republica Cecenă sunt temporare, fiind în general întreţinute cu forţa şi sub controlul sever al autorităţilor.

Cazul cecen nu este unic pentru Federaţia Rusă, există şi alte regiuni unde se acumulează un grad sporit de resentimente identitare şi apar manifestări revendicative, unele fiind însoţite în mod intermitent de ciocniri violente [ii].

Miza republicilor caucaziene pe termen lung este argumentul demografic.

În Republica Kabardino-Balcaria, din Caucazul de Nord, ponderea cabardinilor şi balcarilor creşte constant, aceste două etnii formând peste 70% din populaţie; în timp ce ponderea etnicilor ruşi scade din cauza natalităţii scăzute şi a emigrării acestora (de la 32% în 1989 la 22% în 2010)[iii].

Un trend demografic similar e înregistrat în Inguşetia, Daghestan, Cecenia şi după toate probabilităţile aceste republici din componenţa Federaţiei Ruse vor deveni în câteva decenii monoetnice şi cu un spirit separatist tot mai pronunţat.

Alături de republicile caucaziene, în alte câteva regiuni ale Federaţiei Ruse lucrurile de asemenea evoluează de ani buni spre separatism, cu revendicări de o manieră deocamdată nu foarte agresivă, dar totuşi intransigentă.

Republica Tuva este una din regiunile care reprezintă un focar al conflictelor pe criterii identitare, iar ciocniri etnice au fost înregistrate încă în anii 80, pe timpul URSS; în anii 90, pe teritoriul acestei republici au avut loc primele din perioada URSS pogromuri antiruseşti, în mai multe localităţi.

După două decenii de aparentă acalmie, e de aşteptat o redeşteptare a agresivităţii identitare, avându-se în vedere unele evoluţii de ordin demografic şi problemele de ordin social; dacă în perioada sovietică ruşii constituiau 50% din populaţia republicii, astăzi ei reprezintă mai puţin de 20%, iar în capitală migrează tineri de origine tuvană din localităţile rurale, care manifestă un grad mai înalt de xenofobie.

Pe străzi periodic apar inscripţii cu mesajul: „Ruşilor, plecaţi de aici!” („Русские, убирайтесь вон!”), iar în adresa persoanelor cu fenotip slav sunt lansate reproşuri şi cuvinte de stigmatizare, cum ar fi „orus”, ceea ce în limba tuvană echivalează cu „străin”.

Republica Tuva se află la o margine a Federaţiei Ruse, are frontieră comună cu Mongolia (unde de asemenea există o comunitate largă de tuvani), ceea ce poate fi un factor suplimentar în stimularea revendicărilor separatiste ale acestei republici.

O altă republică unde se înregistrează manifestări de xenofobie este Kalmâkia, care are ieşire la Marea Caspică.

După mărturiile mai multor etnici ruşi din Kalmâkia, situaţia lor etno-socială nu diferă mult de a ruşilor din Republica Tuva; în ambele regiuni există bande etnice formate din tineri, care îşi aleg victimele pe criteriul de fenotip slav şi le maltratează.

Într-o altă republică, Bureatia, aflată ca şi Tuva la graniţa cu Mongolia, etnicii bureaţi (înrudiţi cu mongolii) sunt în minoritate, însă şi la ei apar mişcări naţionaliste, numite şi burnazişti, care îi acuză pe etnicii ruşi de colonizare, aculturaţie şi separare de lumea mongolă[iv].

Urmează Iakutia (sau Republica Saha), care este cea mai vastă regiune a Federaţiei Ruse şi cea mai mare unitate administrativ-teritorială din lume; ea are un teritoriu de cinci ori mai mare decât al Franţei.

Populaţia băştinaşă a acestei regiuni sunt iacuţii (o etnie cu descendenţă tataro-mongolă), care începând cu anii 1990 înregistrează o ascensiune în plan demografic, după deceniile de relativă stagnare în vremurile URSS.

În prezent iacuţii reprezintă circa o jumătate din populaţia regiunii (fiind doar 33% în 1989), în timp ce ruşii sunt în scădere, ajungând de la 50% la 37% în ultimele trei decenii[v].

În anii 1940, iacuţii au manifestat un separatism deosebit de virulent în raport cu Uniuniea Sovietică, astfel încât în decembrie 1942 a fost nevoie chiar de intervenţia aviaţiei militare pentru a înăbuşi revoltele băştinaşilor.

Acum, pe fundalul ideilor separatiste din alte regiuni ale FR, e de aşteptat ca iacuţii iarăşi să se activizeze pe plan identitar. Revendicările secesioniste în această regiune sunt încă slab exprimate, poate din cauza densităţii joase a populaţiei, însă iacuţii manifestă deja anumite atitudini naţionaliste şi posesive în raport cu resursele naturale (diamante, metale preţioase, cărbune, petrol) care sunt extrase de pe teritoriul lor.

Potrivit unor sondaje, 42% dintre locuitorii Iakutiei consideră că republica lor este „insuficient de independentă de puterea federală”; iar poziţionarea geografică teoretic îi permite să obţină o independenţă totală de restul Rusiei.

Trebuie de adăugat că dincolo de diferenţierile etno-rasiale dintre iacuţi şi ruşi, există şi viziuni diferite asupra religiei, or numeroşi iacuţi practică un fel de neopăgânism, tipic pentru această etnie, care reprezintă un factor de coeziune şi mobilizare identitară foarte puternic[vi].

Toate aceste elemente luate împreună: diferenţele pe criterii etno-rasiale şi religioase, schimbarea raportului demografic în favoarea iacuţilor, resursele naturale excepţional de bogate, poziţia geografică la margine de ţară, existenţa unor idei separatiste în trecut creează baze pentru puternice revendicări secesioniste în viitor.

E de menţionat în sens de revendicare identitară Başkiria (sau Republica Başkortostan, subiect al Federaţiei Ruse), unde başkirii constituie doar circa 30% din populaţie, formată în rest preponderent din ruşi (36%) şi tătari (24%).

Ca urmare însă a apelurilor radicale ale unor mişcări ultranaţionaliste ruseşti, care pretind rusificarea întregii ţări, başkirii se manifestă tot mai încrezător pe terenul revendicării propriei independenţe.

Slogane precum „Ruşii – în Reazani, tătarii – în Kazani” (cu trimitere la locurile de origine ale acestora), sunt tot mai frecvente în rândul naţionaliştilor başkiri.

Başkrii se consideră naţiunea titulară şi cea mai importantă a republicii.

Comparativ cu perioada sovietică, a crescut neproporţionat de mult numărul başkirilor care ocupă în prezent funcţii înalte la nivel republican (de la 26,5% în 1990 la 67% în 2003)[vii].

La rândul lor, tătarii din Tatarstan (baştina tătarilor din Federaţia Rusă), promovează o politică activă de cultivare a tradiţiilor şi de predare a limbii tătare în şcoli ca limbă natală şi prima limbă obligatorie pentru toţi locuitorii republicii, indiferent de etnie. Tatarstanul a devenit un „stat în stat”, posedă majoritatea atribuţiilor statale şi în circumstanţe politice speciale va putea pretinde ieşirea din componenţa federaţiei[viii].

Perioada de autoafirmare a republicii şi de revigorare a memoriei istorice a etniei titulare a fost marcată de o retorică puternic îmbibată cu idei revendicative.

În presa din Tatarstan s-au promovat şi se promovează idei de genul: „noi într-adevăr ne aflăm în componenţa Rusiei, dar a unei Rusii care merge pe calea democraţiei.

Dacă însă la conducere vor veni alţi oameni, de exemplu, fasciştii, noi vom ieşi din componenţa ei”. S-au făcut referinţe şi la „deceniile de desconsiderare a limbii tătare”, despre faptul că poporul a fost lipsit de cultura sa scrisă şi de Coran, despre distrugerea oraşului Kazani în sec. XVI ş.a.m.d.

Noua generaţie de tătari este îndeosebi preocupată de promovarea identităţii sale şi de revendicarea independenţei republicii. În rândul unor uniuni ale tinerilor tătari deja se vorbeşte despre Federaţia Rusă ca despre „un imperiu ce în curând se va destrăma”.

Manifestaţiile tinerilor tătari trezesc reacţii din partea mişcărilor radicale ruseşti din Kazani, ambele tabere îşi antrenează „trupe de asalt”, pentru situaţii de confruntare fizică, iar situaţia în general nu evoluează spre tolerare reciprocă, ci spre ură identitară[ix].

Religia musulmană este unul din factorii-cheie care face diferenţa dintre tătari şi ruşi.

Iar în ultimii ani, sub influenţa curentelor fundamentaliste din ţările arabe şi din Cecenia, în Tatarstan a început să fie promovat wahhabismul, o ramură fundamentalistă, extremistă şi exclusivistă a Islamului, ceea ce poate tensiona şi mai mult relaţiile etno-confesionale din regiune[x][xi].

Deocamdată, un impact considerabil în strunirea forţelor centrifuge îl are factorul economic.

De exemplu, centrul federal este nevoit să transfere anual circa 6 mlrd. de dolari în republicile Caucazului de Nord, în schimbul „liniştii” în acea regiune.

Însă nici diplomaţia, nici forţa armată, nici privilegiile economice nu sunt suficiente pentru a garanta ataşamentul total al republicilor şi popoarelor din Federaţia Rusă la corpul ţării[xii].

Mişcările separatiste din regiunile Federaţiei Ruse trezesc reacţii echivalente din partea naţionaliştilor ruşi.

Aceştia din urmă sunt şi ei bifurcaţi: unii ameninţă cu aplicarea forţei în raport cu etnicii rebeli, pentru a-i ţine în limitele FR, alţii, din contră, susţin că Rusia ar trebui singură să se dezbaiere de republicile cu probleme, pentru a salva puritatea naţiunii ruse.

Toate aceste discursuri naţionaliste ale ruşilor doar toarnă ulei în foc în contextul deşteptărilor etnice din regiuni şi pe termen mediu sau lung ne putem aştepta ca situaţia identitară în Rusia să lunece pe panta unor conflicte identitare serioase, cu miză separatistă.

O găselinţă a strategilor de la Kremlin, menită să calmeze spiritele naţionaliste, este iniţiativa de înlocuire a termenilor. Din logica formală se cunoaşte că termenii şi definiţiile condiţionează interpretările retorice şi ideologice.

Astfel, guvernul rus a propus ca, la nivel legislativ şi social, termenul „naţional” să fie utilizat doar în raport cu întreaga Federaţie Rusă.

Iar popoarele şi entităţile de pe teritoriul FR pierd dreptul de a-şi atribui acest termen; ele se vor numi „etnii”.

În aşa mod, din punct de vedere formal şi terminologic, conflicte pe criterii naţionale nu vor mai exista, ele vor fi denumite conflicte interetnice; ceea ce diminuează forţa unor sintagme şi stereotipuri naţionaliste vehiculate anterior.

Reforma în terminologie are menirea să „dezarmeze ideologic” un şir de mişcări, stereotipuri şi expresii ale ultra-naţionaliştilor ruşi.

Însă scopul ultim al acestei iniţiative este, potrivit lui Putin şi Medvedev,„crearea unei naţiuni ruseşti integre, cu păstrarea identităţii etnice a tuturor popoarelor conlocuitoare”, după modelul „poporului sovietic”[iv].

În prezent se întreprind studii ştiinţifice de investigare şi măsuri complexe de formare a opiniei publice cu privire la oportunitatea creării naţiunii ruseşti.

Miza este crearea unei supraidentităţi civice, cvasinaţionale, care să reprezinte şi în care să se regăsească toate etniile conlocuitoare ale Federaţiei Ruse.

E de menţionat în acest sens culegerea „Naţiunea Rusească: Edificarea şi diversitatea etnică” („Российская нация: Становление и этнокультурное многообразие”), editată în 2011 de Institutul de Etnologie şi Antropologie al Academiei de Ştiinţe din FR.

În lucrare se conţin un şir de concluzii şi recomandări special destinate politicii de formare a naţiunii civice ruseşti şi de integrare a etniilor într-un conglomerat identitar comun.

Dar cel mai grăitor, în contextul îngrijorărilor autorităţilor cu privire la situaţia identitară din ţară, este publicarea unui articol conceptual la acest subiect de către Vladimir Putin însuşi, la 23 ianuarie 2012.

 

 

PUTIN - LAST EMPEROR

 

 

Întitulat „Rusia: chestiunea naţională” („Россия: национальный вопрос”), articolul conţine un şir de teze importante, prezentate atât în contextul preelectoral al prezidenţialelor din 2012, cât şi sub forma unei viziuni generale privind relaţiile identitare din Federaţia Rusă.

Vladimir Putin a încercat să găsească formulările retorice care i-ar permite puterii centrale să satisfacă şi solicitările naţionaliste ale majorităţii ruse, şi revendicările de autoafirmare identitară ale minorităţilor etnice şi ale entităţilor teritoriale încorporate în FR.

E de remarcat că Putin operează deja cu termenii „etnie”, „interetnic”, sugerând superioritatea şi calitatea integratoare a termenilor „naţiune”, „naţional”.

În preambulul articolului, Putin recunoaşte că realitatea zilei de azi, la nivel global, este „creşterea tensiunilor intertetnice şi interconfesionale”, iar erorile de integrare identitară, etno-confesională, proprii ţărilor occidentale ar trebui să fie de învăţătură pentru Rusia.

Potrivit autorului, Rusia poate fi salvată de pericolul sciziunii interne şi de „bacilul naţionalismului” doar prin afirmarea sa ca „civilizaţie polietnică”, fortificată de un „nucleu cultural rusesc”, de un „cod cultural comun”.

Din textul articolului reiese clar preocuparea lui Putin pentru împăciuirea etno-confesională şi menţinerea republicilor rebele în cadrul teritoriului comun, sub umbrela unei „civilizaţii” a culturii ruse.

Totodată, el se pronunţă împotriva ideii de creare a partidelor regionale, care ar promova în mod inevitabil separatismul.

În plus, sugerează că liderii regionali care se vor promova în baza mesajelor cu subtext naţionalist vor putea fi excluşi din competiţia electorală.

Putin indică expres necesitatea educării tuturor cetăţenilor FR în spiritul culturii ruse, recomandând chiar întocmirea unei liste de 100 de cărţi, care să fie de căpătâi pentru cetăţenii naţiunii ruseşti în devenire, pentru cultivarea „patriotismului civic”.

Neputând ocoli menţionarea unor realităţi din cotidianul relaţiilor naţionale, Putin a încercat manevra de a explica recentele conflicte de esenţă identitară din Rusia prin invocarea unor defecţiuni în activitatea instituţiilor sociale; potrivit lui, reacţia şi intervenţia neinspirată a unor instituţii, în special a organelor de interne în diverse cazuri conflictuale, a condus la declanşarea unor violenţe dintre diferite grupuri în ultimii ani.

Deci, nu motivul etno-naţional ar sta la baza conflictelor dintre majoritari şi minoritari în diferite regiuni ale ţării, ci lipsa unei intervenţii adecvate din partea organelor de control. Un subcapitol aparte Putin îl dedică problemei imigraţiei.

Aici accentul este pus în primul rând pe înăsprirea controlului asupra proceselor migraţioniste, inclusiv pe sporirea sancţiunilor juridice şi pe implicarea mai activă a poliţiei în descurajarea diferitelor excese ce reies din contactele dintre migranţi şi băştinaşi.

Se va cere din partea migranţilor însuşirea obligatorie a limbii ruse şi cunoaşterea elementară a culturii ruse. În acelaşi timp, în scopul evitării creării enclavelor etnice, se va încerca dispersarea fluxurilor de migranţi în diferite zone ale Rusiei, unde e nevoie de forţă de muncă.

În mod aparte, Putin s-a pronunţat dur cu privire la caracterul periculos al grupărilor criminale organizate pe criterii etnice şi de clan, care ameninţă nu doar ordinea socială, dar şi integritatea regională[v].

Câteva concluzii importante putem face de pe urma acestui articol al lui Vladimir Putin. În primul rând, o analiză de conţinut a textului relevă dorinţa vădită a lui Putin de a înlocui matricea naţional-identitară cu o matrice culturală; pentru un locuitor al Rusiei nu componenta etnică şi confesională ar trebui să fie prioritară în formarea identităţii sale, ci componenta culturală şi civică.

Este clar că Putin repetă strategia bine cunoscută a tuturor conducătorilor de imperii, care trebuiau să ţină la un loc un conglomerat de popoare şi teritorii

. Ştim că această strategie este practic unica valabilă în condiţii de eterogenitate, dar pe termen lung este fragilă, deoarece are foarte multe vulnerabilităţi.

Mai devreme sau mai târziu, constructivismul civic se va izbi de revendicările primordialiste ale etniilor care îşi reclamă dreptul la afirmare identitară şi independenţă.

O altă concluzie, care reiese şi din contestul socio-politic şi economic al apariţiei articolului, este că puterea centrală se arată extrem de îngrijorată cu privire la evoluţia situaţiei identitare în Rusia. Integritatea teritorială a Federaţiei Ruse este prioritatea nr. 1 a lui Putin, dar această integritate este ameninţată şi puterea face încercări aproape disperate de a menţine un echilibru social şi etno-confesional, pentru ca situaţia să nu degenereze rapid şi ireparabil.

Se observă că Putin înclină balanţa în direcţia minorităţilor şi a republicilor etnice, demonstrându-le avantajele aflării în cadrul FR şi amintindu-le de libertăţile de afirmare identitară şi confesională de care acestea se pot bucura neîngrădit.

În scopul temperării spiritelor secesioniste şi a păstrării integrităţii, puterea e nevoită să favorizeze în mesajele sale minorităţile etnice, criticând dur manifestările naţionaliste ce izvorăsc din mijlocul majorităţii.

În al treilea rând, observăm că Putin nu se jenează să arate şi „biciul”, pe care îl va aplica în caz că nu este destul de convingător pe calea ideologiei şi a diplomaţiei. Găsim în mesajul lui Putin ideea că orice tentativă de separare teritorială este apriori inacceptabilă, oricare ar fi motivele invocate. „Da” pentru afirmare identitară, „Nu” pentru separare teritorială, ar fi mesajul formulat de Putin.

Sunt menţionate în câteva rânduri organele de forţă, ca instituţii ce ar trebui să se ocupe mult mai serios de diminuarea factorului naţionalist şi secesionist.

Organele specializate urmează să contracareze şi influenţele din exterior, deoarece în prezent faţă de Federaţia Rusă se aplică tehnologii de război psihologic şi informaţional similare cu cele aplicate la sfârşitul anilor 1980 faţă de URSS.

Cea mai importantă constatare pe care o putem face de pe urma apariţiei acestui articol este că puterea centrală a ajuns să recunoască deschis problema naţională cu care se confruntă Rusia, iar recunoaşterea publică de o asemenea manieră şi la un asemenea nivel a acestei probleme trădează gravitatea situaţiei.

S-ar putea ca Vladimir Putin să fie un fel de „the last emperor” (ultimul împărat) al imperiului rus, în forma sa federală actuală. Provocările pe care le va înfrunta Rusia într-un viitor nu prea îndepărtat sunt mult prea serioase, iar procesele centrifuge etnice şi teritoriale îşi sporesc turaţiile în ciuda oricăror încercări de a le stopa din partea Kremlinului.

Există o factologie consistentă în sprijinul acestor din urmă teze, precum există şi diverse scenarii care înfăţişează eventuala destructurare a Federaţiei Ruse (însă prezentarea lor nu se încadrează în acest format restrâns de articol).

Dintre cercetătorii care împărtăşesc viziunea unei destructurări a FR, îl putem menţiona, de exemplu, pe conflictologul rus Iuri Platonov.

Acesta face în cartea sa, „Expansiunea etnică” („Этническая экспансия”), o analiză critică a evoluţiei demografice în Federaţia Rusă şi ajunge la concluzia că în viitorul cel mai apropiat Rusia se va confrunta cu riscuri foarte mari de ordin secesionist, în diverse zone ale teritoriului său.

Cu privire la situaţia din Orientul îndepărtat, bunăoară, Platonov prognozează că în următoarele decenii aceste regiuni vor fi dominate de componenta etno-confesională chinezo-budistă.

Pe termen lung, această stare de lucruri ar putea crea premisele pentru ieşirea unor regiuni mari din componenţa Federaţiei Ruse, astfel încât teritoriul statului rus să se limiteze la frontierele Rusiei Moscovite din secolele XIV-XVI.

Iar potrivit vocilor celor mai critice, Federaţia Rusă este de facto scindată, şi doar existenţa unei puteri centrale oficiale creează impresia unităţii politico-administrative[vi].

În aprilie 2011, politicianul rus Grigori Iavlinski, ex-vicepremier, atenţionase asupra adâncirii prăpastiei dintre puterea centrală şi societatea rusă, care poate avea urmări foarte grave, avându-se în vedere precedentele din istoria Rusiei.

„De două ori în ultimii o sută de ani în mod brusc s-a produs un colaps rapid şi total al statului după schema: „era, era şi deodată a încetat să fie””, a declarat Iavlinski.

În aceeaşi perioadă, jurnalistul rus Oleg Kashin a ţinut o lecţie publică în cadrul căreia a afirmat că Federaţia Rusă se va destrăma încă în timpul vieţii actualei generaţii, fiind susţinut în această privinţă de publicistul Konstantin Krâlov.

Aceste opinii contribuie la formarea unei stări de spirit generale la nivel de elite ruseşti, atât la nivel de centru, cât şi în provincie[vii].

Există vreo soluţie pentru integritatea teritorială a Federaţiei Ruse, care să o salveze de la dezintegrarea pe linii etno-confesionale? Potrivit unor autori şi politicieni din Rusia, unica soluţie, dureroasă, dar necesară, ar fi modificarea Constituţiei şi a structurării administrative a Federaţiei Ruse, prin care să se renunţe la divizarea pe regiuni şi republici etno-naţionale şi să se treacă la unităţi administrative formate pe criterii economice. Raţionamentul acestei soluţii este următorul: toate federaţiile construite pe principiul etno-naţional sunt sorite destrămării şi pieirii; unicele federaţii viabile sunt cele construite pe criteriu teritorial-economic (cum e în cazul SUA sau al Germaniei).

Federaţia Rusă a moştenit un sistem administrativ problematic de la Imperiul Rus şi apoi de la Uniunea Sovietică – pe linia frontierelor etnice –, pe care încearcă să-l menţină în viaţă, însă cu un preţ tot mai mare.

Istoria şi realităţile identitare contemporane arată că asemenea structură federativă nu poate asigura pe termen îndelungat integritatea statului[viii].

Astăzi, integritatea şi consistenţa Federaţiei Ruse se menţin în mare măsură datorită popularităţii lui Vladimir Putin şi strategiilor relativ echilibrate aplicate de Kremlin.

Va fi capabilă următoarea generaţie de politicieni ruşi să menţină acest echilibru în relaţiile identitare, sau Putin se va dovedi a fi cu adevărat “the last emperor”?

Evoluţiile identitare în plan global şi regional înclină balanţa în favoarea ultimului scenariu.   

 

 

Sursa: Dorian Furtună : „Vladimir Putin – „the last emperor”?; „Focarele separatiste ale Rusiei”

(Un fragment din cartea aflata in lucru, despre conflictele identitare).

Bibliografie :

[i]Чече́нская Респу́блика // http://ru.wikipedia.org/wiki/Чечня

[ii]На Кавказ надвигается буря // Андрей Полунин. 5 сентября 2012 / http://svpressa.ru/society/article/58356/

 

[iv]«Орус» означает «чужой» // Виталий Словецкий.Свободная пресса. 12 июля 2012 / http://svpressa.ru/society/article/56683/

 

 

[vii]Соединенные Штаты России // Виктор Алкснис.Свободная пресса. 30 октября 2012 / http://www.svpressa.ru/society/article/60252/

[viii]Татарстан готовится стать Идель-Уралом // 22.04.2011 /http://ttolk.ru/?p=3362

 

[x]В Татарстане насчитывается около 3 тыс. ваххабитов // 31 января 2012 года / http://www.interfax-religion.ru/?act=news&div=44003

[xi]Исламский терроризм в современном Татарстане: ваххабизм на практике // Раис Сулейманов. Агентство Политических Новостей. 2012-07-25 / http://www.apn.ru/publications/article26923.htm

[xii]Татарстан готовится стать Идель-Уралом // 22.04.2011 /http://ttolk.ru/?p=3362

[i]Владимир Прибыловский: «Россия как Нигерия» // 30.03.2009 / http://www.rabkor.ru/interview/2288.html

[ii]Чем миграционная ситуация сегодня отличается от проблем в прошлом десятилетии? Каковы перспективы миграционной политики? // Краснодарские известия / http://www.hrmonitor.ru/index.php?pname=news&news_id=901

[iii]Россияне об обстановке на Северном Кавказе, национализме, политике и финансировании региона, лозунге „Хватит кормить Кавказ” // 15.12.2011 / http://www.levada.ru/15-12-2011/rossiyane-ob-obstanovke-na-severnom-kavkaze-natsionalizme-politike-i-finansirovanii-regio

[iv]Межнациональные конфликты отменяются. Останутся лишь „межэтнические” // Иван Родин. Независимая газета.2011-08-23 /http://www.ng.ru/politics/2011-08-23/1_national.html

[v] Россия: национальный вопрос/ Владимир Путин. Независимая газета. 2012-01-23 // http://www.ng.ru/politics/2012-01-23/1_national.html

[vi]Постсоветское пространство в ближайшем будущем может стать ареной глобального передела // «Новый Регион – Москва». 10.06.11 / http://nr2.ru/authors/335092.html

[vii]Распадётся ли Россия? // 13.04.2011 / http://ttolk.ru/?p=3184

16/02/2015 Posted by | POLITICA | , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: