Le Monde: Tratatul de la Trianon, o obsesie maghiară

 

 

 

 

 

 

Harta: Ungaria după Trianon

 

 

 

 1920-2020: memoria vie a tratatelor încheiate la sfârșitul  Marelui Război .

 

  La 4 iunie 1920, Ungaria a semnat Tratatul de la Trianon cu țările învingătoare ale Primului Război Mondial.  O sută de ani mai târziu, Viktor Orban, primul ministru al acestei țări  cultivă memoria acestui „diktat”.

A fost odată un teritoriu muntos,  în spatele câmpiei nesfârșite a Dunării, un pământ bogat în „comori naturale” pe care „Occidentul l-a rupt de Ungaria”, „încălcând granițele ei vechi de mii de ani”pentru a-i forţa pe maghiari să trăiască în spatele unor „frontiere imposibil de apărat”, împingând  naţiunea într-un „culoar al morţii“ spune premierul ungur.

Prestigioasa publicaţie franceză mai scrie că Viktor Orbán  a construit cea mai mare maşină de propagandă din Europa pentru a-și „galvaniza electoratul” căruia îi vorbește despre nedreptăţile trecutului şi despre acel „diktat“ de la Trianon care a lăsat câteva milioane de maghiari între graniţele ţărilor vecine.    

Astfel a vorbit primul dintre unguri, Viktor Orban, într-un discurs ținut sâmbătă, 6 iunie a.c., în care a comemorat „tragedia națională” reprezentată de Tratatul de la Trianon, care reprezintă încă, după 100 de ani de la tragicul moment, o rană sângerândă  pentru o bună parte a maghiarilor .

Semnat între puterile victorioase ale Primului Război Mondial și reprezentanții Ungariei învinse, aliate cu Reichul  German în timpul conflictului, Trianon a dus la pierderea a două treimi din teritoriul fostului regat al Ungariei, anterior parte integrantă a Imperiului Austro-Ungar.

Acesta a lăsat o treime din populația de limbă maghiară în noile țări vecine,  Austria, Cehoslovacia, Serbia, Ucraina, Iugoslavia și România.
„Acest lucru îi este favorabil lui Orban. La fiecare scrutin, ungurii din afara Ungariei votează masiv pentru partidul său, Fidesz“, subliniază cotidianul francez.

Acum  „minorităţile“ joacă un rol preponderent în politica internă şi externă a premierului naţionalist Viktor Orban, care le acordă favoruri de când a revenit la putere la Budapesta în 2010. El a permis unui număr de peste un milion de etnici maghiari să obţina paşapoarte ungare.

„Viktor Orban ne apără. Ne oferă ajutoare, 300 de lei (60 de euro) pentru fiecare copil, anual; nu este mult, dar acest lucru ne permite să ne plătim pâinea“, spune Veronica C., în vârstă de 61 de ani, de origine maghiară, intervievată de reporterul Le Monde în faţa casei sale din Valea Uzului din România. În schimb, unii ceangăi din România se consideră pur şi simplu români. Iar etnicii maghiari din Austria se simt complet asimilaţi”.

Dacă nu ar fi apărut epidemia de coronavirus , Viktor Orban plănuise să comemoreze împlinirea a 100 de ani de la Trianon prin inaugurarea unui nou monument controversat în inima Budapestei pe care sînt inscripționate numele municipalităților pierdute și unde arde  o flacără eternă simbolizând Ungaria mai mare.

Ceremonia a fost amânată până în august. 

 
 

 

 Surse: 

 Jean-Baptiste Chastand https://www.lemonde.fr/series-d-ete/article/2020/07/24/le-traite-de-trianon-une-obsession-hongroise 

NapocaNews ro.

Publicitate

Revizionismul unguresc şi Vaticanul

 

Foto: Viktor Orban și Papa Francisc

 

 

 

Vaticanul şi revizionismul unguresc

De multe ori în perioada interbelică Vaticanul s-a plasat de partea ungurilor în dorinţa acestora de încălcare a Tratatului de la Trianon. Cel mai important a fost ajutorul dat Bisericii Romano-Catolice maghiare din Transilvania de a intra în posesia unor averi aparţinătoare, prin Tratatul de la Trianon, Statului Român. Averile respective constituiau patrimoniul aşa-zisului Status Romano-Catolic. Instituţia fusese înfiinţată la sfârşit de  Ev Mediu, de către deputaţii catolici din Dieta Transilvaniei, pentru a avea grijă de averile Bisericii Catolice din Principat.

În 1581 şi 1583, partea cea mai mare a averilor respective fusese donată de Regele Poloniei, care era şi principe al Transilvaniei, Báthory István şi pusă în administrarea călugărilor iezuiţi şi folosul Universităţii din Cluj, cu titlu perpetuu. În secolul al XVIII-lea, Ordinul Iezuit a fost desfiinţat. Averile Statusului, cărora li s-au adăugat noi moşii dăruite de Maria Tereza, au intrat în proprietatea Statului Austriac, administrate fiind de către o Comisie Catolică.

Odată cu înfiinţarea Dualismului Austro-Ungar, 1867, au intrat în posesia Statului Ungar. Baronul Jozsiká, preşedintele Comisiei Catolice a reînfiinţat Statusul Romano-Catolic în 1873, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept din acel moment, Statul Maghiar.

Astfel reînfiinţat, Statusul a fost tolerat de autorităţi, fără a obţine vreodată aprobarea de a reintra în posesia averilor, repetatele sale cereri au fost respinse de Parlamentul de la Budapesta, ultima dată în 1916. Astfel, până la dispariţia Austro-Ungariei, la sfârşitul Primul Război Mondial, proprietar a rămas Statul Ungar.

În 1920, articolul 45 al Tratatului de la Trianon va consemna „Ungaria renunţă, în ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei”.

Aşadar, toate averile Statusului aflătoare în România reveneau Statului Român. Dar, în perioada interbelică au fost făcute numeroase încercări, în final reuşite, de a ocoli prevederile Tratatului de la Trianon, întrucât posesiunea averilor Statusului oferea o importantă sursă de alimentare a revizionismului maghiar.

Pentru a lămuri definitiv situaţia – problema fiind internaţionalizată, prin plasarea Sfântului Scaun de partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania – Carol al II-lea a hotărât, în 1931, înfiinţarea unei Comisii speciale condusă de profesorul universitar clujean Onisifor Ghibu. Comisia a alcătuit trei lucrări ştiinţifice masive: „Un anacronism  şi o sfidare – Statusul Romano-Catolic Ardelean”, Cluj, 1933 (880 pagini); „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită”, Cluj, 1934 (1100 pagini).

Toate atestă – pe baza arhivelor româneşti, maghiare, austriece, a celor de la Vatican – justeţea tezei că averile Statusului Romano-Catolic aparţineau de drept Statului Român. Prin ministerul de atunci, Nicolae Iorga, Regele Carol al II-lea, diplomatul Nicolae Titulescu – au fost de acord cu concluziile Comisiei, într-o primă fază.

Însă, profitând de deruta din ultima lună a Guvernului Iorga, cu ajutorul ministrului Justiţiei, greco-catolicul Valer Pop, şi al ministrului de Externe, catolicul Dimitrie Ghica (fratele viitorului cardinal catolic Vladimir Ghica), se va semna, în mai 1932, la Roma, cu Sfântul Scaun – care făcuse presiuni diplomatice majore – o înţelegere care însemna, practic, împroprietărirea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania cu averile Statusului Romano-Catolic. Înţelegerea avea o semnificaţie mult mai  gravă, fiind încălcat un articol din Tratatul de la Trianon, întreg Tratatul era pus sub semnul unei posibile revizuiri. Aşadar, o victorie majoră a revizionismului unguresc şi un pericol major pentru România Mare.1

Un lung Raport adresat Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea despre misiunea mea la Roma şi chestiunea Statusului Romano-Catolic Ardelean şi despre peripeţiile prin cari a trecut această chestiune, dela 31 august 1931 şi până la 25 martie 1934, era alcătuită de Onisifor Ghibu şi datat 15 aprilie 1934.2 

Pentru înţelegerea oneroasă de la Roma erau consideraţi vinovaţi: Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania, ajutată de Conducerea Bisericii Catolice din Ungaria şi de reprezentanţii Sfântului Scaun.

Se indica şi faptul că atât catolicii, cât şi greco-catolicii români se situaseră de partea ungurilor, fiind legaţi de aceştia prin dependenţa comună de Papalitate; s-a dovedit, astfel, încă o dată în perioada comtemporană, că această dependenţă era pusă, spre deosebire de secolul al XVIII-lea, mai presus de interesul naţional românesc.

Ministrul de Externe în Guvernul Iorga catolicul Dimitrie Ghica, „lucra pe sub ascuns” ca să zădărnicească misiunea lui Onisifor Ghibu; iar Valer Pop, care fusese ministru al Justiţiei până în ianuarie 1932, preşedinte al Asociaţiei Greco-Catolicilor din România, a favorizat şi el Vaticanul. Se adăuga Nicolae Petrescu Comnen, care deşi ortodox(avea veleităţi fanteziste de ascendenţă bizantină) menaja excesiv relaţiile cu Sfântul Scaun, pentru că, în cazul răcirii acestora, credea că şi-ar pierde postul diplomatic la Roma.

S-a dovedit, şi cu ocazia aceasta, că Concordatul cu Papalitatea, din 1929, avea prevederi exploatabile în dauna României.

Din partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania s-a dus la Roma, pentru a cere să i se cedeze Statusul, episcopul de Alba Iulia, Majlat Carol Gusztav. L-a însoţit Monseniorul Dolci, Nunţiul Papei la Bucureşti, partizan înfocat al ungurilor. Şi, cu toate că nu avea nici un drept să participe la tratative, Cardinalul Seredi, Primat al Ungariei; faptul dovedind plasarea problemei Statusului în politica revizionistă a Ungariei. Toţi aceştia ameninţau că în cazul ocupaţiei României, se va face un Memoriu la Societatea Naţiunilor.

Li s-a alătura şi un lider important, în plan politic, al ungurilor din România, senatorul Gyárfás Elemér.

Şi, ca să fie totul clar, Guvernul de la Budapesta şi-a dat tot sprijinul, prin Legaţia sa de la Roma.

Problema a ajuns şi în faţa Justiţiei. „Parchetul Tribunlului Cluj – scria Onisifor Ghibu – care vedea în problema Statusului Catolic o gravă prejudiciere a Statului Român şi că se impun măsuri urgente de asigurare a intereselor şi prestigiului acestuia. În consecinţă, s-a permis judecătorului de instrucţie să puie imediat sechestru penal asupra întregii gestiuni a Statusului Catolic”. Dar, măsurile Parchetului nu au fost aprobate de Ministerul Justiţiei. Lucrurile au rămas neclare şi după o dispută în Senat, la 12 februarie 1932. În context, ministrul Valer Pop, „câştigat de unguri”, dădea un interviu ziarului „Erdélyi Lapok”, condus de Gyátfás Elemér, cu concluzia:

„În baza cercetărilor mele, pot declara deja de pe acum că, confiscarea şi luarea în stăpânire a averii Statusului Catolic de către Statul Român e o eroare”.

La  7 mai 1932 se încheie un „acord secret” cu ungurii, sintetizat de Onisifor Ghibu:

„1. Se menţine Statusul Catolic;

2. Se stabileşte, fără nici o verificare, că toate bunurile cari sunt azi în posesiunea sau administrarea Statusului Catolic sunt bunuri de caracter ecleziastic şi aparţin Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia.

3. Bunurile respective erau reprezentate în faţa Legii de Episcopia de Alba Iulia.

4. Dreptul de proprietate al Episcopiei de Alba Iulia urmează a fi înscris în cărţile funciare.

5. Concomitent, se declară aprobat şi Statutul Organic a Statusului Catolic. Onifisor Ghibu credea că atitudinea lui Nicolae Iorga a fost „inexplicabilă”, iar Acordul era „un monstru juridic”. De asemenea, menţiona că, susţinând puternic Biserica Romano-Catolică Maghiară în obţinerea averilor Statusului, „Roma a devenit un focar al iredentismului unguresc”.

În Memoriul către Carol al II-lea, Ghibu avea concluzii alarmante: „Catolicismul unguresc este o primejdie mortală pentru România”. Şi-i cerea Regelui să intervină pentru a salva „drepturile profund primejduite ale Statului Român”.

Chiar lansa o ameninţare: „Dacă M.V. nu veţi îmbrăţişa personal această problemă, ea va fi rezolvită de Naţiune [subl.n.], pe căile pe cari i le vor impune împrejurările”. Carol nu a ascultat îndemnul şi nici nu s-a speriat de ameniţare. Aprobând cedarea Statusului, a creat o sursă majoră de venituri pentru revizionismul unguresc.3

Deşi nu la nivelul preconizat de Onisifor Ghibu, Acordul de la Roma din mai 1932, a trezit proteste înn lumea românească. Biserica Ortodoxă Română s-a manifestat în două momente majore. În octombrie 1932, avea loc la Bucureşti Congresul Naţional Bisericesc al BOR. În Raportul prezentat, Patriarhul Miron Cristea spunea: „Biserica Romano-Catolică capătă un privilegiu pe care nu l-a avut nici supt Ungaria. Averile Statusului Catolic […] devin de drept ale ei, prin Convenţiunea încheiată între reprezentanţii Guvernului Român şi Sfântul Scaun în mai 1932. Averi care, după dreptul internaţional, trebuiau să revină Statului Român, se dau astfel Bisericii Catolice fără nici o rezervă”.4 

Iar Asociaţia „Andrei Şaguna” a preoţilor ortodocşi din Mitropolia Transilvaniei, întrunită în Congres la Cluj la 6 noiembrie 1933, hotăra să lupte cu toate mijloacele contra Concordatului şi Acordului de la Roma.5

 În martie 1933, însuşi Consiliul Juridic al Ministerului Afacerilor Străine a dat aviz negativ ratificării în Parlament a Acordului de la Roma.6

 În 1933-1934 au fost mai multe intervenţii în Justiţie din partea celor care se opuneau Acordului. La 4 iulie 1933, Tribunalul Cluj, Secţia a II-a, concluziona: „Acordul de la Roma n-are valabilitate, nefiind validat de Parlament. Statusul Romano-Catolic rămâne organ al Ministerului de Culte.”7

Presa  centrală românească a întregistrat disputa şi, în general, a condamnat atribuirea Statusului către maghiari. Ecourile din presă s-au stins pe trei ani.

În decembrie 1934, ultimul articol pe această temă apărea în „Adevărul”.8 Se prezentau lucrările Congresului Asociaţiei Credincioşilor Ortodocşi din 28-29 octombrie 1934, ţinut la Sibiu. Aici, sub semnătura lui Sextil Puşcariu, preşedintele acestuia, şi a secretarului general Ion Mateiu, se emisese un Memoriu, în care era vizat şi Statusul”. 8.

Se constată cu îngrijorare că, catolicismul din România […] devine din ce în ce mai agresiv. F.O.R. [Forul Ortodox Român] respinge cu indignare atacurile sistematice împotriva ortodoxiei […]. acestei acţiuni a catolicismului, pe care o considera primejdioasă nu numai ortodoxiei, ci şi însuşi Statului Român, F.O.R.-ul îi opune hotărârea sa nestrămutată de a  păstra neatinse drepturile Bisericii dominante. […] Respingem încercarea de a acapara pe seama catolicismului unguresc fonduri aparţinătoare în mod exclusiv Statului Român, ca succesor de drept al fostului Stat Ungar. 9.

Cerem ca aşa-zisul acord încheiat la Roma în 30 mai 1932 cu Vaticanul, acord prin care s-a încercat în mod subversiv, să se legalizeze o instituţie maghiară anticanonică, ilegală şi primejdioasă Statului Român, să fie declarat nul şi neavenit, fie printr-un act de guvernământ, fie prin votul Parlamentului, fie prin Justiţie, pentru ca, astfel, Statul Român şi Universitatea din Cluj să intre în posesia averilor deţinute în mod ilegal de Statusul Romano-Catolic Ardelean, averi în mare parte de origine ortodoxă”.9

 În acelaşi număr din „Adevărul” este publicat şi un interviu al lui Sextil Puşcariu se menţiona că problema Statusului Catolic declanşase în Transilvania profunde nemulţumiri şi frămîntări. Averea Statusului se ridica, în momentul cedării ei, la 1,5 miliarde lei; Acordul din 1932 nu a ţinut seama de documentele istorice; averile cedate aparţinuseră, înaintea Trianonului, Statului Ungar, deci după Trianon aparţineau Statului Român.

„Aşadar, Acordul cu Vaticanul e lovit de nulitate, bunurile trebuind să revină României.” Ca urmare Sextil Puşcariu cerea Guvernului să nu-l ratifice. Ziarul consemna şi faptul că, în 2.400 biserici din Transilvania se ţinuseră adunări cu enoriaşii din parohiile respective, în care s-a protestat împotriva Acordului; participaseră sute de mii de credincioşi, organizator fiind Asociaţia Credincioşilor şi Forul Ortodox Romîn. Protestelor din Transilvania li s-au alăturat cele ale mai multor organizaţii din Vehiul Regat, între care şi foarte puternica Societate Ortodoxă a Femeilor Românce, condusă de Alexandrina Cantacuzino.

Cea mai importantă acţiune prin care se putea bloca cedarea averilor Statusului Catolic a fost dezbaterea în Parlament din decembrie 1931 – februarie 1932. A început în şedinţa Senatului din decembrie 1931, zi în care „Universul” scrisese că episcopul romano-catolic de Alba Iulia beneficia de sume substanţiale din partea Statului Român, în timp ce, „prin aşa-zisa instituţie a Statusului Catolic din Ardeal, administrează arbitrat şi ilegal bunuri fundamentale de Stat din Ardeal ce, după Unire, cad deplin drept în patrimoniul Statului Român.”

În plus, spunea în Senat părintele Petre Partenie, episcopul Majláth din Alba Iulia „este un irident faţă de Patria Română”.

Fostul secretar general de la Culte, Alexandru Borza, afirmase şi el că „avem de a face cu o instituţie absolut ilegală şi primejdioasă Ţării, care ar trebui imediat dizolvată”. „Universul” se arăta ferm împotriva episcopului Majláth.10

 Senatorul Partenie anunţa o interpelare pe tema Statusului.

În şedinţa respectivă a Senatului, în legătură cu episcopul Majláth s-a produs o dispută. Senatorul Sandor Jozefs de Packé a sărit în apărarea episcopului, pe care-l considera „un patriot şi un bun român. Nu este iredentist, domnilor. […] Este un om şi un preot sfânt.”

Replica a venit din partea senatorului Laurenţiu Oanea, care se arăta indignat de „formulările îndrăzneţe”; şi adăuga: „Este recunoscut că […] episcopul Majláth [de la Unire] a făcut tot ce i-a stat în putinţă, pe de o parte ca să compromită prestigiul Bisericii Române Unite cu Roma, iar pe de altă parte, a făcut tot ce i-a stat în putinţă contra unităţii Statului Român. […] Toate legăturile şi le face la Budapesta”.11

Disputa în Parlament va continua, pe larg – cu incursiuni istorice şi cu prezentarea acţiunilor antiromâneşti ale reprezentaţilor Bisericii Romano-Catolice Maghiare din România – în februarie 1932. Laurenţiu Oanea anunţa o interpelare la adresa prim ministrului Nicolae Iorga, „asupra politicii Guvernului Român relativ la chestiunea Statusului Romano-Catolic din Ardeal”. Se asocia părintelui Partenie de la intervenţia căruia interveniseră „unele fapte şi măsuri jignitoare pentru prestigiul Statului Român, incompatibile cu suveranitatea Statului nostru constituţional, profund păgubitoare administraţiunii Departamentului Cultelor şi intereselor româneşti”. Se afirma că, dintr-o problemă de administraţie internă se forţase o problemă diplomatică, prin introducerea în dispută a Sfântului Scaun. Iar tergiversarea rezolvării „încurajează şi promovează politica iredentistă de un extrem şovinism contra României, pe care o susţin din veniturile Statusului Romano-Catolic”. Partidul Maghiar declarase formal, pe 6 februarie 1932, „război pe această chestiune”.12

Interpelarea va fi prezentată în şedinţa Senatului din 12 februarie 1932, în prezenţa lui Nicolae Iorga.13

 Laurenţiu Oanea acuza iniţiativa Guvernului de a începe, pe tema Statusului, convorbiri cu Sfântul Scaun, acuza şi activitatea reprezentanţilor Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia la Roma – care se folosiseră de documente neveridice; făcuseră „tot ce au putut pentru a compromite România în faţa Sfântului Scaun şi a forurilor internaţionale”; o propagandă ostilă serveşte „scopuri politice contrarii Statului. […] Propagă, numai în mod şovinist şi numai pentru unguri, ideea autonomiei acestei instituţiuni”. Cu încălcarea Legii, Statusul îşi aprobase, în 1930, Statutul organic, trimis la Roma fără aprobarea Guvernului. În Statut se ştergea dreptul de proprietate al României, trecându-l asupra Episcopului de Alba Iulia.

De asemenea, Statusul s-a sustras de la orice control al Guvernului Român. Şcolile maghiare subordonate au fost puse „în serviciul idealului politic maghiar”. Senatorul se alătura concluziilor Comisiei istorico-juridice condusă de Onisifor Ghibu, cerând lichidarea Statusului; toate bunurile acestuia trebuiau să intre în posesia Statului Român. Gyárfás Elemér, senator şi preşedinte al Statusului, răspundea pe larg, cu o morgă didacticistică. Folosea chiar o formulă des întâlnită în discursurile reprezentanţilor ungurilor din România, atunci când erau învinuiţi de falsificarea textelor unor documente: la mijloc – în cazul documentelor mistificate prezentate Sfântului Scaun – nu fusese o intenţie răuvoitoare, ci „o greşeală de traducere”.

Acuzaţiile din volumele lui Onisifor Ghibu erau considerate „învinuiri nedrepte”. Intervenind în dispută, Nicoae Iorga a avut o atitudine împăciuitoare; punea la îndoială cărţile lui Onisifor Ghibu, considerat „erudit foarte zelos”, dar care „nu are spirit istoric”.

De aceea, nu l-a numit şi pe acesta în Delegaţia care trata „Acordul de la Roma. Iorga emitea o teză evident greşită: Sfântul Scaun este „o autoritate înaintea căreia nimeni nu are a cuteza să spună nici un cuvânt”. Deşi, se demonstrase istoric faptul că faţă de români, imparţialitatea şi onestitatea Papalităţii nu existase în foarte multe momente, începând cu ruperea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în 1700.

Mai mult, Iorga anunţa că va trimite pentru discuţiile de la Roma un ministru catolic, Valer Pop, cu toate că, după Unire, Biserica Greco-Catolică ascultase în primul rând de Papă opunându-se reunificării bisericilor româneşti.

În sfârşit, prim ministrul se amăgea cu ideea că Statusul va aparţine în mod egal Bisericii Romano-Catolice Maghiare şi Bisericii Greco-Catolice Româneşti. Dar, nici un român nu va intra în Conducerea Statusului, şi nici un leu din fondurile acesteia nu va fi îndreptat către românii transilvăneni. Astfel, Guvernul Iorga, la cererea Regelui Carol al II-lea, a făcut o greşeală evidentă. Fără să-şi dea seama, Nicolae Iorga a contribuit, prin Acordul de la Roma, la susţinerea revizionismului unguresc.

Cu toate protestele, hotărârea din mai 1932 a rămas în vigoare. Averile Statusului Romano-Catolic au intrat în proprietatea Episcopiei Maghiare de Alba Iulia. Gyárfás Elemér, preşedintele laic al Consiliului Diecezan Romano-Catolic de Alba Iulia, va deveni şi preşedinte al Comitetului de Direcţie al Statusului, vicepreşedinte era Inczedy Jaxon Odon. Chiar dacă au încercat, autorităţile Statului Român nu s-au putut amesteca în nici un fel în activitatea Statusului. Într-un raport al DGP din 16 februarie 1936, se menţiona faptul că se făceau, de către Comitetul de Direcţie, „abuzuri financiare”. Contraatacând, Comitetul ameninţa că se va plânge Sfântului Scaun de „ingerinţele politice”, şi va cere o audienţă la Carol al II-lea. O Delegaţie a Statusului va merge, într-adevăr la Bucureşti; a fost primită doar de ministrul secretar de Stat Valer Pop – tocmai cel care se plasase de partea ungurilor în tratativele de la Roma din .1932. cu o maximă bunăvoinţă, ministrul greco-catolic a dat Delegaţiei Statusului „deplină satisfacţie”.14 

(Din cauza aceluiaşi fel de atitudine a reprezentanţilor Statului Român, acesta a pierdut şi în litigiile de proprietate cu ordinele călugăreşti catolice ungureşti, cu care au fost multe procese.15

Juridic, problema Statusului Romano-Catolic şi a ordinelor călugăreşti catolice nu fusese finalizată până în 1939, când noul Ministru pentru Minorităţi, prin Secţia sa Juridică, a alcătuit un material extins, incluzând şi evoluţia istorică a problemei şi stagiul în care se ajunsese în acel moment.16 În 1939 tot mai erau litigii între Statul Român, pe de o parte şi ordinele călugăreşti maghiare (minoriţii, premonstratanzii, piariştii ş.a.), iar pe de alta cu Statusul Romano-Catolic (sub denumirea, adoptată în 1932, de Consiliul Romano-Catolic (sub noua sa denumire, adoptată în 1932, de Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia).

Autorităţile române au fost obligate, în mai multe rânduri, să ia măsuri faţă de încadrarea acestor organizaţii în miscarea revizionistă. Ca urmare, acestea au acţionat în judecată Statul – fiind vizate Ministerul Educaţiei Naţionale, al Agriculturii şi Domeniilor, al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Primăria Timişoara. Multe din procese erau încă, în 1939, în curs. La baza acestei evoluţii stătea o problemă de drept a personalităţii juridice a ordinelor călugăreşti, dreptul acestora de a deţine bunuri în proprietate; în caz că se refuza acest drept, bunurile respective reveneau Statului, ele nemaiputând furniza suport material pentru acţiunea revizionistă. Se aduceau în discuţie atât actele de constituire a ordinelor (bule papale, diplome, etc.), cât şi elemente de legislaţie rmânească- legea pentru persoanele juridice din 1924, Legea Cultelor din 1928, Concordatul cu Sfântul Scaun din 1932.

Pentru Status se adăugau prevederi ale Tratatului de la Trianon. Aşadar, un teren vast de interpretări. Validitatea Acordului cu Sfântul Scaun din 1932 privind Statusul era, în 1939, incertă, deoarece el fusese doar semnat şi publicat, nu şi ratificat; ceea ce, în mod normal însemna că nu intrase legal în vigoare, deşi Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia (noua denumire a Statusului) funcţiona fără restricţii din 1932. Se menţiona faptul că, în repetate rânduri, Nunciatura Apostolică de la Bucureşti a făcut presiuni pentru rezolvarea problemei. Uneori insistenţa acesteia depăşea limitele diplomaţiei. A devenit, astfel, şi mai clară plasarea Sfântului Scaun de partea ungurilor, care doreau folosirea veniturilor Bisericii Romano-Catolice din România de către forţele revizioniste. (Noi intervenţii avuseseră loc la 30 noiembrie 1939.) Secţia Juridică a Ministerului pentru Minorităţi indica, în 1939, mai multe soluţii. Se afirma că „este preferabilă rezolvarea paşnică”, faţă de eventualele „soluţii judecătoreşti. Motivul; „Statul Român are interes politic neîndoios de a avea raporturi amicale cu Sfântul Scaun”. Se adăuga speranţa că încheierea litigiilor ar da organizaţiilor catolice respective „un statut compatibil cu interesele superioare ale Statului” speranţa că va ajunge, astfel, la „o destindere a raporturilor dintre Stat şi minoritarii de rit catolic”, având în vedere şi „conjunctura actuală”.

Dintre soluţiile propuse micşorarea „numărului exagerat” al ordinelor călugăreşti catolice din România; un control al Statului asupra funcţionării acestor ordine, în schimb recunoscându-li-se pesonalitatea juridică; rămânerea în proprietatea ordinelor doar a bunurilor asupra cărora au documente de proprietate. Pentru aceste reglementări urma să se instituie o Comisie mixtă; Consiliul de Miniştri hotărâse, la sfârşitul lui 1938, o atare Comisie, fiind presat de „Propaganda cu totul dăunătoare intereselor generale ale Statului […], în Ţară (în Transilvania în special) în legătură cu bunurile ce fac obiectul litigiilor.

Această propagandă ameninţă să învenineze grav raporturile dintre populaţiile din Transilvania”. Aşadat, rezolvarea ce dădea câştig de cauză Bisericii Romano-Catolice Maghiare era impusă nu din considerente de drept, ci politice; era o noua cedare a Statului Român în faţa revizionismului unguresc. Din Partea Guvernului de la Bucureşti, în Comisia mixtă erau Lucian Borcea (fost decan al Baroului Sibiu) şi Ion Coroiu (fost decan al Baroului Braşov); iar din partea catolicilor Camil Negrea şi Gyárfás Elemér (preşedintele Statusului). În final, Comisia a fost aprobată de Guvern, la 18 martie 1939 – cu toată opoziţia Ministerului Educaţiei Naţionale. Discuţiile din Comisie nici nu mai aveau rost de facto, bunurile fostului Status Romano-Catolic şi ale ordinelor călugăreşti erau deja în mâna bisericii Catolice Maghiare, veniturile lor susţineau, direct sau indirect, revizionismul Budapestei.

Astfel s-a ajuns la o rezolvare nefavorabilă României. Cu contribuţia mai multor factori: Biserica Romano-Catolică din Transilvania; forţele politice ungureşti din România; Statul Ungar; Sfântul Scaun. Prin urmare, se poate constata faptul că alianţa antiromânească făcută în jurul catolicismului, cuprindea minoritatea maghiară din România, Sfântul Scaun şi Ungaria. Ea corespundea alianţei politice antiromâneşti, care exista deja, între Italia lui Mussolini şi Ungaria lui Horty.

De remarcat că Papa se comportase la fel ca fascismul italian; ceea ce poate fn interpretat şi ca o actualizare a urii vechi împotriva „schismaticilor” ortodocşi, ură care provocase, în 1700, spargerea unităţii religioase a românillor.

Sfântul Scaun era, evident, de condamnat, chiar mai mult decât Ungaria – care-şi anunţa deschis ţeluri antiromâneşti, pe când Vaticanul şi le ascundea cu viclenie iezuită, deşi acţiona la fel de tenace împortiva României. Dar, fărădelegea nu s-ar fi putut face fără ajutorul unora din cei aflaţi în Conducerea României: Carol al II-lea, miniştrii greco-catolici, care puneau interesele Papei mai presus decât cele ale României.

De mirare este faptul că Nicolae Iorga s-a lăsat înşelat, căzând pradă perfidiei acţiunii antiromâneşti.

prof.univ.dr. Petre ŢURLEA

http://www.dacoromania-alba.ro/nr88/vaticanul_revizionismul.htm

Note

* Din volumul I al seriei „Români şi unguri”, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică, Bucureşti

1. Verdictul Comisiei din 1931, conform căruia proprietăţile Statusului Romano+Catolic aparţineau de drept Statului Român, a fost reconfirmat de o altă Comisie guvernamentală, în perioada 1946-1948, condusă tot de Onisifor Ghiubu. – Vezi Petre Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 685.

2. Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi Sfântul Scaun în România ,Cluj, 1934, p. VIII-CV.

3. În timpul prezentării scrisorilor de acreditare la Vatican ale noului ministru al Bucureştilor, Vasiliu, la 20 iulie 1932, Papa s-a arătat foarte binevoitor. Se raporta la Bucureşti că „Sfântul Părinte mulţumeşte Suveranului [Regele Carol al II-lea] pentru executarea Concordatului şi recentului Acord pentru catolici, cari vor fi totdeauna cei mai credincioşi supuşi ai Regelui. [….] Atmosfera a fost de vie simpatie şi cordială solicitudine”. MAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f.9.

4. „Biserica Ortodoxă Română”, revista Sfântului Sinod, 1932, p. 689. În mai multe rânduri, poziţia Patriarhului Miron Cristea faţă de acţiunile Bisericii Catolice Maghiare din România a fost criticată de Nunţiul Papal de la Bucureşti. – Vezi şi AMAE, fond â, Vatican, vol. 20, f. 168.

5. Apud Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului…”, op. cit., p. 896-898.

6. Idem, p. 903.

7. Idem, p. 844-875. Procesele pe tema legalităţii cedării averilor Statusului Romano-Catolic vor continua. Supărat, Nunţiul Apostolic la Bucureşti, la 12 noiembrie 1938, a intervenit la secretarul general al Ministerului de Externe. Ca urmare, Ministerul i-a cerut la 13 noiembrie 1936, avocatului Ovidiu Demetrescu, din Contenciosul Ministerului Instrucţiunii Publice, să amâne toate procesele privind Statusul. AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 123-124. La 12 ianuarie 1937, Ministerul de Externe, prin Alexandru Cretzianu, cerea noi amânări ale proceselor. – Idem, f. 125-126. Era o evidentă dorinţă a unor autorităţi centrale ale Statului Român de a stinge aceste procese, pentru a da satisfacţie Vaticanului. Sistemul juridic, însă, s-a arătat refractar. Ultima menţiune arhivistică asupra problemei respective datează din 27 mai 1938 – O notă către Ministerul de Externe, în urma unei adrese a Nunciaturii Apostolice de la Bucureşti, Consiliul Diecezan din Alba Iulia (noua denumire a Statusului) avea un proces încă din 1931, în curs la Tribunalul Cluj, 60 membri ai acestui Consiliu erau acuzaţi de fraude în dauna Statului Român. La 13 aprilie 1938, judecătorul de instrucţie îi citase pe cei 60, care erau ameninţaţi cu trimiterea în faţa Tribunalului Militar. – Idem, f. 250.

8. „Adevărul” din 18 decembrie 1934.

9. Un exemplar la AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 114.

10. „Universul” din 21 decembrie 1931.

11. „Monitorul Oficial”, III, Dezbaterile parlamentare, Senatul, nr. 23, 16 ianuarie 1932, şedinţa din 21 decembrie 1931, p. 462-464.

12. Idem, nr. 27, 13 februarie 1932, şedinţa din 6 februarie 1932, p. 462-464.

13. Idem, nr. 30, 25 februarie 1932, şedinţa din 12 februarie 1932, p. 744-766.

14. ANIC, fond DGP, dosar 50/1936, f. 1-3.

15. Vezi şi AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 137-140.

16. Idem, f. 423-431.

Ce mai spun ziarele ungurilor din Transilvania (februarie 2019)

 

 

 

 

 

 

 

Românii se plâng din nou

 

 

 

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) îi reproşează preşedintelui Consiliului Judeţean (CJ) Covasna, Sandor Tamas, faptul că a participat la acţiunea comemorativă desfăşurată la statuia lui Kratochvil Karoly, cunoscut pentru acţiunile sale antiromâneşti.

Conform unei petiţii adresate de FCRCHM preşedintelui CJ Covasna, glorificarea comandantului Diviziei Secuieşti, o figură marcantă a mişcării revizioniste maghiare, de către reprezentanţii autorităţilor locale ale statului român, în special de către preşedintele CJ Covasna – interpretată de către semnatarii petiţiei drept o lezare a comunităţii româneşti – contravine legilor autohtone, reglementărilor internaţionale şi, cel mai mult, convieţuirii europene.

Semnatarii petiţiei reproşează, de asemenea, că acei doi cetăţeni de lângă statuie au asigurat garda de onoare în uniforme militare ungare, cu baionetă şi cu toc de pistol. Deşi documentul recunoaşte că Kratocvhil Karoly nu a fost declarat criminal de război, menţionează că atitudinile sale antiromâneşti erau cunoscute în anii 1918-1919.

Din motivele enumerate, FCRCHM consideră că statuia lui Kratochvil Karoly, amplasată pe domeniul public, şi glorificarea publică a figurii acestuia generează ostilitate între diferitele etnii din judeţul Covasna. Avem convingerea că veţi întreprinde măsuri, pentru ca astfel de evenimente să nu se mai repete – se arată în finalul petiţiei semnate de preşedintele Ioan Marian Ştiopu.

Răspunzând solicitării noastre, Sandor Tamas ne-a declarat că dezvelirea statuii nu a fost deloc întâmplătoare, ci a dorit expres să meargă acolo, iar acest fapt reprezintă, în sine, o luare de poziţie. Sandor Tamas: Sunt un mare admirator al lui Kratochvil Karoly, pentru ceea ce a reprezentat ca militar, ca patriot, şi pentru ceea ce a făcut el pentru poporul maghiar.

Înţeleg şi că există sensibilităţi din partea românilor, însă nici noi nu ne bucurăm de prezenţa în Transilvania a vreunei străzi cu numele lui Iuliu Maniu sau vreo statuie dedicată acestuia.

După cum a mai notat Sandor Tamas, Kratocvhil a fost un militar care a luptat din convingere pentru un ţel, şi nu este înţelept ca toate acestea să fie azi privite cu alţi ochi şi reinterpretate.

Sursa: Szekely Hirmondo din 20.02.2019, autor Erdely Andras

Colaborarea dintre Ţinutul Secuiesc şi Tirolul de Sud

 

Daniel Alfreider, guvernatorul adjunct al Regiunii Autonome Bolzano din Tirolul de Sud, Tamas Sandor, Borboly Csaba şi Peter Ferenc, preşedinţii consiliilor judeţene Covasna, Harghita şi Mureş, au semnat ieri (21.02.2019) la Sfântu Gheorghe declaraţia de intenţie privind elaborarea protocolului de relaţii de înfrăţire între Tirolul de Sud şi Ţinutul Secuiesc.

La întrebarea publicaţiei Haromszek Daniel Alfreider a declarat că utilizarea liberă a simbolurilor şi multilingvismul sunt asigurate în regiunea lor autonomă, ceea ce este un lucru firesc. Comunele şi raioanele pot decide singure în legătură cu ordinea inscripţionărilor. In satul lui natal, în care un procent de 90% din locuitori sunt ladini, inscripţionarea se face mai întâi în limba ladină, după care în germană şi pe urmă în italiană.

Sursa: Haromszek din 22.02.2019

Acuzaţia privind terorismul din Ţinutul Secuiesc / Iohannis nu a răspuns încă

În legătură cu cazul Beke-Szocs, senatorul Fejer Laszlo Odon ne-a declarat că deşi în 14 februarie a expirat termenul de 30 de zile prevăzut de lege, nu au primit încă răspuns la petiţia adresată în comun, preşedintelui Klaus Iohannis, cu Lomnici Zoltan, preşedintele Consiliului Demnităţii Umane, preşedintelui Klaus Iohannis.

In petiţie cei doi au cerut să fie primiţi de preşedintele statului, pentru a-i putea prezenta acele aspecte care dovedesc ideea că în cazul celor doi tineri, membri ai HVIM, a avut loc o încălcare de drepturi.

Preşedintele Iohannis ar fi avut timp să răspundă şi să manifeste respect faţă de Senat, nu faţă de mine. De când a fost ales preşedinte al României, nu auzim altceva decât cuvântul stat de drept. Este foarte corect din partea lui, numai că în sfera statului de drept există puteri care trebuie respectate. Eu respect administraţia prezidenţială, dar şi el trebuie să respecte puterea poporului şi anume Senatul şi Camera deputaţilor.

Parlamentarul a mai spus că încă mai aşteaptă, nu renunţă la luptă, deoarece a avut loc o încălcare de drepturi, secuii fiind condamnaţi în mod indirect. Aş fi dorit să vorbesc cu preşedintele sau în cel mai rău caz cu unul din consilieri, să putem prezenta nemulţumirile noastre – a declarat senatorul, care şi-a exprimat speranţa că vor fi totuşi primiţi de preşedinte iar cei doi tineri, încarceraţi în mod nedrept, vor fi graţiaţi.

Sursa: Haromszek din 23.02.2019

 

Spiritul lor este liber

 

Cei prezenţi la slujba oficiată duminică (24.02), la biserica reformată din Sfântu Gheorghe, s-au rugat pentru liniştea sufletească şi eliberarea cât mai rapidă a deţinuţilor noştri politici, Istvan Beke şi Zoltan Szocs. Au fost prezenţi, alături de enoriaşi, preoţii bisericilor maghiare istorice, parlamentarii Jozsef Kulcsar Terza şi Arpad Marton, viceprimarul municipiului Sfântu Gheorghe, Csaba Toth-Birtan, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc Sfântu Gheorghe, Zoltan Gazda, preşedinţii organizaţiilor judeţene Covasna ale PCM – Attila Csaki şi PPMT – Jozsef Balint, membrii familiilor Beke şi Szocs.

Sursa: Szekely Hirmondo din 26.02.2019, autor Bedo Zoltan

 

Toleranţa şi autocritica

Potrivit unui sondaj de opinie realizat recent, peste jumătate din români manifestă neîncredere faţă de maghiari. Este oare un procent mare sau mic? Este vorba despre un procent însemnat ţinând cont de faptul că suntem interesaţi de scăderea acestuia, însă în momentul de faţă un procent de 53% din cei chestionaţi se abţin în legătură cu membrii comunităţii maghiare. Într-adevăr, este vorba totuşi despre un procent mai mic decât cel al celor care manifestă respingere faţă de homosexuali sau rromi.

Tot acest lucru este inacceptabil şi indică ideea că o bună parte a societăţii din România nu manifestă toleranţă. Din sondajul de opinie realizat telefonic nu reiese dacă cei chestionaţi manifestă ură sau doar că nu doresc ca homosexualii, rromii sau maghiarii să pătrundă în zona lor de confort, însă antipatia socială faţă de locuitorii indigeni este per ansamblu îngrijorătoare şi reprezintă o constatare gravă. Membrii comunităţii maghiare din Transilvania sunt desigur deranjaţi de naţionalismul existent, de atitudinea antimaghiară şi ar dori în mod evident ca acestea să înceteze.

O bună parte a membrilor comunităţii maghiare ştiu probabil că această neîncredere poate fi diminuată numai prin încredere şi prin apropiere de aliaţii români. Este vorba despre o sarcină dificilă însă nu există altă posibilitate.

In acest mediu social tulbure ar fi recomandat ca reprezentanţii mai importanţi ai comunităţii maghiare din Transilvania să accepte odată pentru totdeauna ca trebuie să manifeste toleranţă şi răbdare faţă de orice altă minoritate, în calitate de minoritari. Cei care au simţit pe propria lor piele umilinţa în serie şi excluderea, nu pot manifesta la rândul lor asuprire şi excludere faţă de alţii. Ne gândim dacă am făcut tot posibilul pentru ca ai noştri concetăţeni să manifeste mai multă încredere faţă de noi.

Organizaţia noastră de reprezentare a intereselor, formaţiunile noastre mai mici şi asociaţiile noastre au fructificat toate posibilităţile pentru a-i informa în mod credibil şi cu intenţii bune pe cetăţenii români. Merită să facem o autoanaliză şi în cazul în care reiese că ne-am comportat ocazional în mod mârşav – de exemplu faţă de copiii orfani din judeţul Covasna – faţă de cei care au nevoie de protecţie socială, mai bine să tăcem şi să nu ne văităm cât de josnic şi insuportabil este naţionalismul iraţional.

Sursa: Haromszek din 28.02.2019

 

 

Reuniunea grupului de lucru al Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic/ Situaţia maghiarilor de peste hotare pe agenda de lucru

În cadrul reuniunii de ieri (27.02) de la Budapesta a grupului de lucru autoguvernamental regional al Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic (KMKF) s-a discutat despre situaţia maghiarilor din Voivodina, aspiraţiile autonomiste din Bazinul Carpatic şi iniţiativa cetăţenească europeană referitoare la drepturile minorităţilor băştinaşe – a declarat copreşedintele grupului de lucru, în cadrul conferinţei de presă care a avut loc după şedinţă. Zsigmond Barna Pal a comunicat că Hajnal Jeno, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar, a relatat despre situaţia maghiarior din Voivodina, ocazie cu care a prezentat proiectele noii conduceri. In opinia lui Hajnal, situaţia maghiarilor din Voivodina s-a îmbunătăţit în ultimul timp.

Potrivit celor declarate de copreşedintele grupului de lucru, însărcinatul ministerial Szili Katalin a vorbit despre aspiraţiile autonomiste din Bazinul Carpatic, ocazie cu care s-a discutat cel mai mult despre Ucraina Subcarpatică şi Transilvania, dat fiind faptul că în Ucraina şi în România puterile pot retrage drepturile obţinute. Potrivit membrilor consiliului, autonomia ar putea asigura pe termen lung dăinuirea maghiarilor de acolo.

În final s-a discutat despre iniţiativa cetăţenească europeană referitoare la drepturile minorităţilor indigene, temă în legătură cu care au expus Vincze Lorant, preşedintele FUEN şi Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc – a mai adăugat Zsigmond Barna Pal.

El a subliniat că este important ca la alegerile parlamentare europene maghiarii să participe într-un număr cât mai mare, mai ales maghiarii de peste hotare care dispun de cetăţenie, pentru ca membrii conducerii de la Bruxelles să nu se ocupe numai de refugiaţi, ci şi de minoritarii indigeni, printre care şi de maghiarii de peste hotare.

Sursa: Haromszek din 28.02.2019

Sfantu Gheorghe 26.04.2019

Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna – Harghita

Revista presei de limbă maghiară din județele Covasna și Harghita în traducerea Centrului European de Studii Covasna – Harghita.

Centrul European de Studii Covasna – Harghita

Revista Presei Maghiare

Nr. 03 / 01-15.02.2019

Nr. 04 / 16-28.02.2019