La 31 iulie 1877, principele Carol I al României a primit de la marele duce Nicolae al Rusiei o telegramă în care cerea ajutorul armatei române în lupta împotriva Turciei

 

Foto: Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914), rege al României 1866-1914

La 31 iulie 1877, stil nou (19 iulie 1877, stil vechi), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, în Bulgaria şi cerea ajutorul Armatei Române.

O parte din trupele rusești au intrat în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă  peste Dunăre, înapoi în România.

 

 

În telegrama cifrată către Principele Carol, Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Alexandru al Rusiei, scria:

”Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”.

Este telegrama care stă la baza intrării României în conflictul ruso-turc, iar sângele soldaţilor români vărsat la sud de Dunăre va consfinţi independenţa României.

Această telegramă îşi va avea propria istorie. După 1945, sovieticii au căutat multă vreme documentul în arhivele din România. Oare de ce?

De la începutul conflictului, relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi România s-au desfăşurat în condiţii inegale, Rusia „negociind” din poziţie de forţă o convenţie cu autorităţile de la Bucureşti, ce permitea trupelor ţariste să tranziteze teritoriul românesc.

Mai mult: trupele ruseşti au trecut Prutul, îndreptându-se către Dunăre, fără a mai aştepta adoptarea convenţiei în Parlamentul României.

De asemenea, încercările României de a încheia un tratat de alianţă cu Imperiul Ţarist, pentru a se alătura conflictului, s-au lovit de aroganţa ţarului Alexandru al II-lea şi a prinţului Gorceakov.

Subestimarea forţelor otomane aflate la sud de Dunăre, dar şi a armatei române, reformată şi pregătită de Carol, aveau să pună însă în pericol întreaga expediţie rusă, condusă de Marele Duce Nicolae. 

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că articiparea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă.

Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.

Domnitorul a pus condiţia ca armata română să rămână sub comanda sa şi să aibe o zonă proprie de operaţiuni.

La 16 august, la cartierul general rus, din Gornia-Studena, are loc întîlnirea principelui Carol cu dintre ţarul Alexandru al ll-lea şi Marele Duce Nicolae, care oferă domnitorului comanda trupelor româno-ruse din faţa Plevnei.

La 19 august, la Corabia se ţine consiliu de război. Se hotăraşte trecerea Dunării, chiar a doua zi. După un serviciu divin, traversarea Dunării începe după amiaza pe un pod de vase.

Carol asistă de pe malul românesc.

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

Foto: Marele Cartier General condus de principele Carol

 

Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente.

Faptul că nu a existat o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul tratativelor post-conflict, în urma cărora în ciuda sângelui vărsat alături de ruşi, România a fost forțată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), la care  renunţase silit după Războiul Crimeii şi care îi tăiau accesul strategic la Gurile Dunării.

 

 

Publicitate

Se împlinesc 141 de ani de când la 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României. VIDEO

 

 

 

 

 

 

In imagine: Romania rupându – si lanţurile pe Campia Libertăţii, pictură de Constantin Daniel Rosenthal

 

 

 

 

 

 

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”

Mihai Viteazul

 

 

 

 

Se împlinesc 141 de ani  de când, la 9 mai 1877  în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României.  

O contribuţie importanta la acest eveniment istoric a avut-o  ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, care a rostit celebrul discurs  :

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

 „Legea independenţei”,  a fost promulgată a doua zi, pe 10 mai, de catre regele Carol I şi a intrat  în vigoare imediat.

141 de ani de neuitare!

Acest moment, consolidat prin grele jertfe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, a reprezentat prima etapă spre unirea românilor în hotarele unui singur stat, care s-a înfăptuit în urmă cu 100 de ani, la 1 decembrie 1918.

  Independenţa a fost o năzuinţă seculară, o permanenţă a istoriei poporului român, iar Ţarile Române nu si-au pierdut niciodata existenţa statală şi nu au putut fi transformate in paşalâcuri, aşa cum se întâmplase cu celelalte ţări balcanice şi cu Ungaria..

In secolul al XIX-lea mentinerea suzeranitaţii otomane asupra ţării noastre şi însăşi existenţa Imperiului Otoman  deveniseră anacronice, iar garantiile colective a celor sapte state europene frânau dezvoltarea ţării, atâta timp cât Romaniei i se interzicea să incheie tratate politice si comerciale, să aiba reprezentanţi diplomatici, să bată monedă, să majoreze efectivele militare etc.

Crearea statului naţional după unirea din 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia, a reprezentat un progres major în procesul cuceririi independenţei de stat.

Cu toate opreliştile puse in fata poporului român prin tratatul de la Paris, unirea de la 1859 şi crearea statului naţional au fost recunoscute pe plan extern, Romania stabilind legături diplomatice prin agenţii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena,  1872 la Berlin,  1874 la Petersburg), a incheiat convenţii cu Austro-Ungaria (1875) şi cu Rusia  (1876),  a facut schimburi de delegaţii etc.  

Dezvoltarea economica şi noile relaţii sociale determinate de aceasta dezvoltare, cereau imperios inlăturarea oricaror relaţii de dependenţă faţă de Turcia.

La un  deceniu dupa Unire s-a dublat productia agricola şi s-a triplat cea industrială, s-a extins reţeaua de căi ferate (1250 km), s-a infiinţat un sistem monetar naţional, s-a creat si s-a dezvoltat o armată natională.

Prefacerile care aveau loc in societatea românească după Unirea Principatelor, au favorizat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru independenţă.

Conjunctura internaţională a timpului a uşurat şi ea lupta românilor pentru cucerirea independentei statale.

Astfel în 1875 se declanşaseră rascoale armate impotriva dominaţiei otomane in Bosnia si Hertegovina, iar  in 1876 se răsculaseră bulgarii, sârbii si muntenegrenii, obligând Turcia să intervină cu mari pierderi atât în plan economic cât şi militar. 

România a sprijinit aceste acţiuni fără să se amestece direct în conflictul care se declanşase. 

” Criza Orientală” a creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

În această conjunctură internatională favorabilă în care Imperiul otoman era din ce în ce mai slăbit, România a incercat obţinerea independenţei sale pe cale diplomatică, adoptând o poziţie de neutralitate în schimbul căreia revendica şapte condiţii care o plasau efectiv în poziţia unui stat suveran :

1. Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.

2. Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.

3. Asimilarea supuşilor români din Turcia statutului celorlalti supusi straini si recunoaşterea dreptului de judecare a lor de catre agenţii diplomatici români.

4. Inviolabilitatea teritoriului român si delimitarea insulelor Dunarii.

5. Incheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufacătorilor.

6. Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinatate.

7. Fixarea graniţei intre România si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul braţului principal.

Având în vedere conţinutul condiţiilor, cât şi statutul României de ţară aflată sub suzeranitate otomană şi garanţie colectivă – marile puteri  europene au adoptat faţă de aceste cereri ale Romaniei următoarea atitudine:

Ø      Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit şi nu i-a dat curs.

Ø      Rusia a considerat  cererile României inoportune.

Ø      Franţa le-a  considerat  primejdioase

Ø      Anglia s-a manifestat de-a dreptul ostil. Consulul Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, nu se sfia să califice în rapoartele expediate centralei Foreign Office-ului la Londra, actele guvernului român  drept „o politică aventuristă”. 

Se desprindea limpede concluzia că independenţa noastră nu o făcea nimeni cadou, ea trebuia cucerita.

Această poziţie s-a intărit şi mai mult in urma Conferinţei de la Constantinopol (decembrie 1876) a ţărilor semnatare a tratatului de la  reforme pentru ţările din sudul Dunarii.

Conferinţa nu a luat în discuţie cererile României şi mai mult, Imperiul otoman a dat o Constituţie prin care România era considerată o provincie otomana privilegiata.Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu Imperiul Otoman.

 

 

 

 

 

 

Agravarea bruscă a relaţiilor internaţionale şi indeosebi, iminenţa declanşării unui nou război între imperiile Ţarist şi Otoman au determinat guvernul român sa intre în negocieri cu Rusia.  

La 4 aprilie 1877, România acorda „libera trecere” trupelor ruseşti spre Dunare, iar Rusia garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. 

Ca măsură de prevedere, la 6/18 aprilie 1877  guvernul român a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei permanente şi teritoriale cu rezerva ei, al cărui text fusese aprobat încă la 1/13 aprilie. 

Aceasta acţiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid şi cu precizie, astfel încât în aproximativ 20 de zile, până la 25 aprilie / 7 mai, mobilizarea a fost încheiată, armata fiind pusă pe picior de razboi, ceea ce, în condiţiile de atunci, a însemnat o performanţă, mai ales că o parte din unităţi terminaseră aproape concentrarea încă de la 15/27 aprilie.

Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii reprezentau forţa operativă. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.

 Concomitent cu mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante misiuni care i-au revenit în timpul războiului din 1877-1878: operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi – implicit – ele să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. În conformitate cu textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, semnată la 4/16 aprilie de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic şi consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, trupele ţariste au intrat pe teritoriul României pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel, deşi actul nu fusese încă ratificat de Parlamentul de la Bucureşti.

În aceeaşi zi, şeful diplomaţiei române comunica printr-o circulară agenţilor diplomatici ai României decizia guvernului de la Bucureşti de a menţine drepturile României şi neutralitatea ei, „nevoind să aducă o prejudecată deciziei ulterioare a corpurilor legislative care sunt convocate pentru […] joi, 14 aprilie”.

La 16/28 aprilie, Camera Deputaţilor, după vii şi agitate dezbateri, a ratificat convenţia militară româno-rusă, acelaşi lucru făcându-l a doua zi Senatul.

Riposta Porţii Otomane a fost extrem de violentă, de agresivă, ea având două componente: una diplomatică şi alta militară. Prima s-a concretizat prin nota de protest adresată celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia – la 20 aprilie/2 mai, prin care guvernul de la Constantinopol le înştiinţa asupra ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Înalta Poartă.

A urmat  expulzarea brutală a girantului agenţiei diplomatice a României din capitala otomană, Grigore Ghica.

În sfârşit, la 22 aprilie/4 mai au început represaliile, prin bombardarea Brăilei, care au continuat patru zile mai târziu cu bombardarea porturilor Calafat, Olteniţa, Bechet şi Călăraşi.

Cum era de aşteptat, a venit şi replica armatei române în faţa acestor acte de agresiune: la 26 aprilie/8 mai, artileria românească a bombardat Vidinul.  

La 9/21 mai 1877 are loc Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților care proclamă independența de stat a României. Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu declară în fața Adunării că ”suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă” , iar guvernul “va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. 

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare, iar în după amiaza aceleiaşi zile  un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie N. Iorga – împreună cu “vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând “Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi.

Iminenţa declanşării războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent.

 

   

     

      Principele Carol I                I.C Bratianu              Mihail  Kogalniceanu

A doua zi, pe  10/22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea sa de către principele Carol I.

Momentul proclamării independenței de stat a României a fost unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria noastră.

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României”, spunea profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova.

Guvernul român a hotărât imediat încetarea plății tributului de 914.000 lei către Turcia, suma fiind redirecționată către bugetul apărării naţionale.

Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

„La 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul,Crișana şi Maramureşul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a obligat Rusia să  recunoască independența României, dar şi să îi cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării.  

În schimb, Rusia a reanexat  județele din sudul  Basarabiei  (Cahul, Ismail, Bolgrad) pe care le pierduse în 1856 în favoarea Principatului Moldovei, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris încheiat după războiul Crimeei.

Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre. 

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste care devastau, jefuiau periodic şi au mutilat teritorial ţările române, după revoluţiile de la 1821 şi 1848, după memorabilul act al unirii Moldovei şi Munteniei din 1859, proclamarea independenţei şi consfinţirea ce i s-a adus prin purtarea războiului naţional eliberator din 1877-1878 au înscris un moment culminant pe spirala devenirii istorice a României.

Independenţa nu a fost un cadou făcut românilor. Mii de fii ai acestui popor și-au pierdut viața  în timpul Războiului de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială.

Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată.

Zilele de 9 şi 10 mai 1877 sunt date-reper ale demnităţii şi mândriei noastre naţionale, pentru că fără ele, nici viața noastră şi nici ţara noastră nu ar fi așa cum este astăzi.

Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania,  Banatul, Crișana și Maramureşul), nici existența României de astăzi.

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/09/ziua-de-9-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

 

 

SURSE:

http://www.scritub.com/istorie/CUCERIREA-INDEPENDENTEI-DE-STA41466.php

https://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/05/09/declaratia-de-independenta-a-romaniei-9-mai-1877/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/independenta-de-stat-a-romaniei-in-rapoartele-diplomatiei-britanice

http://matricea.ro/istorie-romania-9-mai-1877-independenta-romaniei/

Alexandru Ioan Cuza şi adoptarea drapelului naţional al României

 

 

 La 24 ianuarie 1862, Adunarea Generală – parlamentul unic, format prin fuziunea celor două Adunări Elective – hotăra, în prima sa şedinţă, ca denumirea noului stat să fie România.

Putem spune că atunci s-a semnat actul de naştere al ţării numite România. 

Un an mai târziu, în 1863, la patru ani de la înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, a fost luată decizia stabilirii primului drapel comun celor două principate româneşti.Era nevoie ca noua ţară să adopte şi un imn naţional şi o stemă.

Primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza a fost şi întemeietorul simbolurilor naţionale, care reprezentau întreaga luptă pentru unire a românilor, o piatră de hotar în construirea naţiunii române, elemente fără de care identitatea acestei ţări recunoscută ca atare pe plan internaţional nu putea exista.  

 Convenţia de la Paris hotăra limpede în privinţa drapelelor:

„Oştirile Moldovei şi Munteniei îşi vor păstra steagurile actuale (adică cele existente la 1858). La ele vor ataşa o banderolă de culoare albastră, aceasta din urmă menită a simboliza unirea“.

N-a fost multă vreme aşa, pentru că pe 19 martie 1863, la solicitarea generalului Ioan Emanoil Florescu, domnitorul Al.I. Cuza hotărăşte printr-un Înalt Ordin de Zi proclama următoarele:

„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel, având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei“.

Totuşi, s-au produs câteva schimbări din martie, de la legiferare, până în septembrie, când au fost împărţite primele steaguri. Modificările esenţiale le-a suferit acvila: nu a mai apărut cu crucea-n plisc, ci cu sceptrul domnesc în gheara dreaptă şi cu sabia, în stânga.

Cele două simboluri ale puterii domneşti erau unite printr-o eşarfă roşie, pe care era inscripţionat, în litere de aur în limba latină: „Honor et Patria“ (în traducere – Onoare şi patrie).

Pe cap purta coroana princiară, iar pe piept se afla un scut, încoronat princiar şi el, care conţinea în jumătatea dreaptă, pe fond azuriu şi auriu, acvila Ţării Româneşti, iar în partea stângă, pe fond roşu şi azuriu, bourul Moldovei, cu o stea între coarne.

În colţurile din dreapta ale steagului, era inscripţionată în auriu cifra domnitorului, înconjurată de lauri. Bineînţeles culorile steagului au rămas cele de la revoluţia paşoptistă: roşu, galben şi albastru, dar redate orizontal, cu roşul în partea superioară.

Au fost aprobate atunci două steaguri: cel de luptă şi cel domnesc – iar cel din urmă conţinea, în plus, inscripţia „Unirea Principatelor Fericirea Românilor Trăiască A.Ioan. I“.
 

 

 

     Alexandru Ioan Cuza  1820 – 1873

 

 

Alexandru Ioan Cuza şi ceremonia de la Cotroceni din 13 septembrie 1863

La data de 13 septembrie 1863, în tabăra de la Cotroceni, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a desfăşurat ceremonia de împărţire a noilor drapele.

Cu această ocazie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit o cuvântare deosebit de importantă:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suveniruri triste, de  vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite, astăzi voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte culorile celor trei surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. Steagurile voastre totuşi au fost  martore la întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul român.

Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte pururi că vă încredinţez onoarea ţării.

Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri!

Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi a disciplinei ce reprezintă oastea.

Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.

Într-un cuvânt steagul reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: onoare şi patrie.

                                                                                                                                                                     

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

 

Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu ţara întreagă, în voi.

Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce-l încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”

 

Un an mai târziu, drapelul românesc deja căpătase recunoaştere internaţională. Mărturie stă însemnarea doctorului Carol Davila, care călătorise la începutul verii lui 1864, alături de Cuza, la Constantinopol:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă. […] Marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg“.

Drapelul a continuat să fie folosit până în 1866, când Cuza a fost forţat să abdice.

De altfel, chiar în ziua în care a fost reţinut – în urma complotului rămas în istorie drept „monstruoasa coaliţie“ – , în momentul în care a fost dus spre trăsura care avea să-l ducă la Predeal, cu paşaportul în buzunar, Cuza le-a spus apăsat ofiţerilor care-l însoţeau:

„Să spălaţi pata după Steag!“. 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Extras din lucrarea  „Domnitori şi voievozi din ţările române – Alexandru Ioan Cuza”,  de Constantin C. Giurescu,  de ec. I. Străjan

http://adevarul.ro/cultura/istorie/primul-drapel-lupta-alromaniei-steagul-e-trecutul-prezentul-viitorul-tarii

http://www.dacoromania-alba.ro/