CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

GENERALUL BERTHELOT – UN FRANCEZ CU INIMĂ DE ROMÂN « FSCR

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 13007090-misiunea-franceza18-februarie-1919.jpg

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 martie 2018 – Se împlinesc 95 de ani de când regele Ferdinand I a promulgat Constituţia României, una dintre cele mai democratice legi fundamentale din Europa acelor vremuri. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Foto: Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen- d. 20 iulie 1927, Sinaia -Castelul Peleş), a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

 Se împlinesc  astăzi, 28 martie, 95 de ani  de când regele Ferdinand I promulga Constituţia României de după Primul Război Mondial, votată în Parlament la 26 martie 1923 şi apreciată la vremea sa a fi una dintre cele mai democratice legi fundamentale din Europa.

Marea Unire din 1918 a dat naştere României Mari, iar  statul naţional unitar român avea nevoie de o nouă Constituţie.

Drept urmare, prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizolvat şi s-au anunţat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă.  

Noua constituţie a fost votată de majorităţile liberale din cele două Camere şi la 29 martie 1923 Legea fundamentală a fost publicată în Monitorul Oficial.

Constituţia din 1923 era o actualizare a celei din 1866, din care modifica total sau parţial 20 de articole, introducea alte 7 articole noi şi reformula sau completa 25 de articole, avea un caracter democratic şi răspundea unei reale necesităţi istorice de  adaptare la principiile societăţii democratice ale vremii.

Pentru elaborarea Constituţiei au fost avute în vedere patru proiecte: unul elaborat de liberalul Ion I.C. Brătianu, al doilea de Romulus Boilă din partea Partidului Naţional Român, al treilea de către Constantin Stere de la Partidul Ţărănesc şi al patrulea al lui Constantin Berariu, expert în probleme juridice. Proiectul adoptat a fost cel al lui Ion I.C. Brătianu.

Aceasta prevedea un parlament bicameral, din care Camera Deputaţilor se alegea prin vot universal, iar Senatul era compus din membri aleşi din diferite grupări (Camera de Comerţ, cadre didactice etc.) şi din senatori de drept: reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi.

Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, care au combătut-o vehement, au acceptat-o ulterior şi au guvernat pe baza ei. Prin prevederile sale Constituţia din 1923 a dus la creşterea rolului statului.

Ca o măsură de prevedere împotriva posibilelor tendinţe separatiste art.1 spunea că: România este un stat naţional, unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului.

A fost instituit votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Doar militarii şi femeile (lucru desuet astăzi, dar care atunci era valabil în toate ţările europene) nu puteau să îşi exprime o opţiune politică.

Era consacrat ferm principiul separaţiei puterilor în stat, independente una de alta, însă existând posibilitatea ca acestea să se limiteze reciproc în atribuţii. Activitatea legislativă era exercitată de Rege şi de reprezentanţa naţională (Parlamentul), cea executivă de Rege şi de Guvern, iar cea judiciară numai de către instanţele judecătoreşti.

Ascendenţa Regelui faţă de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancţionate (adică promulgate), iar Regele era cel care putea refuza sancţionarea unei legi. Ascendenţa faţă de Guvern consta în faptul că “Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”. Regele nu avea, însă, ascendenţă asupra puterii judecătoreşti, care “se exercita de către organele ei”.

Legea fundamentală introducea ideea că proprietatea devine o funcţie socială şi interesele colectivităţii trebuie să primeze asupra celor individuale.

Pe această bază au fost adoptate legile care permiteau intervenţia statului în orientarea politicii economice a ţării, cum a fost, de pildă, legea minelor din 1924.

Cu privire la legalitatea şi supremaţia Constituţiei, se specifica foarte clar că “numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”.

Curtea de Casaţie avea rolul Curţii Constituţionale de astăzi, fiind constituită din jurişti de profesie, integri şi neafiliaţi niciodată vreunei grupări politice.

Parlamentul era bicameral, Camera Deputaţilor fiind aleasă prin vot univeral, iar Senatul fiind compus din membri aleşi din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerţ, cadrele didactice etc.) şi din senatori de drept, reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foştii preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi care fuseseră aleşi în cel puţin zece sesiuni, foşti miniştri care au deţinut cel puţin şase ani fotoliul ministerial, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alţi demnitari.
Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele suveranului şi condiţiile succesiunii la tron.

De asemenea, Constituţia consacra hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

 A fost în vigoare până la adoptarea Constituției din februarie 1938, când regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice și apoi a funcţionat în perioada 1944-1947, cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor, până la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanții sovietici, a obținut prin șantaj și amenințare cu forța, semnătura Regelui Mihai I pe un act nelegal de abdicare.

În aceeași seară, printr-o ședință măsluită a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând” nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare.

A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției totalitare a Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948 şi concepută după modelul totalitar comunist  sovietic.

A trecut mai bine de un sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989. România a ajuns, astăzi, într-o criză morală şi economică fără precedent. Lipsa de încredere a oamenilor în instituţiile Statului, în dreptate şi în justiţie este din ce în ce mai mare, cu fiecare zi ce trece.

Republica se dovedeşte a fi incapabilă să readucă România la statutul european pe care l-a avut până în 1947.

Într-o analiză extrem de pertinentă realizată în anul 2011 pentru Adevărul, Alexandru Muraru arăta că un respect adevărat Constituţia României va dobândi abia atunci când va deveni un simbol al tradiţiilor şi al demnităţii, precum şi un far al continuităţii noastre istorice pierdute.

„O revenire la Constituţia din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituţională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituţiilor şi ar revoluţiona întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale.În comparaţie cu actuala constituţie a României, actul fundamental din 1923 este un document suplu, clar, concis, chiar suprinzător de simplu şi scris într-un limbaj extrem de accesibil”.

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.rador.ro/2018/03/28/calendarul-evenimentelor-28-martie-selectiuni-4/

http://crispedia.ro/constitutia-romaniei-din-1923/

http://www.romaniaregala.ro/atitudini/constitutia-din-1923-de-la-istorie-la-necesitate/

28/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sarbatoarea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918

Image result for unirea de la 1918 photos

 

 

Se împlinesc 98 de ani de la nașterea României Mari, prilej pentru a ne reaminti ce înseamnă mândria națională, dar și de a ne dori sa fim noi toti romanii uniti in cuget si simtire, in fata celui mai important eveniment din istoria neamului nostru.

Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial, in care, la 1 decembrie 1918, s-a infaptuit  actul final al indelungatei lupte duse de  stramosii nostri  pentru a trai intr-o tara unita.

În Basarabia, ca dealtfel şi în Ardeal, Crisana şi Banat , liderii locali români  constituiţi în partide şi reprezentanţi ai unor Parlamente regionale, după destrămarea celor două imperii (Rus şi Austro-ungar) au mobilizat romanii pentru infaptuirea acestui ideal sfant.

Primul dintre tinuturile locuite de romani care s-a unit cu Tara a fost Basarabia . 

 

 

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1918 photos

 

 

 

 

 

 

La 27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România. După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru al Romaniei, Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău  împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară:

„În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!”

La randul sau, in data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși.

Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele:

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

 

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1918 photos

 

 

 

 

 

 

După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.

Suprafața României Mari era de 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia. La 28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

La 29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]”

Asa descria regretatul academician Florin Constantiniu, semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.

După prăbușirea regimului comunist din România, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost inscrisa in Constituția României din 1991.

In acest  moment în care în România patriotismul este voit minimalizat de unele forte politice, iar în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea mandriei, identităţii și tradiţiilor noastre, ca neam care a stat neclintit doua milenii in fata vicisitudinilor istoriei.

Pe măsură ce ne apropiem de anul 2018, sărbătoarea națională a României de la 1 Decembrie capătă semnificații tot mai ample, ne obliga la numeroase reflecții și ne indeamna la strângerea rândurilor  pentru  pastrarea și intarirea moștenirii lăsate de străbunii  noștri.

 

Doamnelor, Domnisoarelor si Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

01/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: