CUM ROMÂNII BASARABENI AU FOST GATA SĂ-L LINŞEZE PE ALEKSANDR SOLJENIȚÎN PENTRU FAPTUL CĂ SUSŢINEA CĂ BASARABIA NU E ROMÂNIA, IAR MOLDOVENII NU SÂNT ROMÂNI! !

 

 

 

 

 

 

Aleksandr Isaievici Soljenițîn (n. 11 decembrie 1918,  Kislovodsk, RSFS Rusă  – d. 3 august 2008,  Moscova, Rusia, a fost un romancier rus, activist și dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică.Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise, a reușit să publice o serie de cărți, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroșilor”.

„Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”, Soljenițîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbușirea regimului comunist. 

 

Cum s-au certat românii basarabeni pentru România cu Aleksandr Soljenițîn în gulagul sovietic!

 

Din păcate istoria cuceririi și drama sovietizării Basarabiei de către URSS este din păcate puțin cunoscută de către români. Când trupele sovietice au revenit în primăvara lui 1944 în Basarabia au început o acțiune sălbatică de represiuni și deznaționalizare în interesul internaționalismului comunist.

Ceea ce nu se știe în România este faptul că și în Basaabia, la fel ca în Munții Carpați, a existat o puternică rezistență armată împotriva ocupantului. Tinerii basarabeni au luptat în clandestinitate și organizați în grupe de partizani împotriva armatei roșii după retragerea trupelor regale române.

Forțele paramilitare ”Arcașii lui Ștefan cel Mare” și ”Sabia Dreptății” au devenit spaima NKVD-ului sovietic rivalizând cu partzanii lui Stepan Bandera din Ucraina, care au rezistat la sovietizare cu arma în mână până în 1959.

În cartea ”Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia” (Ed. Rîntregirea, Alba-Iulia, 2012), adnotate de monahul Moise, sunt cuprinse exhaustiv dramatice momente ale represiunii sovietice în Basarabia.

Din păcate în capcana ideologiei sovietice de deznaționalizare și destructurare a societății tradiționale și a omului religios au căzut și dizidenți sau patrioți ruși, care au crezut că regimul bolșevic servește interesele Rusiei, de fapt poporul rus fiind prima victimă a politici de stat a URSS, cu cele mai multe victime ale represiunii unui regim despiritualizat și antiuman.

Ion Moraru un tânăr luptător anticomunist basarabean din satul Mândâc de lângă orașul Drochia, a intrat în 1945 în organizația paramilitara ”Sabia Dreptății”, care lupta pentru eliberarea Basarabiei și unirea cu România.

El a sabotat orele de sovietizare din școliile Republicii Moldova și a refuzat grafia chirilică. Preda pe ascuns ore de istoria românilor elevilor și a luat legătura cu patrioții de la organizația ”Arcașii lui Ștefan cel Mare”.

În urma unei razii a NKVD din 1947, fiind denunțat că este creștin, Ion Moraru este arestat torturat sălbatic în beciurile securității din Chișinău și expediat în Siberia cunoscând numeroase lagăre din gulagul sovietic.

Înainte de a fi trimis în Siberia a stat în celebra pușcărie Krasnaia Presnea împreună cu elita naționaliștilor ucraineni denumiți banderoviști. Aceștia erau de o ferocitate sălbatică împotriva trădătorilor din rândurile lor sau cu bolșevicii care căzuseră în dizgrație.

Distracția lor era să-i înece în latrina închisorii pe trădătorii ucraineni și pe bolșevici. Mulți comunişti au fost înecați cu capul în tinetă.

Ajuns în Siberia, Ion Moraru a cunoscut viața grea a gulagului sovietic: foamea, frigul și tortura. În martie 1953 când a murit Stalin tot lagărul a fost chemat la raport de către politrukul Tartarin să li se aducă informația decesului marelui cârmaci al popoarelor.

Mii de deținuți au început să strige ura de fericire și și-au aruncat șepcile în sus spre disperarea conducerii închisorii.

 

 

 

 

 

 

 

La Ekibastuz erau închiși mai mulți români basarabeni din cele două organizații: Arcașii lui Ștefan cel Mare și Sabia Dreptății. În orele de muncă și duminica l-au cunoscut pe un intelectual rus înalt, demn, cu barba lungă ca un peregrin.

Era Alexsandr Soljenițîn, viitorul scriitor care a primit Premiul Nobel și a depus mărturie despre atrocitățile comuniste din ”Arhipelagul Gulag”.

În 1953 Soljenițîn era arestat de câțiva ani pentru că a fost acuzat că în timpul războiului, ca și căpitan în armata roșie, a dus o politică antisovietică pe frontul german.

În acei ani când se lupta pentru eliberarea Berlinului, Soljenițîn a scris povestirea ”Iubește Revoluția”, care a căzut în mâna NKVD. Ca numeroși intelectuali ruși Soljenițîn a căzut în capcana lui Stalin, considerând că acesta sprijină naționalismul rus.

De fapt Stalin i-a persecutat pe ruși, acceptând doar pe aceia care îi jurau credință și sprijineau sovietele.Soljenițîn a intrat într-un conflict grav cu patrioții moldoveni din lagăr. Acesta îi provoca pe basarabeni că nu mai sunt români, ci doar moldoveni.

Soljenițîn susținea teoria slavofilă în lagăr, fapt ce i-a atras antipatia românilor basarabeni.

Ion Moraru l-a un moment dat a dorit să-l lovească cu o cărămidă în cap, fapt ce ar fi putut duce la decesul scriitorului, iar nuvela ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” nu ar mai fi apărut în noiembrie 1962 în revista Novîi Mir și nici cartea ”Arhipelagul Gulag”.

Soljenițîn, deși închis de sovietici, mai credea naiv că aceștia servesc interesele Rusiei, în realitate conducerea URSS era un fel de sectă politică transnațională ce își servea propriile interese de putere și pe cele ale comunismului mondial.

Rușii pe lângă victime erau și pionii intereselor forțate ale internaționalismului comunist. Până la urmă basarabenii s-au împrietenit cu Soljenițîn, acest ”bărbat înalt, slab, fața prelungă, ochi pătrunzători, negri ca tăciunele”.

El fusese transferat de la o brigadă de construcții la turnătorie. Se mândrea că este ”dușman al poporului”, era zgârcit la vorbă, ”întâi gândea și apoi vorbea”.

Nu s-a bucurat de moartea lui Stalin pentru că nu credea că de această moarte depinde eliberarea lui. Spunea că la bolșevici le este teamă să le dea drumul deținuților să nu povestească despre lagăre și ”fericirea roșie”.

Basarabenii îl apreciau că era un om de o mare căldură sufletească și nu-l înțelegeau de ce spunea că ”slavii vor fi rasa care va domina lumea”.

Soljenițîn repeta întruna: ”Basarabia nu e România”, iar ”moldovenii nu sunt români”, lucru care îi exaspera pe românii din lagăr, aceștia erau să-l linșeze la un moment dat.Când gardienii i-au luat însemnările scrise, ciorna pentru ”Arhipelagul Gulag”, Soljenițîn și-a scris cartea în memorie și o repeta în gând ca un acatist.

El și-a împărțit în memorie capitolele pe boabele unor mătănii ce le avea permanent la el. Basarabenii închiși cu el și-au dat seama că acesta avea suflet de scriitor cu darul talentului ”har dăruit de sus, de la Dumnezeu”.

La începutul anilor 1960, basarabenii s-au reîntors acasă în Republica Moldova, fără să uite nicio clipă că sunt români.

Ionuț Țene

http://www.napocanews.ro/2018/04/cum-s-au-certat-romanii-basarabeni-pentru-romania-cu-aleksandr-soljenitin.html

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/19/ziua-de-19-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

Publicitate

Jurnalul interzis al lui Corneliu Coposu : Virgil Madgearu a fost executat de agenti ai Biroului de siguranta ai Reichului nazist

Virgil Madgearu (nume complet Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, pădurea Snagov), a fost un economist român, sociolog și om politic, membru prominent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ).

A avut o importantă activitate ca eseist și jurnalist și s-a aflat pentru o lungă perioadă de timp în conducerea editorială a influentei reviste Viața Românească.

A fost teoreticianul care a fundamentat doctrina curentului politic cunoscut sub numele de „țărănism”.

A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

În 1940, a fost asasinat (potrivit istoriografiei oficiale), de un comando legionar care l-a pedepsit pentru pozițiile sale net antilegionare

Mărturie! Asasinarea economistului Virgil Madgearu a fost executată de Biroul de Siguranţă al Reich-ului.

 

  „Legenda” asasinării de către legionari a fostului ministru PNŢ şi economist de renume mondial Virgil Madgearu, pe care am invatat-o din manualele de istorie in timpul comunismului, a continuat şi după 1990.

Recent a văzut lumina tiparului „jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu, păstrat peste 50 de ani ascuns în „podul” unui coteţ pentru porci dintr-o gospodărie dobrogeană, ce aparţinea unui prieten intim al Seniorului, poreclit „Vagonel”.

Foto: Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995), contemporanul  evenimentelor.

Jurnalul lui Corneliu Coposu este un document cutremurător, a unui martor ocular al tragicelor evenimente din anii 30/40, când era secretarul personal al lui Iuliu Maniu si musteşte de informaţii cu totul inedite şi surprinzătoare, despre o epocă în care ne-au rămas doar mărturiile unor istorici comunişti sau documentele reci şi seci ale arhivei politice, militare sau siguranţei.

Asasinarea profesorului Virgil Madgearu, secretarul general al PNŢ, şi ideologul doctrinei ţărănistea fost  opera  Reichssicherheitshauptamt, adică Biroul Principal de Securitate al Reichului German subordonat SS-ului lui H. Himmler şi R. Heydrich.

În cadrul acestui organism funcţiona celebrul Gestapo care  în România acţiona la ordinele Legaţiei Germane de la Bucureşti.

Cum s-a ajuns la asasinarea lui Virgil Madgearu, un economist anti-german încă de la începutul anilor 30, care se opunea expansiunii economice al Reichului şi în special proiectului german Grossraumwirtschaft, de unire prin canale navigabile a Dunării de Rin, pentru a scoate comercial Anglia de pe continent?

Istoricii români au fost induşi în eroare la analiza cauzelor asasinatului, de conflictele lui Virgil Madgearu cu AC Cuza, care l-a ameninţat în 1930 cu delaţiunea la Hitler pentru acuzele sale virulente anti-naziste, dar şi de conflictul cu Mişcarea Legionară, care la pus pe o listă neagră la congresul studenţesc de la Târgu Mureş din 1936.

Nu aceste conflicte aproape „fireşti” pentru politica balcanică de la Bucureşti i-au adus moartea lui Virgil Madgearu, ci politica rece şi calculată a Biroului de Siguranţă German, care a pus Gestapo-ul în mişcare.

În jurnalul său inedit, Corneliu Coposu descrie cu lux de amănunte întâlnirile semi-clandestine ale lui Iuliu Maniu cu Virgil Madgaru şi membrii ai ambasadei Marii Britanii la Bucureşti: Reginald Hoare şi Chastelain, viitorul agent SOE implicat în operaţiunea Autonomous din 1943.

Iuliu Maniu dorea să-l trimită afară din ţară pe Virgil Madgearu, cu pretextul unei conferinţe ştiinţifice în Bulgaria, după care să treacă în Turcia neutră pentru a conduce viitorul guvern român în exil împotriva generalului Antonescu.

Acest plan al lui Iuliu Maniu a umplut paharul nemulţumirii Legaţiei Germane la Bucureşti care a intrat pe fir prin Reichssicherheitshauptamt şi a pus la cale planul de asasinat folosind şase agenţi înfiltraţi în Mişcarea Legionară, fără ştiinţa conducerii şi a lui Horia Sima.

Detaliile asasinatului lui Virgil Madgearu sunt arhicunoscute. Maniu şi Coposu au fost înştiinţaţi primii de soţia lui Madgearu de ridicarea de către aşa-zisa poliţie legionară, cu un autoturism alb, a profesorului Madgearu.

Liderii ţărănişti Maniu şi Coposu se implică direct în urmărirea echipei de asasini. Vizitează casa profesorului imediat după ridicarea de către răpitori.

Maniu îl sună pe celebrul colonel Zăvoianau, şeful prefecturii de poliţie, cunoscut legionar prin filmele lui Sergiu Nicolaescu. Acesta nu-i răspunde la telefon, dar un adjunct spune că nu ştie nimic de „arestarea” economistului.

Maniu îl trimite pe Coposu la secretarul de stat al Ministerului de Interne, col. Rioşianu, care alertează Siguranţa, Poliţia şi Jandarmeria pentru prinderea răpitorilor.

Rioşanu îi oferă lui Maniu şi Coposu două revolvere şi îi îndeamnă să le folosească pe răspunderea lui dacă sunt atacaţi de „derbedei” şi să tragă în ei ca-n „câinii turbaţi”.

Maniu îl trimite pe Coposu la preşedinţia Consiliului de Miniştrii să se întâlnească cu Horia Sima.

Acesta îl primeşte îngrijorat pe Coposu şi „surprins de cele ce-i comunică”.

Coposu care avea experienţă politică şi se pricepea la oameni, îi acordă credit lui Horia Sima privind sinceritatea lui, că nu este implicat în comandarea asasinatului şi, mai mult, nu ştia nimic despre acesta.

Mai mult, Horia Sima îşi pune oamenii să-i prindă pe răpitori, vădit îngrijorat şi chiar speriat de o situaţie pe care nu o poate controla.

Foto: Politia Legionara

În memoriile sale, de după 1990, mai ales în cartea „Era Libertăţii”, Horia Sima neagă că a ştiut de punerea la cale a asasinatelor din noiembrie 1940.

Sigur că mărturia lui a fost considerată subiectivă de istorici, dar Corneliu Coposu nu poate fi acuzat de simpatii legionare.

În jurnalul său îl absolvă pe Sima de orice cunoştintă privind asasinatele din 27-29 noiembrie 1940.

Filmul asasinatului e dramatic: Virgil Madgearu fost dus cu o mașină albă, cu numărul 6.211 B, a Institutului Național al Cooperației (unde cinci din ucigași erau angajați), în pădurea Snagov.

În jurul orei 15:30, pădurarul Ilie D. Chirilă, care făcea paza pădurii Snagov, a văzut că în punctul numit „Coada Lungă” s-a oprit o mașină venind dinspre București, din care au coborât cinci sau șase persoane, care au intrat 100 de m în adâncimea pădurii.

S-au auzit focuri de armă, iar pădurarul i-a abordat pe bărbați când se întorceau spre mașină, întrebându-i de ce au tras focuri de armă; a primit răspunsul că s-au distrat vânând ciori.

Madgearu a fost descoperit de pădurar torturat,tumefiat de bătăile primite, cu două gloanţe în cap  dar încă în viaţă, horcăind şi scuipând sânge.

Asadar, in acest caz, organizatorul asasinatului se pare ca a fost Reichssicherheitshauptamt, la instigarea Legaţiei Germane şi a ministrului economiei germane Neubacher, care vedea în Madgearu  o piedică în calea expansiunii economice a Reichului în România, lucru susţinut ferm de Iuliu Maniu în lungile discuţii cu secretarul PNT,Corneliu Coposu ,aşa cum reiese clar şi fără dubii din „jurnalul” Seniorului.

Picătura care a umplut paharul nemulţumirii germane a fost încercarea de fugă în Turcia a lui Virgil Madgearu, pentru a deveni şeful guvernului român în exil.

Încă de la ridicarea lui Virgil Madgearu din casa sa de pe str. Vasile Conta nr. 5 de către agenţii germani, îmbracati in uniforma poliţiei legionare, Iuliu Maniu nu a avut nicio clipă îndoiala că e „mâna lungă” a Gestapoului german.

napocanews.ro

Ionuţ Ţene