RȘZBOIUL CIVIL SPANIOL- ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.
Războiul Civil Spaniol, o sângeroasă tentativă de bolșevizare. Pe culmile cruzimii: cum a fost jupuit de viu Andreu Nin, fostul secretar al lui Troțki. Frontul NKVD: preoți spânzurați, călugărițe violate, tortură și execuții înfiorătoare
Războiul Civil Spaniol (17 iulie 1936-1 aprilie 1939) a reprezentat ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.
În acest conflict au curs râuri de sânge, excesele fiind cutremurătoare de ambele părți.
Dincolo de războiul propriu-zis se întindea un front secret și sângeros prin excelență, front dechis de poliția politică a Kremlinului care își vâna fără milă ”dușmanii interni”, în principal pe troțkiști.
O culme a cruzimii o reprezintă asasinarea lui Andreu Nin, fost secretar al lui Troțki – răpit, acesta va fi torturat cu bestialitate și, finalmente, va fi jupuit de viu și aruncat într-un șanț.
Scriitor și fost deținut politic, domnul Alexandru Mihalcea (foto sus) a analizat, într-un interviu oferit în exclusivitate pentru Podul.ro, excesele săvârșite de NKVD în Spania:
”În Spania s-a petrecut ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial și de Pactul Ribbentrop-Molotov.
Stalin a pus mâna pe 510 tone de aur, Tezaurul Spaniol (adăugat Tezaurului Român), gaj pentru achitarea armamentului declarat public ”dar” pentru poporul revoluționar spaniol și a transformat statul iberic într-o colonie sovietică.
Pentru mai multe amănunte, CITIȚI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tezaurul-spaniol-furat-de-comunisti-si-dus-pe-drum-fara-intoarcere-la-moscova-in-timpul-razboiului-civil.
Lumea de astăzi știe că Franco a fost dictator, însă ar fi ridicol să-l compari cu dictatori sângeroși de tipul Stalin, Mao, Pol Pot, Hitler. În realitate, Franco a salvat Spania de o dictatură comunistă distrugătoare, contagioasă pentru vecini.
Iată un episod care merită relatat deoarece e ilustrativ pentru ferocitatea unor adepți ai bolșevismului, pentru viclenia, capacitatea de mistificare și sadismul lor.
Foto: Afiş de propagandă comunist spaniol
Pe fundalul guvernării controlate de sovietici și al războiului civil, de-a lungul căruia comuniștii dinamitau biserici, torturau și spânzurau preoți, violau călugărițe, în timp ce execuțiile sumare deveniseră banale, trebuie spus că în paralel mai exista o lume secretă a crimei, la care însă nu participau combatanții de pe front, ci chiar cei mai sadici asasini ai NKVD.
Mai exact, agenții lui Stalin i-au ucis cu bestialitate pe mai mulți social-democrați spanioli, vizându-i și pe anarhiști, dar de fapt ei îi vânau în special pe troțkiști, și au făcut-o cu o ură de-a dreptul patologică la fel ca reacțiile lui Stalin la tot ce avea atingere cu Troțki, dușmanul său de moarte. I-au vânat metodic până au ajuns la Andreu Nin, fost secretar personal la Moscova al lui Troțki și ajuns secretar general al POUM, Partido obrero de unificacion marxista, grupare vizată în vederea nimicirii atât de NKVD-iști cât și de agenții spanioli ai sovieticilor.
Criminalii lui Stalin îl vor ucide, însă nu oricum, nu expeditiv, cu un glonț în ceafă, ca în hrubele Lubiankăi, ci în chinuri de o cruzime aparte, amintind de practici ale unor călăi asiatici: răpit în iunie 1937, Andreu Nin avea să fie îndelung torturat, sfârșind jupuit de viu și aruncat într-un șanț (operă a bandei controlate de Ernő Gerő, viitorul dictator comunist maghiar).
Însă eliminarea fizică nu a fost de ajuns, trebuia să i se batjocorească memoria și să i se aplice și lui Troțki o lovitură. Unul dintre asasinii care au supervizat operațiunea – tenebrosul agent ”Orlov” – avea să scrie un așa-zis pamflet anti-troțkist pe care l-a publicat sub semnătura lui Nin, ca să se creadă că acesta își va fi schimbat tabăra.
Interesant e că și Bella Kun, perdant în tentativa inspirată de Lenin de a bolșeviza Ungaria de unde a fost alungat cu șuturi în fund de Armata Română, a fost trimis să activeze în Spania republicană.
De reținut, așadar, că NKVD și Cominternul transformaseră Spania într-un soi de colonie supusă celei mai nerușinate subversiuni sovietice, teritoriu care colcăia la propriu de specialiști ai luptei în clandestinitate cum erau Orlov (Feldbin), Eitingon sau Sudoplatov.
Asta a generat o explozie de asasinate politice și de răfuieli sângeroase cu adversarii. De altfel, în Spania au luat Eitingon și Sudoplatov, oamenii lui Beria, legătura cu Ramon Mercader, tânărul comunist care peste doar patru ani avea să-i crape cu un piolet țeasta lui Troțki.
Emisarii NKVD au racolat și o serie de lumpeni asasini plătiți, cum aveau să facă peste nouă ani în România. Excesele au fost terifiante în Spania. Delațiunile atinseseră paroxismul, fiindcă în tabăra adepților bolșevicilor fiecare spiona și turna pe fiecare, lucru care se întâmpla și în brigăzile internaționale.
Când niște antifasciști au fost prinși că-l numeau pe Stalin ”dictator”, scandalizați, comisarii i-au pedepsit cu strășnicie pentru a-i da drept exemplu: le-au poruncit unor șuți și cuțitari să-i înghesuie pe ”trădători”, legați fedeleș în pielea goală, în gropi pline cu cadavre în putrefacție. Această scenă s-a consumat în lagărul de la Santa Ursula, pe care nu degeaba cunoscătorii l-au supranumit ”Micul Dachau”.
O acțiune specială inclusă prioritar într-un plan larg, urmărit consecvent, de luptă împotriva bisericii, îi are ca protagoniști tot pe călăii din poliția secretă.
Iată un episod asemeni multor altora: ”revoluționarii” au năvălit într-o mănăstire și i-au supus pe unii călugări unui chin special: le-au băgat în ureche niște tuburi de exploziv cu fitil, victimele fiind imobilizate în prealabil”.
Foto: Un exemplu de barbarie comunistă -“Execuția” lui Isus. În data de 7 aug. 1936, un grup de 6+2 milițieni republicani, aliniați în chip de pluton de execuție, au deschis focul asupra statuiei lui Isus de pe turla monumentului de pe Dealul Îngerilor (Monumento al Sa-grado Corazón, Cerro de los Angeles) de lângă Madrid.
Să vedem însa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov, unul dintre personajele de frunte aflate la conducerea NKVD-ului sovietic (poliția politică):
“Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comuniștii spanioli.”
Știrea fusese raportata lui Stalin și lui Viaceslav Molotov (președintele Consiliului Comisarilor Poporului) care l-a presat pe Beria sa deschida o ancheta)… declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73);
Sudoplatov continua relatând cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð) constatand ca nu lipsea nimic.
“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniolă, și descărcat la Odessa…
Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”
Stalin afirmase ca “revoluția din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.
Spaniolii credinciosi țării lor și cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.
Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.
Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. În acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revoluția (considerati de stalinistii imbatraniți in crima si minciuna drept “idioți utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta un act de legitimare a normalitatii.
Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.
Atrocităţile războiului civil spaniol şi soarta Tezaurului Spaniei care a urmat Tezaurul României pe drumul fără întoarcere la Moscova
Început în 17 iulie 1936 și încheiat după 989 de zile de lupte crâncene, la 1 aprilie 1939, când gen. Francisco Franco (Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo, 1892-1975), zis și El Caudillo, a anunțat la radio victoria taberei naționaliste asupra celei republicane, războiul civil spaniol s-a încheiat cu un bilanț cutremurător: un număr de victime estimat la 650.000 persoane, 183 de orașe distruse, căile ferate distruse în proporție de 50%, fără a mai vorbi de tezaurul Băncii Spaniei, în valoare de 1581 milioane pesetas-aur, (460 tone monede aur, din cele 635 deținute de banca națională, valoarea actuală de 23 miliarde de €), pus “la adăpost” în Uniunea Sovietică, garanție chipurile pentru furniturile militare livrate comuniștilor.
Costul zilnic al confruntărilor,în afară de pierderile umane, imposibil de cuantificat, s-a ridicat la 4 milioane de pesetas, adică 58,2 milioane de € la cursul actual.
Războiul civil spaniol a izbucnit pe fondul unei profunde crize politice, agravate de consecințele crizei economice, la care s-a adăugat amestecul Uniunii Sovietice, care a sprijinit militar și politic comuniștii spanioli, ceea ce a determinat în replică, ajutorul acordat taberei naționaliste de către Italia și Germania.
Încă din vara anului 1921, cu 15 ani înainte de începerea războiului civil, comuniștii spanioli au decis declanșarea unei insurecții armate în zona minieră Bilbao, pentru a proclama în zona bască, animată de ambiții secesioniste, o republică de tip sovietic.
În acest scop au fost constituite depozite de arme, muniții și explozivi de proveniență sovietică. Din varii motive, conducerea Cominternului a amânat declanșarea acestei operațiuni, care a fost descoperită de autorități, conducătorii ei fiind arestați.
În ciuda ajutorului sovietic, Partidul Comunist Spaniol, care în 1936 avea cca. 3000 de membri, era o formațiune insignifiantă în peisajul politic iberic.
Dintre aceștia,doar 2,7% proveneau din provinciile “istorice”, Castilia și Aragon, restul fiind basci, 53,2%, evrei, 20,8%, catalani, 10%, mauri, 7,3% și țigani, 6%
Cu ocazia alegerilor municipale din 12 apr. 1931, pe fondul slăbirii încrederii acordate de partidele pro-monarhice, alegerile au fost câștigate de reprezentanții partidelor pro-republicane, iar regele Spaniei, Alfonso al XIII-lea, a părăsit țara două zile mai târziu, în 14 aprilie 1931, fără a abdica în mod formal, în aceeași zi fiind proclamată a doua republică spaniolă. Evenimentul constituia epilogul unei perioade de aproape opt ani de guvernare autoritară, (1923-1930) cu un executiv condus de gen. Miguel Primo de Rivera.
Caracterizată drept “dictatură fascistă” de către forțele de stânga, guvernarea lui Primo de Rivera a fost mai degrabă un regim militar autoritar, caracterizat prin limitarea dreptului la grevă, instituirea cenzurii și a legii marțiale, dar și scoaterea în afara legii a partidelor comuniste și anarhiste.
Cam același regim din acei ani din România, cu singura deosebire că șeful executivului provenea din cadrele armatei. Guvernul acestuia a inițiat mari lucrări de utilitate publică, pentru susținerea cărora a instituit mari taxe pe avere, ceea ce a produs mari nemulțumiri în rândul aristocrației și marilor latifundiari.
Inflația consecutivă crizei economice nu a mai putut fi redresată de guvernele ce i-au urmat, producând mari mișcări sociale, care au condus la proclamarea celei de-a doua republici.
Noua constituție adoptată de guvernul provizoriu republican instituia libertatea cuvântului și libertatea de asociere, restrânse de guvernele anterioare, la care s-au adăugat o serie de prevederi privind divorțul, căsătoria civilă și dreptul de vot pentru femei.
De asemenea, a introdus un control strict asupra proprietăților bisericii catolice și a interzis educația religioasă, inclusiv în instituții private, (art. 26 și 27), prevederi care au determinat demisia din guvern a republicanilor conservatori.
Încă înainte de adoptarea noii constituții, în mai 1931 au avut loc incendieri de biserici în Madrid, dar și în restul țării, inclusiv de mânăstiri. Rezultatul alegerilor legislative din vara aceluiași an, publicate în 28 iun. 1931, consfințeau victoria categorică a coaliției socialiste republicane.
Partidul comunist a obținut 0,77% din sufragii, nereușind să intre în noul parlament.
Divergențele ideologice dintre comuniști, adepții soluțiilor radicale “experimentate” deja în Uniunea Sovietică, și socialiști, adepții unor reforme treptate derulate în cadrul legal, s-au soldat cu confruntări sângeroase.
Neputând accede în forul legislativ pe calea alegerilor libere, în 23 iul. 1936, aripa catalană a partidului comunist a fuzionat cu ramura catalană a partidului socialist, (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, pe scurt, PSOE, partid parlamentar), și cu alte formațiuni apropiate ideologic mai mici, formând Partidul Socialist Unificat din Catalonia, pe scurt PSUC.
O parte din socialiști, nemulțumiți de fuziune, au “migrat” către Partidul Social Democrat. La data înființării, PSUC nu avea mai mult de 2500 de membri. Nouă luni mai târziu efectivul său se ridica la 50.000 de membri.
Explicația acestei creșteri numerice spectaculoase stă în sumele enorme de bani, 4 milioane franci, (cca. 4,654 milioane de $ azi) “pompate” de Comintern înspre Partidul Comunist prin intermediul unor cooperative de credit franceze.
Între timp, altă mișcare “revoluționară” luase o deosebită amploare, mișcare de esență troțkistă, tot comunistă de fapt, dar opusă comunismului de tip stalinist, ai cărei membri își spuneau “anarho-sindicaliști”, organizați în Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă, pe scurt POUM.
Nu întâmplător toate aceste grupări proveneau din Catalonia, regiune bogată și dezvoltată industrial din estul Spaniei, care manifesta și ea tendințe separatiste.
La rândul ei, coaliția socialistă care guverna țara, datorită tendințelor centrifuge, lipsei unei viziuni politice unitare și nu în ultimul rând, veleitarismului, nu a reușit să îndeplinească planul de reforme absolut necesare modernizării țării, reforma agrară în primul rând. Iar semnalele de alarmă nu au lipsit.
În data de 10 aug. 1932, la Sevilla, a izbucnit o revoltă militară pro-monarhistă eșuată, condusă de gen. Jose Sanjurjo. (José Sanjurjo y Sacanell, marchiz de Rif, 1872-1936) Condamnat la moarte inițial, pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață. În urma unei campanii duse de presa conservatoare, în mart. 1934, a fost amnistiat și exilat în Portugalia.
Iar consecințele nu au întârziat să apară. La alegerile din 19 nov. 1933, o coaliție a dreptei a reușit să obțină 31,02% din sufragii, respectiv 211 din cele 473 de locuri, adică 44,6% din mandate. Partidul Comunist a obținut 1,8% din sufragii și un loc de deputat.
S-a format rapid o alianță majoritară, care a impus un guvern de coaliție, între conservatori și naționaliști, condus de Alejandro Lerroux. (Alejandro Lerroux y García, 1864-1949) Deținând o micămajoritate în parlament, principalul obiectiv al noului prim ministru a fost întărirea forțelor de dreapta.
O serie de măsuri, precum epurarea armatei de elementele “republicane” și amnistierea gen. Sanjurjo, ca și susținerea acordată Falangelor Spaniole (Falange Española de las Juntas de Ofensiva Nacional Sindicalista – formațiune politică întemeiată de José Antonio Primo de Rivera, mișcare de inspirație fascistă, cu o ideologie național-sindicalistă cu o componentă catolică), au atras nemulțumirea forțelor de stânga, din care o parte a început să se radicalizeze.
În provincia minieră Asturia, socialiștii radicali s-au aliat cu comuniștii pentru a declanșa o insurecție armată “antifascistă”, contra guvernului legal ales. (26-29 oct. 1935)
Detașamente ale Legiunii Străine Spaniole, conduse de gen. Francisco Franco, au lichidat rapid revolta armată, care s-a soldat cu cca. 400 morți, 1000 de răniți și 3000 de arestări.
Comuniștii au reclamat cifre de 10-20 de ori mai mari, fără susținere documentară. Anarho-sindicaliștii (POUM) nu au participat la revoltă, răspunderea fiind asumată integral de comuniști.
Ceea ce este însă cert, este că insurgenții au șocat opinia publică prin incendierea a 58 de biserici și asasinarea unui număr de 37 de preoți și călugărițe, multe din victime fiind incendiate în lăcașurile de cult.
De asemenea, de distrugerea Universității din Oviedo, precum și asasinarea unor persoane civile. La fel de cert este că această “insurecție” a fost pregătită încă în 1933, în urma directivelor Cominternului, care avea în vedere “neutralizarea” liderilor politici locali și instaurarea unei republici sovietice în regiune. S-a afirmat și încă se afirmă că această “revoluție” ar fi fost o replică la remanierea guvernului din 6 oct. 1935, prin care trei miniștri “fasciști” au intrat în guvern.
În realitate aceștia reprezentau Confederația Spaniolă a Dreptei Independente, (CEDA), un partid conservator, ale cărui manifestări de fațadă aduceau cu cele ale fasciștilor italieni. Faptul că “insurecția” fusese planificată în amănunt încă din 1933, contrazice categoric această aserțiune. Greșeala guvernului Lerroux a fost că, în ciuda probelor evidente, ca și a faptului că dispunea de forța necesară, nu a profitat de aceste evenimente tragice pentru a lichida definitiv mișcarea comunistă.
De cealaltă parte, profitând de ezitările guvernului, forțele extremei stângi au strâns rândurile, formând o coaliție de tip “front popular”, care reunea partidele de extracție comunistă, anarho-sindicaliștii, marile confederații sindicale, radical-socialiștii și radical-republicanii.
Ca urmare a nemulțumirilor sociale, cauzate printre altele și de o serie de scandaluri de corupție, președintele republicii, Alcala Zamora, (Niceto Alcalá-Zamora y Torres, 1877-1949) a dizolvat parlamentul, alegerile fiind programate pentru 16 feb. 1936.
Desfășurate într-o atmosferă încordată, alegerile din 16 feb. 1936 s-au caracterizat în primul rând prin absenteism (28%), și au condus la o “victorie” la limită a Frontului Popular. (39, 63%) După distribuirea locurilor în parlament, Frontul Popular dispunea de 285-263 mandate, republicanii de centru, 54-60 mandate, și în fine, dreapta, 131-156 mandate.
De această dată, comuniștii dispuneau de 17 mandate. Încă înaintea învestirii noului guvern, în încercarea de a acapara puterea prin acțiuni “revoluționare”, detașamente comuniste au eliberat toți deținuții din închisorile Madridului, cca. 30.000, din care numai o mică parte, cca. 1040, erau deținuți din motive politice.
De asemenea, au instigat la declanșarea de greve generale și la ocuparea în forță a pământurilor marilor proprietari. Între altele, comuniștii erau nemulțumiți de faptul că nu aveau nici un reprezentant în cele două guverne care s-au succedat în prima jumătate a anului 1936.
La rândul lor, formațiunile de dreapta și de extremă dreaptă au ripostat. Spania avea pe atunci mai multe fabrici de armament ușor, localizate cu precădere în Țara Bascilor, de unde ambele părți puteau să-și procure armament și muniție, pe căi mai mult sau mai puțin legale.
Pe de altă parte, victoria electorală a Frontului Popular a determinat o polarizare a dreptei. Falangele Spaniole, care obținuseră doar 0,7% din sufragii, deși în Valladolid și Cadiz obținuseră 4-5%, ajunseseră la un efectiv de 40.000 de membri în iul. 1936.
În 14 martir 1936, liderul Falangelor spaniole, Primo de Rivera jr., (José Antonio Primo de Rivera y Sáenz de Heredia, prim duce de Primo de Rivera, al 3-lea marchiz de Estella, 1903-1936), a fost arestat la Madrid pentru “deținere ilegală de armă”, concomitent cu o serie de măsuri ale guvernului contra falangelor.
În 20 noiembrie 1936, la 4 luni de la izbucnirea războiului civil, acesta va fi condamnat la moarte și executat, fiind proclamat “martir” de falange.
Deși s-au făcut numeroase speculații asupra condamnării acestuia, adevărul este că republicanii comuniști s-au “descotorosit” rapid prin execuții sumare de toți prizonierii politici, câteva mii, în momentul începerii asediului Madridului.
În 12 iul. 1936, patru necunoscuți l-au împușcat mortal pe un anume Castillo, (José del Castillo Sáenz de Tejada), locotenent în Garda de Asalt și militant socialist. În replică, a doua zi, 13 iul. 1936, un grup de milițieni socialiști condus de cpt. Fernando Condés, l-au asasinat pe José Calvo Sotelo, liderul grupului parlamentar al dreptei. Asasinul a fost identificat în persoana unui anume Luis Cuenca Estevas, garda de corp a liderului socialist Indalecio Prieto.
Înmormântarea lui Calvo Sotelo, la care au participat câteva zeci de mii de persoane, fotografiile din epocă stau mărturie, a reprezentat o impresionantă manifestație a dreptei conservatoare.
Este greu de evaluat numărul celor căzuți victime ale unor astfel de reglări de conturi, dar și numeroaselor atentate teroriste produse în perioada feb.-iul. 1936, de la câteva sute la câteva mii de morți. Cert este că guvernul nu mai putea asigura ordinea și liniștea publică.
O dovadă este și faptul că, deși cei doi autori ai asasinării lui Calvo Sotelo au fost identificați și interogați de poliție, au fost lăsați în libertate, pentru a fi uciși câteva zile mai târziu în timpul asediului Madridului.
Ca urmare a escaladării actelor de violență, deputații opoziției s-au retras din parlament. Situația de haos în care ajunsese Spania în urma neputinței guvernului de a instaura ordinea, a produs mari nemulțumiri la conducerea armatei.
Corpul ofițeresc al armatei spaniole avea în general o orientare politică tradiționalist-naționalistă și conservatoare, în timp ce la nivelul subofițerilor și trupei, orientarea politică era relativ diversă. În data de 25 mai 1936, gen. Emilio Mola, (Emilio Mola y Vidal, prim duce de Mola, Grande de Spania), fost director al Siguranței în timpul guvernării lui Primo de Rivera, presat de atentatele teroriste care afectaseră până și postul național de radio și cele două gări ale capitalei, a elaborat planurile unei lovituri militare de stat care să instaureze ordinea în țară.
În acest sens, au fost cooptați o serie de generali, majoritatea, comandanți militari ai principalelor centre ale Spaniei, printre care generalii Primo de Rivera, Franco și Sanjurjo.
Dintre aceștia se distingea Francisco Franco, comandantul militar al garnizoanei din Insulele Canare, fost director al Academiei Militare din Zaragoza.
Planul prevedea instituirea controlului în insule și colonii, urmat de debarcarea trupelor pe continent și ocuparea principalelor centre industriale, urmând ca asaltul final să se dea asupra capitalei. Semnalul declanșării operațiunii a fost dat de Radio Ceuta, care în noaptea de 17/18 iul. 1936 a transmis mesajul: “În toată Spania cerul e fără nori”.
În scurtă vreme, insulele și Marocul spaniol au căzut în mâna insurgenților, opoziția militarilor loiali guvernului fiind nesemnificativă. Insurecția a pornit din Africa, dat fiindcă armata colonială dispunea de militari și ofițeri cu experiență, mulți dintre ei, loiali gen. Francisco Franco, care le fusese multă vreme comandant.
Armata colonială dispunea de cca. 32.000 de militari, din care jumătate urmau să rămână pe loc pentru a reprima o eventuală revoltă a localnicilor și pentru a asigura ordinea.
Concomitent, a avut loc revolta majorității unităților militare din armata metropolitană, care număra cca. 40.000 de militari. Cu ajutorul unităților rămase fidele, guvernul a reușit să înfrângă revolta în Barcelona, Madrid și Bilbao, dar cu toate acestea, la sfârșitul lunii iulie, insurgenții controlau deja mai bine de o treime din teritoriul continental, practic tot nordul-vestul Spaniei, cu excepția Țării Bascilor, iar în sud, două centre industriale importante, orașele-port Malaga și Alicante, precum și orașul Sevilla.
Este clar că în aceste condiții, era chestiune de săptămâni, cel mult câteva luni, ca războiul să se încheie cu victoria insurgenților. Surprins de rapiditatea cu care se derulau evenimentele, incapabil să oprească înaintarea trupelor naționaliste, guvernul condus de Santiago Casares Quiroga a fost nevoit să demisioneze, locul său fiind luat de un guvern prezidat de Diego Martínez Barrio.
(19 iul. 1936) Datorită faptului că acesta și-a manifestat intenția de a negocia un armistițiu cu insurgenții, a fost demis după numai câteva ore, locul său fiind luat de José Giral y Pereira.(19 iul. -4 sept. 1936) Presat de elementele radicale din coaliția socialistă, acesta a luat decizia de a distribui arme populației, o decizie funestă, care practic, arunca țara în război civil.
Dacă până în 19 iul. 1936 se putea vorbi despre o tentativă de lovitură de stat militară, abia odată cu decizia privind înarmarea populației civile se poate vorbi despre un război civil. De altfel, marile centrale sindicale, Confederația Națională a Muncii, (CNT), și sindicatul Uniunea Generală a Muncitorilor (UGT), care dispuneau de miliții proprii, fără a mai aștepta acordul guvernului, au deschis depozitele de arme, majoritatea de proveniență sovietică, pregătite în vederea insurecției din 1934, nedepistate de autorități.
Din această perspectivă, răspunderea pentru declanșarea războiului civil aparține în exclusivitate liderilor coaliției aflate la guvernare. În plan militar, această acțiune a reușit stabilizarea temporară a frontului, datorită rezistenței îndârjite, fanatice pe alocuri, a trupelor guvernamentale și a milițiilor “populare”, dar cu toate acestea, înaintarea insurgenților nu a putut fi oprită.
În spatele frontului însă, consecințele au fost dramatice. Ambasada României la Madrid transmitea în 2 sept. 1936:
Nopţile trecute anarhiştii au intrat cu forţa în închisoarea centrală şi au executat în masă, fără judecată pe deţinuţii politici printre care pe şeful Partidului Liberal Democrat, bătrân de peste 75 de ani, vechi republican, pe şeful Partidului Agrarian, fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul Lerroux şi alţi doi foşti miniştri radicali.
Persoanele asasinate în închisoare, al căror număr ar depăşi câteva sute nu aveau altă vină decât de a fi aparţinut partidului republican burghez sau de a purta un titlu nobil.
În total au fost omorâţi în Madrid de la începutul revoluţiunei şi până acum un număr de 18 000 din care femei şi copii iar revista TIME din 24 aug. 1936 relata: în ultima lună în Spania, cel puţin 25 000 de spanioli au fost ucişi, iar din aceştia mai puţin de jumătate au murit pe câmpul de luptă. Noapte de noapte, bărbaţii sunt ridicaţi din mijlocul familiilor îngrozite, şi împuşcaţi doar pentru presupusele lor opinii politice.
Dar toate aceste crime abominabile nici nu se pot compara cu atrocitățile comise contra clerului, iar rezultatul este cutremurător. În cei aproape trei ani de confruntări, în urma așa-zisei “terori roșii” au fost uciși, adesea după torturi inimaginabile, 13 episcopi, 4184 de preoţi, 2365 de membri ai diferitelor ordine religioase şi 283 de călugăriţe. În unele orașe, preoții seculari au fost uciși în proporție de 44-88%.
S-au raportat cazuri de preoți spintecați de vii, înecați sau îngropați de vii, după ce în prealabil le-au fost scoși ochii, călugărițe violate, torturate și împușcate. Statistica sinistră arată nu numai proporțiile, ci și dinamica asasinatelor: în prima zi a revoltei militare, 17 iul. 1936, au fost uciși 17 clerici, în perioada 17 iul.-1 aug. 1936, 861, în luna august 1936, 2077, peste 70/zi, din care 10 episcopi, pentru ca până în 14 sept. 1936 să fie masacrați încă 3400 de clerici. În ciuda dezmințirilor ulterioare, opinia bisericii catolice este că a existat un plan bine pus la punct de exterminare a clerului.
În 19 iul. 1936, într-o singură noapte, au fost incendiate 50 de biserici. În Barcelona au fost incendiate toate bisericile, cu excepția catedralei metropolitane.
În afară de incendieri, multe biserici au fost profanate prin distrugerea vitraliilor, altarelor, statuilor și picturilor, multe din ele, opere de artă de patrimoniu, pierdute iremediabil. De-a lungul timpului, istoriografia a încercat să stabilească responsabilitatea acestor crime contra umanității, de neimaginat în sec. 20, aruncând vina fie asupra comuniștilor, anarho-sindicaliștilor, maselor populare “lipsite de educație”, comisarilor politici cominterniști, membrilor brigăzilor internaționale, etc…
Adevărul este că responsabilitatea aparține integral Frontului Popular, respectiv coaliției de formațiuni politice care au câștigat în mod democratic alegerile din 16 feb. 1936, președintelui țării în exercițiu, Manuel Azaña Díaz, și în special guvernelor succesive din perioada războiului civil.
Toți aceștia au fost învestiți legal de electorat, în urma unor alegeri libere, să conducă țara, nu să înarmeze populația și să patroneze execuții în masă. Fără a mai vorbi de faptul că nu au schițat niciodată nici cel mai mic gest de protest. (în cadru oficial) Cu puțin înaintea decesului, survenit în 12 nov. 1956, Juan Negrín y López, ultimul prim-ministru al celei de-a doua republici, mort “în exil”, a remis guvernului spaniol două documente, o chitanță pentru cele 460 tone de aur, tezaurul spaniol, și a doua, lista nominală a 5000 de copii spanioli expediaţi în U.R.S.S. în 1936.
Tezaurul spaniol, pe atunci al patrulea ca mărime în lume, va rămâne definitiv acolo unde a fost trimis, iar la data remiterii listei, 2000 din copiii “expediați” (în textul original, cuvânt din terminologia poștală, cu referire la colete, NA) în U.R.S.S., mulți din ei obligați la muncă forțată, erau deja morți de epuizare, mizerie și boli.
“Execuția” lui Isus. În data de 7 aug. 1936, un grup de 6+2 milițieni republicani, aliniați în chip de pluton de execuție, au deschis focul asupra statuiei lui Isus de pe turla monumentului de pe Dealul Îngerilor (Monumento al Sa-grado Corazón, Cerro de los Angeles) de lângă Madrid. Monumentul, construit în 1909, adăpostește o capelă și mai multe instituții religioase.
În vârful turlei se găsește o statuie monumentală a lui Isus. Cerro de los Angeles se găsește la cca. 10 km de Madrid și este considerat centrul geografic al Spaniei. Imaginea milițienilor în poziție de tragere, cu pușca la ochi, în vederea “execuției rituale” a unei statui monumentale a Mântuitorului, a fost înregistrată pe peliculă de către un reporter de la Paramount News.
Apărută pentru prima dată în Daily Mail, imaginea, de-a dreptul “incendiară”, a făcut înconjurul planetei. Republicanii au susținut că este un fals, executat cu scop propagandistic.
Totuși, după război, datorită nenumăratelor lovituri de proiectil, statuia a trebuit refăcută complet, la fel și restul sculpturilor ornamentale și clădirea propriu-zisă, sumele necesare fiind obținute prin subscripție publică.
Asediul Alcázarului din Toledo. Alcázarul este o fortăreață militară de formă rectangulară, construită pe o înălțime de 584 m, dominând orașul Toledo. Ridicată în sec. III dC, destinația inițială a fost de palat, construcția, emblematică pentru oraș, fiind restaurată și modificată în repetate rânduri de-a lungul secolelor. Fortăreața a fost reconstruită după victoria lui Franco asupra taberei republicane, astăzi adăpostind un important muzeu militar.
De Alcázar este legat un episod dramatic intrat definitiv în epopeea războiului dus de forțele naționaliste contra republicanilor spanioli. În momentul declanșării revoltei militare din 18 iul. 1936, colonelul José Moscardó Ituarte, (José Moscardó e Ituarte, prim conte de Alcázar de Toledo, Grande de Spania, 1878–1956), era guvernator militar al provinciei Toledo, la acea dată, militar în retragere datorită vârstei.
Din primul moment s-a raliat taberei naționaliste, în 22 iul. 1936 preluând controlul citadelei ce domina capitala provinciei.
Pentru apărare, dispunea de 1028 oameni înarmați (600 gărzi civile cu comandant, 150 de ofițeri refugiați în fort, 35 de membri ai Falangelor, etc.) plus 670 persoane necombatante refugiate în clădire. (100 bătrâni, 520 femei, 20 copii.) Forțele republicane au atacat fortăreața, dar fără succes însă.
De la tribuna parlamentului, o deputată comunistă extrem de vehementă, Dolores Ibarruri, zisă La Passionaria, cerea:
„Trebuie să luăm prizonieri soţiile şi copiii celor care luptă împotriva guvernului. Viaţa fiecărui miliţian de pe front, trebuie garantată prin reţinerea mamelor, soţiilor şi copiilor trădătorilor”.
Prizonieri republicani în mâinile trupelor franchiste în timpul bătăliei de la Somosierra, în noiembrie 1936.
Brigăzile internaționale. La 21 iul. 1936, la doar trei zile de la izbucnirea revoltei militare, atunci când aproape jumătate din teritoriul Spaniei căzuse în mâinile rebelilor, birourile reunite ale Cominternului și ale Profinternului (“internaționala” comunistă sindicală) s-au reunit de urgență la Moscova, hotărând să intervină în forță în favoarea Frontului Popular.
A fost creat rapid un fond de un miliard de FF,(cca 967 milioane de € la cursul actual) din care, 90% au fost vărsate de sindicatele sovietice.
De asemenea, a fost creată o brigadă internațională “pilot”, formată din 5000 de oameni, dotați cu armament și aviație.
După acest model, au fost formate așa-zisele Brigăzi internaționaționale, formate din voluntari, proveniți din 53 de țări, printre care și România. Principalele țări “furnizoare” de voluntari, au fost Franța, Germania și Italia.
Foto: Afiş de propagandă comunist spaniol
Nu toți “inter-brigadiștii” erau comuniști, majoritatea însă erau antifasciști sau antinaziști. Practic, erau unități paramilitare, în general de infanterie, dar și alte arme (tancuri, artilerie, aviație, unități sanitare) care acționau contra insurgenților, independent de forțele armate guvernamentale.
Voluntarilor li se asigura “anonimatul”, prin reținerea pașapoartelor și actelor de identitate, care erau trimise la sediul N.K.V.D. din Moscova, urmând a fi folosite de agenți.
La sfârșitul războiului, N.K.V.D. deținea peste 2000 de pașapoarte americane. Cei suspecți dispăreau fără urmă. În acea perioadă, P.C.d R. intrase într-un “con de umbră” în urma arestării principalilor lideri.
În urma ordinelor primite de la Moscova, de a reorienta activitatea înspre lupta “antifascistă”, prin ziarul ilegal Scânteia, comuniștii români au militat încă din primele zile ale războiului pentru înrolarea unui număr cât mai mare de voluntari:
„Întăriţi Brigăzile Internaţionale! Recrutaţi voluntari, înrolaţi-vă ca voluntari, pe deasupra credinţelor politice, pentru apãrarea idealului comun: Libertate!”
Primii voluntari români au sosit în Spania via Franța în data de 31 iul. 1936, la nici două săptămâni de la declanșarea revoltei militare.
Alții li se vor alătura ulterior. Istoriografia din perioada comunistă a exagerat numărul voluntarilor înrolați în brigăzile internaționale.
Numărul acestora, precizat într-un raport către Comintern al bulgarului Boris Ștefanov, prim-secretar al P.C.d R. în perioada 1936-40, s-a ridicat la 315 luptători, cu precizarea că doar 50 erau comuniști, cel puțin jumătate din total fiind evrei.
Foto: Voluntari comunişti români pe frontul războiului civil spaniol
Numărul estimat de inter-brigadiști care au luptat în Spania a fost de 32-35.000 de luptători, românii nereprezentând nici măcar 1%.
Plecarea echipei de legionari voluntari români. În data de 24 nov. 1936, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, însoţit de cei şapte, fără nici o ceremonie, a plecat cu trenul spre Germania, via Polonia.
Autorităţile franceze au refuzat să acorde vize de trecere celor opt, prevalându-se de hotărârile Comitetului de neintervenţie de la Londra cu privire la oprirea “fluxului” de voluntari străini, tratament pe care nu l-a aplicat în cazul inter-brigadiştilor, majoritatea acestora intrând fără probleme pe la graniţa franco-spaniolă, pe şoseaua ce traversa Pirineii. Vasile Marin consemnează:
Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă (Bucovina) s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei», şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut! [11]
De la Hamburg au mers cu pachebotul Monte Olivia, ajungând la Lisabona în 2 dec. 1936, unde au fost întâmpinaţi de ambasadorul Spaniei. În data de 4 dec. 1936 au luat trenul spre Salamanca, unde se găsea cartierul general al generalului Franco, delegaţia a fost primită de şeful de protocol al acestuia.
În continuare, s-au îndreptat spre Soria, unde se găsea cartierul general al gen. Moscardó, unde au ajuns în data de 6 dec. 1936. Generalul Moscardó a fost vizibil impresionat de gestul legionarilor români.
În data de 7 dec. au vizitat oraşul Toledo şi ruinele Alcázarului. Cei şapte comandanţi legionari au fost încadraţi ca simpli soldaţi în Bandera 6 de Tercio, compania 21 a Legiunii Străine, unitate angrenată pe atunci în prima ofensivă asupra Madridului, (nov.-dec. 1936), în care, după lupte grele, unele unităţi au ajuns până în periferiile capitalei iberice.
Nicolae Totu va rememora ulterior ororile văzute:
„Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise”…
După sărbătorile de iarnă, a fost declanşată a doua ofensivă contra Madridului, pe aliniamentul Las Rozas-Majadahonda, la care au participat şi cei şapte legionari. Este punctul în care aveau să se concentreze principalele forţe ale inamicului.
Prinţul Alexandu Catacuzino va rememora şi el momentul:
Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat până la 500m de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înaintează şirurile comuniste. Ionel Moţa ne strigă:
„- Dacă suntem înconjuraţi, nu cade nimeni prizonier. Murim toti împreună.” Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.
Era în 13 ian. 1937. Ion Moţa, secondat îndeaproape de Vasile Marin, pusese mâna pe o mitralieră părăsită de servanţi, când un obuz de artilerie explodă în apropiere, omorându-i pe loc.
Vestea morţii celor doi a fost comunicată în ţară printr-o telegramă expediată din Toledo de Nicolae Totu în data de 15 ian. 1937, la ora 4 dimineaţa: “Ion Moţa Vasile Marin căzuţi pe frontul dela Mahobahonda stop dispuneţi Totu.” Acesta se găsea în spital, fiind bolnav de gripă. În aceeaşi zi, Corneliu Zelea Codreanu a emis o circulară prin care anunţa moartea lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin.
A doua zi, 16 ian. 1937, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul urma să plece în Spania pentru a readuce în ţară trupurile celor doi.
https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2017/09/02/aventura-spaniola/
CITIŢI ŞI:
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/06/01/tezaurul-spaniol-furat-de-comunisti-si-dus-pe-drum-fara-intoarcere-la-moscova-in-timpul-razboiului-civil/
ADDENDA:
Necunoscând, probabil, consecinţele deciziei asemănătoare luate de români în timpul primului razboi mondial, guvernul de stânga spaniol a hotărât în 1936 să trimită rezervele de aur ale ţării „la adăpostul războiului”, în capitala sovietelor, Moscova.
Generalul KGB Orlov a coordonat toată acţiunea, relatând mai târziu, după ce a fugit în SUA, că în procesul verbal s-au trecut 7800 de lăzi, deşi, în realitate, erau 7900.
Stalin ordonase să nu se elibereze niciun fel de chitanţă. Aurul a fost transportat pe mare, în Rusia. A fost considerat drept plată pentru sprijinul internaţionalist acordat guvernului republican de stânga.
Probabil este singurul caz de acest gen, iar Spania nu mai emite astăzi niciun fel de pretenţie asupra respectivului aur.
Intâmplarea face ca unul dintre fostii generali ai serviciilor speciale sovietice, Pavel Sudoplatov, care venise în contact cu problema tezaurului spaniol si-a scris memoriile după caderea URSS, astfel că, printre alte „fapte de arme”, acesta a relatat si despre „combinaţia” sovieticilor de furt a tezaurului spaniol.
In vara anului 1938, şeful rezidenţei spionajului sovietic în Spania a trimis o telegrama la centru în care-şi comunica banuielile ca nu toate valorile fusesera trimise la Moscova, invinuindu-i pe conducatorii comunisti spanioli ca impreuna cu Guvernul Spaniei subtilizasera o parte din ele.
O astfel de informatie a ajuns la Stalin si Molotov, presedintele Consiliului Comisarilor Poporului în acea vreme. In consecinta, de la cel mai inalt nivel, Sudoplatov a fost desemnat sa cerceteze daca se pierduse ceva ori daca nu cumva Dolores Ibarruri, elogiata comunista spaniola, isi trasese pe sfoara conducatorii moscoviti.
Pentru a verifica informatiile despre tezaur, Sudoplatov a fost trimis sa cerceteze dosarele tranzactiei la Administratia Centrala pentru Pastrarea Tezaurului.
Accesul la aceasta inalta institutie sovietica nu era posibil insa fara acordul lui Molotov si al lui Ejov, care conducea in acea vreme serviciile speciale sovietice. „Am lucrat timp de doua zile, am verificat dosarele si am constatat ca nu se comisese nici un furt”, marturiseste, in 1994, Sudoplatov.
Documentele aflate la Moscova consemnau fara dubiu ca transferul aurului fusese semnat de Francisco Largo, prim-ministrul Republicii Spaniole, şi Nikolai Krestinski, comisarul adjunct pentru Afaceri Externe, impuşcat cu câteva luni inaintea investigatiei lui Sudoplatov intr-unul din procesele staliniste. Aurul fusese incarcat la Cartagena in cargouri sovietice si trimis la Odessa in 1937.
Evaluat la 518 milioane de dolari, tezaurul a fost depozitat in subsolul bancii de stat sovietice. Un alt tezaur spaniol fusese trecut clandestin din Spania în Franţa si ajunsese prin curier diplomatic în URSS, fiind destinat finanţării operaţiunilor comuniştilor spanioli.
Propagandistic însa, ajutorul militar acordat de sovietici brigazilor rosii din Spania se facuse in numele solidaritatii internationale.
Nimeni nu amintise de vreo plata în aur si obiecte de valoare.
Investigatia fiind incheiata, Sudoplatov si-a prezentat raportul. „Am tras concluzia – scrie el – ca aceste fonduri erau suficiente pentru a-i sprijini pe emigrantii si refugiatii spanioli care începusera sa apara la Moscova.”
O concluzie nu suficient de bine documentata, va fi apreciat Stalin, operand niste corecţii.
In urma lor, la finele razboiului, Spania a sfarşit prin a datora Uniunii Sovietice încaă 50 milioane de dolari. Dupa cum scrie Peter Weiden, calculele finale sunt inca invăluite in misterul negocierilor secrete.
Dupa socoteli facute de Stalin, cine stie ce datorii ar mai avea romanii, peste tezaur, pentru traiul si instruirea comunistilor la Moscova. Ori pentru „instaurarea dictaturii proletariatului” la Bucureşti. Si inca pentru alte „victorii”…!
https://cultural.bzi.ro/cauzele-ce-au-dus-la-declansarea-razboiului-civil-spaniol-17101
https://www.stelian-tanase.ro/romanii-in-razboiul-civil-spania/
Pagini de istorie. Bătălia pentru Cernăuţi (3-5 iulie 1941)
Ofensiva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 3 iulie 1941, iniţial spre Storojineţ, batalioanele 1 şi 2 vânători de munte din Brigada 1 mixtă munte ajungând pe Siret, după care, printr-o manevră îndrăzneaţă, au trecut râul prin vad (podurile fuseseră distruse de inamic). Apoi au eliberat oraşul şi au constituit un cap de pod la nord de râu.
Pretutindeni, populaţia a primit militarii români eliberatori cu „flori şi cu mare bucurie”, între timp, Brigada 4 mixtă munte a ajuns, în seara zilei, între Pătrăuţi şi Dobrova, iar Divizia 7 infanterie, care a întâmpinat cea mai puternică rezistenţă în zona Fântâna Albă, Cerepcăuţi, Petricani, a trecut temporar la apărare activă, cu misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre sud.
La 5 iulie, pentru a nu se permite forţelor sovietice să se consolideze la teren, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu batalioanele Brigăzii 1 mixtă munte (la flancul stâng) şi Brigăzii 4 mixtă munte (la flancul drept), precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.
Ca urmare, unităţile Brigăzii 1 mixtă munte (flancate la vest de Detaşamentul „colonel Albustin”), au înaintat energic şi viguros, manevrând rezistenţele inamice din zona Cernăuţi, au înfrânt rezistenţa opusă de acestea în faţa oraşului şi au pătruns în după-amiaza zilei în capitala istorică a Bucovinei (cu batalioanelor 3 şi 23 vânători de munte), fiind primite cu entuziasm de către populaţia românească.
Vestea eliberării Cernăuţiului a provocat un entuziasm „de nedescris”, în întreaga ţară. „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se menţiona în ziarul «Universul» – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus…
Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.
Victoria românească de la Cernăuţi a permis trupelor române să acţioneze ofensiv spre Hotin, unde au desfăşurat, între 6 şi 8 iulie 1941, o altă bătălie strălucită, dusă de Brigada 8 cavalerie şi Brigada 2 mixtă munte, soldată cu respingerea trupelor sovietice dincolo de Nistru şi cu eliberarea părţii de nord a Basarabiei.
Modul exemplar în care militarii români şi-au îndeplinit misiunile de luptă în nordul Bucovinei şi Basarabiei a fost remarcat şi de către generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a adresat alese cuvinte de apreciere.
La rându-i, comandantul Armatei 3 române, recunoscând contribuţia trupelor germane la repunerea bornelor de hotar pe Nistru a relevat: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”.
CITITI SI :
– https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/01/1-aprilie-1941-un-katyn-al-romanilor-in-bucovina-de-nord-masacrul-de-la-fantana-alba-tatarca-video/
BINE ATI VENIT !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
- De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
- Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Count Flag
CER SI PAMANT ROMANESC 