CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Atrocităţile războiului civil spaniol şi soarta Tezaurului Spaniei care a urmat Tezaurul României pe drumul fără întoarcere la Moscova

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru tezaurul spaniei la moscova photos

 

 

 

Început în 17 iulie 1936 și încheiat după 989 de zile de lupte crâncene, la 1 aprilie 1939, când gen. Francisco Franco (Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo, 1892-1975), zis și El Caudillo, a anunțat la radio victoria taberei naționaliste asupra celei republicane, războiul civil spaniol s-a încheiat cu un bilanț cutremurător: un număr de victime estimat la 650.000 persoane, 183 de orașe distruse, căile ferate distruse în proporție de 50%, fără a mai vorbi de tezaurul Băncii Spaniei, în valoare de 1581 milioane pesetas-aur, (460 tone monede aur, din cele 635 deținute de banca națională, valoarea actuală de 23 miliarde de €), pus “la adăpost” în Uniunea Sovietică, garanție chipurile pentru furniturile militare livrate comuniștilor.

Costul zilnic al confruntărilor,în afară de pierderile umane, imposibil de cuantificat, s-a ridicat la 4 milioane de pesetas, adică 58,2 milioane de € la cursul actual.

Războiul civil spaniol a izbucnit pe fondul unei profunde crize politice, agravate de consecințele crizei economice, la care s-a adăugat amestecul Uniunii Sovietice, care a sprijinit militar și politic comuniștii spanioli, ceea ce a determinat în replică, ajutorul acordat taberei naționaliste de către Italia și Germania.

Încă din vara anului 1921, cu 15 ani înainte de începerea războiului civil, comuniștii spanioli au decis declanșarea unei insurecții armate în zona minieră Bilbao, pentru a proclama în zona bască, animată de ambiții secesioniste, o republică de tip sovietic.

În acest scop au fost constituite depozite de arme, muniții și explozivi de proveniență sovietică. Din varii motive, conducerea Cominternului a amânat declanșarea acestei operațiuni, care a fost descoperită de autorități, conducătorii ei fiind arestați.

În ciuda ajutorului sovietic, Partidul Comunist Spaniol, care în 1936 avea cca. 3000 de membri, era o formațiune insignifiantă în peisajul politic iberic.

Dintre aceștia,doar 2,7% proveneau din provinciile “istorice”, Castilia și Aragon, restul fiind basci, 53,2%, evrei, 20,8%, catalani, 10%, mauri, 7,3% și țigani, 6%

Cu ocazia alegerilor municipale din 12 apr. 1931, pe fondul slăbirii încrederii acordate de partidele pro-monarhice, alegerile au fost câștigate de reprezentanții partidelor pro-republicane, iar regele Spaniei, Alfonso al XIII-lea, a părăsit țara două zile mai târziu, în 14 aprilie 1931, fără a abdica în mod formal, în aceeași zi fiind proclamată a doua republică spaniolă. Evenimentul constituia epilogul unei perioade de aproape opt ani de guvernare autoritară, (1923-1930) cu un executiv condus de gen. Miguel Primo de Rivera.

Caracterizată drept “dictatură fascistă” de către forțele de stânga, guvernarea lui Primo de Rivera a fost mai degrabă un regim militar autoritar, caracterizat prin limitarea dreptului la grevă, instituirea cenzurii și a legii marțiale, dar și scoaterea în afara legii a partidelor comuniste și anarhiste.

Cam același regim din acei ani din România, cu singura deosebire că șeful executivului provenea din cadrele armatei. Guvernul acestuia a inițiat mari lucrări de utilitate publică, pentru susținerea cărora a instituit mari taxe pe avere, ceea ce a produs mari nemulțumiri în rândul aristocrației și marilor latifundiari.

Inflația consecutivă crizei economice nu a mai putut fi redresată de guvernele ce i-au urmat, producând mari mișcări sociale, care au condus la proclamarea celei de-a doua republici.

Noua constituție adoptată de guvernul provizoriu republican instituia libertatea cuvântului și libertatea de asociere, restrânse de guvernele anterioare, la care s-au adăugat o serie de prevederi privind divorțul, căsătoria civilă și dreptul de vot pentru femei.

De asemenea, a introdus un control strict asupra proprietăților bisericii catolice și a interzis educația religioasă, inclusiv în instituții private, (art. 26 și 27), prevederi care au determinat demisia din guvern a republicanilor conservatori.

Încă înainte de adoptarea noii constituții, în mai 1931 au avut loc incendieri de biserici în Madrid, dar și în restul țării, inclusiv de mânăstiri.  Rezultatul alegerilor legislative din vara aceluiași an, publicate în 28 iun. 1931, consfințeau victoria categorică a coaliției socialiste republicane.

Partidul comunist a obținut 0,77% din sufragii, nereușind să intre în noul parlament.

Divergențele ideologice dintre comuniști, adepții soluțiilor radicale “experimentate” deja în Uniunea Sovietică, și socialiști, adepții unor reforme treptate derulate în cadrul legal, s-au soldat cu confruntări sângeroase.

Neputând accede în forul legislativ pe calea alegerilor libere, în 23 iul. 1936, aripa catalană a partidului comunist a fuzionat cu ramura catalană a partidului socialist, (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, pe scurt, PSOE, partid parlamentar), și cu alte formațiuni apropiate ideologic mai mici, formând Partidul Socialist Unificat din Catalonia, pe scurt PSUC.

O parte din socialiști, nemulțumiți de fuziune, au “migrat” către Partidul Social Democrat. La data înființării, PSUC nu avea mai mult de 2500 de membri. Nouă luni mai târziu efectivul său se ridica la 50.000 de membri.

Explicația acestei creșteri numerice spectaculoase stă în sumele enorme de bani, 4 milioane franci, (cca. 4,654 milioane de $ azi) “pompate” de Comintern înspre Partidul Comunist prin intermediul unor cooperative de credit franceze.

Între timp, altă mișcare “revoluționară” luase o deosebită amploare, mișcare de esență troțkistă, tot comunistă de fapt, dar opusă comunismului de tip stalinist, ai cărei membri își spuneau “anarho-sindicaliști”, organizați în Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă, pe scurt POUM.

Nu întâmplător toate aceste grupări proveneau din Catalonia, regiune bogată și dezvoltată industrial din estul Spaniei, care manifesta și ea tendințe separatiste.

La rândul ei, coaliția socialistă care guverna țara, datorită tendințelor centrifuge, lipsei unei viziuni politice unitare și nu în ultimul rând, veleitarismului, nu a reușit să îndeplinească planul de reforme absolut necesare modernizării țării, reforma agrară în primul rând. Iar semnalele de alarmă nu au lipsit.

În data de 10 aug. 1932, la Sevilla, a izbucnit o revoltă militară pro-monarhistă eșuată, condusă de gen. Jose Sanjurjo. (José Sanjurjo y Sacanell, marchiz de Rif, 1872-1936) Condamnat la moarte inițial, pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață. În urma unei campanii duse de presa conservatoare, în mart. 1934, a fost amnistiat și exilat în Portugalia.

Iar consecințele nu au întârziat să apară. La alegerile din 19 nov. 1933, o coaliție a dreptei a reușit să obțină 31,02% din sufragii, respectiv 211 din cele 473 de locuri, adică 44,6% din mandate. Partidul Comunist a obținut 1,8% din sufragii și un loc de deputat.

S-a format rapid o alianță majoritară, care a impus un guvern de coaliție, între conservatori și naționaliști, condus de Alejandro Lerroux. (Alejandro Lerroux y García, 1864-1949) Deținând o micămajoritate în parlament, principalul obiectiv al noului prim ministru a fost întărirea forțelor de dreapta.

O serie de măsuri, precum epurarea armatei de elementele “republicane” și amnistierea gen. Sanjurjo, ca și susținerea acordată Falangelor Spaniole (Falange Española de las Juntas de Ofensiva Nacional Sindicalista – formațiune politică întemeiată de José Antonio Primo de Rivera, mișcare de inspirație fascistă, cu o ideologie național-sindicalistă cu o componentă catolică), au atras nemulțumirea forțelor de stânga, din care o parte a început să se radicalizeze.

În provincia minieră Asturia, socialiștii radicali s-au aliat cu comuniștii pentru a declanșa o insurecție armată “antifascistă”, contra guvernului legal ales. (26-29 oct. 1935)

Detașamente ale Legiunii Străine Spaniole, conduse de gen. Francisco Franco, au lichidat rapid revolta armată, care s-a soldat cu cca. 400 morți, 1000 de răniți și 3000 de arestări.

Comuniștii au reclamat cifre de 10-20 de ori mai mari, fără susținere documentară. Anarho-sindicaliștii (POUM) nu au participat la revoltă, răspunderea fiind asumată integral de comuniști.

Ceea ce este însă cert, este că insurgenții au șocat opinia publică prin incendierea a 58 de biserici și asasinarea unui număr de 37 de preoți și călugărițe, multe din victime fiind incendiate în lăcașurile de cult.

De asemenea, de distrugerea Universității din Oviedo, precum și asasinarea unor persoane civile. La fel de cert este că această “insurecție” a fost pregătită încă în 1933, în urma directivelor Cominternului, care avea în vedere “neutralizarea” liderilor politici locali și instaurarea unei republici sovietice în regiune. S-a afirmat și încă se afirmă că această “revoluție” ar fi fost o replică la remanierea guvernului din 6 oct. 1935, prin care trei miniștri “fasciști” au intrat în guvern.

În realitate aceștia reprezentau Confederația Spaniolă a Dreptei Independente, (CEDA), un partid conservator, ale cărui manifestări de fațadă aduceau cu cele ale fasciștilor italieni. Faptul că “insurecția” fusese planificată în amănunt încă din 1933, contrazice categoric această aserțiune. Greșeala guvernului Lerroux a fost că, în ciuda probelor evidente, ca și a faptului că dispunea de forța necesară, nu a profitat de aceste evenimente tragice pentru a lichida definitiv mișcarea comunistă.

De cealaltă parte, profitând de ezitările guvernului, forțele extremei stângi au strâns rândurile, formând o coaliție de tip “front popular”, care reunea partidele de extracție comunistă, anarho-sindicaliștii, marile confederații sindicale, radical-socialiștii și radical-republicanii.

Ca urmare a nemulțumirilor sociale, cauzate printre altele și de o serie de scandaluri de corupție, președintele republicii, Alcala Zamora, (Niceto Alcalá-Zamora y Torres, 1877-1949) a dizolvat parlamentul, alegerile fiind programate pentru 16 feb. 1936.

Desfășurate într-o atmosferă încordată, alegerile din 16 feb. 1936 s-au caracterizat în primul rând prin absenteism (28%), și au condus la o “victorie” la limită a Frontului Popular. (39, 63%) După distribuirea locurilor în parlament, Frontul Popular dispunea de 285-263 mandate, republicanii de centru, 54-60 mandate, și în fine, dreapta, 131-156 mandate.

De această dată, comuniștii dispuneau de 17 mandate. Încă înaintea învestirii noului guvern, în încercarea de a acapara puterea prin acțiuni “revoluționare”, detașamente comuniste au eliberat toți deținuții din închisorile Madridului, cca. 30.000, din care numai o mică parte, cca. 1040, erau deținuți din motive politice.

De asemenea, au instigat la declanșarea de greve generale și la ocuparea în forță a pământurilor marilor proprietari. Între altele, comuniștii erau nemulțumiți de faptul că nu aveau nici un reprezentant în cele două guverne care s-au succedat în prima jumătate a anului 1936.

La rândul lor, formațiunile de dreapta și de extremă dreaptă au ripostat. Spania avea pe atunci mai multe fabrici de armament ușor, localizate cu precădere în Țara Bascilor, de unde ambele părți puteau să-și procure armament și muniție, pe căi mai mult sau mai puțin legale.

Pe de altă parte, victoria electorală a Frontului Popular a determinat o polarizare a dreptei. Falangele Spaniole, care obținuseră doar 0,7% din sufragii, deși în Valladolid și Cadiz obținuseră 4-5%, ajunseseră la un efectiv de 40.000 de membri în iul. 1936.

În 14 martir 1936, liderul Falangelor spaniole, Primo de Rivera jr., (José Antonio Primo de Rivera y Sáenz de Heredia, prim duce de Primo de Rivera, al 3-lea marchiz de Estella, 1903-1936), a fost arestat la Madrid pentru “deținere ilegală de armă”, concomitent cu o serie de măsuri ale guvernului contra falangelor.

În 20 noiembrie 1936, la 4 luni de la izbucnirea războiului civil, acesta va fi condamnat la moarte și executat, fiind proclamat “martir” de falange.

Deși s-au făcut numeroase speculații asupra condamnării acestuia, adevărul este că republicanii comuniști s-au “descotorosit” rapid prin execuții sumare de toți prizonierii politici, câteva mii, în momentul începerii asediului Madridului.

În 12 iul. 1936, patru necunoscuți l-au împușcat mortal pe un anume Castillo, (José del Castillo Sáenz de Tejada), locotenent în Garda de Asalt și militant socialist. În replică, a doua zi, 13 iul. 1936, un grup de milițieni socialiști condus de cpt. Fernando Condés, l-au asasinat pe José Calvo Sotelo, liderul grupului parlamentar al dreptei. Asasinul a fost identificat în persoana unui anume Luis Cuenca Estevas, garda de corp a liderului socialist Indalecio Prieto.

Înmormântarea lui Calvo Sotelo, la care au participat câteva zeci de mii de persoane, fotografiile din epocă stau mărturie, a reprezentat o impresionantă manifestație a dreptei conservatoare.

Este greu de evaluat numărul celor căzuți victime ale unor astfel de reglări de conturi, dar și numeroaselor atentate teroriste produse în perioada feb.-iul. 1936, de la câteva sute la câteva mii de morți. Cert este că guvernul nu mai putea asigura ordinea și liniștea publică.

O dovadă este și faptul că, deși cei doi autori ai asasinării lui Calvo Sotelo au fost identificați și interogați de poliție, au fost lăsați în libertate, pentru a fi uciși câteva zile mai târziu în timpul asediului Madridului.

Ca urmare a escaladării actelor de violență, deputații opoziției s-au retras din parlament. Situația de haos în care ajunsese Spania în urma neputinței guvernului de a instaura ordinea, a produs mari nemulțumiri la conducerea armatei.

Corpul ofițeresc al armatei spaniole avea în general o orientare politică tradiționalist-naționalistă și conservatoare, în timp ce la nivelul subofițerilor și trupei, orientarea politică era relativ diversă. În data de 25 mai 1936, gen. Emilio Mola, (Emilio Mola y Vidal, prim duce de Mola, Grande de Spania), fost director al Siguranței în timpul guvernării lui Primo de Rivera, presat de atentatele teroriste care afectaseră până și postul național de radio și cele două gări ale capitalei, a elaborat planurile unei lovituri militare de stat care să instaureze ordinea în țară.

În acest sens, au fost cooptați o serie de generali, majoritatea, comandanți militari ai principalelor centre ale Spaniei, printre care generalii Primo de Rivera, Franco și Sanjurjo.

Dintre aceștia se distingea Francisco Franco, comandantul militar al garnizoanei din Insulele Canare, fost director al Academiei Militare din Zaragoza.

Planul prevedea instituirea controlului în insule și colonii, urmat de debarcarea trupelor pe continent și ocuparea principalelor centre industriale, urmând ca asaltul final să se dea asupra capitalei. Semnalul declanșării operațiunii a fost dat de Radio Ceuta, care în noaptea de 17/18 iul. 1936 a transmis mesajul: “În toată Spania cerul e fără nori”.

În scurtă vreme, insulele și Marocul spaniol au căzut în mâna insurgenților, opoziția militarilor loiali guvernului fiind nesemnificativă. Insurecția a pornit din Africa, dat fiindcă armata colonială dispunea de militari și ofițeri cu experiență, mulți dintre ei, loiali gen. Francisco Franco, care le fusese multă vreme comandant.

Armata colonială dispunea de cca. 32.000 de militari, din care jumătate urmau să rămână pe loc pentru a reprima o eventuală revoltă a localnicilor și pentru a asigura ordinea.

Concomitent, a avut loc revolta majorității unităților militare din armata metropolitană, care număra cca. 40.000 de militari. Cu ajutorul unităților rămase fidele, guvernul a reușit să înfrângă revolta în Barcelona, Madrid și Bilbao, dar cu toate acestea, la sfârșitul lunii iulie, insurgenții controlau deja mai bine de o treime din teritoriul continental, practic tot nordul-vestul Spaniei, cu excepția Țării Bascilor, iar în sud, două centre industriale importante, orașele-port Malaga și Alicante, precum și orașul Sevilla.

Este clar că în aceste condiții, era chestiune de săptămâni, cel mult câteva luni, ca războiul să se încheie cu victoria insurgenților. Surprins de rapiditatea cu care se derulau evenimentele, incapabil să oprească înaintarea trupelor naționaliste, guvernul condus de Santiago Casares Quiroga a fost nevoit să demisioneze, locul său fiind luat de un guvern prezidat de Diego Martínez Barrio.

(19 iul. 1936) Datorită faptului că acesta și-a manifestat intenția de a negocia un armistițiu cu insurgenții, a fost demis după numai câteva ore, locul său fiind luat de José Giral y Pereira.(19 iul. -4 sept. 1936) Presat de elementele radicale din coaliția socialistă, acesta a luat decizia de a distribui arme populației, o decizie funestă, care practic, arunca țara în război civil.

Dacă până în 19 iul. 1936 se putea vorbi despre o tentativă de lovitură de stat militară, abia odată cu decizia privind înarmarea populației civile se poate vorbi despre un război civil. De altfel, marile centrale sindicale, Confederația Națională a Muncii, (CNT), și sindicatul Uniunea Generală a Muncitorilor (UGT), care dispuneau de miliții proprii, fără a mai aștepta acordul guvernului, au deschis depozitele de arme, majoritatea de proveniență sovietică, pregătite în vederea insurecției din 1934, nedepistate de autorități.

Din această perspectivă, răspunderea pentru declanșarea războiului civil aparține în exclusivitate liderilor coaliției aflate la guvernare. În plan militar, această acțiune a reușit stabilizarea temporară a frontului, datorită rezistenței îndârjite, fanatice pe alocuri, a trupelor guvernamentale și a milițiilor “populare”, dar cu toate acestea, înaintarea insurgenților nu a putut fi oprită.

În spatele frontului însă, consecințele au fost dramatice. Ambasada României la Madrid transmitea în 2 sept. 1936:

Nopţile trecute anarhiştii au intrat cu forţa în închisoarea centrală şi au executat în masă, fără judecată pe deţinuţii politici printre care pe şeful Partidului Liberal Democrat, bătrân de peste 75 de ani, vechi republican, pe şeful Partidului Agrarian, fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul Lerroux şi alţi doi foşti miniştri radicali.

Persoanele asasinate în închisoare, al căror număr ar depăşi câteva sute nu aveau altă vină decât de a fi aparţinut partidului republican burghez sau de a purta un titlu nobil.

În total au fost omorâţi în Madrid de la începutul revoluţiunei şi până acum un număr de 18 000 din care femei şi copii  iar revista TIME din 24 aug. 1936 relata: în ultima lună în Spania, cel puţin 25 000 de spanioli au fost ucişi, iar din aceştia mai puţin de jumătate au murit pe câmpul de luptă. Noapte de noapte, bărbaţii sunt ridicaţi din mijlocul familiilor îngrozite, şi împuşcaţi doar pentru presupusele lor opinii politice.

Dar toate aceste crime abominabile nici nu se pot compara cu atrocitățile comise contra clerului, iar rezultatul este cutremurător. În cei aproape trei ani de confruntări, în urma așa-zisei “terori roșii” au fost uciși, adesea după torturi inimaginabile, 13 episcopi, 4184 de preoţi, 2365 de membri ai diferitelor ordine religioase şi 283 de călugăriţe. În unele orașe, preoții seculari au fost uciși în proporție de 44-88%.

S-au raportat cazuri de preoți spintecați de vii, înecați sau îngropați de vii, după ce în prealabil le-au fost scoși ochii, călugărițe violate, torturate și împușcate. Statistica sinistră arată nu numai proporțiile, ci și dinamica asasinatelor: în prima zi a revoltei militare, 17 iul. 1936, au fost uciși 17 clerici, în perioada 17 iul.-1 aug. 1936, 861, în luna august 1936, 2077, peste 70/zi, din care 10 episcopi, pentru ca până în 14 sept. 1936 să fie masacrați încă 3400 de clerici. În ciuda dezmințirilor ulterioare, opinia bisericii catolice este că a existat un plan bine pus la punct de exterminare a clerului.

În 19 iul. 1936, într-o singură noapte, au fost incendiate 50 de biserici. În Barcelona au fost incendiate toate bisericile, cu excepția catedralei metropolitane.

În afară de incendieri, multe biserici au fost profanate prin distrugerea vitraliilor, altarelor, statuilor și picturilor, multe din ele, opere de artă de patrimoniu, pierdute iremediabil. De-a lungul timpului, istoriografia a încercat să stabilească responsabilitatea acestor crime contra umanității, de neimaginat în sec. 20, aruncând vina fie asupra comuniștilor, anarho-sindicaliștilor, maselor populare “lipsite de educație”, comisarilor politici cominterniști, membrilor brigăzilor internaționale, etc…

Adevărul este că responsabilitatea aparține integral Frontului Popular, respectiv coaliției de formațiuni politice care au câștigat în mod democratic alegerile din 16 feb. 1936, președintelui țării în exercițiu, Manuel Azaña Díaz, și în special guvernelor succesive din perioada războiului civil.

Toți aceștia au fost învestiți legal de electorat, în urma unor alegeri libere, să conducă țara, nu să înarmeze populația și să patroneze execuții în masă. Fără a mai vorbi de faptul că nu au schițat niciodată nici cel mai mic gest de protest. (în cadru oficial) Cu puțin înaintea decesului, survenit în 12 nov. 1956, Juan Negrín y López, ultimul prim-ministru al celei de-a doua republici, mort “în exil”, a remis guvernului spaniol două documente, o chitanță pentru cele 460 tone de aur, tezaurul spaniol, și a doua, lista nominală a 5000 de copii spanioli expediaţi în U.R.S.S. în 1936.

Tezaurul spaniol, pe atunci al patrulea ca mărime în lume, va rămâne definitiv acolo unde a fost trimis, iar la data remiterii listei, 2000 din copiii “expediați” (în textul original, cuvânt din terminologia poștală, cu referire la colete, NA) în U.R.S.S., mulți din ei obligați la muncă forțată, erau deja morți de epuizare, mizerie și boli.

  

“Execuția” lui Isus. În data de 7 aug. 1936, un grup de 6+2 milițieni republicani, aliniați în chip de pluton de execuție, au deschis focul asupra statuiei lui Isus de pe turla monumentului de pe Dealul Îngerilor (Monumento al Sa-grado Corazón, Cerro de los Angeles) de lângă Madrid. Monumentul, construit în 1909, adăpostește o capelă și mai multe instituții religioase.

În vârful turlei se găsește o statuie monumentală a lui Isus. Cerro de los Angeles se găsește la cca. 10 km de Madrid și este considerat centrul geografic al Spaniei. Imaginea milițienilor în poziție de tragere, cu pușca la ochi, în vederea “execuției rituale” a unei statui monumentale a Mântuitorului, a fost înregistrată pe peliculă de către un reporter de la Paramount News.

Apărută pentru prima dată în Daily Mail, imaginea, de-a dreptul “incendiară”, a făcut înconjurul planetei. Republicanii au susținut că este un fals, executat cu scop propagandistic.

Totuși, după război, datorită nenumăratelor lovituri de proiectil, statuia a trebuit refăcută complet, la fel și restul sculpturilor ornamentale și clădirea propriu-zisă, sumele necesare fiind obținute prin subscripție publică.

Asediul Alcázarului din Toledo. Alcázarul este o fortăreață militară de formă rectangulară, construită pe o înălțime de 584 m, dominând orașul Toledo. Ridicată în sec. III dC, destinația inițială a fost de palat, construcția, emblematică pentru oraș, fiind restaurată și modificată în repetate rânduri de-a lungul secolelor. Fortăreața a fost reconstruită după victoria lui Franco asupra taberei republicane, astăzi adăpostind un important muzeu militar.

De Alcázar este legat un episod dramatic intrat definitiv în epopeea războiului dus de forțele naționaliste contra republicanilor spanioli. În momentul declanșării revoltei militare din 18 iul. 1936, colonelul José Moscardó Ituarte, (José Moscardó e Ituarte, prim conte de Alcázar de Toledo, Grande de Spania, 1878–1956), era guvernator militar al provinciei Toledo, la acea dată, militar în retragere datorită vârstei.

Din primul moment s-a raliat taberei naționaliste, în 22 iul. 1936 preluând controlul citadelei ce domina capitala provinciei.

Pentru apărare, dispunea de 1028 oameni înarmați (600 gărzi civile cu comandant, 150 de ofițeri refugiați în fort, 35 de membri ai Falangelor, etc.) plus 670 persoane necombatante refugiate în clădire. (100 bătrâni, 520 femei, 20 copii.) Forțele republicane au atacat fortăreața, dar fără succes însă.

De la tribuna parlamentului, o deputată comunistă extrem de vehementă, Dolores Ibarruri, zisă La Passionaria, cerea:

„Trebuie să luăm prizonieri soţiile şi copiii celor care luptă împotriva guvernului. Viaţa fiecărui miliţian de pe front, trebuie garantată prin reţinerea mamelor, soţiilor şi copiilor trădătorilor”.

Prizonieri republicani în mâinile trupelor franchiste în timpul bătăliei de la Somosierra, în noiembrie 1936.

Prizonieri republicani în mâinile trupelor franchiste în timpul bătăliei de la Somosierra, în noiembrie 1936.

Brigăzile internaționale. La 21 iul. 1936, la doar trei zile de la izbucnirea revoltei militare, atunci când aproape jumătate din teritoriul Spaniei căzuse în mâinile rebelilor, birourile reunite ale Cominternului și ale Profinternului (“internaționala” comunistă sindicală) s-au reunit de urgență la Moscova, hotărând să intervină în forță în favoarea Frontului Popular.

A fost creat rapid un fond de un miliard de FF,(cca 967 milioane de € la cursul actual) din care, 90% au fost vărsate de sindicatele sovietice.

De asemenea, a fost creată o brigadă internațională “pilot”, formată din 5000 de oameni, dotați cu armament și aviație.

După acest model, au fost formate așa-zisele Brigăzi internaționaționale, formate din voluntari, proveniți din 53 de țări, printre care și România. Principalele țări “furnizoare” de voluntari, au fost Franța, Germania și Italia.

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: Afiş de propagandă comunist spaniol

 

 

Nu toți “inter-brigadiștii” erau comuniști, majoritatea însă erau antifasciști sau antinaziști. Practic, erau unități paramilitare, în general de infanterie, dar și alte arme (tancuri, artilerie, aviație, unități sanitare) care acționau contra insurgenților, independent de forțele armate guvernamentale.

 

 

 

Voluntarilor li se asigura “anonimatul”, prin reținerea pașapoartelor și actelor de identitate, care erau trimise la sediul N.K.V.D. din Moscova, urmând a fi folosite de agenți.

La sfârșitul războiului, N.K.V.D. deținea peste 2000 de pașapoarte americane. Cei suspecți dispăreau fără urmă. În acea perioadă, P.C.d R. intrase într-un “con de umbră” în urma arestării principalilor lideri.

În urma ordinelor primite de la Moscova, de a reorienta activitatea înspre lupta “antifascistă”, prin ziarul ilegal Scânteia, comuniștii români au militat încă din primele zile ale războiului pentru înrolarea unui număr cât mai mare de voluntari:

„Întăriţi Brigăzile Internaţionale! Recrutaţi voluntari, înrolaţi-vă ca voluntari, pe deasupra credinţelor politice, pentru apãrarea idealului comun: Libertate!”

Primii voluntari români au sosit în Spania via Franța în data de 31 iul. 1936, la nici două săptămâni de la declanșarea revoltei militare.

Alții li se vor alătura ulterior. Istoriografia din perioada comunistă a exagerat numărul voluntarilor înrolați în brigăzile internaționale.

Numărul acestora, precizat într-un raport către Comintern al bulgarului Boris Ștefanov, prim-secretar al P.C.d R. în perioada 1936-40, s-a ridicat la 315 luptători, cu precizarea că doar 50 erau comuniști, cel puțin jumătate din total fiind evrei.

 

 

 

brigadisti

Foto: Voluntari comunişti români pe frontul războiului civil spaniol

 

 

Numărul estimat de inter-brigadiști care au luptat în Spania a fost de 32-35.000 de luptători, românii nereprezentând nici măcar 1%.

 

 

 

Plecarea echipei de legionari voluntari români. În data de 24 nov. 1936, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, însoţit de cei şapte, fără nici o ceremonie, a plecat cu trenul spre Germania, via Polonia.

Autorităţile franceze au refuzat să acorde vize de trecere celor opt, prevalându-se de hotărârile Comitetului de neintervenţie de la Londra cu privire la oprirea “fluxului” de voluntari străini, tratament pe care nu l-a aplicat în cazul inter-brigadiştilor, majoritatea acestora intrând fără probleme pe la graniţa franco-spaniolă, pe şoseaua ce traversa Pirineii. Vasile Marin consemnează:

Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă (Bucovina) s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei», şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut! [11]

De la Hamburg au mers cu pachebotul Monte Olivia, ajungând la Lisabona în 2 dec. 1936, unde au fost întâmpinaţi de ambasadorul Spaniei. În data de 4 dec. 1936 au luat trenul spre Salamanca, unde se găsea cartierul general al generalului Franco, delegaţia a fost primită de şeful de protocol al acestuia.

În continuare, s-au îndreptat spre Soria, unde se găsea cartierul general al gen. Moscardó, unde au ajuns în data de 6 dec. 1936. Generalul Moscardó a fost vizibil impresionat de gestul legionarilor români.

În data de 7 dec. au vizitat oraşul Toledo şi ruinele Alcázarului. Cei şapte comandanţi legionari au fost încadraţi ca simpli soldaţi în Bandera 6 de Tercio, compania 21 a Legiunii Străine, unitate angrenată pe atunci în prima ofensivă asupra Madridului, (nov.-dec. 1936), în care, după lupte grele, unele unităţi au ajuns până în periferiile capitalei iberice.

Nicolae Totu va rememora ulterior ororile văzute:

„Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise”… 

După sărbătorile de iarnă, a fost declanşată a doua ofensivă contra Madridului, pe aliniamentul Las Rozas-Majadahonda, la care au participat şi cei şapte legionari. Este punctul în care aveau să se concentreze principalele forţe ale inamicului.

Prinţul Alexandu Catacuzino va rememora şi el momentul:

Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat până la 500m de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înaintează şirurile comuniste. Ionel Moţa ne strigă:

„- Dacă suntem înconjuraţi, nu cade nimeni prizonier. Murim toti împreună.” Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.

Era în 13 ian. 1937. Ion Moţa, secondat îndeaproape de Vasile Marin, pusese mâna pe o mitralieră părăsită de servanţi, când un obuz de artilerie explodă în apropiere, omorându-i pe loc.

Vestea morţii celor doi a fost comunicată în ţară printr-o telegramă expediată din Toledo de Nicolae Totu în data de 15 ian. 1937, la ora 4 dimineaţa: “Ion Moţa Vasile Marin căzuţi pe frontul dela Mahobahonda stop dispuneţi Totu.” Acesta se găsea în spital, fiind bolnav de gripă. În aceeaşi zi, Corneliu Zelea Codreanu a emis o circulară prin care anunţa moartea lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin.

A doua zi, 16 ian. 1937, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul urma să plece în Spania pentru a readuce în ţară trupurile celor doi.

 

https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2017/09/02/aventura-spaniola/

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/06/01/tezaurul-spaniol-furat-de-comunisti-si-dus-pe-drum-fara-intoarcere-la-moscova-in-timpul-razboiului-civil/

 

 

 

 

 

 

 

 

ADDENDA:

 

 

 

 

Imagine similară

 Necunoscând, probabil, consecinţele  deciziei asemănătoare luate de români în timpul primului razboi mondial, guvernul de stânga  spaniol a hotărât în 1936 să  trimită rezervele de aur ale ţării „la adăpostul războiului”, în capitala sovietelor, Moscova.

  Generalul KGB Orlov a coordonat toată acţiunea, relatând mai târziu, după ce a fugit în SUA, că în procesul verbal s-au  trecut 7800 de lăzi, deşi, în realitate, erau 7900.

 Stalin ordonase să nu se elibereze niciun fel de chitanţă. Aurul a fost transportat pe mare, în Rusia. A fost considerat drept plată pentru sprijinul internaţionalist acordat guvernului republican de stânga.

Probabil este singurul caz de acest gen, iar Spania nu mai emite astăzi niciun fel de pretenţie asupra respectivului aur.

Intâmplarea face ca unul dintre fostii generali ai serviciilor speciale sovietice, Pavel Sudoplatov, care venise în contact cu problema tezaurului spaniol si-a scris memoriile după caderea URSS, astfel că, printre alte „fapte de arme”, acesta a  relatat si despre „combinaţia” sovieticilor de furt a tezaurului spaniol.

In vara anului 1938, şeful rezidenţei spionajului sovietic în Spania a trimis o telegrama la centru în care-şi comunica banuielile ca nu toate valorile fusesera trimise la Moscova, invinuindu-i pe conducatorii comunisti spanioli ca impreuna cu Guvernul Spaniei subtilizasera o parte din ele.

O astfel de informatie a ajuns la Stalin si Molotov, presedintele Consiliului Comisarilor Poporului în acea vreme. In consecinta, de la cel mai inalt nivel, Sudoplatov a fost desemnat sa cerceteze daca se pierduse ceva ori daca nu cumva Dolores Ibarruri, elogiata comunista spaniola, isi trasese pe sfoara conducatorii moscoviti.

Pentru a verifica informatiile despre tezaur, Sudoplatov a fost trimis sa cerceteze dosarele tranzactiei la Administratia Centrala pentru Pastrarea Tezaurului.

Accesul la aceasta inalta institutie sovietica nu era posibil insa fara acordul lui Molotov si al lui Ejov, care conducea in acea vreme serviciile speciale sovietice. „Am lucrat timp de doua zile, am verificat dosarele si am constatat ca nu se comisese nici un furt”, marturiseste, in 1994, Sudoplatov.

Documentele aflate la Moscova consemnau fara dubiu ca transferul aurului fusese semnat de Francisco Largo, prim-ministrul Republicii Spaniole, şi Nikolai Krestinski, comisarul adjunct pentru Afaceri Externe, impuşcat cu câteva luni inaintea investigatiei lui Sudoplatov intr-unul din procesele staliniste. Aurul fusese incarcat la Cartagena in cargouri sovietice si trimis la Odessa in 1937.

Evaluat la 518 milioane de dolari, tezaurul a fost depozitat in subsolul bancii de stat sovietice. Un alt tezaur spaniol fusese trecut clandestin din Spania în Franţa si ajunsese prin curier diplomatic în URSS, fiind destinat finanţării operaţiunilor comuniştilor spanioli.

Propagandistic însa, ajutorul militar acordat de sovietici brigazilor rosii din Spania se facuse in numele solidaritatii internationale.

Nimeni nu amintise de vreo plata în aur si obiecte de valoare.

Investigatia fiind incheiata, Sudoplatov si-a prezentat raportul. „Am tras concluzia – scrie el – ca aceste fonduri erau suficiente pentru a-i sprijini pe emigrantii si refugiatii spanioli care începusera sa apara la Moscova.”

O concluzie nu suficient de bine documentata, va fi apreciat Stalin, operand niste corecţii.

In urma lor, la finele razboiului, Spania a sfarşit prin a datora Uniunii Sovietice încaă 50 milioane de dolari. Dupa cum scrie Peter Weiden, calculele finale sunt inca invăluite in misterul negocierilor secrete.

Dupa socoteli facute de Stalin, cine stie ce datorii ar mai avea romanii, peste tezaur, pentru traiul si instruirea comunistilor la Moscova. Ori pentru „instaurarea dictaturii proletariatului” la Bucureşti. Si inca pentru alte „victorii”…!

 

https://cultural.bzi.ro/cauzele-ce-au-dus-la-declansarea-razboiului-civil-spaniol-17101

https://www.stelian-tanase.ro/romanii-in-razboiul-civil-spania/

11/08/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Pagini de istorie. Bătălia pentru Cernăuţi (3-5 iulie 1941)

Bătălia de la Cernăuţi s-a desfăşurat la scurt timp după angajarea armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), în contextul în care Grupul german de armate „Sud”, comandat de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, înregistra succese pe frontul din Galiţia.

Acest lucru l-a determinat pe Hitler să ordone trecerea efectivă la ofensivă şi cu forţele Grupului de armate „general Ion Antonescu” (armatele 3, 4 române şi 11 germană, dislocate în partea de est a României, în cadrul operaţiei „Munchen”).

Misiunea de a executa, începând cu 2 iulie 1941, un „atac peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani, cu direcţia spre nord-est” pentru a se ajunge „în spatele liniei întărite care pleacă de la Moghilev prin Podolsk spre nord” a revenit Corpului de munte (comandant: generalul Ion Dumitrache) din Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu), care la rându-i era subordonată Armatei 11 germane (comandant: Eugen von Schobert).
Pentru îndeplinirea misiunii, comandamentul Armatei române a fost reinvestit, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, cu atribuţii operative, iar generalul Petre Dumitrescu a precizat că principala misiune a armatei (în special a Corpului de munte), era să elibereze oraşul Cernăuţi, capitala Bucovinei istorice, şi să ajungă cât mai repede pe Nistru, între Râscov şi Darabani.

Cu acelaşi prilej, el a stabilit concepţia ofensivei: manevră dublu învăluitoare cu două grupări de forţe care să înfrângă trupele sovietice din zona Storojineţ, Cernăuţi şi Herţa, urmată de ofensivă pe direcţia loviturii principale (Mihăileni – Noua Suliţă – Hotin).

În situaţia în care trupele sovietice s-ar fi retras, Corpul de munte trebuia să înainteze „fără alt ordin” până la Prut, să ocupe trecerile de peste râu la est de Cernăuţi şi să fie în măsură să intervină, la ordin, cu o parte din forţe spre Siret, în ajutorul Diviziei 7 infanterie.

Rezerva armatei (Brigada 8 cavalerie) a fost dispusă înapoia forţelor de la flancul drept, pe direcţia loviturii principale.

În faţa Armatei 3 române se aflau forţe ale Armatei 18 sovietice.

 

 

 

.Bucovina divizată

Ofensiva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 3 iulie 1941, iniţial spre Storojineţ, batalioanele 1 şi 2 vânători de munte din Brigada 1 mixtă munte ajungând pe Siret, după care, printr-o manevră îndrăzneaţă, au trecut râul prin vad (podurile fuseseră distruse de inamic). Apoi au eliberat oraşul şi au constituit un cap de pod la nord de râu.

Pretutindeni, populaţia a primit militarii români eliberatori cu „flori şi cu mare bucurie”, între timp, Brigada 4 mixtă munte a ajuns, în seara zilei, între Pătrăuţi şi Dobrova, iar Divizia 7 infanterie, care a întâmpinat cea mai puternică rezistenţă în zona Fântâna Albă, Cerepcăuţi, Petricani, a trecut temporar la apărare activă, cu misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre sud.

 

 

 

.Cernauti.Str. Regele Ferdinand-Hauptstrasse-Golovna

 

 

 

 

 

La 5 iulie, pentru a nu se permite forţelor sovietice să se consolideze la teren, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu batalioanele Brigăzii 1 mixtă munte (la flancul stâng) şi Brigăzii 4 mixtă munte (la flancul drept), precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.

Ca urmare, unităţile Brigăzii 1 mixtă munte (flancate la vest de Detaşamentul „colonel Albustin”), au înaintat energic şi viguros, manevrând rezistenţele inamice din zona Cernăuţi, au înfrânt rezistenţa opusă de acestea în faţa oraşului şi au pătruns în după-amiaza zilei în capitala istorică a Bucovinei (cu batalioanelor 3 şi 23 vânători de munte), fiind primite cu entuziasm de către populaţia românească.

Vestea eliberării Cernăuţiului a provocat un entuziasm „de nedescris”, în întreaga ţară. „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se menţiona în ziarul «Universul» – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus…

Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.
Victoria românească de la Cernăuţi a permis trupelor române să acţioneze ofensiv spre Hotin, unde au desfăşurat, între 6 şi 8 iulie 1941, o altă bătălie strălucită, dusă de Brigada 8 cavalerie şi Brigada 2 mixtă munte, soldată cu respingerea trupelor sovietice dincolo de Nistru şi cu eliberarea părţii de nord a Basarabiei.

Modul exemplar în care militarii români şi-au îndeplinit misiunile de luptă în nordul Bucovinei şi Basarabiei a fost remarcat şi de către generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a adresat alese cuvinte de apreciere.

La rându-i, comandantul Armatei 3 române, recunoscând contribuţia trupelor germane la repunerea bornelor de hotar pe Nistru a relevat: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”.

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/01/1-aprilie-1941-un-katyn-al-romanilor-in-bucovina-de-nord-masacrul-de-la-fantana-alba-tatarca-video/

05/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Si Tezaurul spaniol a fost furat de rusi si dus pe drum fara intoarcere la MOSCOVA

Foto: Generalul Franco,omul care a salvat Spania de comunism

Preliminariile razboiului civil din Spania.

1.Avem o Spanie in care monarhia este abolita, republicana, o dictatura militara, Primo de Rivera, destul de corecta si neabuziva. O clasa politica impartita intre Partidul Socialist al lui Caballero (PSOE) si un partid de centru dreapta, republican, condus de Gil Robles, CEDA. Evident, existau sumedenie de partidulete si curente politice, majoritatea extremiste, acestea doua fiind cele mai importante.

2.Alegerile din 1936 sunt castigate de Frontul Popular, coalitia de stanga, dar fara obtinerea majoritatii, ei formeaza imediat, a doua zi, un nou guvern fara sa astepte cel de-al doilea tur de scrutin. Chiar in seara aia se incendiaza primele biserici si manastiri, se ataca si se deschide o puscarie. In interiorul coalitiei erau divergente ireconciliabile, moderatii, Prieto, fiind singurii care-si puteau controla oamenii si singurii care nu au adoptat o cale revolutionara. Comunistii, condusi de Dolores Ibarruri, care au parazitat Partidul Socialist al lui Cabarello prin agentii Cominternisti, cei mai cunoscuti fiind Codovilla si Santiago Carillo.

3.In Spania era anarhie. Strazile erau controlate de bande marxiste, incep sa se formeze, in replica, bande fasciste, au loc, zi de zi, batai, omoruri, incendieri. Partidul Marxist Revolutionar, SYndicos Libres, Garzile de Asalt, se dedau la atrocitati din ce in ce mai mari, sute de biserici arse, circa 300 de asasinate politice din randurile dreptei, toate astea il fac pe Gil Robles sa spuna in Parlament:
“O tara poate trai sub monarhie sau republica, cu un sistem parlamentar sau prezidential, sub comunism sau fascism. Dar nu poate trai in anarhie!”

Ultima picatura: pe 11 iunie 1936 este asasinat parlamentarul de dreapta Calvo Sotelo. Robles demonstreaza amestecul Guvernului in crima si-l acuza public. Paraseste Spania refugiindu-se in Franta.
4.Razboiul civil incepe pe 17 iulie 1936.

Aurul spaniol – pe drum fara intoarcere

Insusirea de catre bolsevici a Tezaurului Romaniei este o sfidare de neiertat nu doar a dreptului international, ci si a regulilor firesti, unanim admise de morala curenta a societatilor civilizate. Raptul criminal comis de regimul lui Lenin constituie o pierdere grea, una dintre multele pierderi suferite de tara noastra in secolul trecut, cu doar trei decenii inainte de gigantica spoliere a bogatiilor nationale organizata sub masca “sovromurilor”.

 La ce sa te astepti, totusi, cand “teoreticianul revolutiei”, Vladimir Ilici, este inspiratorul, iar mana lui dreapta, Iosif Visarionovici zis Koba, viitorul dictator – executantul unor atacuri impotriva bancilor – “in interesul cauzei”?

 Avem de-a face cu o banda de gangsteri motivati “ideologic”. Trista istorie a tezaurului nostru national este indeobste cunoscuta, desi nu in masura in care ar trebui s-o stie oricare cetatean roman. Ramane insa aproape ignorata, chiar pe plan european, insusirea unui alt tezaur – al Spaniei, tot de catre bolsevici, la comanda lui Stalin.

 Raptul a avut loc in valtoarea evenimentelor Razboiului Civil de la declansarea caruia s-au implinit in 2006, sapte decenii.Pancarte cu chipul lui Stalin la Madrid
Scurgerea aurului spaniol catre Moscova a fost posibila in urma transformarii Spaniei intr-o arie de incercare a bolsevizarii statului iberic.

 Nu a lipsit mult ca Republica Spaniola (regele Alfons al XIII-lea parasise tara, fara a abdica oficial, act politic avand drept consecinta proclamarea republicii la 14 aprilie 1931) sa devina o colonie a URSS. O excelenta sinteza a imprejurarilor in care s-a declansat razboiul civil spaniol o gasim in lucrarea lui Stephen Koch, “Sfarsitul inocentei” (ed. Albatros – UNIVERSAL DALSI, Buc. 1997): “…

La inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului (subl. ns.), a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga, condusa de un radical marxist non-stalinist, pe nume Largo Caballero, un politician destoinic care se bucura de un mare sprijin popular, in special in randurile muncitorilor atrasi de anarhism si al taranilor din nord-estul Spaniei, din Catalunia si din capitala acesteia, Barcelona.

 Largo Caballero era un om de onoare, care isi intelesese destinul in lumina visurilor destul de vagi ale stangii revolutionare. Parea insa sa fi alunecat spre stalinism, caci, miscat de vanitatea visului sau, a vazut in Frontul Popular ultima sa sansa de a deveni acel Lenin mediteranean la care visa.

 Desigur, nu era stalinist, nici macar comunist, in sensul strict al cuvantului. (…) In pofida numarului lor redus, agentii stalinisti impanzisera guvernul lui Largo Caballero de sus si pana jos. (…) Tara ajunsese tot mai divizata, divizare care a atins curand pragul isteriei. Demonstratii de anvergura umpleau pietele Madridului, pancartele cu chipul lui Stalin devenisera omniprezente” (op. cit. pg. 380-381).

 Unii istorici considera ca data de 16 februarie 1936 – instalarea Frontului Popular la putere – marcheaza inceputul revolutiei marxiste. La 17 iulie 1936, intra in scena Francisco Franco Bahamonde, un militar de cariera in varsta de 44 de ani, cu zece ani deja de vechime in gradul de general. Va fi conducatorul fortelor care vor salva Spania de ciuma rosie.

Pana atunci si, inca un timp dupa, tara cunoaste o epoca neagra, de lacrimi si sange. Greve, asasinate, incendii, jafuri se succed intr-un ritm inimaginabil. Calvo Sotelo, deputat, seful grupului monarhist “Renovacion espanola”, arata ca, la strigatele de “Traiasca Spania!” se raspunde cu “Traiasca Rusia!”, ca zeci de institutii au fost distruse, ca 106 biserici au fost profanate, 56 fiind complet daramate, ca 345 de cetateni au fost raniti, iar 74 – ucisi (numai la Madrid) in mai putin de doua luni.

 Reactia faimoasei deputate comuniste Dolores Ibarruri – La Pasionaria – este prompta: “Omul acesta a vorbit pentru ultima data” (cf. Robert Brasillach si Maurice Bordeche – Histoire de la Guerre d’Espagne, ed. Godefroy de Bouillon, Paris, 1996, p. 19).

 Interventia Pasionariei a avut loc la 11 iulie 1936. La 13 iulie, la morga unui cimitir madrilen este depus cadavrul unui barbat, ucis cu un glont in ceafa. Era Calvo Sotelo. “Intrarea la morga este blocata, sunt interogati functionarii si se afla ca in zori, niste oameni au adus un cadavru pe care, au declarat ei, il gasisera in imprejurimi.

Fusesera intr-un camion al Sigurantei destinat sa transporte garzile de asalt, foarte favorabile, atunci, in general, ideilor marxiste. (…) La putin timp, este descoperit camionul, proaspat spalat, dar inca cu pete de sange” (idem, p. 19). In cursul acelui an 1936, anarhia si actele de cruzime ravasesc tara.

 La Malaga, generalul Paxtot lasa puterea marxistilor, nealaturandu-i-se lui Franco. Urmarea: “Imediat, bande inarmate se precipita prin Malaga, incendiaza, jefuiesc, asasineaza fara scrupule si fara retinere. Generalul Paxtot, care crezuse ca-si salveaza viata lasand marxistilor puterea, este facut prizonier si ranit. Repeta intr-una: “Biata Spanie!” E lasat cateva zile la spital in timp ce dictatura marxista devasteaza orasul.

Apoi, intr-o dimineata, la 12 august, e dus la cimitirul Rafael, i se taie urechile, e impuscat si, asa mort, este castrat. In acest timp, in oras, sunt masacrati tinerii Falangisti care rezista eroic, cadavrele le sunt mutilate, sunt asasinati “fascistii”, iar hoardele parcurg strazile strigand: “Am triumfat! Traiasca revolutia populara!”” (op. cit. p. 101).

La 26 august, la Madrid a fost creat un tribunal revolutionar printre actiunile caruia se numara judecarea si condamnarea la moarte a doua personalitati bine cunoscute: “Cele doua asasinate care au avut cel mai mare rasunet sunt cele ale lui Cristobal Colon, duce de Veragua, si al fratelui sau, ducele de la Vega, descendenti ai lui Cristofor Columb. Corpul diplomatic hispano-american a reactionat si a cerut sa fie eliberati.

Se spune ca guvernul a fost de acord – dar prea tarziu: cei doi gentilomi fusesera deja impuscati de catre militieni, cu sau fara ordinul fantomaticului tribunal revolutionar” (id. p. 170). De altfel, militienii rosii nu se incurca in considerente de ordin procedural: “…”Poporul” gasi ca justitia tribunalului revolutionar era prea formala si prea lenta.

In septembrie 1936, tribunalul revolutionar a ordonat sa fie adusi la Madrid, ca sa fie judecati, 200 de ostatici detinuti la Alcala de Henares si la Guadalajara.

Militienii gasira ca e mai expeditiv sa-i astepte pe drum si sa impuste pe toata lumea in mica gara Vallecas”. (id. p. 170). Un episod cu totul straniu, singular prin grotescul lui chiar in acea ofensiva atroce impotriva Bisericii Catolice, impotriva preotilor, asasinati cu miile, a avut loc la Madrid:

“Cand nationalistii au intrat in Madrid, in 1939, au descoperit 80.000 de fotografii de oameni ucisi si transportati la morga, catalogati cu grija: erau cei a caror identitate nu era sigura.

 Printre ei erau copii de cateva luni. In ansamblul razboiului, nu pare deci exagerat sa se vorbeasca de mai mult de 100.000 de victime la Madrid. Au fost mai intai ucisi preoti, apoi calugarite sau, pur si simplu, oameni banuiti ca ascund preoti sau calugarite. Si nu s-au multumit doar cu atat. Ci pregateau la Carmel (manastire a Ordinului Carmelitelor – n.n.) expozitii antireligioase.

Puneau schelete de copii alaturi de schelete ale calugaritelor si organizau vizite: “Veniti sa vedeti carmelita cu copilul ei”” (op. cit. pag. 173). Aceasta este doar o palida imagine a atrocitatilor comise de naimitii Moscovei si de oamenii care au reusit sa-i insele.

NKVD – ca la el acasa !

Pana la victoria trupelor franchiste, guvernul marxist de la Madrid a avut timp sa implementeze anumite “reforme” inspirate de experienta sovietelor: lagare de munca pentru cei invinuiti de “actiune ostila regimului” pe care militiile rosii nu apucasera sa-i impuste (cu sau, mai ales, fara un simulacru de proces), eliminarea trotkistilor – Trotki era considerat de Stalin un dusman mult mai periculos decat fascismul -, socializarea statului, instituirea sovietelor de catre soldati, inclusiv pe front, reorganizarea vietii dupa modelul bolsevic.

 La Madrid, ca sa fie mai putine guri de hranit, autoritatile iau hotararea de a trimite numerosi copii catre organizatiile marxiste din Mexic, Franta, Anglia si in Rusia. “Autoritatile franceze au refuzat de altfel sa trimita in Rusia copiii care le fusesera incredintati si au adapostit indeosebi un numar considerabil de copii basci” (id. p. 181).

 Stalin trimite o serie de ofiteri ai NKVD – specializati in operatiuni ilegale in strainatate -, printre acestia Leonid Eitigon, un spion cu o cariera fascinanta, insarcinat de Beria, prin intermediul lui Pavel Sudoplatov, seful sectiei “Misiuni speciale”, cu organizarea asasinarii lui Trotki, aflat in Mexic, dupa ce esuase comandoul de ucigasi condus de pictorul comunist Alfredo Siqueiros. De altfel, si ucigasul fostului rival al lui Stalin, Ramon Mercader, fusese antrenat tot in Spania, in luptele de gherila din 1936 (cf. Pavel Sudoplatov, “Mission speciales”, Edition du Seuil, Paris, 1994, p. 110).

Oamenii-forte trimisi de Stalin in ceea ce incepuse sa semene cu o feuda sovietica au fost, insa, Jan Berzin, cekist inca de pe timpul lui Dzerjinsky, si Alexandr Orlov, spion si diversionist, ucigas cu sange rece.

Berzin era ofiterul superior din cadrul serviciilor secrete care se afla langa Radek (figura de prim-plan a Cominternului si a activitatilor clandestine sovietice, trimis ulterior de Stalin intr-un lagar siberian unde a fost linsat de banditi de drept comun – n. Al. M.) la Kremlin (…) atunci cand Stalin ii convocase pe membrii biroului pentru a le destainui care urma sa fie noua politica secreta fata de Hitler. (Cei doi supercriminali ai secolului aveau sa-si dea mana la 23 august 1939 – n. Al.M) (…)

Oslov era un protejat al lui Iagoda (…), un nou stil de bruta a NKVD, instruit, inainte de a se ridica pe treptele ierarhice, in camerele de tortura din subsolurile de la Lubianka (cf. Stephen Koch – Sfarsitul inocentei, Ed. Albatros, p. 390). Si Berzin, pe care Stalin avea sa-l lichideze peste un an fiindca ii sustinuse candva pe Trotki si Orlov (nume conspirativ) beneficia de puteri considerabile, practic nelimitate.

 ”Orlov era comandantul clandestin al politiei secrete din Spania. Stalin il insarcinase sa conduca teroarea spaniola (…). Amandoi intelesesera foarte bine politica lui Stalin. Amandoi stiau ca datoria lor era sa puna stapanire absoluta pe guvernul spaniol, in asa fel incat dictatorul sa poata utiliza Spania drept moneda de schimb in relatiile cu guvernele europene, relatii avand drept obiectiv politica stalinista referitoare la Germania” (id. p. 391). Orlov a introdus in Spania republicana, controlata de sovietici, “metodele” NKVD – teroarea si tortura.

Poliglot (Orlov, pe numele real Alexandr Feldbin, vorbea curent franceza, engleza si germana; in anii ’20 fusese seful Departamentului economic al GPU; cultura si pregatirea sa economica nu-l impiedicau sa fie o bruta care ucidea fara sa clipeasca), agentul lui Stalin fusese insarcinat sa-l reduca la tacere pe Andrew Nira, secretarul general al POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), vinovat, in ochii diactatorului, de a-l concura pe redusul numeric Partid Comunist Spaniol.

Nira fusese pe vremuri secretarul particular al lui Trotki la Moscova, crima capitala in ochii lui Stalin. In iunie 1937, Andrev Nira “a fost rapit, torturat si jupuit de viu de catre agentii lui Stalin care s-au straduit apoi sa faca sa se creada ca ar fi fost rapit de fascisti” (cf. Vitali Sentalinski – “La Parole resuscitee.

Dans les archives litteraires du KGB”, Ed. Robert Laffont, Paris, 1993, p. 223). Sa ne reamintim ca aceeasi tactica au adoptat Stalin si guvernul sovietic in macabra chestiune a crimelor de la Katin, cand raspunderea pentru asasinarea a circa 11.000 de militari polonezi de catre NKVD a fost pusa pe seama armatei germane; polonezii au fost ucisi dupa ce Beria i-a propus acest lucru in scris lui Stalin, iar acesta a aprobat, semnand pe nota lui Beria, cf. P.S. Sudoplatov, op. cit., p. 580-581). Dupa cum afirma Stephen Koch in “Sfarsitul inocentei” (p. 394), dupa ce Nira a fost chinuit ingrozitor de catre NKVD-isti, Orlov i-a dat lovitura de gratie in Parcul Prado, cu propriile maini.

Aur, tablouri, diamante

Dar ce rol joaca afacerea tezaurului Spaniei in sumbrele evenimente din 1936-1939, care au fost cat pe-aici sa transforme statul iberic intr-o gubernie a Kremlinului? O scurta recapitulare a evenimentelor premergatoare razboiului civil din Spania: in vara lui 1935, la Moscova avusese loc cel de-al VII-lea (si ultimul) Congres Mondial al Cominternului, cu care prilej a fost creat Frontul Popular (denumirea de “front” va aparea pana la sfarsitul secolului XX in titulatura a diverse organizatii de inspiratie sau obedienta bolsevica!).

“Pe la inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului, a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga”, scria Stephen Koch in deja citata lucrare “Sfarsitul inocentei”.

 Paradoxal, “primul reprezentant al statului sovietic care a ajuns sa ia legatura cu guvernul republican spaniol a fost Andre Malraux (…) care s-a oferit sa joace rolul de intermediar confidential pentru cumpararea de avioane frantuzesti.” Malraux, dupa cum mai afirma S. Koch, citandu-l pe Roberty Thornberry, “Malraux et l’Espagne”, se ocupa, simultan, de vanzarile clandestine de arme si de propaganda. Stalin ordonase ca NKVD sa evite implicarea fatisa a guvernului sovietic, ca si livrarile de material de razboi pe credit.

Totodata aparatul clandestin sovietic, dirijat de doi agenti aproape necunoscuti pana astazi marelui public, Willy Munzenberg si Otto Katz (primul va fi spanzurat de NKVD in timpul invaziei germane in Franta, al doilea va fi spanzurat in 1952, condamnat in procesul Slansky; amandoi stiau prea multe despre subversiunea sovietica pe glob – n. Al. M.), l-a inlocuit, la ordinul lui Stalin, pe Largo Caballero cu Juan Negrin, omul de paie al Moscovei care devine, de altfel, factotum, desi, nominal, fusese ministru de finante.

 ”Nu era insa suficient ca Spania sa fie tinuta din scurt sub aspect financiar. (…) Stalin a trecut la controlarea tezaurului lor national. Nu degeaba si-a inceput el cariera ajutandu-i pe bolsevici sa jefuiasca banci. Principalul aliat al lui Stalin nu era altul decat ministrul de finante al lui Caballero, Negrin.” Intr-adevar, asistand apparat-ul in delapidarea tezaurului spaniol, Negrin si-a cumparat un loc sub soare: scaunul de premier spaniol.

Furtul aurului din tezaurul spaniol a fost descris in detaliu de Walter Krivitsky (spion sovietic de rang inalt, defector in 1937, autorul cartii “J’etais un agent de Staline” – 1939, gasit mort intr-un hotel din Washington in 1941 – n. Al. M), el insusi unul dintre principalii participanti. Ideea era de a prada tara, lipsind-o de lingourile de aur – avutia ei nationala – pe care le-ar fi transportat in Uniunea Sovietica, stiindu-se perfect de bine ca nu vor mai fi inapoiate niciodata. Modul in care a fost realizat acest lucru este incredibil.

Inca din vremea lui Filip al II-lea, o mare parte a patrimoniului spaniol s-a concretizat in acumularea de aur, fiind una dintre cele mai mari rezerve de aur din lume.

Folosindu-se la Negrin si de apparat (agentura sovietica, n. Al.M.), sovieticii l-au convins pe Caballero sa transfere la Moscova cantitati imense de aur, in parte pentru “a-l pune la adapost” in cazul unei eventuale victorii a lui Franco, in parte drept “gaj” pentru “creditul” acordat in vederea cumpararii de armament.

Desigur, Stalin nu avea intentia de a mai restitui ceva. Niciodata. Iar prabusirea Republicii Spaniole nu ar fi facut decat sa usureze motivarea refuzului. Furtul aurului a fost dublat de multe alte forme de deturnare a efortului republican, venit in numele “ajutorului pentru Spania”.

Unul dintre multele servicii prestate in aceasta perioada de Anthony Blunt a fost acela de a sfatui apparat-ul in privinta punerii “la loc sigur” a multelor opere spaniole de arta, sumele rezultate fiind folosite exact in aceleasi scopuri ticaloase ca lingourile furate.”

 (Reamintim ca profesorul Anthony Blunt, specialist in istoria artei, a facut parte din grupul “Apostolilor de la Cambridge”, alaturi de Kim Philby, Donald MacLean, Guy Burgess si John Cairncross, banda de spioni in slujba NKVD, deosebit de periculosi Ð n. Al.M.) Aceasta este ordinea lui Stephen Koch, bazata pe o serie de documente de necontrazis.

Iata ce spune un alt autor de reputatie europeana: “…Spaniolii rosii achitasera ajutorul sovietic pana la ultima centima cu rezervele de aur ale bancii de stat.” (cf. Ernst Nolte, “Razboiul civil european, 1917-1945, National-socialism si bolsevism”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005, p. 208).

Sa vedem insa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov: “Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur, adica o jumatate de miliard de dolari. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comunistii spanioli.”

Stirea fusese raportata lui Stalin si lui Viaceslav Molotov (presedintele Consiliului Comisarilor Poporului) care il preseaza pe Beria sa deschida o ancheta… (Eitingon) declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73); Sudoplatov continua relatand cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð pe unde trebuie sa se mai fi aflat macar resturi din Tezaurul Romaniei, n. Al. M.) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniola, si descarcat la Odessa…

La acel moment, valoarea sa era estimata la 518 milioane de dolari. Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revolutia din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi tarii lor si cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. In acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revolutia (considerati de stalinistii imbatraniti in crima si minciuna drept “idioti utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta actul de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Sursa: romanialibera.ro/spania.

01/06/2013 Posted by | DIVERTSMENT, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 10 comentarii

%d blogeri au apreciat: