CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Nicolae Iorga: Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din 1812

 

 

 

Nicolae Iorga - O scurtă biografie - Istorica - Radio România ...

 

 

Foto: Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, la 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este recunoscut în întreaga lume ca un mare medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei.

A avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii.

El este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile.

După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

 

 

 

 

 

 

 

Într-un articol publicat în 1909 în revista „Neamul românesc”de marele istoric şi om  politic Nicolae Iorga (5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940) vorbește cititorilor despre

 

 

 

Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din 1812

 

”Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte.

Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia.

Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma.

Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii „culturii”, ai „spiritului german”, ai „credinţei germane”, adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi şi cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte neamuri, şi mai ales „austriecii” pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică.

Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut şi-i fac să întrevadă un viitor.

Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa „Universitate românească” şi începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datoreşte acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai uşor să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu.

Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi durerea noastră.

Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune.

Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această ţară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu totul înstrăinaţi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi româneşti.

Boierilor li s-a cerut să se aşeze cu totul peste Prut ori să-şi vândă în termin scurt moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape. Şi la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii ruseşti timbrate pentru o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci.

Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, – juveţe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulţămit.

Şi, în sfârşit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.

Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în şcoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furat dorul.

Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia şi-a petrecut toată viaţa cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui.

Când Mihai Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii, Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi.

Din cronicile Moldovei, din viaţa răzăşească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi, stăpânite de spiritul românesc.

În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din Chişinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e „în străinătate”.

Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam un răvaş prin care cutare bătrân care-şi simţea bătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, să-şi încălzească de amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei s-ar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc.

Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindu-i, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înşii?

Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni.

Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţi-ni graiul românesc în biserică!

Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei.

O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău.

Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.”

 

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)

 

 

16/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Inceputurile vieţii creştine de la Dunare. Intrebări legate de organizarea Bisericii noastre prin intermediar bulgăresc

 

 

 

 

 

 

 

 

Românii se coboara din amestecul autohtonilor, adeca al bastinasilor Iliri si Traci, vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, mostenitorii ei, cu elemente din Imperiul roman, cari, de semintii deosebite, se deprinsesera a vorbi limba latina a poporului de jos.

Tracii si Ilirii au trait şi au murit, afara de exceptii rare, in legea lor pagana.

Aceasta lege cuprindea inchinarea puterilor naturii; cerul inainte de toate, cu lumina zilei, inceput al tuturor lucrurilor si vesnic indemn la viata, dar, in acelasi timp, credinta, nespus de puternica si gata de orice jertfe, in viata vesnica a sufletului omenesc.

Acesti stramosi mai batrani ai neamului nostru n’aveau, dupa cat stim, nici-o inchipuire de Iad side Raiu, lacasuri de petrecere dureroasa sau senina si rasplatitoare a sufletelor desfacute din trecatorul trup pamantesc; ei nu se asteptau la o judecata a lui Dumnezeu asupra faptelor savarsite in viata, o judecata de pe urma care sa desparta pentru vremi fara sfarsit pe vrednici de nevrednici si pe cei buni de cei rai.

Ei erau siguri insa ca dincolo de nori şi de albastru vazut al cerului este salas de veşnicie netulburata pentru ostasul bun, pentru femeia gospodina, care a dat feciori voinici neamului, pentru toti cei ce au murit fara sa-si fi injosit mandria si sa-si fi patat cinstea.

Cu deosebita ravna doriau de aceasta Imparatiea cerurilor; cel ce se nastea era cainat in leaganul sau pentru suferintile care-l asteptau, iar inaintea mortului se cantau cantece de bucurie pentru izbavirea lui din nacazuri si intrarea lui in fericirea ce nu mai are margeni.

Si, cand neamul voia sa trimeata la cer un sol cu veste de durere si cu chemare de ajutor, fiecare era vesel sa fie ales de sorti pentru a fi zvarlit prin aierul sfant al zilei si, cazand, sa moara in varful sulitilor ce-l asteptau jos.

Teranii, pastori si plugari, veniti din vestul romanisat al Peninsulei balcanice, fara ordin si fara conducere, colonistii adusi de Traian, intemeietorul Daciei romane, ca si aceia cari, ininte de dansul, se asezasera in provincii mai vechi ale Romei cuceritoare, Iliria si Moesia, veteranii din legiunile care, acuma, nu mai aveau un caracter curatroman, din punctul de vedere al neamului, – erau pagani in cea mai mare parte.

Acest paganism n’avea a face insa, in de obste, cu paganismul rafinat, filosofic, al oamenilor invatati din Imperiu, cari-si hraniau sufletul cu vechea filosofie elenica, talmacind in abstractiile ei sublime vechile superstitii si legende, vechile alegorii ale popoarelor de pe malurile fericite ale Marii Mediterane. 

Tot asa de putin samana cu acel cult italic primitiv ce consista din inchinarea simpla a bunilor zei cari ocrotesc plugaria.

Paganismul acestor locuitori mai noi ai terilor dunarene era alcatuit din doua elemente: unul formal si celalt real, adanc inradacinat in suflete, pe care la stapania cu desavarsire.

Elementul formal era cerut de Stat si datorit lui de fiecare bun cetatean, de fiecare supus  credincios si recunoscator al Imparatului ce da pace si ocrotire, de fiecare “patriot”, am zice astazi: oricine trebuia sa aduca in tabara, in piata publica, in cuprinsul luminos al templelor, jertfa zeilor militari zeilor sprijinitori ai imparatiei, zailor cari, inainte de aurca in Olimpul plin de oaspeti ai oficialitatii, avusesera pe pamant frunte incinsa cu laurii Cesarilor si, in sfarsit,- adeca mai ales-, zeului care statea in acea clipa pe Scunul imparatesc.

Atata cerea Carmuirea, si orice ar fi crezut cetateanul roman in sinceritatea si intimitatea vietii lui, orice ar fi savarsit el intre paretii casei lui nu mai privia pe dregatorii imparatesti.

Cu atata insa, cu formulele, gesturile si actele prevazute de legile si regulamentele din departamentul de Stat al Religiei, nu se satura sufletul omenesc, care, in ceia ce priveste credintile religioase, cere lucruri minunate si mai presus de inchipuirea obisnuita, vrea amestecul necontenit, nevazut, si mai ales vazut, al zeilor in miscarea si calauzire alumii, vrea minuni si farmece, taina si revelatie.

Astfel la acesti Romani, de obarsii foarte deosebite, aveau o mare trecere, nu fabulele vechi ale Latiului, ori zimbitoarea mitologie armonioasa a Helladei, ci miturile salbatece, sumbre, orgiastice, pline de zgomot, de desfrau, de dureri mari si de bucurii supraomenesti ale Asiei patimase si superstitioase, de unde au venit pe rand toate betiile si toate entusiasmele.

De aceia pietrele de mormant ces’au gasit pana astazi intre hotarele Daciei sau ale Moesiei pomenesc adesea, pe langa atat de larg infatisatul “erou trac”, calaretul pus in legatura cu cultul Cabirilor, ca ocrotitor dincolo de mormant, pe marele zeu Mthra, care se bucura de sangele jertfelor revarsat in groapa, pe zeita Isis, a tainelor Egiptului milenar, pe o suma de zei marunti ai Asiei Mici si ai Siriei, pana la ivocarea zeului Apis pe cutare pietre aflate in Nord-Estul ardelean.

Pentru taina cuprinsa in ele, pentru jertfa lui Dumnezeu facut om, prigonit, batut cu vergi, intepat cu sulite, adapat cu otet si mort de moartea rusinoasa a crucii talharilor, pentru fagaduinta unui cer de pasnica fericire se raspandise intre aceiasi colonisti si veterani, chiar din ceasul d’intaiu; crestinismul, venit din aceleasi parti ale Asiei apropiate.

El mai vorbia saracimii, din care mai ales se alcatuiau locuitorii cei noi ai provinciei, prin invatatura dreapta a egalitatii oamenilor intre sine, ca fii ai aceluiasi Dumnezeu-parinte, ca frati meniti sa duca o frateasca viata de iubire intre sine, prin sfaturile de iertare a greselilor, pentru care asa de adese ori omul e atat de putin vinovat si raspunzator, prin pilda vietii comune, in aceiasi casa, daca se poate, la aceiasi masa, cu aceiasi visterie, la care ajutase fiecare dupa mijloacele sale.

Cu cat crestea numarul marturisitorilor, al martirilor , care nu se multamiau sa creada intr’un singur Dumnezeu, in Treimea prin care se infatiseaza Fiul dumnezeiesc, jerfit pentru pacatele oamenilor, ci simtiau o datorie, si, inca mai mult, o bucurie deosebita, sa proclame aceasta credinta, refusand jertfa legala si declarand, in auzul tuturora, invatatura cea oprita, gata apoi sa primeasca loviturile si moartea, prin care se incununa viata de pe pamant si se deschidea triumfal cealalta, – cu atata se imbulzia lumea romana la altarele marunte, de piatra aspra, la chipurile simbolice ale mielului bland, purtand crucea suferintii, la catacombe si alte pesteri si ascunzatori ale crestinismului prigonit pentru ca, singur intre toate legile, nega cultul oficial si rania in inima Statul insusi.

Traian s’a vazut silit sa oranduiasca urmarirea crestinilor din Asia Mica, nu pentru credinta lor, ci pentru rebeliunea fatisa impotriva codului religios al Imperiului.

Din Asia Mica, unde un om ca Pliniu-cel-Tanar, fruntas intre carturari, era silit sa loveasca in crestini, venisera destui colonisti in partile Dunarii.

Stim ce putere a capatat religia lui Hristos mantuitorul de oameni in Galia, de unde iarasi venira oaspeti in numar mare.

Dalmatii, cari dadura lucratori pentru minele de aur si de argint ale Daciei, veniau dintr’oprovincie cunoscuta pentru vechimea trecutului ei crestin.

De altminterea, “biserici”crestine, tovarasii religioase secrete, cluburi revolutionare religioase, intemeiate dupa modelul celor iudaice, foarte vechi, erau raspandite de-a lungul tuturor drumurilor de negot, si de orice negustor, orice calator convertit la crestinism avea ca o datorie sfanta sa castige, in cursul tuturor drumurilor sale, aderenti noi la credinta sa.

Marea e priincioasa si circulatiei marfurilor si strabaterii ideilor.

 

 

 

 

 

 

Astfel, inca de curand, Dobrogea de astazi, zisa pe atunci Scythia Minor, tara cea mica a scitilor, avu crestini in porturile ei, destul de infloritoare, de la Pontul Euxin, Marea Neagra a noastra.

In veacul al III-lea poate, in al IV-lea de sigur, crestinii acestia din Scitia Mica isi avura alcatuirile si bisericile lor, de urma carora dam, prin sapaturi, in timpurile noastre.

Spre acest term se indrepta insa de la sine o buna parte din viata economica a Daciei si a Moesiei, si, in legaturile dese pe care le aveau negustorii din porturi cu locuitorii oraselor din interior, crestinismul trebuia sa foloseasca, raspandindu’se si mai mult.

Nici Dacii, nici ceilalti Traci si cati Iliri mai erau neromanizati nu puteau saramaie in afara din fratia crestina ce se injgheba tot mai bine pe pamantul lor.

Legea cea noua se potrivia in multe privinti cu legea lor cea veche , pe care stapanii cei noi o respinsesera la sate si cautasera s’o nimiceasca.

Aceiasi sete de jertfa, acelas despret pentru viata, scurt loc de ispasire din care ai datoria sa pleci cat mai curand, aceiasi ravna pentru lacasul ceresc al vesniciei sigure, aceiasi credinta intr’un singur Dumnezeu de lumina, aceiasi taina si aceiasi fratie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astfel semnul crucii il facura tot mai des degetele aspre ale ciobanilor si vanatorilor, ale plugarilor si pribegilor ratacitori din neamurile surghiunite prin sate si catune, care insa stapanisera odata Peninsula Balcanica.

In crestinism ca si in limba latina vulgara, a obstii poporului, gasira invingatorii si invinsii, stapinii noi si cei vechi ai acestor locuri, acea unitate sufleteasca ce corespundea unitatii politice resultate din cuprinderea in margenile aceleiasi Imparatii, si trebuia sa-i corespunda pentru ca din cetatenii si supusii aceluiasi Stat sa se formeze pe incetul unul si acelasi popor, care e al nostru.

Legea crestina era si prigonita si sfioasa prin sine insasi, dispretuitoare de publicitate, neglijenta in scris si in sapat inscriptii.

De aceia, pe cand paganii ies  la iveala cu ale lor, crestinii nu ni-au lasat putinta unei recolte si pe acestalalt câmp.

Sa se mai adauge, pentru a lamuri aceasta lipsa, si faptul ca bogatia celor d’intaiu li sa ingaduia cheltuieli de pomenire pe care saracimea obisnuita a crestinilor, nu numai ca n’avea de ce sa le faca, dar nici nu putea sa le poarte.

In limba insa au ramas dovezi despre vechimea crestinismului românesc, care, departe dea fi imprumutat de la neamuri mai noua in cultura decât noi, ca Bulgarii, a fost unul din mijloacele prin care s’a intemeiat poporul nostru al Românilor.

Astfel divinitatea unica,stapanitoare si faptuitoare singura a lumilor, e insemnata, prin unirea a doua cuvinte latine, Dumnezeu, ca in vechea italiana Domenedio; Mantuitorul, Christus, e Crest, de unde derivatul crestin – necredinciosul fiind pagan, „paganus”; pentru religia cea noua se pastreaza cuvantul vechiu, din vremea cand Statul hotaria si in cele sufletesti, lege.

Sfintii, ridicati mai presus de ceilalti crestini ce au fost, prin viata lor de bunatate, deajutorare a oamenilor, de marturisire a credintei cu fapte, au la noi nume care arata originea lor latina: Sanziene, Sanziana, Cosanzeana, Santion, (Sf. Ioan), Satamaria, Sampietru, Sangiordz, Sanvasiiu, si Sanmedru (Sf. Dumitru), Sannicoara (Sf. Nicolae) Indreiu, – din vechiu, de buna sama: Santindreiu – , Santoader.

Calindariul e si el roman. Latin e si inger, din angelus. Locul de adunare al credinciosilor, dupa biruinta ultima, in vechiul salas al autoritatii profane, cucerite sau izgonite, se chiama beserica, biserica (in dialectal sard: baselgia, in francesa: basoche, baseille) – din „basilica”, si semnul credintei celei noua suna ca in latineste: cruce.

Popa sau preotul (lat. popa, presbyter) serveste. Serviciul divin, slujba dumnezeiasca nu era inca destul debine asezata in cele d’intaiu timpuri ca sa se fi putut transmite din ea numiri latine ; serbatoarea e insa din comoara latina a limbii, care a dat nume si pentru soroacele postului:

caslegi, carnelegi, lasat de sec, mieziparesimi si paresimi; este discutie in privinta originii cuvantului Craciun, pe care unii mai noi cauta a-l deriva din calationem sau din greceste chiar, dar nu poate fi niciuna cu privire la originalul latin al cuvantului Pasti si al cuvantului Rusalii; serbatoarea din fiecare saptamana, Dumineca, e „dominica”.

Botezul ca si cuminecatura, doua din numele tainelor crestine, sant iarasi venite din latineste.

 

 

Nicolae Iorga – Inceputurile Vietii Crestine La Dunare

https://www.scribd.com/doc/23365205/Nicolae-Iorga-Inceputurile-Vietii-Crestine-La-Dunare

 

 

 

Cele două faze ale creştinării românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

Vorbind despre organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, istoricul Neagu Djuvara isi  pune intrebarea :

Să fi fost creştinaţi strămoşilor noştri o dată cu bulgarii (sau chiar după ei)?

Limba — şi numeroase urme arheologice, în special în Dobrogea, dar câteva şi în restul ţării — stă dovadă că creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu şi de propovăduitori, de misionari — doar nu duseseră Grecia şi Macedonia printre primele etape ale Sfântului Pavel?

Mărturia limbii e cea mai grăitoare privind vechimea creştinismului la români; cuvintele de bază ale religiei creştine sunt toate de origine latină: Dumnezeu, cruce, creştin, credinţă, biserică, rugă şi rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân şi sunt (păstrat mai cu seamă în forme vechi pentru sărbători: Sân Petru, Sân Nicoară/ Sân Toader, Sunta Măria, Sânziene), de asemeni Paşte, Rusalii.

Vă veţi întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credinţa creştină în acea Dacie de-acum izolată de împărăţie, ca şi de structurile bisericeşti care au ieşit la lumină şi s-au organizat după ce Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creştinilor (in anul 313)?

Grea întrebare. Trebuie să ne închipuim că micile comunităţi creştine din spaţiul carpato-dunărean au putut menţine contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre.

De altfel, până la venirea bulgarilor, Bizanţul a păstrat o prezenţă activă de-a lungul Dunării, uneori ţinând chiar capete de pod pe malul stâng al fluviului.

Pe de altă parte, unele căpetenii ale goţilor şi gepizilor din părţile noastre ştim că au fost creştine şi chiar au propovăduit creştinismul, ei primindu-l în varianta apuseană, adică de la Roma.

Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri ale imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăţia a fost împărţită în două, cu doi împăraţi şi două capitale: Roma şi Constantinopol, ceea ce a avut consecinţe incalculabile pe care le mai simţim şi azi.

Astfel, în cele două jumătăţi — dintre care cea apuseană a păstrat ca limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creştin, iar rivalitatea între Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a dat naştere la conflicte din ce în ce mai dese şi mai grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisindu-l, sau excomunicându-l, pe celălalt — iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma, adică despărţirea, nu s-a mai rezolvat.

Biserica apuseană şi-a zis apoi „catholică” — adică, pe greceşte: universală, pe când cea răsăriteană şi-a zis „orthodoxă”, adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect dogmele.

Şi ca să vă daţi seama de urmările nesfârşite ale scindării împărăţiei romane în 395, să ştiţi că linia de despărţire între cele două jumătăţi ale imperiului coincide aproape perfect, după mai bine de un mileniu şi jumătate, cu graniţa actuală între croaţii catolici şi sârbii ortodocşi!

Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare, ca fixarea unei graniţe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârşit.

Pentru a reveni la chestiunea creştinismului în Dacia părăsită de romani, e totuşi de presupus că, în regiuni mai izolate, creştinismul trebuie să se fi păstrat în forme destul de puţin „ortodoxe”, cu preoţi învăţând gesturile şi tainele religiei din generaţie în generaţie, fără a avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică.

De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcţiile şi ierarhia ecleziastică vor aparţine unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar şi în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareţ, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcaşul de rugăciune: schit, strană, clopot, hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, nedeie, prescură, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici:

Maica Precista, duh, rai, iad şi multe nume de sărbători. Vechiul cuvânt (iată că şi acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotaţie religioasă de adunare a credincioşilor!), vechiul cuvânt „sunt” a fost contaminat de slavonul sventu încât a dat de-acum„sfânt”.

Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi obiserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă” — cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă în credinţa noastră populară.

Alungaţi de la nord de Dunăre de invazia ungurilor şi a pecenegilor, măcinaţi de certuri intestine şi atacaţi din sud de bizantinii mânaţi de un împărat de o excepţională energie, Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari”), bulgarii primului ţarat se prăbuşesc cu totul, în 1018, iar ţara lor redevine, pentru mai mult de un veac şi jumătate, provincie bizantină.

Din lupta necruţătoare dusă timp de 20 de ani de Vasile al II-lea împotriva regelui bulgar Samoil, istoria reţine un episod înfiorător: învingător într-o ultimă bătălie în care face 14 000 de prizonieri, basileul pune să le scoată ochii, tuturor, cu fierul roşu, lăsând la fiecare sută de oameni un om cu doar un singur ochi crăpat (câţi vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloană va mărşălui sute de kilometri, până ajung învinşii la vetrele lor, îngrozind în drum ţara întreagă şi posteritatea.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

 

29/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: