28 iunie 1940 – o zi neagră pentru basarabeni și bucovineni, care trebuie declarată Zi de doliu național. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Se împlinesc 80 de ani de la ocuparea Basarabiei de Uniunea Sovietică. La 28 iunie 1940, Armata Roșie a intrat în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, pământuri românești la acea vreme.

Această ocupație este o consecință a împărțirii spațiilor de influență dintre sovietici și germani, prin semnarea Tratatului Ribbentrop-Molotov, cu un an mai devreme în 1939, informează Radio Chișinău.

Ziua de 28 iunie trebuie declarată  Zi de doliu național. O asemenea inițiativă fusese înaintată în  Parlament de la Chișinău de către Mihai Ghimpu, nefiind acceptată din cauza conjuncturii politice, dar ea este logică și argumentată, afirmă istoricul Anatol Petrencu.

După 28 iunie 1940 o mare parte a intelectualității basarabene – preoți, profesori etc. – s-a refugiat peste Prut, iar cei rămași sunt supuși unui calvar, fiind deportați, întemnițați, exterminați, spune Anatol Petrencu.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia.

De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune). În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc.

În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia.

Molotov relatează: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă.

Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.”

Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” … Schulenburg …a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.„

Timp de câteva zile oficialii sovietici au negociat cu reprezentanții Germaniei naziste, să realizeze punctul 3 al protocolului adițional secret, adică anexarea Basarabiei.

După aceste 4 zile de negocieri, Hitler a fost de-acord să cedeze doar partea de nord a Bucovinei, Stalin dorind să ia întreagă Bucovină, cu Suceava, Câmpulung Moldovenesc.

După ce aceste probleme au fost soluționate prin compromis, a fost înaintată guvernului României prima notă ultimativă, o notă plină de falsuri.

În ea se spunea că România s-a folosit de slăbiciunea Rusiei Sovietice și a anexat în 1918 Basarabia…

Astfel tancurile sovietice au trecut Nistru pe 28 iunie pe la Soroca, Tighina, Cetatea Abă și au înaintat foarte rapid către Prut.

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost  peste o mie de foști funcționari români, printre ei -14 foști membri ai Sfatului Țării:

 « Data de 28 iunie pentru noi românii și în mod special pentru românii basarabeni este o zi neagră. Această zi, de 28 iunie 1940, a fost precedată de către alte evenimente – pierderea războiului de către Franța la 22 iunie.

Acele zile au fost foarte grele pentru populația Basarabiei. În jur de 100 mii de cetățeni, conform datelor pe care le avem au reușit să treacă Prutul, în primul rând administrația civilă, militarii, o bună parte din intelectualitatea civilă, cei care au putut să se retragă.

De aici încep necazurile cetățenilor noștri – circa 400 de mii au fost mobilizați, chipurile benevol, pe diferite șantiere din Rusia, unde fuseseră omorâți, în anii 32-33, 38-38, mulți oameni și era nevoie de brațe de muncă ieftine. Ei nu știau limba, lucrau în condiții precare și apoi s-a început războiul și li se pierde urma.

Fiind extinse prevederile Codului penal al Federației Ruse, art. 58, orice mișcare putea fi sancționată cu 3-5 și mai mulți ani de muncă forțată. Chiar și pentru modul de a gândi puteai să înfunzi pușcăria la sovietici.

Chiar la scurt timp de la anexare au fost prinși foști funcționari de partid, foști primari, ofițeri ai armatei române și chiar ai armatei țariste, duși în Rusia și condamnați la ani grei de pușcărie.

Vadim Pirogan se plimba chiar în centrul orașului, când a fost arestat și trimis în Siberia. Acolo, după mai multe luni de muncă silnică, a aflat ce i se incriminează», relatează istoricul Anatol Petrencu.

Cele mai importante arestări  și deportări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului Germaniei asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941.

În acea perioadă au loc deportări în masă în mai multe regiuni ale URSS – Republicile Baltice, Ucraina, Bielorusia, etc.. Potrivit istoricului Igor Cașu, în total din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare, execuție sau deportare – peste 86 mii de persoane. Circa 22 mii dintre ele au fost din Basarabia.

Scopul terorii asupra popoarelor incluse cu forța în țarcul sovietic era eliminarea « dușmanilor de clasă», a unor potențiali inamici:

„În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 mii de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 mii de persoane.

În perioada septembrie 1939 – sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestați, deportați sau executați aproximativ 1 000 000 de oameni care aveau cetățenia Poloniei, adică proveneau din regiunile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei… Putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea, după logica regimului stalinist, de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă”, menționează istoricul Igor Cașu.

 Una din crimele înfăptuite de bolșevici după anexarea din 1940 a fost exproprierea oamenilor, afirmă Anatol Petrencu:

“Lumea a rămas fără proprietate, pe lângă faptul că averile și casele țăranilor deportați au fost confiscate și nu li s-au mai restituit, și aici în Chișinău mulți locatari au fost dați afară, ca alte persoane să se stabilească”.

Deși sunt vehiculate imagini cu localnici din Basarabia care ar fi întâmpinat cu bucurie armata sovietică, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, aceste filme au fost fabricate ulterior la comandă,  susține istoricul Anatol Petrencu

Despre lipsa de simpatie a basarabenilor față de « eliberatorii »  sovietici mărturisește și faptul că în august 1940 aici existau mai puțin de 300 de comuniști, dintre care majoritatea erau ruși și ucraineni, afirmă istoricului Igor Cașu.

El mai menționează că în primăvara anului 1941 din 9 mii de comuniști din RSS Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.

 

 

Surse:

Agenția BucPress din Cernăuți – www.bucpress.eu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_Nord

 

 

 

 

 

 

Publicitate

”LIMBA MOLDOVENEASCĂ”(MOLDAVSKIJ JAZYK) – o aberaţie lingvistică diversionistă,motivată politic

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (I)

 

Motto:„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia)

În  vremea guvernarii comuniste din R.Moldova , la nivel de politică externă (nu şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre muritorii de rând), raporturile româno-moldoveneşti au suferit o evidentă degradare.

Preşedintele Vladimir Voronin şi camarila din jurul său pareau a fi cuprinşi de psihoza “imperialismului” românesc.

Reacţia “tătucului” Voronin exprima, bineînţeles, interesele rusofonilor din Republica Moldova şi – în egală măsură – pe cele ale Kremlinului “păstorit” de un ţar mai mare, şi el tot un Vladimir, Putin.Românofobia comuniștilor se manifesta pe fondul tot mai numeroaselor cereri privind acordarea dublei cetăţenii .

 Dubla cetăţenie permite locuitorilor din jumătatea de răsărit a Moldovei să acceadă în spaţiul Uniunii Europene, la muncă şi la studii; şi, la o adică, nici găsirea unui loc de muncă în România nu este de lepădat, dată fiind sărăcia cronică din satele şi oraşele dintre Prut şi Nistru. Există, aşadar, teama întemeiată ca domnul Voronin să ajungă asemenea regelui din Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery, care stăpânea o întreagă planetă, dar se plângea grozav că duce lipsă de supuşi, fiind singurul locuitor al acesteia; lucru posibil după ce ultimul “moldovean” va fi stins lumina la ieşirea prin vama de la Ungheni…

Si, poate, coşmarul cel mare care bântuie somnul dumnealui este unirea Basarabiei cu România!

Acesta este contextul ofensivei ideologice antiromâneşti, concretizat în plan istoric-educativ prin impunerea în şcoli a manualelor de aşa-zisă istorie “integrată” (dar prin care se dezintegrează istoria Moldovei răsăritene de istoria românilor, în ansamblu!), iar la nivelul întregii societăţi, prin promovarea conceptului de limba “moldovenească”, ca o a unsprezecea şi cea mai răsăriteană limbă neoromanică.

Întru demonstrarea absurdităţii acestei teze, vehiculată sporadic şi în secolul al XIX-lea, însă destul de consistent după unirea Basarabiei cu România, în 1918, când Rusia sovietelor a pierdut pentru două decenii un profitabil grânar şi un important punct strategic, vom apela în cele ce urmează la două prestigioase lucrări de lingvistică.

O lucrare ca şi obligatorie în orice bibliografie care vizează contribuţiile în domeniul romanisticii din secolul al XX-lea este cartea profesorului Carlo TAGLIAVINI, „Origini delle lingue neolatine” (Originea limbilor neolatine), tradusă în româneşte în 1977, la Editura Stiinţifică şi Enciclopedică.

 Cum vom vedea mai departe traducerea – în acel moment istoric – şi publicarea scrierii au constituit un act de curaj şi de demnitate naţională. În Cuvântul introductiv se afirmă că “Lucrarea profesorului Carlo Tagliavini este singura introducere în lingvistica şi în filologia romanică de largă circulaţie în lume care acordă limbii române un spaţiu vast, egal cu al celorlalte limbi romanice, renunţând la rezentarea ei ca simplu termen comparativ, de referinţe generale. (…) O asemenea perspectiva în problematica românească nu putea veni decât din partea unui romanist profund cunoscător al limbii române, aşa cum, între romanişti, puţini mai sunt”. (Alexandru Niculescu p. V; aici şi în continuare actualizarea ortografiei ne aparţine – A.C.)

O secţiune importantă şi care constituie partea finală a lucrării o reprezintă descrierea şi evoluţia limbilor descendente din idiomul italic; mai intâi cercetătorul prezintă România Orientală şi – în mod firesc – va începe cu limba română (p. 285 sqq.), însă nu mai este firesc faptul că el este nevoit să redacteze întinse note de subsol (care, practic, dublează textul de bază!) prin care să încerce lămurirea destinului vitreg al vorbitorilor dialectelor sud-dunărene sau să clarifice această găselniţă pseudoştiinţifică numită “limba moldovenească”; paginile 286-289 sunt o întinsă notă consacrată acestei false probleme, notă însoţită de două grăitoare hărţi:

a) împărţirea administrativă a provinciilor istorice ale României în perioada interbelică, conform Micului Atlas Lingvistic Român, 1 (p. 288)

b) harta Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, conform The World Atlas, Moscow, 1967 (p. 286).

În cele ce urmează, vom face o analiză a acestei note, echivalentă cu un mic studiu de patologie lingvistică.

Carlo TAGLIAVINI observă că până la începutul secolului al XIX-lea acest teritoriu a fost continuu parte componentă a Moldovei, iar din punct de vedere lingvistic nu puteau să apară modificări esenţiale nici după aceea, “întrucât Prutul nu marchează o graniţă lingvistică” (p. 286).

Stabilirea graniţei pe Nistru a constituit o nouă dramă omenească, întrucât la răsărit “rămâneau încă zeci de mii de români, care, din 1924, au făcut parte din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Tiraspol” (p. 287).

Şi atunci, ca şi astăzi, spaţiul transnistrean a format un avanpost al rusismului înspre Balcani şi înspre Europa Centrală. După al Doilea Război Mondial, procesul dirijat de distanţare a graiului moldovenesc de peste Prut a fost accentuat.

Concomitent, lucrările de lingvistică publicate la Moscova şi la Chişinau teoretizează “limba moldovenească” ca unitate autonomă în cadrul lumii romanice (mai ales după 1950). Reproducem câteva dintre acestea, adăugând imediat şi comentariul lingvistului Carlo TAGLIAVINI:

a) R. A. BUDAGOV, în “Limba moldovenească între limbile romanice”, Moscova, 1953, p. 126: “Dar dacă limba română şi limba moldovenească prezintă multe concordanţe, formând un grup de limbi romanice […], aceasta nu înseamnă că fiecare din aceste limbi nu are particularităţile sale individuale”.

Carlo TAGLIAVINI: „Însă atunci când vrea să citeze aceste particularităţi, se mărgineşte să dea câteva cuvinte a căror arie este întreaga Moldovă istorică, iar câteva sunt cunoscute şi în alte regiuni româneşti” (ca ciolan etc.).

b) Articolul „Moldavski jazyk” din Marea Enciclopedie Sovietică, vol. XXVIII, 1955, afirma: “este o limbă romanică care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale”.

Carlo TAGLIAVINI observă că autorul articolului se contrazice atunci când spune: “limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut şi Carpaţi”. (p. 287)

c) V. F. SISMAREV a redactat in 1952 un studiu, tradus la Chişinau, în 1960, de către O. CERBJANU sub titlul „Limbile romanice din Sud – Estul Europei şi limba naţională a R.S.S. Moldoveneşti”.

Carlo TAGLIAVINl comentează, nu aduce altă probă în privinţa independenţei limbii moldoveneşti faţă de română, decât intrarea unui număr mai redus, în secolul al XIX – lea, de neologisme culte din limbile occidentale. (p. 288)

d) Privitor la antologiile literare sau la lucrările de stilistică alcătuite în R.S.S. Moldovenească, Carlo TAGLIAVINl observă că ele se bazează pe scriitori clasici, astfel încât “scriitori foarte cunoscuţi, cum sunt Creangă, Eminescu etc., ar fi, ca să zicem aşa, ambivalenţi şi ar face parte atât din literatura română, cât şi din aceea moldovenească”. (p. 288)

Studiul şi al altor lucrări, lectura revistei “Limba şi literatura moldoveniaska” i-au întărit lingvistului italian o opinie anterioară: “m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I…]” (P. 289)

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (II) 

Este, aceasta, concluzia extrem de probă a unui cercetător care a înţeles întotdeauna să pună înainte de toate adevărul ştiinţific; interesele conjuncturale, în acest caz de natură politică, nu se pot suprapune şi nu rebuie să deformeze receptarea realităţilor lingvistice.

Totuşi, cum “fiecare naţiune suverană şi independentă (nu era pe atunci cazul Moldovei sovietice, n.n., A.C.) are dreptul de a-şi alege idiomul pe care îl consideră potrivit”, Carlo TAGLIAVINl oferă exemplul Marelui ucat al Luxemburgului, unde – ca limbă oficială, alături de franceza şi germana, există şi “Letzegurgisch, adică o varietate a franconei din Moselle (Moselfrankisch).

DAR NIMANUI NU-I TRECE PRIN CAP, IN UXEMBURG SAU IN ALTE PARTI, SA SPUNA CA ESTE VORBA DE O NOUA LIMBA GERMANICA DIFERITA IN GRUPUL DIALECTELOR GERMANE!” (p. 289 – subl. noastra. A.C.)

Cum au reacţionat lingviştii români la acest fals confecţionat de ideologia stalinistă? Între 1924 şi 1940, teoria existenţei “limbii moldoveneşti” a avut o circulaţie restrânsă, în Republica Autonomă Moldovenească de dincolo de Nistru. Anticipată prin 1930 de LA. Madan, ea a fost elaborată sistematic între 1936 şi 1939 de către M. S. Serghievski şi I. D. Ciobanu, devenind teză oficială după al Doilea Război Mondial.

Rezultă de aici că ea nu a intrat în atenţia lingvisticii româneşti interbelice. În anii ‘50 şi ‚60, această teorie (intenţionat) greşită a fost adoptată în bloc de lingviştii noştri; mai târziu, când a fost posibil, unii din ei s-au dezis de afirmaţiile făcute sub presiune ideologică (este cazul lui Al. Graur).

 Lingviştii români aflaţi în exil au denunţat-o (E. Lozovan, I. Popinceanu, 0. Nandriş, M. Bruchis etc.), aşa cum au făcut-o şi alţi lingvişti trăini, alături de Carlo Tagliavini (R.E. Vidos, Kl. Heimann, J. Kramer).

În lucrările de specialitate, ideea existenţei “limbii moldoveneşti” va fi refuzată de gramaticienii noştri în mod implicit, prin omisiune, sau explicit, vorbind de existenţa doar a subdialectului (graiului) moldovenesc.

Din prima categorie face parte lucrarea „Limbile lumii”, mică enciclopedie, redactată de către Marius Sala şi loana Vintilă-Rădulescu (Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981), între cele 2.171 de limbi, dialecte şi graiuri, vorbite şi astăzi sau dispărute, de pe cinci continente, vecina noastră, “limba moldovenească”, nu-şi găseşte pur şi simplu locul şi nu i se consacră nici un rânduleţ!

Din cea de-a doua, menţionăm enciclopedia limbilor romanice”, redactată de un colectiv, sub coordonarea lui Marius Sala (Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989), în care s. v. moldovean putem citi: “sub[dialect] rom[ânesc] (d[aco-rom- ân]) considerat de unii lingvişti sovietici (M. S. Serghievski, V. F. Sişmarev, N. G. Corlăteanu), după criterii extralingvistice, l[imba] autonomă din gr[upul] l[imbilor] romanice orientale”.

Sunt înşirate apoi teritoriile din interiorul graniţelor României unde se vorbeşte acest grai, precum şi cele din “URSS (RSS Moldovenească integral şi RSS Ucraineană parţial, enclave, şi în RSFS Rusă, RSS Kirghiză şi RSSA Abhază)”. (p. 201)

De abia după 1990 chestiunea “limbii moldoveneşti” a putut fi discutată la noi de pe poziţii ştiinţifice, fără compromisuri şi fără menajamente.

Vom reda în continuare principalele idei cuprinse în articolul “limba moldovenească” din Enciclopedia limbii române, realizată de un colectiv sub coordonarea aceluiaşi prestigios romanist Marius Sala şi sub auspiciile Institutului de Lingvistică “Iorgu Iodan” (Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001, p. 348-351).

Articolul debutează cu următoarea definiţie a pretinsei “limbi moldoveneşti”: “Fals statut şi glotonim (nume al unei limbi) impropriu atribuite de lingvistica sovietică oficială şi de unii lingvişti ex-sovietici limbii

române din fosta U.R.S.S., considerată limbă romanică răsăriteană diferită de (daco)română, din raţiuni şi cu scopuri evident politice, pentru a justitica, prin această pretinsă nonidentitate lingvistică (şi etnică), nglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist şi apoi în U.R.S.S.” (p. 348).

“Argumentarea” existenţei acestei limbi apelează la factorul extralingvistic, la evoluţia separată a populaţiilor de pe cele două maluri ale Prutului cauzată de expansiunea Imperiului Tarist în această parte de lume.

 Ca argument lingvistic se aduce influenţa lexicală neoslav-ă (rusă şi ucraineană), uitându-se că esenţială rămâne structura morfosintactică a unei limbi, iar “modele” lingvistice sunt trecătoare (barbarismele anglo-saxone de astăzi, din vorbirea unora, nu afectează cu nimic caracterul romanic şi statutul limbii române!).

 “Masivele împrumuturi din rusă”, impunerea formelor regionale şi arhaice ca normă, calculele lingvistice după limbi slave pot crea monştri lingvistici din care reproducem o mostră: “Rivoluţia din Octiabri a făcut-o pi fimei slobodî. Amu fimeea ari totaşa drepturi ca şi barbatu […]. E parti-n tot lucru obştesc. Eslili copchilăreşti [= creşele de copii”] o slobod pi fimei pentru lucru ista”(p. 349).

 

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (III)

Teoreticienii existenţei limbii moldoveneşti speculează, în plus glotonimul moldovenesc, care este unul secundar, situându-se la acelaşi nivel cu termenii muntean, bănăţean, oltean etc., ei subsumându-se celui de român(esc); după ei, însă, termenul moldovenesc ar numi o altă realitate lingvistică decât cea românească.
Această teorie este contrazisă, de asemenea, de geografia lingvistică şi de datele oferite de dialectologie.

Nu există, în spaţiul românesc, izoglose orientate pe direcţia nord-sud, ci toate sunt orientate pe direcţia vest-est: “După cum demonstrează hărţile Atlasului Lingvistic Român şi ale Atlasului Lingvistic Moldovenesc, nici o izoglosă fonetică, gramaticală sau lexicală referitoare la fondul tradiţional nu separă Prutul de restul ariei moldovene comune, ci toate izoglosele prin care se disting grupurile de graiuri (nordice, centrale şi sudice) din cadrul subdialectului dacoromân menţionat au direcţia de la vest la est, întinzându-se peste Prut şi Nistru […]” (p. 349).

Sub aspect formal, utilizarea alfabetului chirilic în varianta rusească modernă (cu unele mici modificări) a fost – şi este menită până în ziua de astăzi în Transnistria – să accentueze aşa-numitele aspecte diferenţiatoare ale celor două limbi. Impunerea grafiei cu alfabetul latin a constituit, incontestabil, un câştig, într-un moment de redeşteptare naţională, în anii ‘90, repede înăbuşit de clasa politică de la Chişinău şi de indiferenţa criminală a politicienilor de la Bucureşti, indiferent de culoarea lor politică.
Până la urmă, o limbă trăieşte prin vorbitorii acesteia. În ciuda stabilirii/colonizării teritoriului cu rusofoni şi a deportării/lichidării multor autohtoni, “românii din RSS Moldovenească/Republica Moldova reprezintă opulaţia băştinaşă majoritară” (p. 350); conform aceleiaşi enciclopedii, vorbitorii de limbă română, după recensământul din 1989, sunt în număr de aproximativ 2.900.000 de locuitori, adică 64,5% (p. 617).
De menţionat şi faptul că bilingvismul romano-rus (inegal, favorabil limbii ruseşti) a fost prezent mai ales în centrele orăşeneşti, afectând incomparabil mai puţin lumea satului.
Pătrunderea rusismelor în limba română de peste Prut a constituit un rezultat firesc (dar nu şi dezirabil!) al presiunii limbii oficiale, dar ele se manifestă la nivelul vocabularului administrativ sau tehnic, care este destul de fluctuant, gata să se schimbe în funcţie de realitatea extralingvistică (a se face comparaţie, de exemplu, între lexicul oficial-administrativ din Româniade dinainte de 1989 şi cel actual, sau la explozia de neologisme apusene în domeniile tehnice şi ştiinţifice în ultimele două decenii).

Conform lucrării pe care o analizăm (p. 137), “în perioada comunistă s-a înregistrat […] un regres parţial în ceea ce priveşte dezvoltarea unitară, sincronică a limbii române din România şi din fosta U.R.S.S. […] această etapă a cunoscut o influenţă rusă, slavă şi limitată la limbajul politic din România, puternică şi variată în fosta U.R.S.S.”.
Considerăm că, dacă ar exista voinţă politică, o sincronizare a variantelor limbii române de pe cele două maluri ale Prutului s-ar putea realiza pe parcursul unei singure generaţii.

Însă, orientarea politrucilor de pe malul Bâcului pare a fi cu totul alta, dacă ne gândim la creditul acordat unor nostalgici sovietici precum A. LAZAROV sau V. STATI (ultimul, autorul celei mai ridicole lucrări lexicografice, un dicţionar moldovenesc- românesc!) …
Această întinsă analiză a două lucrări extrem de solid alcătuite şi care dau dovadă de o incontestabilă probitate ştiinţifică ne îndreaptă înspre o firească concluzie:

“LIMBA MOLDOVENEASCĂ NU EXISTĂ DECÂT ÎN MINŢILE BOLNAVE ALE CLASEI POLITICE CHIŞINEVIENE ŞI ALE SLUGILOR INTERESATE SI OBEDIENTE ALE ACESTEIA,CARE SE PREZINTĂ ÎN POSTURA DE SAVANŢI, DE MARI LINGVIŞTI!” 

Indiferent de unghiul de vedere pe care ne situăm (cel al istoricului, al romanistului, al dialectologului, al sociologului etc.), unitatea limbii române până dincolo de Nistru este incontestabilă.

Aşa-zisa “limbă moldovenească” nu este altceva decât graiul moldovenesc împănat la suprafaţă cu rusisme din cauza vitregiilor istoriei. Vânturile nefaste ale politicii pot să deformeze pentru moment realitatea; rolul oamenilor de ştiinţă e să aducă la lumină adevărul şi să-l susţină în faţa întregii lumi.

 

Autor:Prof. ALEXANDRU CIUBÎCĂ, Colegiul Naţional “Al Papiu Ilarian”, Tg. Mureş

CRIMELE COMUNISTE SOVIETICE IN BASARABIA

 Moldovenii vor ca deportările, exterminările fizice, foametea organizată şi colectivizarea forţată să fie calificate oficial drept crime.

Conform datelor Barometrului de Opinie Publică lansat, ieri, la Chişinău de către Institutul de Politici Publice, deportările sunt considerate crime de către 57% din persoanele intervievate; 55% consideră crime exterminările fizice; 54% spun că foametea organizată a fost o crimă, iar 52% califică drept crimă împotriva poporului colectivizarea forţată.

 

 

 

 

Fiind întrebaţi dacă ei sau cineva dintre rude au suferit în urma acestor fărădelegi, cei mai mulţi respondenţi (44%) au spus că au suferit din cauza foametei, 39% din cauza colectivizării forţate, 32% de pe urma deportărilor, iar 23% au cunoscut oroarea exterminărilor fizice. Circa 61% din persoanele intervievate consideră că vinovat de aceste crime se face fostul regim comunist, 2,4% cred că altcineva şi 36% nu ştiu sau nu au dorit să răspundă.

 

 

La 28 iunie se împlinesc 70 de ani de la înglobarea Basarabiei în URSS.

 Fiind întrebaţi cum califică acest eveniment, 34% au spus că, de fapt, a avut loc ocuparea unei părţi a României, 27,7% consideră că Basarabia a fost eliberată de sub ocupaţia României, iar 36% nu au ştiut ce să răspundă.

Din cei care susţin că Basarabia a fost ocupată de URSS, 37,5% sunt tineri de 18-29 ani, iar 42% sunt moldoveni/români.

În acelaşi timp, 58% din vorbitorii de limbă rusă sunt de părere că Basarabia a fost eliberată de sub ocupaţia României.

Aproape 64% din persoanele intervievate consideră că în R. Moldova lucrurile merg într-o direcţie greşită, 22% spun că direcţia e bună, 11% nu ştiu ce să răspundă. Fiind întrebaţi ce cred că ar trebui de întreprins pentru a îmbunătăţi situaţia social-economică, 15,5% au spus că, înainte de toate, ar trebui de îmbunătăţit mecanismul de funcţionare a legilor, 11% susţin că ar trebui de atras mai multe investiţii străine, câte 10% cred că ar trebui mărit rolul statului în dirijarea economică şi de dezvoltat întreprinderile industriale.
Foarte mulţumiţi de felul în care trăiesc s-au dovedit a fi doar 1,1% din respondenţi, 19,5% sunt destul de mulţumiţi, 33% sunt nici mulţumiţi, nici nemulţumiţi, iar 16% nu sunt mulţumiţi. La întrebarea cum este viaţa lor în prezent, comparativ cu acum un an, 45% au spus că e aproximativ la fel, 13% susţin că acum o duc mai bine, iar 2,5% – cu mult mai bine.

Cea mai importantă sursă de informare rămâne televiziunea, urmată de radio şi de internet. 38% din persoanele tinere de 18-29 se informează de la PRO TV, pe când vârstnicii trecuţi de 60 de ani dau preferinţă postului „Moldova 1”.

A crescut cu 3% numărul persoanelor care se simt libere, acestea constituind 37%, iar 15% susţin că se simt libere în foarte mare măsură. A scăzut cu 4% numărul persoanelor care nu se simt libere, de la 12% acum un an ajungând la 8% în prezent.

Nivelul de interes al populaţiei pentru politică a crescut semnificativ în ultimii doi ani – de la 14% în octombrie 2008 la 30% în prezent.

 Interesul faţă de politică este mai pronunţat la bărbaţi, la locuitorii mediului urban şi la persoanele tinere cu studii superioare.
A crescut semnificativ (de două ori) în ultimii doi ani (faţă de barometrul de la finele anului 2008) şi ponderea populaţiei care consideră că poate influenţa asupra procesului de decizie la nivel local şi naţional.

Dintre personalităţile politice de cea mai mare încredere se bucură Marian Lupu (43%, care însă a înregistrat o scădere de 8% faţă de barometrul precedent) şi Vlad Filat (43%), fiind urmat de Vladimir Voronin (36%) şi Dorin Chirtoacă (30%).

În cazul eventualelor alegeri parlamentare, 29,5% din numărul total de respondenţi au declarat că vor vota pentru PCRM. Acestea sunt, în special, persoane în etate, minorităţile etnice, cu nivel de studii şi nivel socio-economic scăzut. Procentul altor concurenţi care pot trece pragul electoral este: PLDM (19,2%), PDM (9,1%) şi PL (8,2%).

 Este important de menţionat că, faţă de barometrul precedent, a scăzut numărul indecişilor, de la 29% la 22%. Totodată, analiza comparativă a rezultatelor privind opţiunea de vot atestă o descreştere cu 4% în cazul PCRM şi o creştere la celelalte trei partide.

Pe de altă parte, PCRM se află şi în topul partidelor pentru care populaţia nu ar vota în niciun caz, înregistrând o pondere negativă de 35%. Pentru PPCD nu ar vota niciodată 18% dintre respondenţi. Dintre cei care nu ar susţine PCRM, peste 45% dintre tineri.

La întrebarea dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea R. Moldova la Uniunea Europeană, 61% ar vota pentru şi 18% contra.
Sondajul a fost efectuat în perioada 2 aprilie – 14 mai 2010, pe un eşantion de 1115 persoane din 75 de localităţi, eroarea maximă fiind de 3%.

Un articol de: Natalia Hadârcă

http://www.timpul.md/articol/crimele-comunismului-11291.html