CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Declaraţia de la Paris 2017- O profundă îngrijorare: Europa ne aparține? Până când?…

 

 

 

Imagini pentru europa invazie musulmana photos

 

 

 

 

 Bruxelles-ul a refuzat să urmeze exemplul Australiei și să blocheze imigrația, Comisia Europeană vrea să legalizeze imigrația clandestină și impune cote obligatorii, iar Comisarul european pentru imigrație vorbește relaxat despre cele 50 de milioane de imigranți care vor intra în Europa în următorii 35 de ani.

Cine sunt totuși veritabilii responsabili ai islamizării Europei? Într-un excepțional interviu publicat de site-ul ripostelaique.com, reputata scriitoare  Bat Ye’Or – specialistă în minoritătile religioase și în lumea islamică – ne arată cum a apărut conceptul Eurabia, ne vorbește despre legăturile dintre UE, Liga Arabă și Organizatia de Cooperare Islamică, despre Asociația Parlamentară pentru Cooperarea Euro-Arabă și contribuția lui Pompidou, Mitterrand, Jacques Delors sau Solana la formarea Eurabiei.

Aflăm despre islamizarea rădăcinilor istorice ale creștinismului și aderarea la viziunea islamică asupra istoriei și se explică de ce guvernele din vestul Europei gândesc altfel decât cele din estul ei, atunci când vine vorba de imigrația musulmană.

Aflăm cum este deturnată atenția popoarelor europene de la uriașele mutații civilizaționale, înțelegem de ce Papa vorbește despre un Dumnezeu comun, islamo-creștin și de ce Merkel, Hollande și elita politica europeană deschid porțile în fața invaziei.

Europa ne aparține! Până când?…

Declaraţia de la Paris 2017

În urma unei întâlniri comune avute la Paris, un grup de intelectuali de orientare conservatoare a publicat pe data de 7 octombrie 2017 un manifest intitulat „O Europă în care putem să credem“.

Izvorât dintr-o profundă îngrijorare şi deziluzie faţă de actualul mers al lucrurilor, textul îşi propune, pe lângă tragerea unui semnal de alarmă asupra risipirii moştenirii civilizaţiei europene prin autoamăgire şi deformare ideologică, şi transmiterea unui mesaj cu caracter afirmativ.

El exprimă un ataşament ferm faţă de valorile adevăratei Europe, a căror perenitate le situează dincolo de abstracţiunile aflate la modă în zilele noastre. Semnatarii documentului publicat în mai multe limbi (din păcate nu şi în română) la https://thetrueeurope.eu sunt: Phillipe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol (Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia).
Prezentăm mai jos un rezumat al amplului document, însoţit de câteva fragmente relevante.

„Europa ne aparţine, iar noi aparţinem Europei“: astfel debutează documentul împărţit în total în 36 de puncte.

De la bun început este scoasă în evidenţă noţiunea de patrie, indisolubil legată de geografie, moştenire istorică, dar şi de sentiment, de o adeziune sufletească la tot ce presupune acest termen. Şi totuşi, această Europă este actualmente ameninţată de o falsă înţelegere de sine: „Această falsă Europă se închipuie pe sine drept o împlinire a civilizaţiei noastre, dar în realitate ne confiscă patria. Ea denunţă exagerările şi distorsionările adevăratelor virtuţi europene, rămânând totodată oarbă faţă de propriile vicii.

Complăcându-se într-o caricatură unilaterală a istoriei noastre, această falsă Europă este marcată de prejudecăţi insurmontabile la adresa trecutului. Susţinătorii ei sunt orfani prin proprie alegere, iar ei consideră faptul de a fi orfan, de a fi lipsit de o patrie, drept o realizare nobilă. În felul acesta, falsa Europă se autoproclamă drept model al unei comunităţi universale, care în realitate nu este nici universală şi nici o comunitate.

Patronii acestei false Europe sunt vrăjiţi de superstiţia unui progres inevitabil. Ei cred că au istoria de partea lor, iar această credinţă îi face trufaşi şi dispreţuitori.

Sunt incapabili să recunoască defectele lumii post-naţionale şi post-culturale pe care o construiesc. Mai mult, ei sunt ignoranţi în privinţa veritabilelor surse ale demnităţii umane pe care –asemenea nouă- o preţuiesc atât de mult.

Ei ignoră, sau chiar repudiază, rădăcinile creştine ale Europei. În acelaşi timp ei se străduiesc să nu-i jignească pe musulmani, despre care îşi imaginează că vor adopta cu entuziasm viziunea lor secularistă, multiculturală.

Cufundaţi în prejudecăţi, superstiţii şi ignoranţă, orbiţi de vanitate, de viziunea autosuficientă a unui viitor utopic, falsa Europă reprimă în mod reflex orice opoziţie.

Aceasta se face, desigur, în numele libertăţii şi al toleranţei.”
Această concepţie utopică şi totodată tiranică asupra Europei este privită drept cel mai nociv factor, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la actuala stare de lucruri. De vină nu sunt atât ameninţările exterioare, cât această disoluţie internă, lipsa de aderenţă la ceea ce a reprezentat dintotdeauna autenticitatea.
“Am ajuns într-o fundătură. Cea mai mare ameninţare la adresa viitorului Europe nu este nici aventurismul rusesc, nici imigraţia islamică. Adevărata Europă este în pericol datorită strânsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra ideilor şi reprezentărilor noastre.

Naţiunile noastre, cultura noastră comună sunt subminate de iluziile şi autoamăgirea asupra a ce este şi ce ar trebui să fie Europa. Promitem că ne vom opune acestei ameninţări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, cea căreia în realitate îi aparţinem.”

Unii critici au crezut a descoperi o contradicţie între formularea de mai sus şi ale puncte ale manifestului. Pe de-o parte, aici ni s-ar sugera că imigraţia islamică nu constituie o ameninţare, iar ceva mai încolo se susţine că imigraţia masivă, lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare. Lectura aceasta e însă una greşită.

Autorii nu neagă pericolele externe (rusesc sau islamic), dar spun că acestea constituie o ameninţare reală doar pe fondul unei mentalităţi eronate, a unei reprezentări iluzorii a lumii în care trăim, care este privită exclusiv prin lentilele unei ideologii pernicioase, fără aderenţă la realităţi şi tradiţii.
După ce evocă necesitatea solidarităţii, a spiritului comunitar şi a participării active, documentul continuă prin accentuarea ideii că adevărata Europă este o comunitate de naţiuni, singura care întruchipează mult dorita unitate în diversitate.

Statul-naţiune, prin caracterul său suveran dobândit după emanciparea de sub tutela imperiilor, a constituit marca definitorie a Europei. Chiar dacă între naţiuni au avut loc de-a lungul timpului şi conflicte, ele nu au compromis unitatea noastră culturală.

“Acest fapt stă mărturie pentru profunzimea şi forţa Europei ca o civilizaţie cosmopolită în autenticul înţeles al termenului. Noi nu urmărim unitatea impusă, forţată, a unui imperiu. În schimb, cosmopolitismul european (în sensul de mai sus) consideră că iubirea de patrie şi loialitatea civică deschid un orizont mai larg.”
Un alt element esenţial care a modelat adevărata Europă este creştinismul. Evanghelia nu impune cu stringenţă o anumită ordine seculară, ca atare aceasta a căpătat forme diverse, care nu au afectat unitatea culturală a ţărilor europene.

“Nu este o întâmplare că declinul credinţei creştine în Europa a fost acompaniat de noi tentative de realizare a unei unităţi politice, un imperiu al banilor şi al reglementărilor, infuzat de sentimentul unui universalism pseudo-religios, aşa cum se întâmplă în cadrul Uniunii Europene”. Rădăcinile creştine ale civilizaţiei noastre sunt indelebile.

Demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, dreptatea, mila, compasiunea, iertarea, caritatea, dorinţa de pace, toate aceste virtuţi aparţin moştenirii creştine.

Adevărata Europă se revendică în acelaşi timp şi de la clasicismul antichităţii greco-romane.

“Toţi europenii tind către măreţie, care este cununa virtuţilor clasice. Chiar dacă adesea am asistat din acest motiv la lupte violente pentru supremaţie, aspiraţia spre excelenţă a inspirat omul european în realizarea unor creaţii artistice sau descoperiri ştiinţifice de excepţie. Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă, de aceea suporterii falsei Europe nu se înşeală atunci când vorbesc de progres şi de reforme.

Apreciem multe din realizările obţinute după 1945 sau 1989. Dar viitorul Europei rezidă în fidelitatea reînnoită faţă de cele mai bune dintre tradiţiile noastre, iar nu în falsul universalism care impune uitarea şi respingerea de sine. Europa nu a început odată cu iluminismul.

Adevărata Europă este şi va fi mereu o comunitate de naţiuni care, chiar dacă pe alocuri manifestă o atitudine insulară, este unită printr-o moştenire spirituală, pe care împreună o dezbat, o dezvoltă, o împartăşesc şi o iubesc.”

În continuarea manifestului, autorii acestuia trag un semnal de alarmă: adevărata Europă este în pericol! Cauza acestei dezrădăcinări este “falsul creştinism” al “drepturilor universale ale omului” promovat de arhitecţii falsei Europe. Aceasta se laudă cu angajamentul ei în numele libertăţii umane. “Totuşi, acest tip de libertate este unul unilateral.

Se pretinde a fi o eliberare de toate restricţile: libertatea sexuală, libertatea autorealizării, de a fi tu însuţi. Generaţia ’68 priveşte aceste libertăţi drept victorii preţioase împotriva unui regim cultural opresiv, cândva atotputernic.

Ei se consideră drept mari eliberatori, iar toate aceste încălcări ale vechilor norme sunt aclamate drept realizări morale nobile, pentru care lumea întreagă ar trebui să le fie recunoscătoare.” Şi totuşi, generaţia ’68 a distrus mai mult decât a construit. Libertinajul şi hedonismul au dus invariabil la o lipsă de repere şi de sens. Instituţia familiei a fost slăbită. Individualismul exacerbat duce în mod fatal la izolare.
În acelaşi timp în care ni se tot vorbeşte de o libertate fără precedent, viaţa europenilor tinde să fie supusă unei reglementări exhaustive. Tehnocraţi anonimi în alianţă cu puternice grupuri de interese ne impun reguli peste reguli în domeniile afacerilor, relaţiilor de muncă, educaţiei, mediilor de informare şi de divertisment.

Dar cea mai gravă restricţie este cea asupra libertăţii de exprimare ca întrupare nemijlocită a unei libertăţi originare, fundamentale pentru spiritul european: cea a conştiinţei. “Ţinta acestor restricţii nu o constituie obscenităţile sau alte atacuri publice la adresa decenţei. În schimb, clasa conducătoare a Europei vrea să limiteze libertatea cuvântului. Acei politicieni care dau glas unor adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sunt traduşi în justiţie. Corectitudinea politică impune tabuuri care fac ca orice contestare a statu-quo-ului să devină inacceptabilă.

Falsa Europă nu încurajează o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a unei omogenităţi dirijate de pieţe şi un conformism impus politic.”
Ca formă de manifestare a principiului egalitarist, falsa Europă a promovat decenii la rând ideologia multiculturalismului. Aceasta nu reprezintă altceva decât o deviere utopică de la realitate.

Cerinţa ca noii veniţi, mai ales din spaţiul extra-european, să se adapteze principiilor şi valorilor noastre a fost considerată în permanenţă o nedreptate. “Ni s-a spus că acest angajament în numele egalităţii ne impune să renunţăm la ideea superiorităţii culturii noastre. În mod paradoxal, proiectul multicultural european, care neagă rădăcinile creştine ale Europei, extinde în mod nepermis idealul creştin al carităţii universale. El solicită din partea popoarelor europene un grad de lepădare de sine care poate fi întâlnit doar la sfinţi.

Ne silesc să pretindem că decăderea culturii noastre şi colonizarea patriilor noastre sunt marea glorie a Europei secolului 21, adică un gest colectiv de autosacrificiu în numele unei noi comunităţi globale de pace, progres şi prosperitate.”

Un alt aspect luat sub lupă îl constituie tehnocraţia.

 

“Tirania tehnocratică se manifestă şi la alte niveluri. Elitele politice îşi văd interesul în fenomenul globalizării, ca atare au creat o serie de organizaţii supranaţionale pe care le controlează şi care se sustrag imixtiunilor incomode din partea suveranităţilor naţionale. Deficitul democratic al Uniunii Europene nu este aşadar o simplă problemă tehnică, a cărei soluţie poate fi găsită la acest nivel. El îşi are originile mai degrabă într-o convingere fundamentală care este urmărită cu un zel orb. Mandarinii supranaţionali ai instituţiilor europene tind să confişte întreaga viaţă politică a Europei, susţinând că “nu există alternativă”.

Aceasta este tirania soft, dar din ce în ce mai reală, cu care suntem confruntaţi.”
În continuare autorii manifestului scot în evidenţă hybrisul găunos care caracterizează această falsă Europă. Una lipsită de idealuri înalte, în care coeziunea socială s-ar dori bazată pe o retorică inclusivă şi pe un sistem economic dominat de marile corporaţii. Cu toate acestea, asistăm la simptome ale unei nevoi mai adânci de solidaritate şi de sentimentul apartenenţei la o entitate colectivă. Fenomenul galeriilor echipelor de fotbal, cu toată pasiunea pe care o implică, e un semn evident al nevoii disperate de solidaritate umană, care în falsa Europă nu poate fi satisfăcută în alte forme.

De asemenea, elitele intelectuale dau dovadă în marea lor majoritate de un partizanat ideologic.

Spiritul autentic al universităţilor ca spaţiu de formare culturală şi spirituală a fost denaturat, acestea devenind între timp agenţi ai procesului de distrugere al culturii noastre.
Instantaneul care descrie starea de fapt din prezent sună astfel: „Europa actuală este dominată de materialism şi e incapabilă să îşi motiveze bărbaţii şi femeile să întemeieze familii şi să dea naştere la copii. O cultură a repudierii privează generaţiile viitoare de un sentiment al identităţii. Unele din ţările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală faţă de legislaţia locală, părând mai degrabă nişte colonişti decât cetăţeni ai naţiunilor noastre. Individualismul ne izolează unii de alţii.

Globalizarea modifică perspectivele de viaţă a milioane de oameni. Când sunt contestate, clasele conducătoare ne spun că nu fac altceva decât să se acomodeze cu inevitabilul, adaptându-se unei necesităţi implacabile. Alt curs nu este posibil iar a te opune este iraţional.

Lucrurile nu pot, nu trebuie să fi altfel. Celor care obiectează li se reproşează că sunt nostalgici, fapt pentru care merită o condamnare morală prin etichetarea lor drept rasişti sau fascişti. Pe măsură ce diviziunile sociale şi lipsa de încredere civică devin tot mai evidente, viaţa publică europeană devine din ce în ce mai agitată şi mai resentimentară şi nimeni nu poate spune unde se va opri acest fenomen. Nu trebuie să continuăm pe această cale. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă.”
După acest diagnostic amar, documentul încearcă aşadar să ne propună şi un remediu. Iar primul pas spre o posibilă vindecare ar trebui să îl constituie autocunoaşterea teologică.

“Pretenţiile universaliste ale falsei Europe se dovedesc a fi un surogat de tip religios, incluzând profesiunea de credinţă şi anatemele aferente. Acesta este puternicul opium care paralizează unitatea politică a Europei. Ne vedem nevoiţi să insistăm asupra faptului că aspiraţiile religioase trebuie să rămână în sfera religiei şi nu au ce căuta în politică şi cu atât mai puţin în birocraţia administrativă. Pentru a ne putea recâştiga autonomia politică şi istorică, este imperios necesar să re-secularizăm viaţa publică a Europei.

Pentru aceasta trebuie să respingem retorica ipocrită care evită asumarea răspunderii şi promovează manipularea ideologică. Vorbăria despre diversitate, incluziune şi multiculturalism este lipsită de conţinut. Acest limbaj este folosit adesea doar pentru a reinterpreta propriile erori drept realizări. Destrămarea solidarităţii sociale nu ar fi astfel “în realitate” decât un semn al ospitalităţii, al toleranţei şi al incluziunii.

E vorba de un limbaj de marketing, un limbaj care mai mult obscurează decât clarifică. Trebuie să redobândim un respect statornic faţă de realităţi. Limba este un instrument sensibil, care se degradează atunci când e folosit pe post de măciucă.”
Următorul pas ar fi profilul ideal al omului politic european: acesta ar trebui să fie dedicat binelui comun, cu respect faţă de tradiţii, pe care nu le scoate la mezat în numele unor vise utopice. El trebuie să se manifeste demn de sarcinile cu care a fost investit de către cetăţeni şi să nu caute aplauze din partea aşa-zisei “comunităţi internaţionale”, care în realitate nu este decât departamentul de PR al unei oligarhii.
Mai departe:

“Recunoscând caracterul specific al naţiunilor europene şi moştenirea lor creştină, nu trebuie să ne mai mirăm în faţa falselor afirmaţii ale multiculturaliştilor. Imigraţia lipsită de asimilare înseamnă colonizare şi trebuie respinsă. Avem dreptul să pretindem ca cei care imigrează în ţările noastre să se integreze în naţiunile noastre şi să le adopte obiceiurile. Aceste aşteptări trebuie sprijinite printr-o politică solidă. (…) Doar imperiile pot fi multiculturale, iar Europa va deveni un imperiu dacă nu vom reuşi să facem din solidaritatea socială şi unitatea civică criterii ale politicii privind imigraţia şi asimilarea.”
Problema Europei nu poate fi redusă însă doar la fenomenul imigraţiei.

Un alt simptom al destrămării societăţii – un proces care trebuie neapărat inversat – îl constituie lipsa ierarhiilor sociale. Trebuie să ne opunem aşa-zisei “expertocraţii” care se instituie pe seama înţelepciunii, a tactului şi a năzuinţei către o viaţă cultivată. Europa nu poate fi înnoită dacă nu respingem egalitarismul exagerat şi reducerea “înţelepciunii” la un simplu bagaj de cunoştinţe de natură tehnică. Fără a pune în discuţie principiul egalităţii sociale, trebuie pusă în evidenţă şi nevoia unei ierarhii, să ne redescoperim simţul pentru măreţie spirituală. E nevoie şi de o altă concepţie asupra moralei. Falsa interpretare a libertăţii nu trebuie să ne împiedice să tindem către respect, demnitate şi mărime de caracter.

Trebuie să ieşim din logica mercantilă, a primatului economicului, conform căreia totul este de vânzare. Statul de drept trebuie supraordonat şi nu subordonat acestor principii. Trebuie promovată cultura autentică, trebuie întărită instituţia familiei (fireşte, cea în sens “tradiţional”) ca element de bază al societăţii, ca loc unde se naşte şi creşte viitorul acesteia.
În partea finală a documentului, autorii discută problema fenomenului “populismului”, căruia, deşi îi constată o serie de insuficienţe, îi conced totuşi statutul de reacţie îndreptăţită, motivată de actuala stare de lucruri. Alternativa ieşirii din criză o constituie, desigur, adevărata Europă, o comunitate de naţiuni bazată pe tradiţii şi valori comune.

Iată traducerea integrală a părţii care încheie manifestul.

“Ascensiunea aşa-numitului “populism” stârneşte actualmente îngrijorare în Europa, deşi semnificaţia termenului nu a fost niciodată explicată cu adevărat, el fiind folosit mai mult în sens peiorativ. Aici avem rezervele noastre. Europa trebuie să se revendice mai degrabă de la profunda înţelepciune istorică a tradiţiilor sale decât de la slogane simpliste şi apeluri emoţionale care dezbină. Cu toate acestea, recunoaştem că multe aspecte ale acestui nou fenomen politic reprezintă o revoltă sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care califică drept “antidemocratic” orice atac la adresa monopolului ei asupra legitimităţii morale.

Aşa-zisul “populism” este o provocare la adresa dictaturii status-quo-ului şi a “fanatismului de centru”, una asumată cu îndreptăţire. El este un semn că până şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită poate renaşte o conştiinţă istorică a popoarelor europene.
Respingem afirmaţia după care nu există nicio alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet, a unei pieţe comune, la birocraţia transnaţională şi la divertismentul superficial.

Pâinea şi circul nu sunt de ajuns. Această alternativă responsabilă este adevărata Europă.
În acest moment îi solicităm pe toţi europenii să ne sprijine în respingerea acestei fantezii utopice a unei lumi multiculturale fără graniţe. Ne iubim pe drept cuvânt patriile şi dorim să transmitem copiilor noştri toate lucrurile nobile pe care le-am primit în patrimoniul nostru naţional.

Ca europeni împărtăşim o moştenire comună iar aceasta ne solicită să trăim împreună în pace într-o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranităţile noastre naţionale şi să regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei.”
Se înţelege că semnalarea acestui text şi prezentarea lui în cadrul de faţă înseamnă totodată şi o asumare a mesajului pe care el îl transmite.

 și http://asymetria-anticariat.blogspot.com/ 

Publicitate

30/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Uriaşă manifestaţie la Atena împotriva intenției guvernului Greciei de a face concesii în problema recunoaşterii denumirii de Macedonia pentru vecinul de la nord. VIDEO

Atena: Sute de mii de greci manifestează împotriva unui compromis cu privire la numele Macedonia

 
Un milion de oameni au protestat la Atena faţă de folosirea numelui Macedonia de către fosta republică iugoslavă vecină. Demonstranţii au cerut guvernului grec să nu accepte această denumire în nicio posibilă înţelegere cu statul învecinat. 

Manifestanţi veniţi în Atena din toate colţurile Greciei, având în frunte  preoţi şi primari, au scandat  sloganuri precum “Macedonia este Grecia, Grecia este Macedonia”, „Jos labele de pe Macedonia!” sau „Grecia unită, niciodată învinsă”  şi s-au pronunţat împotriva oricărei soluţii în disputa cu guvernul de la Skopje care să includă termenul de Macedonia, nume care – în opinia protestatarilor – aparţine exclusiv regiunii nordice a Greciei, cu capitala la Salonic.

Tentativele Macedoniei de a fi inclusă în NATO şi în Uniunea Europeană au fost blocate în ultimele două decenii de Grecia, care susţine că numele Macedonia poate duce la revendicarea de către ţara vecină a regiunii din nord a Greciei care poartă acelaşi nume, zonă în care se află Salonic.   Până la soluţionarea disputei, Atena a fost de acord ca ţara vecină să se numească Fosta Republică Iugoslavă Macedonia (FYROM).
 

 Surse ale naţionaliştilor greci au afirmat că elemente din Constituţia Fostei Republici Iugoslave Macedonia (FYROM) presupun revendicări asupra teritoriului grec.

Pe reţelele de socializare, se scrie că numărul manifestanţilor este de peste un milion. La manifestaţie a participat şi popularul compozitor  Mikis Theodorakis, în vârstă de 92 de ani, autorul coloanei sonore a filmului “Zorba Grecul”, care a a afirmat că poporul ar trebui să aibă cuvântul decisiv în această dispută.

“Macedonia a fost şi va fi mereu greacă. Dacă guvernul vrea să semneze în numele ţării noastre, trebuie mai întâi să întrebe poporul grec. Deputaţii au dreptul să ceară organizarea unui referendum cu privire la această problemă naţională.

Am luptat toată viaţa pentru unitatea poporului grec. Trebuie să înfruntăm această problemă uniţi, ca un pumn”, le-a spus Theodorakis manifestanţilor, potrivit AFP.
 La 21 ianuarie, a avut loc o manifestaţie similară la Salonic, cu aproximativ 300.000 de participanţi.  

Ministrul grec de externe al Greciei, Nikos Kotzias, a primit ameninţări cu moartea, după ce a afirmat că se aşteaptă ca disputa să fie rezolvată în câteva luni. 

  În februarie 1992 mai bine de un milion de oameni s-au adunat la Salonic pentru a protesta împotriva unui compromis în chestiunea denumirii Republicii Macedonia.

Drept urmare, la Atena a avut loc o criză de guvern,  premierul conservator din acea vreme, Konstantin Mitsotakis, l-a demis pe ministrul său de Externe, Antonis Samaras, cunoscut ca un adept al liniei dure, dar în cele din urmă, Mitsotakis însuşi s-a văzut nevoit să demisioneze.

Urmaşul său, Andreas Papandreou, nu a acceptat niciun compromis . Şi în ziua de azi Atena insistă că statul vecin trebuie să-şi schimbe denumirea de „Republica Macedonia”, ancorată în constituţie. Grecii revendică denumirea de Macedonia ca parte a propriei moşteniri istorice. În plus, se tem de revendicări teritoriale în dauna provinciei lor care poartă acelaşi nume.

Într-adevăr, nu sunt prea îndepărtate vremurile în care liderul iugoslav Iosip Broz Tito  urmărea să ocupe după ultimul război mondial întreaga Macedonie, inclusiv Salonicul de la Grecia, pentru a obţine ieşire la Marea Egee.

În prezent, autorităţile de la Skopje au nevoie de rezolvarea diferendului cu Grecia pentru că aceasta este una din condiţiile puse de NATO şi Uniunea Europeană pentru începerea negocierilor de aderare. Recent, Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a îndemnat Macedonia să-şi reglementeze diferendul cu Grecia care opune cele două ţări de peste 25 de ani şi care nu i-a permis până acum aderarea la Alianţa Nord-Atlantică.

Fostă republică iugoslavă independentă din 1991, Macedonia este candidată la NATO din 2008, dar nu poate trece de veto-ul Greciei, stat membru al Alianţei, şi întâmpină aceeaşi problemă şi pe drumul său către Uniunea Europeană.

Motivul este că Atena nu este de acord ca micul stat să poarte numele Macedonia, pe care îl consideră ca aparţinând exclusiv uneia dintre provinciile sale nordice, dar, mai mult, se teme ca această denumire să nu ascundă ambiţia manifestată şi în trecut de fosta Iugoslavie, a unor revendicări teritoriale legate de  regiunea sa cu acest nume, unde se află între altele porturile Salonic şi Kavala.

Cele două ţări îşi dispută de asemenea patrimoniul istoric al regiunii, îndeosebi pe Alexandru cel Mare şi tatăl acestuia, Filip al II-lea al Macedoniei.

Acum, după ani de tensiuni, plecarea de la putere a dreptei naţionaliste şi instalarea, la Skopje, a unei coaliţii conduse de social-democraţii lui Zoran Zaev au determinat anul trecut o apropiere a relaţiilor dintre cele două ţări, care şi-au reluat dialogul.  

Protestele din aceste zile au fost provocate de reînceperea discuţiilor dintre cele două ţări pentru găsirea unei soluţii, după ce  conducerea Greciei s-a arătat dispusă să renunţe la poziţia sa rigidă de respingere în această chestiune delicată, acceptând ca statul vecin să aibă o denumire care să conţină adjectivul „macedonean”.

Se pare că soluțiile de compromis ar implica adoptarea unor variante  de denumire  printre care se agreează cele de Macedonia Superioară sau Noua Macedonie.

Noua denumire ar trebui să facă o distincţie între acest fost stat iugoslav şi regiunea Macedonia din nordul Greciei, iar premierul elen de stânga, Alexis Tsipras, îmbrăţişează această poziţie.

Miercuri, emisarul ONU care se ocupă de acest diferend, Matthew Nimetz, s-a declarat „foarte optimist” în legătură cu mersul lucrurilor, după discuţii la New York cu reprezentanţi ai tuturor părţilor.

În urma unei recente runde de negocieri cu mediere ONU, a devenit cunoscut că guvernul de la Atena este dispus să accepte denumirea de compromis „Gorna Makedonija” (Macedonia Superioară).

Numele oficial al statului din Balcani aşa cum este înscris în rândurile Naţiunilor Unite rămâne până la incheierea unui acord cu Grecia, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia (FYROM).

 

 

 

 

 

 

Surse:

BBC SERVICIUL MONDIAL – 4 februarie

http://stiri.tvr.ro/sute-de-mii-de-oameni-au-protestat-la-atena-fata-de-folosirea-numelui-de-tara-macedonia

rador.ro/2018/02/04/ministrul-grec-de-externe-a-primit-amenintari-cu-moartea-in-legatura-cu-disputa-legata-de-numele-macedonia/

http://www.dw.com/ro/grecia-pe-baricade-%C3%AEmpotriva-denumirii-republicii-macedonia

06/02/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stema veche si stindardul Daciei

 

 

Cu milenii  in urma strabunii nostri traco-geto-daci, poate si pelasgii sau arimii, au avut simboluri , care sunt prezente si in zilele noastre.

Printre primele documente scrise, privitoare la stema Daciei se considera a fi Novella a XI-a, data pe 14 aprilie 553 d. Chr. de catre imparatul Iustinian, aflata in Biblioteca Vaticanului, cercetata si fotografiata de dr. Marius Bizerea.

Textul adiacent stemei mentioneaza teritoriile apartinatoare episcopiei din Iustiniana Prima, ce cuprinde parti ale fostei Dacii romane, fiind descrise si stemele acestor tinuturi.

Stema Daciei este descrisa astfel:

“Ex partem dextra, in prima divisione. SCUTUM RUBRUM in cuius medio videtur turris, semnificans utramque Daciam, in secundo divisione SCUTUM CELESTI cum (signum) tribus Burris, quarum duae lateribus albae sunt  media vero AUREA”.

Ceea ce se traduce:

“Din partea dreapta, in prima diviziune (un) SCUT ROSU in mijlocul  caruia sunt vazute turnuri, insemnand Dacia de dincolo (Dacia Traiana n. M Bizerea), in a doua viziune SCUT CERESC (albastru=de culoarea cerului, n. M. Bizerea),  cu semnele Tribului burilor, ale caror  doua laturi  sunt albe, iar mijlocul AURIU (galben).”

Din punct de vedere al culorilor, stema  Daciei avea cele trei culori actuale ale steagului Romaniei: rosu, galben si albastru. In culegerea de steme “Stemmatographia sive armorum illyiricorum delineatio descriptio et reconstitutio”, opera croatului Paul Ritter Vitezovic (1652-1713), publicata in 1701, exista argumente privitoare la stema ce intereseaza Romania. Transilvania este reprezentata printr-un scut taiat avand in partea superioara, pe aur, acvila naturala, iesinda, in partea inferioara un camp rosu, sapte munti, suprapusi de catre un turn de argint.

 Pentru Valahia – Muntenia, simbolul este compus dintr-un scut avand fondul de argint incarcat cu o acvila cruciata naturala de aur, plasata pe o coroana deschisa din acelasi metal.

Moldova este reprezentata de scut de aur, cuprinzand un cap de bour natural. In aceeasi lucrare este prezentata si stema Basarabiei (de fapt teritoriul dintre Nistru si Bug) reprezentand trei capete negre legate fiecare cu o esarfa (cu semnificatia ca acel teritoriu este locuit de tatari).

P.R. Vitezovic a cuprins in lucrarea sa si stema Daciei, infatisand un scut rosu mobilat cu o piramida de argint, figura ce porneste de la baza scutului si se inalta pana in partea superioara a acestuia; de o parte si de alta a piramidei sunt doi lei de aur rampati si afrontati.

 Aceasta piramida semnifica, dupa istoricul croat, “o perfectiune deosebita si culmea gloriei”. Autorul conchide ca stema atesta “virtutile care au stapanit Dacia pana la domnia lui Decebal”, s-ar putea spune potrivit acestei afirmatii ca stema a fost dinaintea lui Decebal, chiar inainte de Christos. Aceasta stema, potrivit fotocopiilor si descrierilor, este aproape identica cu cea din Novella a XI-a a lui Iustinian.

Tematica lui P.R. Vitezovic a fost preluata si de alti istorici. Sarbul Hristofor Jefarovic traduce lucrarea in limba sarba in 1741, confirmand cele scrise de Vitezovic.

 El precizeaza asupra blazonului Daciei: “Dacia este tara divizata astazi in Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova, vechiul sau blazon infatisa doi lei afrontati pe un camp rosu, intre ei se ridica un triunghi … jumatate alb, jumatate rosu.” Ceea ce concorda cu descrierea stemei din Novella a XI-a a lui Iustinian.

Strabunii nostri au avut insemnele heraldice specifice timpului iar acei care au stabilit stemele Romaniei si simbolul national tricolorul, in secolele XIX si XX, au mentinut si consfintit ceea ce am mostenit, stabilind stemele cu insemne milenare si mentinand culorile traditionale: rosu, galben si albastru in steagul Romaniei.

Totodata, se mai confirma ca pe langa lup-balaur, sarpe etc. strabunii au avut si alte simboluri demne de luat in seama.

http://www.razboiulnevazut.com/stema-veche-si-stindardul-daciei.html

http://www.dacia.org/densusianu2002/Comunicarile_Congresului/Olimpiu_Luca/

29/05/2010 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: