CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O istorie dramatică, ignorată de oamenii noștri politici, privitoare la continuitatea românilor dintre Nistru, Bug și mai departe…

Românii de dincolo de Nistru și Bug. O istorie dramatică a continuității ignorată de politicieni!

Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale așa-zisei regiuni ”Novorosia” cucerită de la turci de Petru cel Mare și, mai ales, de Ecateriana a-II-a (sec. XVIII) în nordul Mării Negre, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească constată istoricul și publicistul clujean Ionuț Țene.

Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini sub denumirea de boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu.

Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre. 

Multă lume crede că noile republici reunite Donețk și Lugansk, în noul pseudo-stat Novorosia sunt consecințe ale crizei ucrainene.

Așa-a zisa „Novorosia” nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie autonomă, de fapt o marcă de graniță a Imperiului Rus de la sfârșitul secolului XVIII, răsărită în urma „luptelor de eliberare de sub ocupația turcească și tătărească”.

Apoi Novorosia s-a extins la sud-vest până la Cherson, actuala Odessa. Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale pseudo-statului Novorosia, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească.

Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizantini ca boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre.

Românii erau menționați de aventurierii varegi pe inscripțiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev și partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei și zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiți brodnici.

Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruși, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduși de Tsukir Han și Teshi Han.

Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la Nipru. Inițial Kievul a fost o așezare locuită de vlahi în evul mediu timpuriu.

Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în Transnistria, în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor și identificând multe sate românești inclusiv pe valea Bugului, așa cum menționează în cele două lucrări ale sale „O călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson” (1882) și „O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk” (1884), lăsând o mulțime de observații asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România.

În evul mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de Țara Moldovei de dincolo de Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ținuturilor de pe peste Nistru.

Tot așa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hrisov împărțirea moșiilor între jupâneasa lui Golia și a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilașa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoiește un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleași moșii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru.

Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetății Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 și deținută de Ștefan cel Mare până la 1475.

Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente și acte de vânzare, danii ale moșiilor de peste Nistru. Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români.

Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnișori”, fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al existenței luptătorilor cazaci moldoveni între Bug și Nipru care aspira la tronul Moldovei și care a fost evidențiat într-o elocventă nuvelă de Mihai Sadoveanu.

În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci și peste Transnistria și teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind și administrator al acestei părți din Ucraina.

Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viață românească celei existente, dar rarefiate, și introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieții economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei românești, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681.

Vodă Duca numește comandanți români ai regiunii de dincolo de Nistru și construiește cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins și hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deținut conducerea Ucrainei și Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici.

Viața în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) și marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română și acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărțit administrativ în două, de la Nistru la Bug și de la Bug la Nipru.

Hatmanul cazac de la stânga Niprului face pași și mai importanți către Rusia, și ea îngrijorată. După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iași, zona dintre Nistru și Nipru intră treptat și sigur în sfera de influență rusească, născându-se o nouă identitate, care azi formează satul Novorosia. Cu toate acestea, la 1812 Odessa era un oraș majoritar cu populație românească.

Despre destinul românilor de la est de Nistru a scris în 1942 sociologul Anton Golopenția o excelentă carte „Românii de la est de Bug” ( două volume, peste 1500 p.) pentru care sovieticii nu l-au iertat, ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951.

Golopenția a făcut cercetări sociologice pe teren și a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona Niprului și Donețk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolșevizării staliniste.

El propunea de-bolșevizarea prin cultură și alimentație. Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece românești la fel ca în Ardeal, în sate din jurul orașului Donețk ocupat de trupele româno-germane în 1942.

După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveția să scape de furia sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universității din Geneva.

Cercetătorii români au făcut anchete cu instrumente moderne de cercetare în comisariatul administrat de statul german în zona Nikolaevului, în bazinul Doneţului şi chiar în Tauria de nord.

Recensământul românilor migraţi în Transbugia în secolele trecute şi stabiliţi acolo, realizat de către o echipă de tineri cercetători de la Institutul Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, între anii 1941-1944.

Recensămîntul cercetătorilor români a confirmat rezultatele recensămîntului sovietic din 1926, care arăta aproximativ 360.000 de moldoveni şi români pe întregul teritoriu de atunci al URSS.

În decembrie 1943, în Bucureşti a fost vernisată o expoziţie de fotografie privind manifestările la nuntă, petreceri, înmormântare, dar şi cu ţesături şi covoare în scopul determinării originii românilor din această parte a Ucrainei.

Interesant că originile și rădăcinile etnice ale teritoriilor din Nordul Mării Negre sunt românești, ceea ce confirmă originile geto-scitice și prelungirea în secole a romanizării, precum și legăturile politico-economice și comerciale ale statelor medievale românești în acest areal.

Această istorie ocultată de comunism și de statele rus și ucrainean ar trebui revelată istoriografic ca o punte de apropiere și cunoaștere între români și populațiile slave de la est de Nistru și Bug.

Motivele lui Putin și Marea Strategie a Rusiei

Strategia lui Vladimir Putin pentru Ucraina este condusă de trei obiective: supraviețuire, imperiu și moștenire.

În primul rând, Putin vede soarta Ucrainei ca pe o problemă existențială atât pentru el însuși, cât și pentru regimul autoritar pe care el și cercul său interior l-au reconstruit treptat în ultimii cincisprezece ani. Revoluția portocalie din 2004 a fost un șoc profund pentru Putin din cauza ecourilor pe care le-a creat în Rusia și pentru că Ucraina părea să fie pe punctul de a deveni o sursă majoră de „difuzare democratică” pe termen lung chiar pe lunga graniță de sud-vest a Rusiei. Din fericire pentru Putin, totuși, strălucirea acestei revoluții a dispărut rapid odată ce liderii săi au obținut funcția și nu și-au îndeplinit promisiunile reformiste. De la început au avut loc lupte interioare între președintele ucrainean Viktor Iuşcenko și prim-ministrul Iulia Timoșenko; reformele au fost amânate; economia ucraineană a scăzut în spirală, iar corupția a rămas rampante.

Până la încheierea președinției lui Iuscenko în 2010, mulți alegători ajunseseră să-l vadă pe Viktor Ianukovici ca o alternativă preferabilă. Ianukovici a beneficiat, de asemenea, de sprijin financiar și „tehnologic politic” substanțial din partea Moscovei. Pentru Putin, Ianukovici a fost o alternativă promițătoare pentru liderii „Orange” orientați spre vest, deoarece părea probabil să mențină legături comerciale și financiare puternice cu Rusia, să arate deferența cuvenită față de Moscova și, mai presus de toate, să țină Ucraina în afara NATO. Dar s-a dovedit că prea mulți ucraineni nu au vrut să urmeze scenariul Putin/Ianukovici.

Când Ianukovici a fugit de la Kiev pe 21 februarie, Kremlinului trebuie să fi părut că un al doilea val al Revoluției Portocalii a preluat controlul Ucrainei. Putin, fără îndoială, a tremurat de furie – dar și de frică.

Al doilea motiv motivant al lui Putin pentru a face tot posibilul pentru a reafirma cât mai multă dominație în Ucraina combină obiectivele sale de a restabili un imperiu rus și de a-și șterge moștenirea personală. Este foarte clar că Putin încearcă să readucă Rusia la fosta sa glorie imperială și, astfel, să-și asigure un loc în istorie ca unul dintre cei mai mari lideri ruși ai tuturor timpurilor. Într-un discurs din 2005, Putin a declarat celebru că „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului al XX-lea”. 

Comentariile lui Putin despre Uniunea Sovietică, luate împreună cu viziunea sa actuală despre Novorossiya, ar trebui să demonstreze Occidentului că criza din Ucraina nu este un conflict la scară mică, nici pur și simplu o problemă politică internă între estul și vestul Ucrainei. Mai degrabă, a început un război de facto pentru controlul Ucrainei – iar Ucraina, la rândul ei, este doar o parte (deși una foarte importantă) a planului strategic al lui Putin de a restabili hegemonia Rusiei asupra cât mai mult posibil a fostei Uniuni Sovietice. , și astfel să reafirmăm rolul Rusiei ca putere globală majoră.

Deși strategia sa în Ucraina este extrem de ambițioasă, Putin este clar convins că cea mai eficientă tactică este să facă un pas pe furiș. El va evita intervenția militară deschisă, dacă este posibil, pentru a nu șoca puterile occidentale în contramăsuri cu adevărat dureroase. Putin repetă în mod clar modelul Crimeei în estul Ucrainei, după ce a stabilit deja controlul de facto a peste o duzină de locații cheie din cea mai importantă provincie estică a sa, Donețk. Aceasta este cea mai industrializată regiune a Ucrainei [4] , cu o populație de 74,9% vorbitori de rusă și legături industriale foarte puternice cu Rusia

Următoarele trei regiuni cele mai imediat amenințate de preluările furtive ale Rusiei sunt Luhansk, cu 68,6% vorbitori de rusă, Zaporijia cu 48,2%. Herson, cu 24,9 la sută, se află și pe lista pe cale imediată de dispariție, în ciuda procentului său mai mic de vorbitori de limbă rusă, deoarece Rusia trebuie să-l controleze împreună cu Donețk pentru a crea o „punte terestră” între Rusia și Crimeea. Un alt factor „favorabil” din punctul de vedere al Moscovei este că Herson – împreună cu Donețk, Zaporizhia și o parte din Lugansk – se încadrează în mare parte în granițele istorice Novorossiya.

Dincolo de aceste patru provincii, au existat deja incursiuni majore rusești în cele două provincii învecinate Luhansk și Harkov (care are o populație de limbă rusă de 44,3%). Și, așa cum am menționat mai devreme, Putin a proclamat, de asemenea, public, chiar dacă în mod inexact, că Harkov face parte din Novorossiya.

La vest de cele șase regiuni menționate mai sus se află Mykolaiv și Odesa, care au 29,4% și, respectiv, 41,9% vorbitori de rusă. Orașul-port strategic Odesa a văzut deja același tip de agitație anti-Kiev și organizare a unei mișcări secesioniste care sunt semnele distinctive ale jocului Crimeei. Christian Caryl, jurnalist american și editor al Laboratorului pentru democrație de la Foreign Policy, a intervievat recent Odesanii care sunt încântați de perspectiva unui stat autonom Novorossiya. El citează un cetățean care exclamă: „O populație de 20 de milioane, cu industrie, resurse. Cu asemenea avantaje, cine trebuie să devină parte a Rusiei? După standardele europene, aceasta este deja o țară de dimensiuni bune.” 

Limbă, etnie și atitudini

Reclamând dreptul Rusiei de a interveni în aceste provincii estice și sudice, este clar că Moscova va folosi o definiție maximalistă a „rușilor”. Aceasta înseamnă numărarea numărului de vorbitori de rusă mai degrabă decât a numărului de etnici ruși. [6] Acest lucru este în avantajul lui Putin, deoarece numărul etnicilor ruși din aceste provincii este mult mai mic decât numărul vorbitorilor de rusă. În plus, nu numai că mulți ucraineni care trăiesc în est și sud recunosc limba rusă ca limbă maternă, dar un procent semnificativ suplimentar vorbește fluent limba, pe care Moscova ar putea bine să o folosească ca un motiv suplimentar fie pentru anexarea acestor provincii, fie pentru a crea un versiune extinsă a Novorossiya care ar fi de fapt subordonată Moscovei.

Dincolo de a alimenta diferențele etnice și lingvistice pentru a justifica incursiunile Rusiei în Ucraina, Putin lucrează sistematic pentru a crea o ruptură permanentă între ucrainenii din est și vest, bazată pe diferențele preexistente de perspectivă și atitudine și bazându-se pe confruntări și nemulțumiri fabricate.

Sondajele recente de opinie publică efectuate de Baltic Surveys/The Gallup Organization arată că diviziunile lingvistice și etnice dintre vestul și estul Ucrainei se corelează, de asemenea, cu punctele de vedere ale celor două regiuni cu privire la o varietate de probleme, inclusiv: excursia militară a Rusiei în Crimeea, protestele EuroMaidan că l-a înlăturat pe Ianukovici și viitoarele alegeri prezidențiale din 25 mai. [7] Conform sondajului, peste 94% dintre ucrainenii din vest credeau că acțiunile lui Putin în Crimeea constituiau o invazie, în timp ce doar 44% dintre ucrainenii din est credeau același lucru. De fapt, 45% dintre ucrainenii din est au considerat că referendumul din Crimeea privind aderarea la Rusia este un drept legitim al locuitorilor Crimeei de a-și exprima opinia despre viitorul Crimeei.

Șaizeci și șase la sută dintre cetățenii din vestul Ucrainei au spus că au privit pozitiv evenimentele Euromaidan, în timp ce doar 7% dintre cetățenii din estul Ucrainei au spus același lucru. În timp ce 34% dintre cetățenii din vestul Ucrainei au spus că vor vota pentru Petro Poroșenko, „oligarhul de ciocolată”, la viitoarele alegeri prezidențiale, doar 7% dintre ucrainenii din est au fost de acord, iar 11% au spus că vor vota pentru Serhiy Tihipko, un fost membru. al Partidului Regiunilor al lui Ianukovici, care a adoptat o atitudine pro-federalizare.

Poate cel mai important, 59% dintre cetățenii din estul Ucrainei sunt deja în favoarea aderării la Uniunea Vamală a Rusiei, față de 20% care sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană.

Populația totală a Marelui Novorossiya ideal al lui Putin (Harkiv, Donețk, Lugansk, Zaporizhia, Herson, Dnepropetrovsk, Mykolaiv, Odesa și Crimeea) ar fi de aproximativ 21 de milioane. Aceasta ar fi o adăugare potențială considerabilă la uniunea vamală cu Rusia, Belarus, Armenia și Kazahstan, ceea ce ar oferi Rusiei lui Putin o pârghie economică și mai puternică împotriva Uniunii Europene.

Jurnalista rusă Yulia Latynina vede tactica lui Putin în Crimeea și estul Ucrainei ca pe o nouă strategie militară, în care guvernul controlează și denaturează informațiile pentru a arunca Rusia și separatiștii pro-ruși drept victime. Ea susține că acest lucru „este mult mai important decât obținerea unei victorii militare. Pentru a ieși câștigător în acest scenariu, nu trebuie să-ți împuști inamicul. Tot ce trebuie să faci este fie să-ți omori propriii oameni – fie să-i provoci pe alții să-i omoare – și apoi să îl înfățișezi ca pe un act de agresiune al inamicului, cu toate învârtirile media aferente.” [8] Datorită acestui rol mediatic, toate încercările guvernului ucrainean de a difuza situația din provinciile estice s-au întors îngrozitor.

Implicații pentru Republica Moldova și nu numai

Chiar și presupunând că Putin își va realiza viziunea ambițioasă a Novorosiei Mari, nu există nicio garanție că Putin se va opri la Odesa….

De fapt, contrariul pare foarte probabil. Moldova ar fi, de asemenea, amenințată direct. În martie, guvernul separatist de facto din Transnistria a cerut să fie încorporat în Federația Rusă. 

 Putin ar putea astfel să repete cu ușurință aceleași tactici care au avut succes în Crimeea și care lucrează în estul Ucrainei, în Transnistria. Această regiune separatistă avea să devină independentă de Moldova și, eventual, să se alăture federației Novorossiya.

Este dincolo de scopul acestui eseu să discutăm impactul potențial al acestui scenariu asupra restului Moldovei sau a presupusului stat din centrul și vestul Ucrainei. Este suficient să spunem că, dacă Ucraina și Occidentul nu acționează decisiv împotriva „iredentismului” rus în estul Ucrainei, orice stat din Europa de Est, Caucaz sau Asia Centrală cu o minoritate vorbitoare de limbă rusă ar putea fi expus fie dezmembrării, fie a dominaţiei ruse de facto ca preţ al evitării acesteia.

Putin poate fi oprit?

Este greu de imaginat vreun scenariu realist prin care actualul guvern ucrainean de la Kiev ar putea opri această dezmembrare lentă și constantă a țării. Având în vedere succesul separatiștilor pro-ruși în a ocupa cu impunitate clădirile guvernamentale din estul Ucrainei, ce opțiuni are actualul guvern ucrainean?

Dacă Ucraina poate reuși să facă eforturi militare serioase pentru a contracara tăierea treptată a provinciilor sale, Moscova va da vina pe „fasciștii” instigați de Occident de la Kiev și va interveni probabil militar pentru a asigura victoria separatiștilor pro-ruși în prezent instigă și asistă cu sprijin militar semi-acoperit. Putin și-a exprimat deja indignarea față de minusculele „operațiuni antiteroriste” ale Ucrainei din est și a numit aceste acțiuni „crimă gravă”. 

Având în vedere probabilitatea ineficacității Ucrainei în a face față incursiunilor Rusiei pe teritoriul său, ce opțiuni are Occidentul pentru a face față agresiunii sporite și ambițiilor imperialiste ale Rusiei?

SUA, aliații săi NATO și Uniunea Europeană au rămas cu două opțiuni de bază.

Prima e aceea de a continua modelul actual de acceptare de facto. Occidentul își poate continua cursul actual de condamnare publică și sancțiuni economice și financiare punitive minore, care se opresc înainte de durerea cu adevărat gravă de ambele părți.

Dacă da, Putin va ignora aproape sigur sancțiunile Occidentului, în ciuda impactului lor asupra economiei ruse. El va continua astfel planul său de a separa și federaliza estul și sudul Ucrainei, fie de a o încorpora în Rusia.

Alternativa este ca Occidentul să întreprindă sancțiuni economice cu adevărat profunde și, astfel, reciproc dureroase, care ar reduce drastic exporturile și veniturile de petrol și gaze ale Rusiei, ar decima investițiile străine și ar face ravagii în economia acelei țări. Acest lucru ar necesita să depășim mult sprijinul european neîntemeiat pentru sancțiunile intensificate împotriva Rusiei, pe care l-am văzut până acum, în special în rândul țărilor europene cu legături comerciale strânse cu Rusia. 

Și, având în vedere izolarea lui Putin și a elitei sale conducătoare de durerile economice, ar trebui, de asemenea, să existe o demonstrație puternică de hotărâre militară. SUA ar trebui să dubleze cel puțin numărul de forțe staționate în Europa (în prezent doar 66.000 față de 400.000 în timpul Războiului Rece), iar NATO ar trebui să mute câteva mii de trupe europene, canadiene și americane la granițele de est ale Poloniei și republici baltice și în nord-estul României.

Până acum, Occidentul nu a angajat un număr substanțial de trupe pentru apărarea Europei de Est, în ciuda obligațiilor sale prin tratate de a apăra acești membri NATO. Pe 23 aprilie , SUA au trimis 150 de trupe americane, cu alți 450 așteptați să li se alăture, în Polonia, ca parte a unui exercițiu militar.

 Cu toate acestea, aceste 150 de trupe sunt depășite de cei 40.000 de oameni ai Rusiei staționați la granița cu Ucraina. 

 Din perspectiva expansivă a lui Putin, aceste micro-exerciții sunt derizorii într-un moment în care a ținut exerciții militare în apropierea Ucrainei, implicând trupe de zeci de mii.

Putin nu va fi descurajat de nimic în afară de o demonstrație proporțională de hotărâre a puterilor occidentale.

Cu excepția cazului în care și până când Occidentul va adopta o poziție serioasă împotriva războiului nedeclarat al lui Putin împotriva Kievului și nu se angajează să mențină Ucraina unită și independentă, Putin va continua pe calea actuală a cuceririi pe furiș.

El își va pune în aplicare propria viziune despre Novorossiya ca un pas către restabilirea unei „Rusii Mari” – una care își continuă expansionismul agresiv cu mult dincolo de Ucraina și în care joacă un rol major pe scena mondială dedicată subcotării Occidentului și democrației sale. valorile.

16/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RUSIA SI MERCENARII EI DIN BASARABIA

MOSCALII SI MERCENARII LOR BASARABENI

Trebuie să spunem marele adevăr, că tragedia şi sărăcia în care zace Basarabia în zilele de astăzi se datorează Moscovei şi ambiţiilor sale imperiale.

Referendumul de la 5 septembrie 2010 ne-a demonstrat o dată în plus cât de mult vrea Moscova să oprească înaintarea Basarabiei spre Uniunea Europeană, Ieşirea ei din CSI,. Unirea cu Romånia, Aderarea la NATO.

Pentru Moscova orice metodă e bună, doar să-şi atingă scopul ei imperial, să-şi menţină zona sa de influenţă, pământurile acaparate prin minciună, pe calea unor războaie nedrepte, să rămână Basarabia în continuare un stat vasal, şi de ce nu , o simplă gubernie de pe timpurile imperiului ţarist şi sovietic.

Ea poate recurge la cele mai criminale metode, ca, de exemplu, războiul din Transnistria, sau ar putea dezlănţui şantajul prin separarea teritoriilor locuite de gagauzi şi bulgari.

Referendumul din 5 septembrie a demonstrat că Moscova şi mercenarii săi din Basarabia sânt gata de orice: teroare, dezinformare, boicot bolşevic. Într-un cuvânt Basarabia este totalmente asediată de Moscova şi de mercenarii săi, un adevărat război nedeclarat.
Boicotul comunist a arătat că Partidul Comuniştilor este unul de ocupaţie şi metodele sale de luptă sânt cele întrebuinţate într-un război : dezinformarea, minciuna, manipularea şi intimidarea populaţiei, sabotajul. Scopul scuză mijloacele.

Exact ca în perioada sovietică îi sparie pe cetăţenii alolingvi cu aderarea la NATO. şi Unirea cu România . Principalul e să-l faci pe cetăţean să-şi piardă curajul, să nu se mai intereseze la concret de diferite politici economice, ci să trăiască cu o frică alimentată de ei artificial. Este strategia care a menţinut regimul Voronin timp de opt ani de zile la putere

E mai simplu să dărâmi, să ţii totul într-un haos, decât să construieşti un stat democratic, un popor cu o conştiinţă naţională bazată pe adevărul istoric.
Iată că alături de comunişti, putem spune cu certitudine că Rusia a boicotat şi ea referendumul din 5 septembrie, sabotând şi blocând importurile de produse moldoveneşti, creând impresia că administraţia actuală de la Chişinău nu este capabilă să administreze treburile ţării.

 Atitudinea ostilă a Moscovei a cântărit greu în ochii minoritarilor rusofoni care, în marea lor majoritate, au refuzat să participe la plebiscit.

 Moldova rămâne în continuare prizoniera minorităţilor naţionale duşmănoase şi arogante în mare parte. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.

Moscova vrea să-şi refacă imperiul cu orice preţ spre care a mers sute de ani. Cât de convingătoare este în acest sens declaraţia preşedintelui Georgiei Mihail Saakaşvil făcută în cadrul unui interviu pentru radio „Echo Moskvi : „Toţi preşedinţii care displac FSB-ului şi KGB-ului rus, sunt consideraţi demenţi. Eu sunt acuzat că sunt nebun, îi vine rândul şi lui Ghimpu.

Sunt acuzat că aş fi bolnav psihic din 2004, de când nu le-am plăcut celor de la Moscova. Acum şi Lukaşenco este consdiderat alienat, Iuşcenco demult era diagnosticat ca dement, îi vine rândul şi Moldovei căci, în viziunea Federaţiei Ruse, acolo la putere au venit oameni nebuni”. Saakaşvili consideră că şi Ucraina, şi Belarus, şi Moldova sunt ţări diferite, dar care au o dorinţă comună „de a trăi în pace, fără conflicte, de a fi independente şi integre.
„Dacă am avea numai noi probleme cu Rusia, atunci toţi ar spune că ceva nu e în regulă cu liderii din Tbilisi. Dar când toate aceste ţări au aceeaşi problemă, înseamnă că ori toată lumea şi-a ieşit din minţi, ori, totuşi, e problema Moscovei”, a adăugat liderul Georgiei.

Vrem să amintim că atât Georgia, cât şi Moldova au o mare dorinţa de a scăpa de ocupaţia teritorială a Federaţiei Ruse.
Referendumul desfasurat duminica, 5.septembrie.2010, a demonstrat inca o data existenta unei prapastii intre: a) clasa politica (afectata de intrigi) si cetateanul simplu (buimacit de atatea competitii electorale); b) varstnicii (exemplari pana la indoctrinare) si tinerii (dezamagiti de felul cum au fost elucidate abuzurile din aprilie 2009); c) minoritatea etno-imperiala (nostalgica, agresiva, sovina) si majoritatea etno-mioritica (romantica, nehotarata, dezbinata).

După părerea Sabinei Fati de la România liberă « Ideea evadării Republicii Moldova din plutonul aşa-numitei „vecinătăţi apropiate” a Rusiei este deocamdată boicotată chiar din interiorul forţelor democratice sprijinite de Uniunea Europeană şi România.

Dezbinarea din arcul de guvernământ şi concurenţa dintre liderii partidelor aflate la putere în Basarabia dau apă la moară comuniştilor şi intereselor ruseşti din zonă. Referendumul a eşuat din pricina neînţelegerilor dintre aliaţi, a intereselor divergente şi a campaniilor electorale paralele pornite înainte de vreme. Acest eşec este privit la Moscova ca un pas înainte spre revenirea Chişinăului sub aripa ocrotitoare a Rusiei, după un an în care Republica Moldova a funcţionat cu un preşedinte interimar, fiindcă partidele de dreapta nu au reuşit să strângă o majoritate calificată pentru a rezolva această problemă de legitimitate ».
Referendumul din 5 septembrie ne învaţă că orice lucru început trebuie valorificat şi dus până la capăt: condamnarea comunismului, cercetarea criminalilor din 7 aprilie, combaterea activităţilor mafiote.

Alianţa şi-a epuizat de mult perioada de graţie şi e nevoită, practic, să o ia de la capăt pentru a recâştiga încrederea oamenilor.
Ce atitudine trebuie să avem şi cum trebuie să luptăm împotriva unor asemenea partide, precum sânt : PCRM, PSD, PUM, care promovează politica imperială a Federaţiei Ruse, împotriva unor mercenari, rusofanarioţi, scopul cărora este lupta împotriva libertăţii şi identităţii româneşti a basarabenilor.

 Putem noi instaura o democraţie europeană , crea un stat naţional, când pe teritoriul Basarabiei activează asemenea partide proimperiale. ?
Referendumul din 5 septembrie din această toamnă ar trebui să-i unească pe toţi politicienii pro-europeni, pentru a învinge în această luptă sfântă împotriva Moscovei – cetăţii Patronilor de la Rasarit şi a mercenarilor lor din Basarabia, care se vor stăpâni pentru totdeauna. Nu va fi uşor, dar va trebui să învingem !

MOSCOVA ŞI CUCERIRILE SALE

Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creştinismul sub influenţa Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre culturile slavă şi bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele şapte secole.
Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene.

 În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă faţă campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârşire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat oraşul Kiev şi şi-au continuat atacul către vest în Polonia şi Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele ruseşti, doar Novgorodul rămânând independent.
Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor ruseşti a fost inegal. Aproape jumate din populaţia teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei.

Cultura citadină a fost complet distrusă. Oraşe precum Kievul nu şi-au mai revenit niciodată după devastările atacului iniţial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, oraşul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deşi armatele ruseşti au reuşit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au continuat să domine teritoriile locuite de ruşi şi să pretindă de la prinţii ruşi tribut până pe la anul 1480.
Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiţie pentru dreptul de a se numi moştenitori ai culturii şi poziţiei dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural şi politic, Kievul

Dezvoltarea Principatului Moscovei

Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova, până la urmă reuşind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri ruseşti şi înconjurat de codri şi de mlaştini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situaţia s-a schimbat, Moscova absorbindu-şi fostul suzeran.

 Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinţi ai Rusiei şi i-au împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor ruseşti. Prestigiul principatului a crescut şi mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul bisericii ruse a fugit din Kiev în Vladimir în 1299, pentru ca peste câţiva ani mai târziu să-şi mute scaunul mitropolitan în Moscova.

Până la jumatea secolului al XIV-lea, puterea mongolilor a scăzut suficient de mult pentru ca Marii Prinţi ai Rusiei să fie capabili să lupte cu sorţi de izbândă împotriva jugului mongol. În 1380, la Kulikovo, pe râul Don, armatele hanului au fost învinse şi, deşi această victorie nu a determinat sfârşitul controlului tătar asupra Rusiei, i-a adus o mare faimă cneazului creştin învingător. Cnejii de la Moscova aveau în acest moment o poziţie extrem de puternică din punct de vedere politic, şi până la mijlocul secolului al XV-lea, principatul şi-a mărit încontinuu întinderea prin cumpărari, război sau alianţe matrimoniale.

Ivan al III-lea cel Mare

În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile ruseşti sub ascultarea lor. Cel care a reuşit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare (1462-1505), care a fost conducătorul care a pus fundaţiile viitorului stat naţional rus. Ivan a reuşit să crească de mai mult de două ori suprafaţa principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea Moscovei.

De asemenea, Ivan şi-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor şi nobililor ruşi. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a iniţiat o serie de atacuri care a deschis calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere şi de descompunere în mai multe hoarde şi hanate.

Ivan a căutat să protejeze graniţele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui ţel, Ivan a oferit moşii nobililor în schimbul obligaţiilor militare. Acest sistem de acordare al moşiilor boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavalerişti.

În timpul conflictului cu Pskovul, călugărul Filofei i-a scris o scrisoare lui Ivan al III-lea în care îi făcea profeţia că regatul rus care avea să vină urma să devină a treia Romă. Ivan a intrat în conflict cu Lituania, puternicul rival din nord-vest al ruşilor, pentru controlul mai multor principate semiindependente desprinse din defuncta Rusie Kieveană, aflate pe cursul superior al râurilor Doneţ şi Nipru.

Cu ajutorul trădării unora dintre cnejii locali, după încăierări de frontieră şi un război cu lituanieinii care s-a terminat fără rezultate spectaculoase de-abia în 1503, Ivan al III-lea a reuşit să cucerească noi teritorii în vest, iar Principatul Moscovei şi-a triplat suprafaţa în timpul domniei lui.

Consolidarea puterii în interiorul ţării a fost acompaniată de expansiunea externă. Până în secolul al XVI-lea, cnejii de la Moscova au considerat întreg teritoriul Rusiei ca pe proprietatea lor colectivă. Diferiţi prinţi semiindependenţi mai pretindeau încă stăpânirea asupra anumitor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe prinţii mai puţin importanţi să-l recunoască pe el şi pe descendenţii lui ca şefi de necontestat în domeniile militar, juridic şi al afacerilor externe.

Încet, încet, conducătorii Principatului Moscovei s-au ridicat până la rangul de puternici domnitori autocraţi, ţari.

Ivan al IV-lea cel Groaznic

Portret al lui Ivan al IV-lea cel Groaznic.Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat „ţar.”

Dezvoltarea puterii autocrate a ţarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic (1547-1584). Ivan a întărit poziţia ţarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-şi fără îndurare nobilii voinţei sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuşi de puţin.

 Ivan cel Groaznic a fost şi un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului, dar a şi ctitorit biserici, printre care şi Catedrala Sfântului Vasile, care străjuieşte şi în zilele noastre Piaţa Roşie. Tot în această perioadă, cazacii ruşi au fondat primele aşezări în vestul Siberiei.

Războaiele împotriva statului polono-lituanian (1654-1667), au adus importante câştiguri, printre cele mai importante fiind Smolenskul, Kievul şi jumătatea răsăriteană a Ucrainei.

Romanovii

Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian.
In răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la granița Imperiului Chinez.

În secolul al XVIII-lea, Rusia estica a fost transformată dintr-un stat asiatic, oarecum izolat şi tradiţionalist în mult mai dinamicul şi parţial occidentalizatul Imperiu Rus. Această transformare a fost datorată în mare măsură viziunii, hotărârii şi energiei celui care avea să rămână în istorie cu numele de Petru cel Mare.

Imperiul Rus

Petru cel Mare

Petru cel Mare, 1672-1725, a consolidat autocraţia în Rusia şi a avut un loc de primă mărime în transformarea ţării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafaţă de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific.

Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu înfiinţarea primei colonii ruseşti de ţărmul Pacificului, recucerirea Kievului şi pacificarea triburilor siberiene. Totuşi, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni.

Petru a făcut primul efort militar de proporţii împotriva turcilor otomani. Mai apoi, atenţia împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim sigur în zona de nord, cu excepţia Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau îngheţate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care înconjura ţărmurile Balticii din trei părţi. Ambiţia lui Petru cel Mare de a cuceri o „fereastră către mare” l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianţă secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană şi Danemarca împotriva Suediei, după care a declanşat Marele război al nordului.

Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câştigat patru provincii la sudul şi estul Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest şi asigura posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o „fereastră deschisă către Europa”, înlocuind Moscova atât ca centru politic cât şi ca centru cultural.
Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ecaterina cea Mare şi Alexandru I

Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambiţios şi de dur care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prinţesă germană.

Ecaterina cea Mare a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acţiuni cum a fost aceea a sprijinirii Confederaţiei de la Targowica. Ecaterina a reuşit să poarte un război victorios împotriva Imperiului Otoman şi a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înţelegere cu Prusia şi Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul celor trei împărţiri ale Poloniei.

La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat şi în vremea ţarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai poată opune rezistenţă.
Împăratul Napoleon I a făcut o mare greşeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu ţarul Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară.

Deşi armata lui Napoleon a ajuns până la Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni ruseşti, mii de soldaţi francezi au murit degeraţi. După retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porţile Parisului. După ce Rusia şi aliaţii ei l-au învins pe Napoleon, ţarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” şi a jucat un rol important în redesenarea hărţii Europei la Congresul de la Viena din 1815.

Problema direcţiei în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuţie încă din timpul lui Petru cel Mare şi a politicii sale de occidentalizare a ţării. Taberele erau împărţite: unii doreau copierea modelelor occidentale, în timp ce alţii doreau renunţarea la tot ce era străin şî revenirea la tradiţiile trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-şi manifestau plini de dispreţ părerea despre vestul „decadent”.

Slavofilii se opuneau birocraţiei şi proslăveau colectivismul medieval rusesc, aşa numitul mir, sau obştea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar şi îndelunga tradiţie rusească a obştei săteşti medievale, mir.

Alexandru al II-lea

Un an mai înaintea morţii ţarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea ruşilor în timpul acestui război a pus în evidenţă foarte clar slăbiciunile Imperiului Ţarist.

La sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia şi Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele naţiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia şi înăbuşite cu duritate de Imperiul Otoman.

 Naţionalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare naţională a balcanicilor creştini-ortodocşi de sub jugul otoman, Bulgaria şi Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiţi să ceară pacea.

 Diplomaţii şi generalii naţionalişti ruşi au reuşit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i convingă pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă şi căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor.

Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894-1917).
Dinastia Romanov a domnit în Rusia până în 1917.

ISTORIA RUSIEI între 1922 şi 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune corespundea în mare cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive: RSFS Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă şi RSFS Transcaucaziană.

În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de neagresiune, între Germania şi URSS, în fapt o înţelegere între două puteri pentru împărţirea sferelor de influenţă. Pe 17 septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de graniţele sovietice, Armata Roşie a invadat Plonia de răsărit populată de etnici ucrainieni şi belaruşi. Sovieticii au atacat mai târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940).

Sovieticii au fost victorioşi, au câştigat istmul Karelia. URSS a ocupat Basarabia si Bucovina de Nord pe 28 iunie 1940.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Uniunea Sovietică a luat sub un control strâns asupra sferei sale de influenţă din Europa Răsăriteană, Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o cucerise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Astăzi, noua doctrină militară şi politică rusă se bazează pe ideea de a apăra „zona intereselor strategice ale Federaţiei Ruse”, care nu este alta decât limitele fostul imperiu ţarist şi sovietic, şi „zona de influenţă” în Europa de Est.

Acest lucru explică în mare măsură şi formarea CSI (Comunitatea Statelor Independente), sub puterea Rusiei, în 1991 ; Reticenţa Rusiei faţă de extinderea NATO şi a UE spre est şi rolul său împotriva intervenţiei NATO în Kosovo în primăvara anului 1999, unirea cu Belarus la 08.12.1999, şi intervenţiile militare din Caucaz (Cecenia) şi în Asia Centrală (Tayikitán).

Cu toate acestea, în ultimii ani Rusia a practicat pe ascuns o altă formă, dar cu siguranţă mai eficace şi mai eficientă, ne referim la „expansiunea energerică notorie” în ţările din apropiere, cum ar fi Ucraina, Lituania, Bulgaria sau România. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.

Scris de MIHAI CIUBOTARU

Luni, 13 Septembrie 2010

 Sursa

13/09/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: