CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Transilvania și epoca popoarelor migratoare

 

 

image002_valuri_migratori_tomoniu_sapte_ro - Romania Military

Valurile de migratori pe teritoriul vechii Dacii

 

Teritoriul Ungariei de astăzi era locuit în trecut de un popor de origine indo-europeană, cunoscut sub denumirea de daci –  fapt dovedit în izvoarele latine.

Dacii vor constitui nucleul statului carpato-dunărean Dacia, în tot timpul existenței acestuia, respectiv de la începutul domniei regelui Burebista (82 î.Hr.) până la cucerirea imperială romană din anul 106.

Imperiul Roman a cucerit teritoriul în anul 35 î.e.n, şi devine provincie a imperiului sub numele de Pannonia. 

Este o regiune istorico-geografică (dispusă în Pannonia Superior şi Pannonia Inferior) ce cuprinde regiunea Slavonia din partea de est a Croaţiei și regiunea Transdanubia(teritoriul Ungariei situat la vest de Dunăre) .

Roma imperială

    Harta Imperiului Roman în anul 117 e.n.

Asadar, în epoca romană, regiunea actualului stat Ungaria se numea în latina Pannonia, fiind locuita de diverse triburi dacice.

Pannonia a fost invadată de o serie de popoare migratoare, precum hunii, ostrogoţii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

Anul 800 - Evolutia Europei in ultimii 2.000 de ani! 20 de secole in 21 de  harti

Europa sec. al VII-lea

Ultimii care au invadat în acea perioada Câmpia Panonică au fost hunii, conduşi de Attila. Hunii au facut alianţă cu Imperiul Roman, acesta folosindu-i în luptele împotriva galilor.

În anul 453 Attila moare, odată cu el dezmembrându-se şi imperiul său. Hunii au fost alungaţi de către triburile germanice ale lombarzilor şi mai ales gepizilor, care au pus stăpânire pe acest teritoriu.

În jurul anului 560, avari și longobarzi cuceresc teritoriul Panoniei şi îl păstrează sub controlul lor timp de 200 de ani, până în secolul VIII(anul 796).
Urmează o perioadă de dominare (sub controlul francilor) care îi înving pe avarii şi aşi asumă stăpânirea până la sfârşitul sec.IX când Pannonia este cucerită de hoardele migratoare ungureşti.

Ei descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai.

Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri şi retrageri surprinzătoare, războinicii unguri  au reuşit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic.

Fiind o populatie migratoare mongoloidă ungurii,onoguri (în mongolă poporul celor 10 săgeți) au pătruns în Europa pe cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, iar mai apoi, în jurul anului 830 au trecut între Don şi Nipru în frunte cu Árpád(dinastia arpadiană), conducătorul acestora; şi s-au asezat în câmpia Tisei în anul 896 ….. finalizând cu aşezarea în Pannonia în 900/901.

Opriţi în expansiunea lor către apus, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest, de Dunăre(lângă Transilvania), în Pannonia regii Ungariei vor urmari de-acum extinderea regatului către sud şi răsărit, împotriva slavilor si românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea.

În mod treptat, sub conducerea dinastiei Árpád populaţia ungară s-a alăturat civilizației vest-europene culminând cu anul 1001..când ei se convertesc la catolicism sub conducatorul ungur Vaik ,al patrulea descendent al lui Arpad (997-1038) care aşi schimbă numele în Ştefan astfel devenind rege în Regatul Ungariei,un avanpost al catolicismului,deci fidel papalităţii.

Astfel Panonia devine Ungaria, iar ungurii urmași ei.
Stefan, ca rege catolic a înființat biserica ungară, și a asigurat trecerea populației la creștinismul catolic. A întemeiat zece episcopii, iar regatul l-a împărțit în comitate .

Nemulţumindu-se doar cu aceasta întemeiere va începe cucerirea spațiului transilvănean sub pretextul răspândirii creştinismului catolic.

Cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei se realizează treptat, între secolele XI-XIII, prin integrarea formațiunilor autonome (ţări,voievodate)autohtone fie prin forță, fie prin negociere… dorind formarea unui Principat pe modelul Ungariei. Principiul Principatului  însă eșuează în fața Voievodatului preluat de la autohtoni. Astfel,Voievodatul Transilvaniei avea o organizare autonomă în raport cu regatul ungar, voievozii fiind numiți de regii Ungariei cu acordul nobilimii transilvănene și considerați, de aceștia, printre marii lor dregători.

Uneori, regele doar confirma decizia nobililor. Atribuțiile domnitorului erau administrative, judiciare şi militare.

Însă religia oficială în Transilvania a fost cea catolică (impusă), în timp ce religia ortodoxă a românilor, majoritari în Transilvania, era doar tolerată.

Formațiuni prestatale românești ⋆ Istorie Românească

Formațiuni statale românești în Transilvania sec.IX-XIII

Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, cu scopul de apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regii unguri aplică aici, ca şi în Ungaria, o intensă politică de colonizare, printe altele, ei aşezând, la poalele Carpaţilor răsăriteni, niste ostaşi-grăniceri ; ungurii ii numesc Szekely (în latineşte siculi) secui ,un grup care va fi asimilat.Secuii sunt cu certitudine urmaşii avarilor(popor migrator), neam turcic originar tot din Mongolia, care au participat alături de unguri la cucerirea Pannoniei , aceştia oferindule protecţia.

 Saşii(colonisti germani) vin în Transilvania chemati de regalitatea ungurească (regele Geza al II-lea 1143 – 1163) care de altfel ai şi „botează” cu acest nume.

La fel ca şi secuii ,chemaţi în mod explicit de a apăra coroana, trebuiau doar să predea cămării regale o parte din veniturile lor şi să îndeplinească obligaţia serviciului militar.

În ţara ajung mai multe valuri datorită transformărilor economice din lumea germană: au fost aduşi din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales din Saxonia.Ei formează împreună cu ungurii şi secui, centre administrative teritoriale astfel păstrânduşi vechea organizare socială,economică,politic şi juridică.

Administrația Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune.

Societatea era împărțită în trei „națiuni” privilegiate, ungurii, secuii și sașii, şi una neprivilegiată, în mare parte exploatată…autohtonii(români);… fiecare având 7 unități administrative: 7 județe unguresti, 7 scaune săsești, 7 scaune secuiești .

Cum a apărut stema Transilvaniei

Stema Transilvaniei la 1550

După instaurarea controlului asupra Transilvaniei, regalitatea ungară caută să se extindă și asupra ținuturilor de la sud și est de Carpați dar nu reuşesc  aceasta.

La începuturile cuceririi lor, ungurii respectau drepturile provinciilor cucerite, dar încetul cu încetul ei schimbă tactica, aservind pe români(poporul de bastina) , reducându-i în sclavia cea mai degradatoare.

Tot în acele vremuri apare denumirea de iobag (ungureste jobbágy),care în traducere liberă înseamnă  un ţăran „legat” de pământul unui stăpân feudal), obligat să facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani și mai ales …legat de pământ (fără drept de strămutare).

Din locuitor şi stăpân al pământului, românul treptat devine… iobag (ţăran); un producător pentru alţii.

În Ardeal avem documente despre naţiunea română şi ştim că i s-au acordat drepturile legale de către coroana maghiară până la un anumit punct.

Treptat, nobilimea română sau a trecut munţii cu o suită proprie , sau s-a catolicizat pentru ca să-şi păstreze averile şi titlurile legale.

Poporul de rând, locuitorii ţării („ţăranii”), lipsiţi de căpetenii, şi-au pierdut până şi dreptul legal de „naţiune” din moment ce românii, ortodocşi fiind, legal erau declaraţi„schismatici”. Au rămas ca naţiuni (în faţa legii, a Coroanei maghiare) doar ungurii, saşii şi secuii.

Majoritatea locuitorilor ţării, românii (ţăranii) erau  doar exploataţi…

Să revenim…expansiunea lor se termina odată cu marea invazie a mongolilor (1236-1242),invazie aflată sub comanda unui nepot al lui Genghis Han,Batu Han(1205 – 1255)…  

Ungaria fiind principala ţintă a invaziei , mongolii s-au instalat în Ungaria şi au organizat teritoriul cucerit pentru putin timp, retragându-se în  anul 1242 determinaţi de moartea Marelui Han Ogodai.

 

Invadarea Europei

Marea invazie mongolă a afectat şi regiunile noastre, importante atât pentru pradă, cât şi pentru faptul că reprezentau baze de atac spre alte ţări.

Românii, care nu dispuneau de formaţiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificaţii corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste drept pentru care au servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac a invadatorilor.

După 1241 arpadienii continuă expansiunea în „spirit cruciat”, dincolo de Carpaţi, locul teutonilor,aduşi  tot de Ungaria, fiind luat de ioaniţi.

Actul lui Bela al IV-lea,”Diploma cavalerilor ioaniţi” îi numeşte  pe români, străvechii posesori ai pământului.

Acesta este un act acordat de regele Ungariei Bela al IV-lea, lui Rembald – marele preceptor al cavalerilor ioaniţi, prin care se permite aşezarea lor în Banat, Oltenia şi teritoriile de la răsărit de Olt la 2 iunie 1247.

După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei.

Acest principat va fi una din cele trei mari ţări româneşti mediaevale ale Daciei in (Romania)……..va urma

 

Harta țărilor române în evul mediu

 

 

 

„Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb.

Fiecare saş sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani.

Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara
Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii.

Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare.

Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte:

Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii.
Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun.

Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat.

Cât rău au făcut ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare.

Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii.”

(geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Citiți:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/21/adevar-sau-minciuna-ungurii-prima-data

 

 

Descărcați  studiul istoric :

 

https://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epohttps://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epoca-popoarelor-migratoare.pdf.

Publicitate

20/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul, o enigmă istorică

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul 
 

Când, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul.

Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor.

Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei “punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene.

Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului.

Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa.

În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de “stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“.

Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Asadar, armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, când căzu ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia.

El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte.

Prin întinsa sa reţea de spionaj, împânzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urât de populaţia anatoliană pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sârbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului.

Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii.

Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpânul de la Bursa. 

                   

Dezastrul din 28 iulie 1402.

     

Câmpia Ciubuk de lângă Ankara. În zori începu – după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer – “cea mai mare dintre toate bătăliile islamului.”

 

 

https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2015/03/batalia-ankara-1402.jpg

Se întâlneau Timur, stăpânul Asiei şi Baiazid, spaima Europei.

Primul dispunea de aproximativ 700.000 de oameni, al doilea – de numai 300.000.

În afară de această inferioritate numerică, Baiazid avu încă de la început şi alte dezavantaje.

Mai întâi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale.

Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat până la Ankara, era obosită.

În sfârşit, Timur ocupase râuleţul Ciubuk, care pe-o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decât necesar armatei însetate.

Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid se văzu repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, de propriii săi fii.

Deşi excelentele trupe sârbeşti, aflate ca vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul refuză să fugă şi se retrase cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde se bătu ca un leu toată ziua.

Spre seară, văzând că totul e pierdut, acceptă, în sfârşit, să abandoneze lupta.Prea târziu.

În timp ce gonea, căutând să străpungă încercuirea lui Timur, calul i se împiedică de-o piatră şi căzu (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Până să încalece din nou, fu înconjurat, împreună cu mica sa escortă.

Se relatează că Baiazid avea atunci în mână un fel de baltag cu care ar fi putut să se apere, dar văzând că totul era definitiv pierdut, aruncă arma şi zise:

„Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ce-aveţi de gând să faceţi!“ Şi se pregăti să moară.

Dar oamenii lui Lenk, după ce-l imobilizară, îl invitară: „Poftiţi, sunteţi oaspetele lui Timur Han!”

Prizonierul fu îndată condus la învingătorul său, care-l întîmpină în faţa cortului, îl primi cu cinste, se indignă că ai săi îi legaseră mâinile şi îl dojeni că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să stea de-o parte şi să conducă”, nu să se aventureze în vâltoarea bătăliei.      

 

 

 

 

TIMUR LENK (1336 – 1405

 

 

În clipa când intra în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

 

Cuşcă de fier sau litieră?
 

În vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său.

Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), o prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur.

Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402.

Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată.

Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

   S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.    

   În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia.

S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.    

  Dar asemenea păreri sunt lipsite de orice bază documentară şi de orice logică. Să vedem ce spun izvoarele.

Prizonieratul lui Baiazid în cuşca de fier este menţionat de unii cronicari ca Ibn Arabşah, Phrantzes, Boucicault, Orudj ben Adil. Analizând însă critic aceste referiri, observăm că Ibn Arabşah e un duşman notoriu al lui Timur. El a căutat să-l compromită, punându-i în seamă o asemenea răzbunare.

Ca şi alţi istorici bizantini, Phrantzes, care a fost la turci, e pătruns de psihoza antiotomană. Mareşalul Boucicault, care fusese prizonierul lui Baiazid, trebuia să-şi ia cumva revanşa povestind despre umilinţa la care fusese supus „Fulgerul“.

În ceea ce îl priveşte pe Orudj ben Adil, el, ca şi alţi cronicari otomani care au reţinut episodul, scrie la aproape o jumătate de secol de cele întâmplate, iar izvoarele pe care le foloseşte pentru amintita perioadă nu ne sunt nici astăzi cunoscute.

În schimb, alte izvoare contemporane nu consemnează existenţa faimoasei cuşti. Germanul Schiltberger, de pildă, făcut prizonier de către Baiazid, la Nicopole, în 1396, şi de către Timur, la Ankara, în 1402, nu aminteşte nimic despre acest lucru.

Nu pomeneşte de cuşcă nici spaniolul Clavijo, oaspete la curtea lui Timur, deşi o astfel de captivitate a celebrului Baiazid ar fi fost un amănunt senzaţional pentru concetăţenii cărora le destina scrierile sale.

Cronicarul otoman Aşîkpasazade, care se bazează pe relatările unui martor ocular la bătălia de la Ankara şi însoţitor al lui Baiazid în captivitate până la moartea acestuia, scria: “Îl duceau pe Bayezid han într-o litieră (tahtirevan), asemenea unei cuşti (kafes), purtată de doi cai.

Totdeauna mergeau în faţa lui Timur, şi la popasuri litiera era depusă înaintea cortului său“.

Cunoscutul cronicar Neşri, şi ulterior Saadeddin, repetă acelaşi lucru. Nu menţionează episodul cuştii de fier nici cronicarul bizantin Laonic Chalcocondyl“.

Şi argumente filologice vin să infirme teoria cuştii de fier. Aşa cum a arătat marele turcolog austriac Ioseph von Hummer (părintele turcologiei), legenda a fost alimentată de confuzia provocată de cuvântul “kafes“. În limba turco-osmanã „kafes“ înseamnă nu numai „cuşcă“, ci şi „litieră“, care era în Orient un tradiţional mijloc de transport pentru femei şi bărbaţi de seamă.

După cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), sultanii asistau la dezbaterile Divanului imperial din spatele unei ferăstruici ce se numea „kafes”.

Înseamnă că padişahii stăteau, la propria lor curte, într-o cuşcă?

Deci “kafes” nu înseamnă neapărat “cuşcă”. Cum Baiazid fusese o personalitate marcantă, deşi prizonier, i s-a făcut cinstea de a fi dus într-o litieră.

Un alt argument pe care îl invocă partizanii cuştii de fier este acela că legenda unei astfel de captivătăţi a circulat totuşi în popor, mai ales în Anatolia.

Este foarte posibil ca respectiva legendă să se fi născut pe terenul nepopularităţii lui Baiazid din ultima perioadă a domniei sale şi să fi fost pusă în circulaţie de către adversarii săi, principii anatolieni, cărora sultanul le luase stăpânirile.

Dacă avem în vedere faptul că principele de Karaman i-a desfăcut mormântul, i-a ars cadavrul şi i-a aruncat cenuşa în cele patru vânturi, atunci să ne mai mirăm că alţi principi din Anatolia au putut să născocească fostului lor suveran o captivitate atât de umilitoare? Nu trebuie uitat apoi că starea de spirit antiotomană din Bizanţ şi din Europa a putut favoriza răspândirea acestei anecdote revanşarde şi cu iz oriental.

Dar – spune specialistul în literatura turcă, Koprülü – în Orientul islamic exista obiceiul închiderii prizonierilor într-o cuşcă de fier, deci era firesc să i se aplice şi lui Baiazid o astfel de formă tradiţională de umilinţă.

Savantul turc citează şapte exemple de captivi ai iranienilor, indienilor etc. Examinând însă cu atenţie lista, constatăm că şase dintre aceşti prizonieri nu fuseseră suverani, ci supuşi revoltaţi, iar al şaptelea – un suveran ţinut captiv de către un trib; nu era vorba deci de raporturi dintre un suveran şi alt suveran, de la egal la egal, cum era cazul între Timur şi Baiazid.

Dovadă că Timur l-a tratat pe Baiazid potrivit prestigiului şi rangului acestuia îl constituie şi faptul arătat mai sus şi confirmat de cronicari turci, că atunci când fostul sultan a fost adus pentru prima oară la el cu mâinile legate, Timur s-a indignat.      

 Prin urmare, izvoare, precum şi argumente de ordin istoric, filologic şi logic pledează contra tezei unei captivităţi a lui Baiazid într-o cuşcă de fier.

 

Asasinat sau sinucidere?

 

Trecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară.

Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate.

,,Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan.

La acestea, Timur ar fi răspuns:

“Așa este.Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.” 

Sultanul BAIAZID YILDERIM (1354 – 1402)

Aceste cuvinte l-au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma.

Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe.

Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente.

Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Aceasta este doar o versiune (credem cea mai veridică și mai logică) a morții sale.

Prof. dr. Bedi Șehsuvaroglu, de la Universitatea din Istanbul, a adus noi argumente în favoarea tezei sinuciderii lui Baiazid, teză multă vreme ignorată.

El arată că în lumea islamică sinuciderea fiind considerată o crimă, urmașii lui Baiazid din dinastia otomană și cronicarii de la curtea lor, au căutat să treacă sub tăcere această moarte ,,eretică”.

Mai mult, unii suverani otomani au dezavuat pur și simplu pe Baiazid.

După o altă versiune, prizonierul lui Timur ar fi sfârșit de moarte naturală, cauzată, după unii de reumatism cronic, după alții de hipertensiune arterială sau de insuficiență respiratorie.

Este posibil ca aceste complicații, apărute pe fondul maladiv anterior al captivului, să fi fost provocate de starea deprimantă în care se afla mândrul sultan.

Ele nu exclud teza sinuciderii, ci o susțin.S-a lansat și teoria că Timur însuși ar fi dispus asasinarea prizonierului său, dar această supoziție nu rezistă în fața izvoarelor. Într-adevăr, ce interes ar fi avut Timur să distrugă un atât de prețios trofeu, tocmai în ajunul întoarcerii sale la Samarkand?

Din izvoare rezultă că, dimpotrivă, Timur se interesa îndeaproape de sănătatea captivului și-i trimitea chiar medicul său personal spre a-l îngriji.

Când, pe neașteptate, hanului i de aduse vestea morții lui Baiazid, el fu profund mâhnit.

După câteva zile, rămășițele pământești ale fostului sultan au fost trimise fiului acestuia, Mehmed Celebi, care avea să devină unicul stăpân al statului otoman. 

sursa: Mihai Maxim, Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul în Magazin istoric, Anul V, Numărul 8 (53), august, 1971

05/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: