CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

14 martie 1881 – Parlamentul român a votat transformarea României în regat. VIDEO

 

 

 Acum 137 de ani, la 14 martie 1881, Parlamentul a votat Legea prin care România devenea regat. Prinţul Carol I a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al Românei, fiind încoronat la 10/22 mai 1881.

În urma proclamării regatului, România şi-a consolidat poziţia în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în Europa, dând în acelaşi timp un impuls mişcării de emancipare naţională a românilor de dincolo de Carpaţi

 

 

 

Un principe german pentru România

 

În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu, ajuns la putere după abdicarea silită a principelui Alexndru Ioan Cuza  din noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot urma să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe („domn”, sau „gospodar”) al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România).

Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.

Termenul „plebiscit” trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori). În defavoarea lui Carol fuseseră exprimate împotrivă doar 2248 din voturi.

Pe 10/22 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern a depus jurământul pe legile țării în Dealul Mitropoliei din București în faţa mitropolitului Ungrovlahiei, Nifon  şi a unei mulțimi entuziaste de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul domnitor. 

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.

Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al României.

 După depunerea jurământului, domnitorul a numit imediat un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.

 

„Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea”.

Carol I

 

La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.

  Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, Carol I  va rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când a fost proclamat primul rege al României.

„Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” .

Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” .

Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României.

Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena.

Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877.

Deşi modest , ceremonialul încoronării a reuşit să impresioneze opinia publică.

În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă.

În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.

La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat.

Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere.

Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I.

„Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică.

(…) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .

După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”.

Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei.

Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.

 Domnia lui Carol a reprezentat o etapă importantă în istoria ţării noastre. Reprezentant al unei dinastii nobile europene, acest prinţ prusac a preluat tronul unei ţări aflate în criză: ameninţată din exterior cu desfacerea unirii, afectată în interior de neînţelegerile şi diferenţele de opinii dintre oamenii politici.

În timpul celor 48 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria statelor româneşti, a reuşit să schimbe faţa României. A scos ţara din “apăsătoarea şi înjositoarea suzeranitate turcească” şi a transformat-o într-un stat de prim rang în estul Europei. 

Perioada 1866-1914 a însemnat o etapă de mari progrese pentru România, atât în plan politic, economic şi social, cât şi în plan demografic şi cultural.

România a intrat într-un amplu proces de modernizare: industria naţională s-a dezvoltat, au fost construite căi ferate, gări, porturi, a fost realizat un sistem naţional de apărare, armata a fost modernizată, economia a cunoscut o importantă dezvoltare, au fost construite clădiri noi, impozante – Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, Ateneul Român.

Foarte mulți istorici consideră că Regele Carol I  poate fi considerat unul dintre părinţii fondatori ai României. Și asta pentru că statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Moștenirea lăsată de Regele Carol I este mult mai bogată decât cea prezentată în manualele de istorie, care insistă pe dobândirea independenței.

  Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări, însă tot Regele Carol I este cel care a unit Dobrogea cu ţara, iar mai târziu, în 1913, Cadrilaterul. 

Ca o consecință a prieteniei cu Franz Jozef, Regele Carol I al României a obținut și grațierea liderilor românilor ardeleni, condamnați la închisoare ca urmare a Procesului Memorandiștilor, ținut la Cluj. Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regina Victoria a Marii Britanii, bunica viitoarei Regine Maria, l-a tratat de asemenea cu un respect deosebit.

Tot în timpul domniei sale, în 1866 România a dobândit una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, care a avut ca model constituţia Belgiei.

Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, ceea ce era, să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

 În plan instituțional, câteva dintre reperele României au fost create cu ajutorul implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României. De asemenea, Regele Carol I a creat LEUL- moneda naţională.

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. El s-a confruntat cu răscoale țărănești, cu venalitatea clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

Un moment dureros a fost moartea Principesei Maria, singurul copil al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Însă Regele Carol I a învins toate aceste piedici. 

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

 

 

 

Carol I – Principele de otel al Romaniei

A decedat la 10 octombrie 1914, în castelul Peleş din Sinaia, și este înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeș.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

http://www.descopera.ro/cultura/4289075-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

14/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Alexandru Gheorghe Plagino – primul român participant în urmă cu 116 ani la Jocurile Olimpice de la Paris

 

 

 

 

 

Povestea primului român participant la Jocurile Olimpice.

Dacă la startul Jocurilor Olimpice din această vară România s-a prezentat cu o delegație formată din 96 de sportivi, în urmă cu 116 ani, la Olimpiada de la Paris, țara noastră era reprezentată de o singură persoană: Alexandru Gheorghe Plagino.Istoria participărilor românești la Jocurile Olimpice începe la finele secolului al XIX-lea, la a doua ediție a JO moderne. Atunci, vrânceanul Alexandru Gheorghe Plagino a participat la proba de tir, clasându-se pe locul al 13-lea, cu 11 talere lovite din 20 posibile.

 

Bastardul moșierului Plagino

 

Numele de Plagino este legat de comuna Dumbrăveni, căreia se pare ca i-a dat numele, numindu-se mai intâi Plaginesti, apoi Plăinesti. Fanariotul Aicachi Plagino a avut un fiu, Alexandru Plagino, ginere al domnitorului Țării Românesti (1849-1856).

Numele boierului Alexandru Plagino e intâlnit in conflictul dintre moșnenii satului Cândești si egumenul grec al Schitului Recea.

Moșia acestuia se întindea pe 14.000 ha teren arabil si 45.000 ha păduri, “de la Tătăranu la Mihăiasca, Gugesti, Popesti, Dragosloveni, pe Ramnic in sus pană la Gura Caliției, Dealul Bordeștilor, Gurguiata, Moșiroiu, la Tamboiești, Candești, Târgu Cucului, plus pădurile de la Dealul Lung până spre Carpați”.

Prin secularizarea din 1863, averea schitului este preluată de stat. Moșia Plagino e moștenita de Iancu Fridmann, care fuge în final în Franța, rămânând cu datorii mari fața de săteni.

Alexandru Gheorghe Plagino s-a născut la data de 16 noiembrie 1878 la Plaginești (astăzi Dumbrăveni, județul Vrancea), fiind fiul Alexandru Plagino, unul dintre cei mai înstăriți moșieri din Țara Românească.Mama sa, Wilhemia Siefert, era o tânără de origine germană, care lucra ca slujnică în casa boierului Plagino, acesta fiind căsătorit cu o doamnă din înalta societate.

Din acest motiv, timp de 18 ani, viitorul sportiv olimpic a avut statutul de copil nelegitim.Cand soția lui Plagino s-a stins din viață, boierul s-a recăsătorit, în 1894, cu  Wilhemia Siefert și l-a recunoscut pe Alexandru Gheorghe drept fiul său.

Olimpicul cu sânge albastru

Recunoașterea paternității a reprezentat un moment de cotitură în viața tânărului Plagino, întrucât tatăl său era înrudit cu Barbu Știrbei, Gheorghe Bibescu și Alexandru Moruzi. Astfel, tânărului i s-a deschis ușa către înalta societate, dar și către o avere fabuloasă.

Tinerețea și-a petrecut-o la Paris, unde, în 1900, a decis să să înscrie la proba de „trageri cu arme de vânătoare“ din cadrul ultimelor Jocuri Olimpice din secolul al XIX-lea. Plagino avea doar 23 de ani și a concurat în nume personal, pentru că România nu avea încă un Comitet Olimpic.

După trei zile de competiţie, a încheiat pe locul 13, dintr-un total de 51 de concurenți, cu 11 talere nimerite din 20 posibile. 

Cu toate că a fost singurul sportiv din România care a luat startul la o probă din cadrul Olimpiadei din 1900, Plagino nu a fost singurul român prezent la eveniment.

Prinţul George Gh. Bibescu a asistat la manifestările sportive în calitate de membru al Comitetului Internaţional Olimpic, iar Horia C.A. Rosetti a arbitrat turneul de scrimă.

 

A pus umărul la prima medalie olimpică

 

La opt ani de la debutul olimpic, Alexandru Gheorghe Plagino devenea al doilea român membru al Comitetului Internațional Olimpic, după George Gh. Bibescu (1899-1901). 

La Sesiunea CIO de la Londra de la 1 decembrie 1908, Plagino a fost ales al 57-lea membru al Comitetului Internațional Olimpic (al 35-lea în funcție), fiind retras de către autoritațile comuniste în februarie 1948. 

A fost al 2-lea român membru al Comitetului Internațional Olimpic, după George Gh. Bibescu (1899-1901), fiul fostului domnitor al Țării Românești, Gheorghe Bibescu (1843-1848).

Acesta a deținut funcții de conducere  și în cadrul mișcării sportive din România, fiind vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, din 1923 până în 1940, și președinte al Uniunii Federațiilor Sportive din România – UFSR, din ’33, până ’40.

De asemenea, acesta a fost și primul şi primul preşedinte al Federaţiei Române de Tir, constituită în anul 1934.

În calitate de membru al CIO, Plagino a jucat un rol important în păstrarea rugbyului în cadrul Olimpiadei. 

 Într-un moment în care se făceau presiuni ca rugby-ul să fie scos de pe listă pentru ediţia din 1924, din cauza lipsei de interes, Plagino a reușit să-i convingă pe membrii CIO să nu elimine acest sport din cadrul Jocurilor Olimpice. 

Așa se face că la Olimpiada din 1924 trei țări s-au luptat pentru titlul olimpic la rugby: SUA, Franța și, în premieră, România.

La finalul competiției, reprezentativa României s-a clasat pe ultimul loc, fiind învinsă de Franța cu 61 la 3, iar de către SUA cu 37 la 0 (SUA avea să-și apere titlul olimpic câștigat în 1920, învingând Franța cu scorul de 17 la 3).

 

Susținător al Monarhiei 

 

Pe plan personal, Alexandru Gheorghe Plagino s-a căsătorit, în 1907, la Viena, cu Maria-Nicola (Colette),  fiica Anei Kretzulescu și a diplomatului Alexandru-Emanuel Lahovary.Colette a fost doamnă de onoare a reginei Maria și o apropiată a acesteia.

În timpul Primului Război Mondial a condus Echipa Sanitară „Regina Maria“ nr. 6 (octombrie – aprilie 1917), a lucrat la spitalul din Căiuți, jud. Bacău, apoi la cele din Mușunoaiele și Câmpuri, jud. Vrancea, a contribuit la ajutorarea populației refugiate în Moldova, după ocuparea sudului țării de către armatele germano-austro-ungare.

Pentru toate acestea, în 1923, regele Ferdinand i-a conferit medalia crucea „Meritul Sanitar“ si cu „Steaua României” pentru „devotamentul din timpul războiului mondial”.

Ea a fost cea care l-a purtat pe braţe pe Regele Mihai, înainte de botezul acestuia.

 

 

 

Povestea unui erou român necunoscut. Cine a fost Colette Lahovari Plagino, voluntară în Primul Război Mondial, doamna de onoare a Reginei Maria

Colette Lahovary-Plagino (fototeca MNIR)

 

 

Pe lângă activitatea din domeniul sportiv, Alexandru Gheorghe Plagino a fost, timp de un deceniu, senator în Parlamentul României.Odată cu venirea comuniștilor la putere, fostul sportiv olimpic a început să-și piardă statutul, fiind considerat un personaj fidel monarhiei.

În 1948, cu numai câteva luni înainte de Jocurile Olimpice din Marea Britanie, Plagino a fost retras de către autoritățile de la București din Comitetul Olimpic Internațional.

Un an mai târziu, la vârsta de 72 de ani, Alexandru Gheorghe Plagino se stingea din viaţă…

În ciuda eforturilor comuniștilor de a-l dizgrația, Alexandru Gheorghe Plagino rămâne una dintre cele mai importante figuri din istoria sportului românesc !

 

Surse: http://urbology.ro; ro.wikipedia.org/wiki; digisport.ro

03/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Succesiunea la tronul Romaniei dupa principiul preferintei pentru primogenitura de sex masculin

 

Nunta de diamant in familia regala a Romaniei
 
Majestatile Lor Regele Mihai si Regina Ana

 

Succesiunea după principiul preferinţei pentru primogenitura de sex masculin

Pe data de 10 iunie 1948, la scurtă vreme după abdicarea la care a fost silit de guvernul marionetă instaurat de sovietici, Regele Mihai se căsătorea la Atena [6] cu Prinţesa Ana de Bourbon-Parma. Ei au avut cinci copii, toate fete, un fapt care le descalifica de la succesiunea la tronul României, potrivit Constituţiei de la 29 martie 1923.

Luând în considerare acest aspect, ca şi aparenta lipsă de interes la succesiunea dinastică a restului familiei de Hohenzollern-Sigmaringen [15], pe data de 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată [16], Regele Mihai a promulgat noul Statut al Casei Regale [15], în care se arată: „Coroana României va trece de la Şeful Casei Regale la primul născut bărbat, şi, în lipsa unui bărbat, la prima născută femeie.“ (Anexa I.C). Normele Fundamentale consfinţesc astfel ordinea de succesiune cunoscută în dreptul constituţional monarhic drept succesiunea după principiul preferinţei pentru primogenitura de sex masculin. Ea constă în încoronarea unei femei atunci cănd nu are nici un frate în viaţă şi când fraţii morţi nu au nici un moştenitor legitim. Ea este în vigoare în Spania, Regatul Unit, Monaco şi Tailanda, şi a fost în vigoare în Portugalia. Formularea ei în Constituţia spaniolă [17] în vigoare este următoarea:

Coroana Spaniei va fi moştenită de urmaşii lui Juan Carlos de Bourbon, moştenitorul legitim al dinastiei istorice. Ordinea de succesiune la tron va fi cea obişnuită: cei mai apropiaţi vor avea prioritate faţă de cei mai îndepărtaţi; în cadrul aceluiaşi grad de rudenie, bărbaţii vor avea prioritate faţă de femei; iar în cadrul aceluiaşi sex, cei mai în vârstă vor avea prioritate faţă de cei mai tineri.

—Constituţia spaniolă, Art. 157.1

Acest act a fost considerat de unii editorialişti ca fiind nedemocratic [18] având pe durata formei de guvernământ republicane şi în absenţa aprobării Parlamentului o însemnătate eminamente simbolică [19] [20], prin comparaţie cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să o înlocuiască. Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut Parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi Parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune, pentru a permite şi femeilor să domnească, în acord cu legile Uniunii Europene, în special Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi cu noile valori ale societăţii româneşti. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează, însă, dreptul unei persoane de a domni ca monarh al vreunei ţări, deşi garantează drepturi egale femeilor şi bărbaţilor. Mai mult, credinţa ortodoxă, după care, conform Introducerii la noul Statut [15], Regele Mihai pretinde că se ghidează în toate deciziile sale, interzice femeilor să domnească în calitate de monarhi [1].

Conform principiului preferinţei pentru primogenitura de sex masculin din noul Statut, ordinea de succesiune la tronul României este următoarea:

  1. ASR Principesa Moştenitoare Margareta a României, Custode al Coroanei României (n. 1949)
  2. ASR Principesa Elena a României (a doua fiică a Regelui Mihai şi a Reginei Ana) (n. 1950)
  3. ASR Principele Nicolae al României (n. 1985)
  4. Elisabeta Karina de Roumanie Medforth-Mills (fiica Elenei) (n. 1989)
  5. ASR Principesa Irina a României (a treia fiică a Regelui Mihai şi a Reginei Ana) (n. 1953)
  6. Michael de Roumanie Kreuger (fiul Irinei) (n. 1985)
  7. Angelica de Roumanie Kreuger (fiica Irinei) (n. 1986)
  8. ASR Principesa Sofia a României (a patra fiică a Regelui Mihai şi a Reginei Ana) (n. 1957)
  9. Elisabeta Maria Biarneix de Laufenburg (fiica Sofiei) (n. 1999)
  10. ASR Principesa Maria a României (a cincea fiică Regelui Mihai şi a Reginei Ana) (n. 1964).

Deoarece noul Statut prevede în mod explicit că dinaşti sunt doar descendenţii surorilor viitorului Şef al Casei Regale, Principesa Margareta, excluzând în mod expres, spre deosebire de Constituţia din 1923, orice alţi dinaşti din alte case regale sau princiare străine drept potenţiali succesori în cazul extincţiei actualei Case Regale, problema succesiunii în această situaţie rămâne nedecisă prin Statut.

 

Pop Luminita Mihaela-Facebook

31/08/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: