19 martie 1907 – Parlamentul Ungariei a votat legile şcolare (Legile Appónyi), în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar

 

 

 

 

 

 Cu 111 ani în urmă, în data de 19 martie 1907,  Parlamentul ungar vota legile şcolare (Legile Appónyi) vizând desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, slovace şi sârbe şi înlocuirea lor cu şcoli de stat cu limba de predare maghiara, în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar (19.III/1.IV)

Legile Appónyi veneau  în continuarea altor reglementări care după  creerea statului dualist austro-ungar  în 1867, urmăreau creerea unui cadru legal pentru maghiarizarea forţată şi desfiinţarea ca naţiune a românilor majoritari în Transilvania.

 Transilvania intrând atunci sub stăpânirea directă a Ungariei, guvernele de la Budapesta s-au axat de la început pe principiul creerii unui stat uninaţional, oficializând în consecinţă mai vechea politică de maghiarizare şi asimilare a popoarelor nemaghiare aflate sub stăpânirea sa, în principal a celor 3 milioane de români majoritari între naţionalităţile care trăiau aici şi care erau supuşi unei deznaţionalizări ridicate la rangul de politică de stat.

    Din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre corifeii politicii de maghiarizare, conţii Iuliu Andrássy, ministru de interne, şi Albert Appónyi, ministru al cultelor şi instrucţiunii, s-a elaborat un voluminos tratat intitulat (în traducere) „Românii din Ungaria”, Budapesta, 1907, 953 p., semnat de Antal Huszár, translator în ministerul de interne, care conţinea planurile şi măsurile pentru desfiinţarea românilor ca naţiune.

Tratatul a fost tipărit în număr de doar 25 exemplare, exclusiv pentru uzul guvernului, având caracter strict secret şi confidenţial, şi a fost pus în aplicare chiar din anul apariţiei sale prin legile draconice ale învăţământului ale lui Appónyi.

Se pare că în Ungaria nu i se poate da de urmă, în schimb în România există două exemplare, unul la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca (ca să nu existe nici un dubiu, are pe ea şi semnătura autografă a autorului), al doilea la Biblioteca Academiei Române.

Statul Ungar a pus în aplicare în perioada 1867- 1918  un complex de  legi  al căror scop era maghiarizarea şi desfiinţarea ca naţiune a românilor ardeleni.   

După realizarea dualismului, în 1867, în luna decembrie a acestui an, Imperiul austro-ungar a adoptat o nouă Constituţie.

În problema naţională, Constituţia a fost completată de Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, cu denumirea oficială „Despre regularea amănunţită a uniunii Ungariei cu Transilvania” (articolul de lege 43 din 1868) şi cu Legea de naţionalităţi, sau „Despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor” (articolul de lege 44 din 1868), legi sancţionate la 6 decembrie 1868; legi care au ajuns a ordona menţinerea privilegiilor unora şi a introduce măsuri excepţionale în folosul hegemoniei ungare, în fond, actul „uniunii” devenind în mâna corpurilor legiuitoare de la Budapesta o armă împotriva poporului român.

Legea de naţionalităţi a proclamat existenţa unei singure naţiuni politice, „indivizibila, unitara naţiune maghiară” şi a declarat limba maghiară ca singura limbă oficială, prevăzând şi posibilităţi de „întrebuinţare oficială” a limbilor naţionalităţilor, ceea ce însă nu s-a respectat.

O Lege electorală aspră, din 1868, diferită de cea aplicată în Ungaria, şi mai mult agravată prin modificările din 1874, la care se adăugau abuziva şi nedreapta arondare a cercurilor electorale în zonele locuite compact de români, teroarea, falsurile şi presiunile administrative în timpul campaniilor electorale, a făcut ca doar un număr infim de deputaţi români să fie aleşi în Parlamentul Ungariei.

O lege în virtutea căreia, datorită sensului, nu s-a recunoscut dreptul de vot decât la 3,3% din populaţia Transilvaniei, în timp ce în Ungaria beneficiau de acest drept 6,5%, baza dreptului electoral formându-se după alte criterii. Cu ajutorul unei confuzii intenţionate în dispoziţiile principale ale legii electorale, ungurii şi-au făcut parlamentele, au declarat „uniunea” legală şi au creat legile de maghiarizare şi asuprire pentru majoritatea populaţiei Ungariei.

În ceea ce priveşte instrucţiunea publică, pentru 3 milioane de români transilvăneni, 2/3 din populaţie, şi deci o masă imensă de contribuabili, guvernanţii unguri nu au întreţinut şcoli de stat în limba română.

Sarcina întemeierii şi susţinerii şcolilor a revenit Bisericii Române – prin cele două confesiuni – sprijinită de instituţii financiare, culturale şi fundaţii româneşti, atâtea câte erau. După date statistice din anul şcolar 1891/1892, Biserica Românească întreţinea în Transilvania, din mijloacele sale proprii, 3083 şcoli primare, 4 şcoli civile de fete, 5 şcoli secundare, 7 şcoli normale (preparandii), 7 seminarii pentru preoţi.

Comunităţile bisericeşti au făcut serioase eforturi pentru înfiinţarea şi întreţinerea şcolilor, aceasta socotind-o ca o datorie şi un drept al lor, drept pe care au căutat să şi-l asigure prin legile fundamentale ale statului.

Autonomia Bisericii Române fiind asigurată printr-o lege specială, constituind o piedică serioasă pentru progresul ungarismului, guvernul pentru a o ştirbi a dat ordonanţe care loveau în legi, iar parlamentul a votat legi care loveau în autonomia Bisericilor nemaghiare.

Şcolile confesionale susţinute din banii românilor au fost supuse unei presiuni formidabile, numărul orelor şi al disciplinelor în limba română fiind redus progresiv, în aceeaşi proporţie fiind introdusă predarea unor obiecte de învăţământ în limba maghiară.

Legea pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile primare (prima lege Tréfort, 1879), legea a doua Tréfort (1883), care impunea limba maghiară şi în şcolile secundare româneşti, Legea azilelor (grădiniţelor) de copii (1891), care îndatora pe toţi părinţii şi tutorii de a trimite copiii în vârstă de la 3 la 6 ani în „institutele azilului”, unde urmau să fie instruiţi în „exerciţii evlavioase” interconfesionale şi unde urmau să înveţe limba maghiară, încălcându-se prin această dispoziţie chiar drepturile sfinte ale mamei şi ale credinţei – sunt câteva din legile discriminatorii pentru învăţământul ungar doar în intervalul 1867-1900.

Ca urmare a acestei legislaţii pe teritoriul Ungariei, între 1867 şi 1892, numărul şcolilor nemaghiare a scăzut, în procente, de la 58% la 44%, iar numărul şcolilor maghiare a crescut de la 42% la 56%.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de Legile Apponyi pentru sistemul de învăţământ (1907). În art.12 din lege se preciza că guvernul are facultatea de a suprima orice şcoală românească, dacă acest lucru este reclamat de „interese superioare de stat”, iar hotărâre a ministrului de resort era inatacabilă.  

Diabolicul plan de maghiarizare a fost pus în aplicare imediat de guvernul ungar. În acelaşi an, 1907, prin cele două legi şcolare Appónyi, şcolile româneşti puteau fi desfiinţate oricând, „din raţiuni superioare de stat” (fără să se explice care sunt raţiunile), putând fi înlocuite cu şcoli de stat în limba maghiară; în 3 ani de zile de la aplicarea legii, şcolile româneşti s-au redus cu 600.

În institutele de învăţământ superior maghiare (româneşti nu putea fi vorba să existe – n.a.), nu numai că nu se preda nici o materie în limba română, ci s-a interzis chiar folosirea ei şi în timpul pauzelor dintre orele de curs.

    În 1912, prin fals şi dezinformare a Vaticanului, a fost înfiinţată prin hotărârea parlamentului Ungariei Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog, încorporând şi 83 de parohii, 382 filii şi 172 cătune româneşti luate de la episcopiile româneşti ale Oradiei, Gherlei şi Blajului, cu un total de 73.225 de credincioşi. În bisericile episcopiei limba liturgică urma să fie maghiara.
   

O nouă lege maghiară de colonizare, votată de parlamentul ungar în 1910, sporea fondul de colonizări în Transilvania a unor ţărani aduşi din Ungaria, împroprietăriţi cu zeci de mii de hectare de pământ şi oferindu-li-se un trai mai mult decât decent, urmărindu-se spargerea masei compacte a românilor şi separarea complexelor româneşti de cele săseşti.
    După intrarea României în război în 1916 împotriva Austro-Ungariei, în anul 1917 acelaşi ministru al învăţământului, contele Appónnyi înfiinţează în Transilvania, la graniţa cu România, „Zona culturală”: pe toată lungimea graniţei cu România, din nordul Ardealului şi până jos la Dunăre; pe o adâncime în interior între 60-120 km, toate şcolile româneşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu şcoli de stat maghiare; românii au pierdut 1600 de şcoli.
   

Era pus într-un grav pericol însuşi viitorul naţiunii române. Noroc cu izbăvitorul an 1918.

  P.S. Observăm cum încă de multă vreme politicienii unguri au făcut din fals, minciună, dezinformare, o adevărată artă.

,,Moderaţii’’ politicieni maghiari din România de astăzi au avut de la cine învăţa şi ne dau oricând lecţii de perfidie.

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/08/actiuniperfide-ale-autoritatilor-ungariei-de-maghiarizare-a-romanilor-din-transilvania/

 

Sursa:

http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/centenarul-marii-uniri-din-cauzele-profunde-ale-unirii-cartea-secreta-maghiara-din-1907-un-atentat-la-existenta-nationala-a-romanilor-transilvaneni-133070.html

Publicitate

5 februarie 1867- Acordul privind crearea statului dualist Austro-Ungaria

 

 

 

 

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrântă în mai multe bătălii în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace, exista posibilitatea dispariției acestui stat hibrid, care avea în stăpânirea sa numeroase popoare și teritorii străine.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor.

Îngrijorat de intensificarea tendinţelor centrifuge a popoarelor aflate sub stăpînirea sa, împăratul a preferat un compromis cu nobilimea maghiară, care deținea cele mai importante poziții politice și economice în cadrul statului după cele ale austriecilor, încheind Acordul austro-ungar privind constituirea unei monarhii dualiste.

La 5 februarie 1867, Acordul privind crearea statului dualist Austro-Ungaria intră în vigoare, în cadrul căruia teritoriile majoritar româneşti Transilvania și Banat erau încorporate Ungariei, Transilvaniei anulându-i-se autonomia pe care o avea.

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie), nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria a dobândit dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă.

A fost un stat dualist alcătuit pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, în partea vestică și nordică a statului austro-ungar și pe de altă parte, din Transleithania, care reunea teritoriile maghiare.

Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea inclusiv teritoriile locuite de croați, sîrbi, sloveni și de românii din Transilvania și Banat.

 

 

 

 

 

 

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată centralizat, iar politica față de minorități era dominată de politica autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare, care alcătuiau majoritatea în Regat.

Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranaṭionaliste în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 de persoane, faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Numeroasele popoare care se aflau sub dominația străină dualistă erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația naţiunilor din teritoriile dominate de unguri. Românii din Transilvania și Banat erau lipsiți de drepturi naţionale și supuşi  după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

Prin contrast, austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi.

La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat rege al Ungariei, jurământul său solemn pe legile ungureşti din 1848, care  aduseseră libertate naţională pentru unguri şi supunere şi integrare politică pentru neunguri şi instituirea dualismului, au avut semnificaţia unei contramăsuri de proporţii îndreptată împotriva democratizării şi armonizării geografiei politice europene, prin împiedicarea extinderii aplicării principiului naţionalităţilor la popoarele nemaghiare.

Statul austriac a fost salvat temporar, prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, pentru încă 51 de ani.

Sursa: http/istoria.md/istoriculzilei