CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

27 august 1989 – Documentul final al Marii Adunări Naţionale din Moldova ocupată de sovietici

LA310889_oraastrala

În 27 august 1989 a avut loc la Chişinău cea mai mare demonstraţie din istoria Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti.

750000 de cetăţeni ai Basarabiei – după aprecierea săptămînalului „Literatura şi Arta” din 31 august 1989, care numea această manifestaţie „Marea Adunare Naţională” – s-au adunat în centrul Chişinăului pentru a cere Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, care urma să-şi înceapă sesiunea în 29 august, adoptarea legii despre proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat a republicii, recunoaşterea identităţii acesteia cu limba română şi trecerea la alfabetul latin.

A fost un tur de forţă a mişcării naţionale moldoveneşti, dacă ţinem seama că întreaga populaţie a Republicii era puţin peste 4 milioane de persoane.

„Marea Adunare Naţională” de la Chişinău s-a desfăşurat într-un climat tensionat. Cu puţin timp înainte izbucniseră greve în mai multe întreprinderi din Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina, Rîbniţa şi alte oraşe, pentru a protesta împotriva declarării limbii moldoveneşti ca limbă oficială şi a cere ca acelaşi statut de limbă oficială să fie dat şi limbii ruse.

În multe întreprinderi industriale moldovenii erau minoritari (oraşele Republicii Moldova crescuseră demografic în mare parte cu populaţie venită din alte părţi ale URSS; doar la sate se păstrase un mediu socio-lingvistic moldovenesc), iar în funcţii de conducere proporţia ruşilor şi ucrainenilor era încă mai mare decît printre muncitorii de rînd. Deseori, aceste greve erau nu numai susţinute ci chiar instigate de conducerea întreprinderilor.

Textul documentului prezentat participanților la Marea Adinare Națională de la Chișinău a fost următorul:

Întrunită pentru întâia oară în istoria postbelică a poporului nostru, la un moment de răscruce al Istoriei, când politica de democratizare şi transparenţă au creat condiţii prielnice pentru o exprimare liberă a dezideratelor şi voinţei popoarelor, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ a Moldovei declară:

În decurs de veacuri, în Istoria sa de o măreţie şi un tragism fără asemănare în această parte a Europei, înfruntând numeroase invazii, suportând împărţiri imperiale şi imperialiste, poporul nostru a tins totdeauna spre suveranitate statală, libertate naţională şi progres. Vieţuind de milenii aici, românii moldoveni sunt, împreună cu românii din Muntenia şi Transilvania, descendenţi ai geto-dacilor romanizaţi.

Organizaţiile statale întemeiate în evul mediu pe întreg teritoriul de raspândire a românilor în Transilvania, Muntenia şi Moldova, au fost supuse, pe parcursul secolelor, diferitor atacuri expansioniste din partea vecinilor mai puternici.

În 1775, Imperiul Habsburgic rupe din trupul Statului Moldovenesc partea de nord, pe care o numeşte Bucovina. În 1812 Imperiul Rus anexează în mod nelegitim ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial denumirea de Basarabia.

Consolidarea conştiinţei de neam a avut drept consecinţă unirea în 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia într-un singur stat — România. Românii din Basarabia, aflaţi sub ocupaţia Imperiului Ţarist, şi-au căpătat statalitatea şi suveranitatea abia în decembrie 1917 prin formarea Republicii (Democratice) Moldoveneşti.

La 27 martie 1918, în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare proclamat de Rusia Sovietică şi ţinând cont de noile realităţi istorice — crearea Ucrainei independente, guvernul Republicii Populare (Democratice) Moldoveneşti, Sfatul Ţării, decide prin vot unirea Basarabiei cu România. În acelaşi an se unesc cu România Bucovina şi Transilvania, aflate până la acea vreme în supuşenia Imperiului Austro-Ungar.

În urma tranzacţiei dintre Stalin şi Hitler din august 1939, la 28 iunie 1940 Basarabia şi nordul Bucovinei (care nu aparţinuse niciodată Rusiei sau Ucrainei) sunt încorporate forţat în componenţa URSS Organizarea la 2 august 1940 a RSS Moldoveneşti n-a fost un act al înfăptuirii drepturilor fireşti ale poporului nostru la suveranitate, dat fiind faptul că prerogativa deciziilor politice, economice, sociale şi culturale a aparţinut şi continuă să aparţină organelor centrale.

În hotarele RSSM n-au fost incluse nordul Bucovinei, judeţele Hotin, Ismail, Chilia şi Cetatea Albă, ce aparţinuseră Moldovei anexate, ele fiind în mod nelegitim transmise RSS Ucrainene.

În consens cu politica de democratizare şi de instaurare a unor relaţii echitabile între naţiuni şi în conformitate cu dreptul inalienabil al fiecărui popor de a-şi determina de sinestătător soarta sa, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ hotărăşte:

1. Suveranitatea naţional-statală a RSSM trebuie să fie realizată pe deplin. În acest scop e necesar să fie elaborată şi discutată de întregul popor o nouă Constituţie a republicii, care ar fixa şi garanta în prevederile ei principiile suveranităţii:

  • dreptul inalienabil al republicii de a fi stăpân şi de a se folosi de întreaga sa avuţie naţională: pământul, apele, aerul, resursele naturale, valorile financiare şi alte resurse aflate pe teritoriul ei;
  • pe teritoriul RSSM să acţioneze doar legile adoptate sau rectificate de Sovietul Suprem al republicii;
  • în vederea îmbunătăţirii continue a condiţiilor de trai ale populaţiei, depăşirii crizei ecologice, RSSM să-şi dirijeze de sine stătător complexul social, economic, formarea bugetului, finanţelor, creditul bănesc, conducerea comerţului, politica vamală şi de impozite;
  • activitatea economică a tuturor întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, inclusiv cele unionale, aflate pe teritoriul republicii să fie reglementată de legislaţia RSSM;
  • de competenţa RSSM ţine asigurarea securităţii statului, menţinerea ordinii publice, relaţiile cu străinătatea, reprezentanţa în organizaţiile internaţionale, organizarea serviciului militar, activitatea în domeniile de ştiinţă, cultură, învăţământ, ecologie ş.a.;
  • RSSM reglementează migraţia, în care scop e prevăzută cetăţenia republicii, asigurarea tuturor drepturilor şi libertăţilor politice şi sociale acestor cetăţeni;
  • limbii naţiunii care dă denumirea republicii i se acordă statutul de limbă de stat.

RSSM îşi rezervă dreptul de a ieşi din componenţa URSS. Acest drept este realizat pe baza voinţei poporului, în conformitate cu prevederile Constituţiei republicii.

2. Suveranitatea statului şi a poporului înseamnă şi dreptul la istorie, în care scop e necesar:

  • să fie reevaluată şi oglindită în lumina adevărului istoria poporului nostru, din cele mai vechi timpuri până astăzi;
  • să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru, pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor — drept care ne stau mărturie cronicile şi letopiseţele, documentele istorice din perioada modernă şi contemporană, cât şi mărturiile clasicilor marxism-leninismului — numele de ROMÂN şi denumirea limbii lui — LIMBA ROMÂNĂ;
  • să fie repuse în drepturile lor însemnele naţionale ale poporului nostru: drapelul tricolor (albastru — galben — roşu) şi stema istorică a Moldovei (capul de zimbru, cu streaua, cuprinsă între coarne, soarele de partea dreaptă şi luna — la stânga);
  • să se revină la tradiţiile şi obiceiurile neamului nostru, la sărbătorile lui naţionale şi la formele tradiţionale de manifestare a voinţei poporului în momentele de răscruce ale istoriei — MARILE ADUNĂRI NAŢIONALE, statornicite la noi începând cu Adunarea din CÂMPIA DREPTĂŢII în 1457, când ţara l-a legiferat la domnie pe Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Originea şi trecutul comun, unitatea lingvistică şi culturală ale populaţiei din RSR şi RSSM determină necesitatea unor înlesniri suplimentare pentru cetăţenii RSR şi RSSM în vederea garantării liberei treceri a frontierelor de stat, îndeosebi în zilele de sărbătorire în ambele republici a evenimentelor şi personalităţilor istorice şi culturale comune. În scopul facilitării contactelor culturale e imperios necesar să se intervină pe lângă guvernul R.S.R. în vederea deschiderii consulatului RSR în RSSM şi al RSSM în R.S.R.

Nu există drept la istorie fără restabilirea dreptăţii istorice. În acest scop guvernul RSSM de comun acord cu guvernul Ucrainei trebuie să purceadă la examinarea problemei retrocedării RSS Moldoveneşti a teritoriilor incluse în mod nelegitim în componenţa RSS Ucrainene în 1940.

Un stat şi un popor suveran nu sunt în drept să-i lase în voia soartei pe conaţionalii care, în urma unei politici migraţioniste aberante, în urma unei politici de deznaţionalizare constantă promovate în timpul stalinismului şi al stagnării, s-au stabilit cu traiul în diverse regiuni ale URSS, fiind astăzi lipsiţi de condiţiile cele mai elementare de dezvoltare a culturii lor naţionale. În acest scop e necesar ca guvernul republicii:

  • să determine şi să cerceteze sub toate aspectele raioanele şi localităţile situate în afara graniţelor RSSM, locuite compact de moldoveni, iar rezultatele acestor investigaţii să fie date publicităţii;
  • să determine ajutorul material şi spiritual, de care au nevoie moldovenii din afara republicii pentru a se menţine ca entitate naţională;
  • să intervină pe lângă organele de resort în vederea asigurării populaţiei moldoveneşti în afara hotarelor RSSM cu grădiniţe, şcoli, cluburi, publicaţii în limba maternă;
  • să creeze toate condiţiile necesare care ar garanta repatrierea tuturor moldovenilor basarabeni şi a urmaşilor lor care manifestă o atare dorinţă, asigurându-li-se dreptul prioritar de a se stabili cu traiul în localităţile Moldovei. De aceste înlesniri trebuie să se bucure şi moldovenii basarabeni care locuiesc în afara URSS, şi reprezentanţii altor grupuri etnice, originari din Basarabia.

3. Un stat suveran şi democratic nu-şi poate organiza în mod normal viaţa social-politică fără adoptarea unei legi cu privire la alegeri care ar asigura:

  • dreptul tuturor formaţiunilor obşteşti, colectivelor de muncă, adunărilor alegătorilor la locul de trai de a-şi propune propriii lor candidaţi;
  • drepturi egale pentru toţi cetăţenii republicii, indiferent de locul de trai, de apartenenţa lor la vreo organizaţie obştească sau socialpolitică. Dreptul de a alege aparţine numai cetăţenilor în baza circumscripţiilor electorale. Alegerile au loc pe baza dreptului de vot universal, egal, direct şi secret. Numai respectarea acestor principii democratice ar permite formarea unui parlament democratic la alegerile viitoare.

4. Recunoscând contribuţia esenţială a Bisericii în opera de edificare a culturii naţionale, în procesul de educare şi perpetuare a preceptelor morale sănătoase, în purificarea şi desăvârşirea spirituală a omului, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ se exprimă hotărât pentru înfăptuirea cât mai grabnică a autonomiei Bisericii Moldoveneşti şi crearea condiţiilor pentru pregătirea cadrelor naţionale în biserică, lucru fără de care suveranitatea statală şi naţională n-ar fi deplină.

5. Suveranitatea naţional-statală a RSSM presupune crearea condiţiilor pentru înfăptuirea autonomiei culturale a populaţiei găgăuze şi garantarea tuturor drepturilor concetăţenilor de alte naţionalităţi pentru libera lor afirmare etnoculturală.

Numai înfăptuirea până la capăt, prin cuget şi conştiinţă curată a năzuinţelor poporului nostru spre suveranitate, libertate naţională şi progres, va crea condiţii pentru lichidarea completă a urmărilor stalinismului şi a stagnării, pentru curmarea nedreptăţilor care s-au săvârşit în decurs de veacuri pe acest multpătimit pământ al Basarabiei. Numai astfel se va putea instaura aici un climat favorabil de convieţuire în prietenie şi colaborare a reprezentanţilor tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor, care în virtutea vremurilor s-au stabilit aici.

Această clipă grea şi măreaţă a venit prin însăşi voinţa de fier a istoriei, care e de neînlăturat. Ea cere să ne ridicăm la înălţimea problemelor pe care le-a pus, să ne pătrundem de importanţa lor, şi luminaţi de propriile noastre conştiinţe să purcedem la realizarea lor în numele copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri.

Trăiască statul naţional independent şi suveran — singura chezăşie a unui viitor sigur şi demn al neamului nostru!

Frontul Popular din Moldova, 27 august 1989, Chișinău prin https://foaienationala.ro și https://mariusmioc.wordpress.com.

01/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Victoria principiului naţionalităţilor în Europa și Marea Unire a românilor de la 1918

Harta: Harta Marii Uniri 1918

În Evul mediu, statele europene erau constituite pe baza principiului dinastic, monarhii respectivi disputându-şi teritoriile şi influenţa, fără a ţine seama de caracteristicile fiecărui popor şi de drepturile persoanelor care-l alcătuiau.[1] Acest principiu a fost contestat de Marea Revoluţie Franceză, care la 26 august 1789 a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului[2], document fundamental pentru organizarea statelor pe baze moderne.

În Declaraţie se preciza: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. Ca urmare, erau formulte mai multe „principii”: oricare suveranitate rezidă în principal în naţiune, nici un grup, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane în mod explicit de la ea; nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale; comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului etc.

Aceste idei au stat la baza luptei pentru constituirea statelor naţionale în Europa, care s-a desfăşurat pe parcursul unui secol (numit „secolul naţionalităţilor”). În acest proces, care s-a încheiat la sfârşitul Marelui Război (Primul Război Mondial), românii au avut un rol activ. În 1859 au realizat Unirea Principatelor Moldova şi Valahia (Muntenia), care în 1862 au adoptat numele oficial România, iar în 1878, Dobrogea s-a reunit cu Patria Mamă. În deceniile următoare mişcarea de eliberare naţională a românilor aflaţi în afara graniţelor ţării s-a intensificat.

Este o realitate că eforturile guvernanţilor de la Petersburg de a-i rusifica pe românii din Basarabia, a celor de la Viena de a impune românilor din Bucovina limba şi cultura germană, precum şi confesiunea catolică, a liderilor de la Budapesta de maghiarizare a românilor din Transilvania, nu au dat rezultatele scontate. Aceştia şi-au păstrat limba română şi confesiunea ortodoxă, au transmis din generaţie în generaţie tradiţiile, obiceiurile, basmele şi legendele populare, au luptat pentru apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale. Documentele atestă faptul Regatul României (proclamat în 1881) a constituit centrul vital pentru toţi românii în aspiraţia lor pentru realizarea statului naţional unitar scrie pe Blogul său istoricul prof. univ. dr.Ioan Scurtu.

În timpul Primului Război Mondial lupta de eliberare a popoarelor europene s-a intensificat, fapt ce a condus la prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Primul dintre acestea a fost cel rus (ţarist). După trei ani de război, fără a obţine victoria promisă de ţarul Nicolae al II-lea, în armată rusă s-a instalat o stare de nemulţumire: ostaşii doreau să se întoarcă la casele şi familiile lor, numărul dezertorilor a crescut considerabil; mulţi ofiţeri apreciau că vina pentru situaţia armatei ruse o purta ţarina Aleksandra, care trăia sub influenţa lui Rasputin, un dubios călugăr insinuat la Curtea imperială susţinând că avea puteri miraculoase şi-l putea vindeca prin puterea credinţei pe moştenitorul tronului, ţareviciul Alexei, care suferea de hemofilie. Rasputin era acuzat că ar fi spion german, iar ţarina, fiind de origine germană, îl influenţa pe ţar, insistând să pună capăt războiului şi să încheie pace separată cu Germania. În cercurile generalilor şi ale unor lideri politici se punea la cale detronarea lui Nicolae al II-lea şi înlocuirea lui cu o Regenţă în frunte cu marele duce Mihail, fratele ţarului, care să continuie războiul cu toată vigoarea în vederea obţinerii unei victorieii decisive împotriva Puterilor Centrale[3].

De la sfârşitul anului 1916, criticile au devenit publice, deputatul Vladimir Purişkievici nesfiindu-se să declare în şedinţa Dumei (Parlamentul rus) din 19 noiembrie 1916 că ţarina „a rămas o nemţoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de ţara şi de poporul său”. La 30 decembrie 1916, Rasputin a fost asasinat, dar degringolada la vârful imperiului nu a putut fi oprită.

În ziua de 26 februarie (11 martie, stil nou) 1917, în Petrograd (noua denumire a oraşului Petersburg), capitala imperiului, s-a declanşat greva generală sub lozincile: „Jos războiul! Jos ţarul! Vrem pâine!”. Încercarea autorităţilor imperiale de a restabili ordinea prin forţă a eşuat, militarii trecând de partea revoluţionarilor. La 2/15 martie s-a format un guvern provizoriu condus de prinţul Gheorghi Evghenovici Lvov. În aceeaşi zi, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat, desemnându-l ca succesor pe marele duce Mihail, dar acesta nu a acceptat să ocupe tronul.

Noul guvern a procedat la înlăturarea din funcţie a guvernatorilor şi viceguvernatorilor, precum şi a celorlalţi demnitari din timpul regimului ţarist, fapt ce a condus la pulverizarea structurilor administrative. S-au anunţat alegeri pentru Adunarea Constituantă, care să stabilească noua formă de organizare a statului. Pe întreg cuprinsul Rusiei s-a declanşat un amplu procers revoluţionar, în cadrul căruia naţionalităţile cereau recunoaşterea dreptului la organizare statală proprie. Generalul Piotr Vranghel avea să aprecieze că „odată cu ţarul dispărea ideea însăşi a puterii, iar poporul rus vedea cum se şterg toate vechile sale obligaţii şi nimic, în ceea ce-l priveşte, nu putea să înlocuiască nici această putere, nici aceste obligaţii”[4].

Vladimir Ilici Lenin

În lunile următoare confruntările politice s-au amplificat, criza economică s-a adâncit, starea de nemulţumire a sporit, tensiunile sociale au devenit tot mai grave. Guvernul provizoriu a fost remaniat la 8 iulie 1917, când prim-ministru a devenit Alerksandr Fiodorovici Kerenski, care a încercat să restabilească ordinea în ţară, dar fără succes. La 1/14 septembrie 1917, Rusia a fost proclamată republică. În ziua de 25 octombrie/7 noiembrie 1917 puterea la Petrograd a fost preluată de bolşevici, care au constituit un nou guvern, numit Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu V.I. Lenin. În săptămânile următoare, bolşevicii au preluat puterea la Moscova, Minsk, Lugansk, Kazan, Ecaterinburg, Saratov, Baku şi alte centre urbane. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul bolşevic a adoptat „Declaraţia dreptului popoarelor din Rusia”, care proclama dreptul acestora la autodeterminare până la despărţirea de statul existent. A fost decizie tactică, prin care s-a urmărit atragerea naţionalităţilor de partea regimului bolşevic. În acest document se prevedea: „uniunea benevolă şi sinceră a popoarelor din Rusia” şi constituirea Republicii Sovietice Ruse „în baza uniunii libere a naţiunilor libere, ca federaţie a republicilor naţionale sovietice”[5]. În martie 1918, capitala Rusiei s-a mutat de la Petrograd la Moscova.

Naţiunile asuprite şi-au proclamat rând pe rând autonomia şi apoi independenţa. Nu a fost un proces linear, ci unul compex, care s-a întins, în unele situaţii, din 1917 până în 1922[6]. Prima ţară care şi-a proclamat independenţa naţională a fost Finlanda, la 6 decembrie 1917, când s-a format un guvern naţional. Acestă dată a devenit Ziua Naţională a Finlandei. La 18/31 decembrie 1917 guvernul sovietic a recunoscut independenţa de stat a Finlandei dar, în ianuarie 1918, cu sprijinul bolşevicilor de la Petersburg s-a format un guvern paralel, revoluţionar, care a proclamat Republica Muncitorească Finlandeză. Ca urmare, s-a declanşat un război civil (ianuarie-mai 1918) între gruparea sovietică şi cea naţională, ajutată de de trupe germane şi voluntari suedezi. Bolşevicii au fost înfrânţi la 5 mai 1918, puterea fiind preluată de generalul Mannerheim. La 17 iulie 1919 Finlanda a devenit Republică, având capitala la Helsinki.

Estonia şi-a proclamat autonomia la 30 martie 1917[7] şi apoi independenţa la 24 februarie 1918. La 4 martie 1918, Estonia a fost ocupată de armata germană. După prăbuşirea Germaniei, la 11 noiembrie 1918, au urmat doi ani de convulsii interne. La 29 noiembrie 1918, bolşevicii estonieni, sprijiniţi de Armata Roşie, au proclamat Republica Sovietică Estoniană cu capitala la Narva. De această dată, au intervenit armata britanică şi voluntari scandinavi, în urma căreia s-a instaurat un nou guvern naţional în ianuarie 1919 condus de Konstantin Paets. La 5 mai 1919 Adunarea Constituantă a proclamat Republica Estonă independentă, care a adoptat Constituţia la 15 iunie 1919. Prin tratatul de la Tartu din 2 februarie 1920, Rusia sovietică a recunoscut independenţa Estoniei.

Letonia a avut o evoluţie deosebită. În ziua de 21 noiembrie 1917, la Riga s-a instaurat puterea sovietică. În februarie 1918, trupele germane au ocupat această ţară baltică şi au sprijinit formarea unui guvernul naţional. După retragerea trupelor germane, a fost proclamată independenţa Letoniei în ziua de 18 noiembrie 1918 (aceasta a devenit Ziua Naţională a acestui stat). Peste o lună, bolşevicii, cu sprijinul Armatei Roşii, au instaurat din nou puterea sovietică (17 decembrie 1918). Această ţară a fost teatrul confruntărilor între trupele bolşevice şi cele naţionale, acestea din urmă obţinând victoria în ianuarie 1920. La 11 august 1920 a fost semnat tratatul de pace letono-rus, prin care Rusia recunoştea independenţa Letoniei.

Cea de-a treia ţară baltică, Lituania şi-a constituit în septembrie 1917 un Consiliu Naţional cu capitala la Vilna (Vilnius), susţinut de Germania. La 16 februarie 1918, Lituania şi-a proclamat independenţa (aceasta a devenit Ziua Naţională a Letoniei). Prin tratatul de pace semnat de Rusia cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (3 martie 1918), Lituania a fost separată de Rusia, dar a rămas sub ocupaţie germană. După înfrângerea Germaniei, a urmat un război civil (1918-1919). Pe o parte din teritoriul locuit de lituanieni a fost proclamată Republica Sovietică Lituaniană la 16 decembrie 1918. Au intervenit trupe poloneze şi germane în sprijinul guvernului naţional, care au înfrânt Armata Roşie, astfel că puterea sovietică a fost înlăturată în aprilie 1919. În ziua de 12 iulie 1920 s- a încheiat tratatul de pace sovieto-lituanian, prin care Rusia recunoştea independenţa Lituaniei. La 1 august 1922 a fost adoptată Constituţia, prin care Lituania devenea Republică, având capitala la Kaunas (Kovno), ulterior la Vilnius.

Împărţită, încă din 1798, între Rusia şi Austria, neavând, de-a lungul istoriei, o statalitate consistentă, Ucraina s-a constituit cu dificultate. Partea apuseană a Rusiei locuită de ucraineni a cunoscut ravagiile revoluţiei declanşată de Petrograd. În ziua de 10/23 iunie 1917, Rada (parlamentul) de la Kiev a proclamat autonomia Ucrainei în cadrul Rusiei[8]. Au urmat patru ani de război civil. Bolşevicii ucraineni, sprijiniţi de Consiliul Comisarilor Poporului de la Moscova, au format Republica Sovietică Ucraineană cu capitala la Harkov (11/24 decembrie 1917). Aceasta a cerut ajutorul sovieticilor, astfel că, în februarie 1918, Armata Roşie a ocupat o mare parte a Ucrainei. Dar, la 1 martie 1918, trupele germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat puterea Radei Centrale. Prin pacea din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la Ucraina însă, după capitularea Germaniei, Lenin a denunţat la 13 noiembrie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. În ziua de 29 noiembrie 1918 puterea sovietică a fost instaurată în Ucraina de est.

În zona din Austro-Ungaria locuită de ucraineni s-au constitut grupări înarmate care urmăreau să alunge autorităţile existente şi să preia puterea. Aceste bande au început să acţioneze şi pe teritoriul Bucovinei, unde mişcarea naţională românească era în plină desfăşurare. La solicitatea Consiliului Naţional Român din Bucovina, guvernul de la Iaşi a trimis Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi şi a trecut la alungarea bandelor ucrainene înarmate. La 15 noiembrie 1918 s-a constituit Republica Ucraineană de Vest, cu capitala la Liow (Lvov). Aceasta urmărea să cuprindă şi Galiţia, intrând astfel în conflict cu Polonia. Războiul s-a încheiat prin pacea de la Riga din 9/18 martie 1921, care stabilea că o parte din vestul Ucrainei (Volânia şi Galiţia) era anexată de Polonia. Puterea sovietică s-a instaurat în ambele părţi (de est şi de vest) locuite de ucraineni, iar în decembrie 1922, Ucraina a devenit parte a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.

Din cele prezentate se poate constata că a existat o tactică folosită de Lenin şi Troţki: iniţial, guvernul bolşevic se declara în favoarea independenţei statelor respective, pentru ca apoi, sub motiv că puterea fusese preluată de burghezie, au constituit guverne paralele dominate de bolşevici, reprezentând „masele populare”. Au fost declanşate acţiuni vizând răsturnare puterii naţionale şi integrarea respectivului stat în cadrul Rusiei sovietice. Bolşevicii au urmărit nu numai refacerea graniţelor fostului imperiu, ci şi extinderea revoluţiei la scară planetară. În martie 1919 a fost creată Internaţionala a III-a Comunistă „ca stat major al revoluţiei mondiale”[9]. Tactica adoptată de liderii sovietici a eşuat în cazul polonezilor şi românilor.

Polonia dispăruse ca stat în 1795, fiind  împărţită între Rusia, Austria (din 1867 – Austro-Ungaria) şi Prusia (din 1871- Germania). Ca urmare, în timpul Primului Război Mondial o parte a polonezilor a luptat în armata Antantei, iar o altă parte în cea a Puterilor Centrale. Fiecare tabără a urmărit să-i câştige pe polonezi, promiţându-le recunoaşterea independenţei. Pe teritoriul Rusiei s-a constituit Comitetul Naţional Polonez, care viza reconstituirea Poloniei medievale sub protecţia Petersburgului. În zona ocupată de Austria s-a proclamat, la 5 noiembrie 1916, Regatul Poloniei sub protecţia Puterilor Centrale. Prin tratatul de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la teritoriile poloneze. În contextul înfrângerii Austro-Ungariei, cele două entităţi statale s-au unit, luând fiinţă Republica Polonia, care şi-a proclamat independenţa la 11 noiembrie 1918 sub conducerea lui Jósef Pilsudski.

Având o elită activă, care a stimulat dorinţa populaţiei de a redobândi prestigiul de altădată, polonezii au dus războaie cu vecinii pentru dobândirea teritoriilor din timpul Regatului medieval. Timp de aproape trei ani (1918-1921), conducerea de la Varşovia a luptat atât cu Ucraina, cât şi cu Rusia. Încercările de a constitui un guvern bolşevic pe teritoriile poloneze care făcuseră anexate de ţarism au fost dejucate din faşă de experimentatul politician şi militar Jósef Pilsudski. Beneficiind de sprijinul militar al Antantei (în special al Franţei), Polonia a ieşit victorioasă. După încheierea Primului Război Mondial, regimul Pilsudski a avut conflicte cu Lituania, Cehoslovacia şi Germania în urma cărora graniţele Poloniei s-au extins. Prin tratatele de pace din 1919-1920 şi prin acordurile ulterioare, Polonia a devenit cel mai mare stat din zona central-estică a Europei.

Românii din Basarabia au devenit extrem de activi după izbucnirea revoluţiei la Petrograd. În ziua de 2 aprilie 1917, ziarul «Cuvânt Moldovenesc», care se edita la Chişinău, anunţa constituirea Partidului Naţional Moldovenesc: „Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale”. Se aveau în vedere alegeri pentru „adunarea întemeietoare” (constituantă) de la Petrograd, la care deputaţii moldoveni să ceară „dreptul de liberă ocârmuire”. La rândul lor, militarii moldoveni, care făceau parte din armata Rusiei, au organizat la 18 aprilie 1917 o mare întrunire la Odesa, cu participarea a peste 10.000 de basarabeni – ofiţeri, soldaţi, studenţi, profesori, preoţi etc – care s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei.

Aflând despre faptul că Rada de la Kiev se declarase pentru anexarea Basarabiei la Ucraina, sovietul moldovenesc al deputaţilor ofiţeri şi soldaţi din circumscripţia militară Odesa a adresat un protest, declarând că „resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina”[10]. În zilele de 20 – 27 octombrie (2 – 9 noiembrie, stil nou) 1917 a avut loc la Chişinău, congresul militarilor moldoveni, la care au participat 989 delegaţi. Congresul a hotărât „să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, iar pentru „ocârmuirea” acesteia „în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării”[11].

Sfatul Tarii Unirea Basarabiei cu tara mama Romania 27martie 1918
Sfatul Tarii decide Unirea Basarabiei cu țara mamă, România, 27martie 1918

Alegerile pentru Sfatul Ţării s-au desfăşurat într-o atmosferă revoluţionară. După mai mult de un secol, populaţia avea posibilitatea să se exprime liber şi să desemneze deputaţi care să-i reprezinte interesele. Sfatul Ţării, întrunit la 21 noiembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău, l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ. În ziua de 2 decembrie 1917 a votat, în unanimitate, o Declaraţie în care se menţiona: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca parte cu aceleaşi drepturi”. A fost ales un Consiliu al Directorilor, în frunte cu Pantelimon Erhan. Astfel, s-a făcut un pas decisiv spre afirmarea identităţii naţionale, contestată timp de un secol de Imperiul Rus.

Evoluţia evenimentelor din Rusia a făcut ca anunţata Republică Federativă să nu se mai organizeze, iar legăturile dintre Chişinău şi Petrograd să nu poată funcţiona. Republica Democratică Moldovenească s-a confruntat, de la început, cu probleme extrem de grave. Pericolele erau multiple. 1) Anarhia care a cuprins Rusia s-a extins şi în Basarabia, unde vechile autorităţi ţariste au fost înlăturate, iar cele noi, în curs de constituire, nu aveau capacitatea de a domina situaţia. 2) Militarii ruşi care, părăsind teritoriul României, se opreau în Basarabia, recugând la jafuri şi omoruri, acte care generau o stare de mare tensiune în rândul populaţiei. 3) Bolşevicii care au constituit la Chişinău un Comitet Revoluţionar; acesta, într-o telegramă adresată sovietului din Odesa la 13 ianuarie 1918, scria: „Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine <Sfatul Ţării> şi <Directoratul>”[12].

Toate aceste provocări aveau loc în condiţiile în care Consiliul Directorilor nu a reuşit să constituie o forţă de ordine internă (poliţie, jandarmerie) şi nici o armată proprie, care să asigure averea şi viaţa cetăţenilor. Ca urmare, Sfatul Ţării a cerut sprijinul armatei române. Guvernul de la Iaşi a acceptat, astfel că Divizia 11 infanterie, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a înaintat spre Chişinău, fiind primită de Ion Inculeţ şi ceilalţi lideri politici basarabeni în ziua de 15 ianuarie 1918. Membrii Comitetului Revoluţionar au părăsit în grabă capitala Republicii Moldova.

Presiunea venea şi direct de la Petrograd [13]. Deşi se declarase pentru dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de Rusia, guvernul bolşevic continua să consideră Basarabia ca parte a Rusiei. La 13/26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse a adoptat o hotărâre în care se aprecia: „Acoperită de fărădelegi, oligarhia română a deschis operaţiunile militare împotriva Republicii Ruse. Obişnuită să-şi impună dominaţia bazată pe sărăcia, robia şi sângele ţăranilor şi muncitorilor români, monarhia română a încercat să se salveze, să-şi salveze moşierii şi pe bancherii săi prin răpirea Basarabiei şi prin transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic al revoluţiei ruse”. Ca urmare, guvernul sovietic a decis să rupă relaţiile diplomatice cu România. În notă se preciza: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”[14]. Guvernul României nu s-a lăsat intimidat, iar armata română a restabilit ordinea în Basarabia, asigurând funcţionarea Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor.

Deosebit de activă era gruparea bolşevică instalată la Odesa de unde pregătea declanşarea revoluţiei în Basarabia şi în România. Acolo s-a constituit un comitet numit RUMCEROD, care a trecut la arestarea membrilor consulatului României şi a altor români refugiaţi în zonă, inclusiv parlamentari, somând guvernul de la Iaşi să retragă trupele din Basarabia.

În acea atmosferă tensionată, cu ameninţări din partea bolşevicilor, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia [15] în care se menţiona: „ ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică Democratică Slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor”. Data proclamării independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti evoca ziua de 24 ianuarie 1859, când Moldova s-a unit cu Muntenia, formând împreună România. Ioan Pelivan, ministrul afacerilor străine, informa guvernul României că „republica noastră a rupt orice raporturi de dependenţă faţă de Rusia şi s-a declarat cu totul neatârnată”[16]. Independenţei Basarabiei reprezenta cel de-al doilea pas spre desprinderea de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate cu interesele şi aspiraţiile românilor din stânga Prutului.

Potrivit normelor dreptului internaţional, de la 24 ianuarie 1918, Rusia nu mai putea decide asupra Basarabiei. Cu toate acestea, în ziua de 10/23 februarie 1918 s-a constituit la Petrograd un Colegiu Suprem Autonom pentru Afacerile Ruso-Române al cărui preşedinte a fost numit Christian Racovski, fostul secretar al Partidului Social-Democrat din România, plecat în Rusia şi devenit unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui V. I. Lenin şi L. Troţki. Membrii Colegiului s-a deplasat la Odesa şi au hotărât „să propună guvernului român să evacueze Basarabia”[17]. Acest Comitet colabora cu RUMCEROD-ul, care declara că reprezintă puterea sovietică (bolşevică) din Ucraina. RUMCEROS-ul a cerut guvernului român, la 11/24 februarie 1918, să se angajeze că „va evacua progresiv Basarabia de armatele de ocupaţie române”[18].

Sovieticii au reuşit să înlăture Rada ucraineană (naţionalistă) în ianuarie 1918, şi să preia puterea în Ucraina de Răsărit. La 14 februarie 1918, sovietul din Kiev cerea guvernului României ca trupele sale, „care au ocupat teritoriul Republicii Federative Ruse să se retragă în graniţele României” în termen de 48 de ore[19]. Guvernul român nu a dat curs acestui ultimatum.

La 27 februarie (stil vechi) trupele germane au ocupat Odesa, iar Colegiul Suprem Autonom şi RUMCEROD-ul şi-au încetat existenţa.

La 28 februarie 1918, Racovski îi scria lui Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România, am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului şi să accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigură Basarabia”[20]. 

Racovski îşi lua dorinţa drept realitate, deoarece nu a fost semnat niciun „tratat”, ci a avut loc un schimb de mesaje între Colegiul Autonom şi RUMCEROD pe de o parte şi generalul Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, pe de altă parte.

Şeful guvernului român a precizat în scris că nu acceptă retragerea armatei române din Basarabia.

Într-o altă telegramă adresată lui Lenin, Racovski scria: „Consider încheiată misiunea mea politică de reprezentant al Puterii sovietice centrale”[21].

La 1 martie 1917 trupele germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat Rada centrală (naţionalistă). Prin pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918 guvernul sovietic renunţa la Ucraina, astfel că nu mai avea o legătură directă cu Basarabia. Totuşi, ameninţările din Est nu au încetat. Guvernul naţionalist ucrainean a transmis la 16 martie 1918 telegrame către guvernele Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei, Bulgariei şi României în care susţinea că „este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, de Basarabia”, care forma „o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” şi ca urmare cerea să participe la lucrările conferinţei de pace de la Bucureşti la care să se discute „asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei”[22].

În aceeaşi zi, Sfatul Ţării  a transmis Radei şi guvernului Republicii Ucraina „protestul său energic împotriva tentativelor asupra drepturilor de autodeterminare a poporului moldovenesc şi  a altor popoare, locuitoare pe teritoriul fostei gubernii a Basarabiei”.[23] 

La rândul lor, Puterile Centrale nu au luat în seamă solicitarea guvernului de la Kiev.

O altă acţiune care punea în pericol Basarabia era cea iniţiată de Antanta, în special de Franţa, care – pentru a degaja frontul de Vest şi a impune transferul de trupe ale Puterilor Centrale în Est – a iniţiat crearea unui front pe teritoriul Basarabiei şi în sudul Ucrainei alcătuit  din ofiţerii şi soldaţii ruşi care nu acceptatu regimul bolşevic (alb gardişti), precum şi din naţionalişti ucraineni, la care să participe şi armata română. Atât guvernul de la Iaşi cât şi cel de la Chişinău s-au opus categoric acestei iniţiative, care a eşuat.

Era limpede că Basarabia nu putea să facă faţă provocărilor multiple cu care se confrunta, astfel că unirea cu România se impunea ca singura soluţie viabilă. În zilele de 20-23 martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa s-au deplasat la Iaşi, unde au discutat cu Alexandru Marghiloman, Ion I. C Brătianu şi alţi lideri politici, precum şi cu reprezentanţii Antantei, despre modalităţile concrete de proclamare a Unirii Basarabiei cu România.

În şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918 (st. vechi), Ion Buzdugan în numele Blocului Moldovenesc, „care de astăzi înainte va fi Blocul Românesc, care va apăra drepturile întregului neam românesc”, a dat citire Declaraţiei privind Unirea Basarabiei cu România[24]

DOCUMENTAR: Unirea Basarabiei cu România, după 101 ani | Agenția de presă  Rador

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. 

După discuţii, a urmat votul individual. Cu 86 voturi pentru, 36  abţineri şi 3 împotrivă, Declaraţia a fost  aprobată[25]. Împotrivă au votat doi deputaţi ucraineni şi unul rus, în timp ce un deputat uncrainean şi unul rus au votat pentru unire. Cei care s-au abţinut au motivat că nu aveau mandat pentru a vota unirea.

În ziua de 30 martie 1918 s-a deplasat la Iaşi o delegaţie reprezentativă a Basarabiei care a predat regelui Ferdinand documentul adoptat de Sfatul Ţării. Prin decretul din 9/22 aprilie 1918, regele a ratificat Unirea Basarabiei cu România, iar printr-un alt decret, semnat în acceaşi zi,  doi reprezentaţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ  şi Daniel Ciugureanu – au fost numiţi miniştri secretari de stat în guvernul României[26].

Spre sfârşitul  anului 1918 s-a înregistrat dezagregarea Imperiului Habsburgic, cel de-al doilea imperiu european. 

În 1867 se realizase compromisul dintre clasele conducătoare de la Viena şi Budapesta, luând astfel fiinţă Imperiul  Austro-Ungar. Acest imperiu şi-a legat numele de izbucnirea Primului Război Mondial, prin atacarea Serbiei la 28 iulie 1914.

Moartea împăratului Franz Ioseph în noiembrie 1916 a creat o stare de criză în armată: militarii juraseră credinţă acestui împărat, iar succesorul său, Carol I de Habsburg, nu avea credibilitate. Ca urmare, s-a înregistrat o creştere a numărului de dezertori, mulţi dintre aceştia pronunţându-se împotriva monarhiei austro-ungare şi pentru eliberarea poparelor subjugate.

La 20 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev adunarea militarilor ardeleni şi bucovineni din armata habsburgică, la care a fost adoptată o declaraţie în care se afirma: „ne socotim cetăţeni ai aceluiaş stat românesc, ca cetăţeni ai României”.

La 8 ianuarie 1918 au fost date publicităţii  cele „14 puncte ale preşedintelui Wilson”[27], privind organizarea lumii după război. Punctul 10 prevedea: „Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi dorim să le vedem locul salvat şi asigurat printre naţiuni, va trebui să li se dea mai larg ocazia unei dezvoltări autonome”. Aşadar, se avea în vedere ca românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, iugoslavilor, italienilor aflaţi în  Imperiul Habsburgic să li se acorde o „dezvoltare autonomă”, deşi aceştia se pronuţaseră pentru ieşirea lor dintr-o construcţie  statală  multinaţională, pentru autodeterminare şi crearea de state proprii sau unirea cu statele naţionale existente.

Preşedintele Wilson dorea „autonomia intenă a naţiunilor supuse şi menţinerea unei <uniuni federale> aflate sub autoritatea Habsburgilor, nu o dezmembrare a eici mai degrabă o democratizare a Austro-Ungariei”[28]. Această poziţie  se înscria pe linia declaraţiei din 4 decembrie 1917, când SUA au intrat în război de partea Antantei: „Noi nu dorim în nici un fel a slăbi sau reorganiza Imperiul Austro-Ungar”, ci eliberarea popoarelor sale de „neruşinata  dominaţie a autocraţiei militare şi comerciale prusace”.

Liderii popoarelor asuprite din Austro-Ungaria şi-au intensificat colaborarea pentru a determina Marile Puteri, şi în primul rând SUA, să le recunoască drepturile naţionale. În acelaşi timp, s-a impus intensificarea propagandei în străinătate, care devenise tot mai bine organizată începând din 1916[29]. În zilele de 8-10 aprilie 1918, s-a desfăşurat la Roma (Italia), Congresul naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria. Cu acel prilej a fost  adoptată o rezoluţie prin care participanţii îşi exprimau hotărârea de a obţine constituirea statelor proprii sau unirea cu conaţionalii lor din statele existente. După Congres reprezentanţii cehoslovacilor (cehilor şi slovacilor), polonezilor, românilor, iugoslavilor (sârbilor) au decis să acţioneză în Europa, precum şi în SUA, printr-o propagandă stăruitoare vizând convingerea opiniei publice şi a liderilor politici ai Antantei de justeţea acestei revendicări.

În SUA, românii erau reprezentaţi de Vasile Stoica, cehii şi slovacii de Thomas G. Masaryk, polonezii de Ignacy Jan Padarevski, iugoslavii de Hiko Hinkovici. Lor li s-a asociat italianul Giuseppe Bevione, care lupta pentru eliberarea teritoriilor italiene rămase sub ocupaţia Austro-Ungariei[30].

Aceştia au stabilit relaţii cu presa americană, precum şi cu mai multe organizaţii civice şi oficiale. Un moment semnificativ s-a înregistrat la 15 septembrie 1918, când a fost organizat un mare miting în Carnegie Hall din Washington, la care publicul a fost invitat să asculte „voinţa popoarelor” din Austro-Ungaria. Au participat peste 4.000 de persoane.

La sfârşitul întrunirii, Masaryk, Stoica, Hinkovici, Paderewski şi Bevione au semnat o amplă rezoluţie în care se preciza: „noi cerem dizolvarea actualului Imperiu [austro-ungar] şi organizarea popoarelor sale eliberate în conformitate cu propria lor voinţă”.

Câte un exemplar din această rezoluţie a fost transmis principalelor ziare din SUA, preşedintelui Wilson şi reprezentanţlor Puterilor Aliate la Washington. De asemenea, cei patru au solicitat o audienţă la preşedintele SUA.

Informat despre această solicitare, precum şi despre cuprinsul rezoluţiei, preşedintele Wilson i-a primit în ziua de vineri, 20 septembrie 1918. Acesta i-a ascultat cu atenţie pe invitaţi, după care „a apreciat că Austro-Ungaria este o construcţie care nu mai poate fi menţinută”. I-a asigurat pe interlocutorii săi că „puteau fi siguri de ajutorul lui deplin”.

Vasile Stoica preciza: „Ne-am despărţit în termenii cei mai cordiali. Audienţa ne-a impresionat adânc. Preşedintele Wilson s-a exprimat pentru prima oară pentru împărţirea imperiului, care de mai multe secole era o închisoare a popoarelor”.

Schimbarea poziţiei SUA faţă de Austro-Ungaria a avut un rol important în stimularea luptei de eliberare a popoarelor asuprite, care peste câteva luni aveau să-şi realizeze idealul naţional.

În toamna anului 1918, imperiul se afla în pragul falimentului istoric, mişcarea. În ziua de 4/17 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat un apel Către popoarele mele credincioase, propunând organizarea Austriei ca „stat federativ, în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului său”.

Se preciza că prin această nouă alcătuire „integritatea ţărilor coroanei sfinte a Ungariei nu se atinge de loc”.

În privinţa românilor apelul nu aducea nimic nou: Transilvania rămânea mai departe în Regatului Ungariei, iar Bucovina îşi păstra statutul de ducat în cadrul Austriei. Istoria a dovedit că tentativa lui Carol I de a slava imperiul semăna cu „nişte manevre derizorii”[31].

Înfrântă în bătălia de la Vittorio Veneto din 27-28 octombrie 1918, Austria a cerut armistiţiul, declarând că recunoaşte dreptul de autodeterminare al cehilor, slovacilor şi sud-slavilor. La 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Viena. S-au constituit consilii şi gărzi naţionale, care preluau puterea de la autorităţile habsburgice.

În ziua de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar Adunarea Naţională provizorie a decis să remită puterea executivă unui Consiliu de Stat în frunte cu Karl Renner (cancelar). La 12 noiembrie 1918, Austria a fost proclamată Republică. Astfel monarhia habsburgică a încetat să mai existe.

Ungaria a cunoscut o evoluţie similară. Ca urmare a dualismului din 1867, structura naţională a Ungariei a devenit profund defavorabilă etnicilor maghiari. Regatul Ungariei anexase teritorii locuite majoritar de români, sloveni, croaţi, slovaci, ruteni (ucraineni). Mulţi lideri politici maghiari contestau dualismul şi militau pentru o Ungarie independentă şi democratică. 

La 25 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Károlyi Mihaly. La 30 octombrie s-a declanşat revoluţia la Budapesta, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional, de factură social-democrată, a preluat puterea în Ungaria. La 16 noiembrie 1918, Ungaria a devenit Republică. Acest act marca denunţarea actului dualist din 1867. Societatea maghiară a cunoscut ample convulsiuni politice şi sociale.

La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, după modelul Rusiei sovietice. După acelaşi model, la 25 martie 1919 a fost creată Armata Roşie Ungară. De asemenea, s-a trecut la naţionalizarea întreprinderilor cu mai mult de 30 de salariaţi şi a proprietăţilor funciare de peste 57 ha. Urmărind să extindă revoluţia, Armata Roşie Ungară a atacat România şi Slovacia, angajându-se într-un război care avea să dureze până în august 1919, când Ungaria a fost înfrântă, regimul bolşevic a fost înlăturat, iar puterea avea să fie preluată de amiralul Miklos Horthy.

Cehoslovacia s-a constituit prin unirea cehilor şi slovacilor. Ca urmare a dualismului din 1867, Boemia şi Moravia au rămas în cadrul Austriei, iar Slovacia a fost inclusă în Ungaria. La 14 octombrie 1918 s-a declanşat greva generală la Praga. Pe acest fond, Consiliul Naţional Ceh a preluat administraţia civilă şi militară şi a proclamat la 28 octombrie independenţa Cehiei. Deoarece noul stat nu avea o forţă de ordine proprie, a apelat la trupele române.

Acestea erau alcătuite din militarii români care făcuseră parte din armata austriacă, iar după semnarea armistiţiului au fost organizate de Iuliu Maniu, depunând jurământ de credinţă naţiunii române. Răspunzând solicitării prietenului său Eduard Beneş, Iuliu Maniu a acţionat pentru restabilirea ordinei în Praga. În ziua de 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Slovac a decis unirea Slovaciei cu Cehia, luând astfel fiinţă Cehoslovacia. La 15 noiembrie 1918, Adunarea Naţională l-a ales pe Thomas G.Masarik în funcţia de  preşedinte al Cehoslovaciei.

Polonia s-a reconstituit ca stat prin unirea teritoriilor ocupate de Rusia, Austria şi Germania. La 8 octombrie 1918, Consiliul de Regenţă polonez a rupt relaţiile cu Austria şi a format un guvern de largă coaliţie. Peste o lună, la 7 noiembrie 1918, Consiliul de Regenţă a proclamat independenţa Poloniei sub conducerea lui Joseph Pilsudski, devenit „şeful statului”. În ziua de 20 februarie 1919, Seimul (parlamentul) a adoptat „Mica Constituţie” prin care se stabilea organizarea statului. În 1919-1921polonezii au purtat război cu Rusia şi Uncraina, având câştig de cauză. Prin pacea de la Riga părţile apusene ale Belorusiei şi Ucrainei au revenit Poloniei.

Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a fost rezultatul unirii cu Serbia a slavilor sud-dunăreni din cadrul monarhiei habsburgice. La 5 octombrie 1918 s-a constituit Vecea Populară Centrală, cu sediul la Zagreb, ca organ suprem reprezentativ al teritoriilor iugoslave din Austro-Ungaria. Vecea a proclamat în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie, st. nou) Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Acesta cuprindea Serbia, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voievodina, Bosnia, Herţegovina reunite sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. La 4 decembrie 1918, Muntenegru (stat independent) a decis să se alăture celorlalţi slavi, integrându-se în regat. În 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi-a luat numele de Iugoslavia.

Românii din Austro-Ungaria s-au integrat în această luptă pentru eliberarea naţională, având ca obiectiv Unirea Bucovinei şi Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul) cu Români.  

Bucovina, care avea statutul de ducat în cadrul Austriei, a pornit pe această cale la 17 octombrie 1918[32], când s-a constituit la Viena, Consiliul Naţional Român sub preşedinţia lui Constantin Iosipscu-Grecul. A doua zi, Gheorghe Grigorovici declara în parlamentul de la Viena că „acest bătrân stat şi-a dat sufletul” şi că „la tendinţa de a uni poporul român nu  va renunţa niciodată nici un român”.

La 22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuţi, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, gazeta «Glasul Bucovinei» care milita pentru unirea acestei provincii cu România.

În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă a românilor, întrunită la Cernăuţi, a votat o moţiune prin care se pronunţa pentru „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. A fost ales un Consiliu Naţional alcătuit din 50 de membri şi un Consiliu al Secretarilor de Stat din 14 persoane, în frunte cu Iancu Flondor. Adunarea Constituantă a decis convocarea Congresului general al Bucovinei pentru ziua de 28 noiembrie 1918. 

Consiliul Naţional a solicitat guvernatorului Bucovinei să-i transfere puterea, dar acesta a refuzat, în condiţiile în care la Cernăuţi s-a constituit Vecea Populară ucraineană, care a declarat că Bucovina era „parte componentă” a Ucrainei. Grupuri înarmate de ucraineni au acţionat pentru instaurarea controlului asupra Bucovinei, recurgând la acte de forţă împotriva românilor, inclusiv la asasinate. S-a ajuns la o stare de anarhie şi de nesiguranţă generală.

Cosiliul Naţional român, neavând la dispoziţie forţe cu care să facă faţă acestor acte teroriste, a cerut ajutorul României. Ca urmare, la 6 noiembrie (27 octombrie stil vechi) 1918 armata română a intervenit, reuşind să restabilească ordinea şi liniştea publică în acest teritoriu naţional.

Pe baza deciziei Consilului Naţional au avut loc alegeri pentru Congresului general al Bucovinei, la care au participat organizaţiile politice, civice şi profesionale reprezentate de Consilile Naţionale ale fiecărei naţionalităţi.

Întrunit ziua de 28 noiembrie 1918, Congresul general cuprindea: 74 deputaţi reprezentând Consiliul Naţional Român, 6 – Consiliul Naţional Polon, 7 – Consiliul Naţional German, 13 primari reprezentând comunele de peste Prut cu populaţie majoritar ucraineană. Deputaţii  au adoptat, în unanimitate,  Declaraţia[33], prezentată de Iancu  Flodor, care se încheia cu următoarea concluzie:

 „Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare,

În numele suveranităţii naţionale, HOTĂRÂM: Unirea, necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.

Ziarul „Glasul Bucovinei” din 29 noiembrie 1918, „Cea mai mare sărbătoare a  Bucovinei” – Muzeul Virtual al Unirii

O delegaţie, în frunte cu Iancu Flondor şi Ion Nistor, s-a deplasat la Iaşi, unde au predat Actul Unirii regelui Ferdinand. Delegaţia a însoţit familia regală în trenul de la Iaşi la Bucureşti, unde au ajuns în ziua de 1 decembrie 1918. La 18 decembrie, regele Ferdinand a semnat decretul privind Unirea Bucovinei cu România şi decretul pentru numirea a doi reprezentanţi ai acestei provincii – Ion Nistor şi Iancu Flondor – în guvernul României.

Transilvania a fost cea de-a treia provincie care s-a unit cu România. În urma dualismului austro-ungar din 1867, acest străvechi teritoriu românesc a fost inclus în Regatul Ungariei, nemaibeneficiind de autonomia pe care o avusese de-a lungul istoriei. Românii au desfăşurat o luptă îndârjită pentru apărarea fiinţei naţionale şi a instituţiilor proprii, împotriva politicii de maghiarizare cu obiectivul final – Unirea Transilvaniei cu România.

La 12 octombrie 1918, conducerea Partidului Naţional Român s-a întrunit la Oradea, unde a adoptat Declaraţia privind hotărârea românilor din Transilvania de a-şi decide singuri viitorul. Această Declaraţie a fost citită de Alexandru Vaida-Voevod în şedinţa din 18 octombrie a parlamentului de la Budapesta. Deputatul român a precizat: „Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, în calitatea sa de factor autorizat a organizaţiei politice a naţiunii române, constată  în faţa situaţiei create prin războiul mondial că rezultatele războiului justifică postulatele seculare ale naţiunii române, spre deplina sa libertate naţională”.

Pe fundalul vociferările şi întreruperilor din partea majorităţii  maghiare, Vaida a ţinut să afirme că naţiunea română pretinde dreptul „să-şi poată determina însăşi aşezămintele instituţionale de stat”[34].

În contextul izbucnirii revoluţiei la Budapesta în ziua de 30 octombrie 1918, s-a constituit, în noaptea de 30/31 octombrie, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din şase fruntaşi ai Partidului Naţional Român şi şase lideri ai Secţiei Române a Partidului Social-Democrat din Ungaria.

În zilele următoare s-au înfiinţat Consilii Naţionale Române şi Gărzi Naţionale Române, care au preluat conducerea Transilvaniei. Asemenea consilii şi gărzi au creat şi minorităţile maghiară şi germană din Transilvania.

La 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a cerut guvernului Ungariei să-i recunoască „puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români”. Guvernul maghiar a propus organizarea unor tratative, care s-au desfăşurat la Arad în zilele de 13-14 noiembrie 1918.

Acestea nu au dus la un rezultat pozitiv, deoarece delegaţia maghiară a propus ca Transilvania să rămână în cadrul Ungariei, beneficiind de o „autonomie cantonală”, după modelul Elveţiei. După eşurarea tratativelor româno-maghiare, Consiliul Naţional Român Central a decis, la 20 noiembrie, convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulie în ziua de 1 decembrie 1918.

S-a stabilit ca la acest for naţional să participe reprezentanţi ai bisericii, asociaţiilor culturale şi profesionale, ai muncitorilor, tinerimii universitate, precum şi deputaţi aleşi pe cercuri (circumscripţii) electorale.

Au fost adresate apeluri ca la Alba Iulia să participe un număr cât mai mare de români, care să fie prezenţi la momentul adoptării deciziei istorice.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de profundă vibraţie patriotică, cei desemnaţi primind mandate (credinţionale) pentru a vota Unirea Transilvaniei cu România.

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România -  Marea Unire | AMBASADA ROMÂNIEI în Republica Italiană

În ziua de 1 decembrie 1918, în sala Casinei Militare din Alba Iulia s-au întrunit 1228 deputaţi, iar pe Câmpul lui Horea peste 100 000 de români. Deputaţii au votat Rezoluţia[35] prezentată de Vasile Goldiş, care la primul punct prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 devembrie 1918 decretează Unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”. Moţiunea, susţinută de Iuliu Maniu din partea Partidului Naţional Român şi de Iosif Jumanca în numele social-democraţilor, a fost votată în unanimitate.

Preşedintele Adunării, Gheorghe Pop de Băseşti a declarat: Unirea a fost decisă „pentru toate veacurile”.

Adunarea Naţională a ales Marele Sfat Naţional (parlamentul), care a doua zi a desemnat Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce administrarea Transilvaniei până a întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României.

Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa celor peste 100.000 de români veniţi la Alba Iulia pentru a susţine şi aclama decizia de Unire.

Proiectul UDMR privind implementarea prevederilor din Rezoluția de la Alba  Iulia a fost respins

Prezent la faţa locului, Lucian Blaga avea să scrie că în acea zi de 1 decembrie 1918 a cunoscut „ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, irezistibil, organic, masiv”[36]. La rândul său, Octavian Goga avea să aprecieze că „poporul român, în vâltoarea unei conflagraţii universale şi-a afirmat misiunea sa istorică”[37].

O delegaţie a Marelui Sfat Naţional s-a deplasat la Bucureşti, unde a predat Rezoluţia de Unire regelui Ferdinand în ziua de 1/14 decembrie 1918. Decretul de ratificare a Unirii a fost publicat în «Monitorul oficial» din 11/24 decembrie 1918. În acceaşi zi a apărut şi decretul prin care trei ardeleni – Ştefan Ciceo-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş – au fost numiţi în guvernul României.

Conferinţa păcii, întrunită la Paris[38], a ratificat modificările teritoriale survenite la sfârşitul războiului. Tratatele de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919), Saint Germaine cu Austria (10 septembrie 1919), Neuilly sur Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) şi Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), precum şi cel de la Paris încheiat de România cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (28 octombrie 1920) au consfinţit noile realităţi politico-statale din Europa.

În secolul naţionalităţilor harta Europei s-a modificat radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) statelor naţionale. Între 1820 şi 1914 au apărut 12 state independente, iar la sfârşitul Primului Război Mondial (1917-1919) alte 14 state, deci în total 26 de state. Românii au valorificat contextul istoric şi s-au înscris în acest flux geopolitic, hotărând Unirea Moldovei cu Muntenia şi constituirea statului naţional România (1859), care în 1877 şi-a  câştigat independenţa (1877).

Un an mai târziu, în 1878, s-a realizat reunirea Dobrogei cu România. Punctul culminant a fost atins în 1918, când prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei s-a constituit statul naţional unitar român.

Se cuvine subliniat faptul că spiritul de unitate şi soldaritate a românilor s-a mamifestat plenar în momentele istorice fundamentale, spre deosebire cei din de alte state, care au trecut prin grele războaie civile. Italia – pe teritoriul căreia în 1815 existau mai mult de zece oraşe-state şi teritorii independente, – a realizat unirea, sub numele de resorgimento, trecând prin războaie lungi şi dificile. Unificarea s-a înfăptuit în jurul Piemontului, regele acestuia, Victor Emanuel II, fiind proclamat regele Italiei în 1861, dar abia în 1870 Roma a devenit capitala Italiei. Germania – care după pacea Westfalică (1648) era formată din peste 300 de ducate, comitate şi alte stătuleţe rivale – a cunoscut un proces de unificare abia după 1862, realizat „prin foc şi sabie” din iniţiativa lui Otto von Bismarck.

La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei a fost proclamat împăratul Germaniei sub numele de Wilhelm I. O evoluţie similară au cunoscut şi Statele Unite ale Americii, care au trecut printr-un sângeros război civil (Nord contra Sud), care a durat patru ani (1861-1865) pentru a se ajunge a unirea acceptată şi recunoscută sub preşedinţia lui Abraham Lincoln. La sfârşitul Primului Război Mondial, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina au cunoscut din plin ravagiile războaielor civile.

Românii nu au trecut prin asemenea drame. Unirea Moldovei cu Muntenia a fost rodul votului din 1857 a Adunărilor ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti. Aplicarea acestei decizii s-a concretizat în alegerea aceleiaşi persoane, Alexandru Ioan Cuza, în calitate de domnitor al Moldovei şi al Muntenia la 5 şi 24 ianuarie 1859. Acest consens a existat şi în 1918.

Este semnificativ faptul că o delegaţie a Sfatului Ţării care la 27 martie a votat Unire Basarabiei cu România s-a deplasat la Cernăuţi unde a asistat, în ziua de 28 noiembrie 1918, la hotărârea Congresului general privind Unirea Bucovinei cu România.

Apoi, delegaţia de basarabeni, împreună cu cea a bucovinenilor a plecat la Alba Iulia. Acolo s-a întâlnit cu persoanele venite din Regat, astfel că românii din toate provinciile istorice au luat parte la marea sărbătoare din 1 decembrie 1918, când la Adunarea Naţională a votat Unirea Transilvaniei cu România.

Europa în perioada interbelica (1918 -1939) -1400x1000 mm - Eduvolt

Anul 1918 a marcat finalizarea unui amplu proces istoric, la realizarea căruia a fost implicat întregul popor român. N. Iorga avea să scrie:

„A fost atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit – şi de speranţe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean până la ultimul ostaş şi ţeran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”[39].

 La rândul său, Ion I.C. Brătianu, în cuvântul său, rostit în primul parlament al României întregite, afirma: „văd în faţa mea pe toţi acei care pentru această mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe toţi acei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vor veni”[40].

————————————

[1] I. Ciupercă, Autodeterminarea  trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârşitul Primului Război Mondial, în vol. Marea Unire din 1918 în context european. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003, p. 26

[2]  Nicolae Liu, Revoluţia franceză moment de răscruce în istoria umanităţii, Bucureşti, Editura Academniei, 1994, p.76

[3][3] Vezi, pe largVictor Loupan, O istorie secretă a Revoluţiei Ruse, Bucureşti, Editura Corint, 2017

[4] Piotr Vranghel, Memorii. Cuvânt înainte Constantin Erbiceanu. Traducere Nicolae Drăguşin, Brăila, 2017, p. 31

[5] Gheorghe E. Cojocaru,Tratatul de Uniune Sovietică, Chişinău, Editura Civitas, 2005, p.61

[6] Vezi Ioan Scurtu, 1918  anul întregirii României în contextul european, în «Ştefadina…file de arhivă», nr. 1/2018

[7] Pentru  ţările Baltice, Ucraina şi Polonia au fost folosite mai ales, Istoria universală. Epoca contemporană. 1918-1939, Bucureşti, 1975; Enciclopedia Europei, Bucureşti,  2002

[8] Gheorghe E. Cojocaru , op. cit., p. 43

[9] Eric Hobsbawn, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914-1991, Chişinău, Editura Cartier, 1999, pp.391-392

[10] Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1818. Documente. (în contnuare se va cita Documente…). Antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica-Pompilia Moisuc. Chişinău, 1995, p.37

[11] Ioan Scurtu (coordonator), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 126-127

[12] Documente…, p.139

[13]  În martie 1918, capitala Rusiei s-a mutat de la Petrograd la Moscova

[14] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I. 1917-1934 (în continuare se va cita Relaţiile…)Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, pp. 15-16

[15] Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludiui, premise, realizări. 1918, Chişinău, 1998,  pp. 218-220

[16] Documente…, p. 168

[17] Relaţiile…, p. 19-20

[18] Ibidem, p. 21

[19]  Documente …, p. 160

[20] Relaţiile…, p. 28

[21] Ibidem, p. 31

[22] Ibidem, pp. 135-136

[23] Ibidem, p. 186

[24] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p.7

[25] Sfatul Ţării. Documente. Procesele verbale ale şedinţelor în plen. Ediţie de Ion Ţurcanu, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2016, p. 561

[26] «Monitorul Oficial», nr. 6 din 10/23 aprilie 1918

[27] Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente (1917-1939), Bucureşti, 1974, pp. 11-14

[28] Charles Zorgbibe, Wilson. Un Cruciat la Casa Albă. Traducere Daniela Boriceanu. Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2003, p. 229

[29] Gheorghe Sbârnă, Premisele propagandei româneşti în străinătate, în vol. Gheoghe Sbârnă şi Ioan Opriş (coordonatori), România în anii premergători Marii Uniri. 1916-1917, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, pp. 392-302

[30] Vezi, pe larg,  Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, Bucureşti, 1926; Cormeliu Mihail Lungu, Făuritori ai Marii Uniri, Bucureşti, Editura Elion, 2003; Ioan Opriş, Vasile Stoica în serviciul României, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2008

[31] Jean-Michel Gaillard şi Anthony Roweley, Istoria continentului european. De la 1856 până la sfârşitul secolului al XX-lea. Traducere de Em. Galaicu-Păun, Chişinău, Editura Cartier, 2001, p.308

[32] Vezi, pe larg, Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei. 28 noiembrie 1918, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1928.

[33][33] «Glasul Bucovinei», Cernăuţi, din 29 noiembrie 1918

[34] România. Documentele Marii Uniri din 1918. Ediţie Ioan Scurtu, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017,  p. 125 ; Ioan Scurtu, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Sport-Turism 1988, p.104-106

[35] «Românul», Arad, din 20 noiembrie/ 3 decembrie 1918.

[36] Lucian Blaga, Hronicul sau cântecul vârstelor, Bucureşti, 2012, p. 72

[37]  O. Goga, Mustul care fierbe. Ediţie Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 151

[38] Vezi, pe larg, Corneliu Mihail Lungu şi Ioana Negreanu, Trianon 4 iunie 1920. Un act de justiţie pentru România, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017; România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice, vol. I. 1 decembrie 1918-28 iunie 1919. Ediţie de Dumitru Preda, Ioan Chiper şi Alexandru Ghişa, Bucureşti, Editura Semne, 2010

[39] N. Iorga, 1-iu Decembrie 1918, în „Neamul Românesc” din 2 decembrie 1928

[40] Apud Gheorghe Sbârnă, Marea Unire în Parlamentul României. Ediţia a II-a, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2017, p. 12

17/12/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918 și discursul patriotului român basarabean Constantin Stere

 

 

 

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

 

 

Constantin Stere (n. 8.11.1865, Ciripeau, după alte izvoare 01.06.1865, Horodişte, județul Soroca   în Basarabia țaristă − decedat în data de  26.06.1936, în localitatea Bucov, judeţul Prahova, România), într-o familie de boieri basarabeni, a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român.

A învățat la Liceul nobilimii din Chișinău, unde a aderat la mișcarea narodnicistă din Rusia, fiind arestat în ultimul an de liceu pentru activitatea revoluţionară. Condamnat la mai mulţi ani de închisoare,  a fost exilat în Siberia (1886-1892), rămînând surghiunit un timp  dincolo de cercul polar. 

După ispăşirea pedepsei, a revenit în Moldova de Est, apoi, prin cunoştinţele părintelui său, Stere Egor Stepanovici, a obţinut un paşaport pentru străinătate. Trece frontiera şi ajunge la Iaşi, unde are susţinerea şi ajutorul socialistului Ion Nădejde, cu care corespondase în timpul exilului siberian.

A urmat cursurile  Facultății de Drept ale Universităţii de la Iaşi, devenind ulterior profesor de drept constituţional şi chiar rector al acestei prestigioase instituţii de învăţământ din România.

 

A fost unul dintre marii artizani ai Marii Uniri din 1918, supranumit „Marele Apostol al Unirii” și  fondator, împreună cu G. Ibrăileanu, P. Bujor, M. Sadoveanu, al revistei „Viaţa românească” (1906). 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România. Au urmat celelalte provincii românești – Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina – spre sfârșitul anului 1918, fiind creată România Mare.

Majoritatea voturilor în favoarea Unirii a fost posibilă numai datorită eforturile depuse de Stere și de liderii Sfatului Țării în cele câteva zile care au precedat ședința din 27 martie/9 aprilie.  Unirea s-a decis deopotrivă la Iași și la Chișinău, fiind rezultatul mai multor discuții și negocieri între liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului, care au adus, pentru legitimitate, decizia de unire în dezbaterile Sfatului Țării.

Ședința care va adopta decizia istorică de unire a Basarabiei cu România a început la orele 16 și 15 minute, printr-o scurtă introducere a lui Ion Inculeț, care va oferi cuvântul lui Al. Marghiloman, dorind să afle „cu ce scop a venit la noi”.

Discursul lui Marghiloman este în general cunoscut, redat de mai multe surse, în care cu diferențe de nuanțe se repetă același lucru. Acesta a invocat timpurile tulburi pentru Republica Moldovenească, când aceasta s-a adresat după ajutor României, „ca un copil crud, care își întinde brațele spre mama lui, așa a alergat Basarabia, cerând scăpare de la România”.

Anunțând că Puterile Centrale „ne-au dat toate asigurările în privința Basarabiei”, Marghiloman conchidea că „Unirea Basarabiei cu patria mumă este necesitate pentru statul vostru”. Dar nu înainte de a recunoaște îndeplinirea drepturilor basarabenilor „în conformitate cu obiceiurile locale, moravurile și libertățile câștigate…și care nu sunt contrare cu interesele marei, unitei și nedespărțitei Românii”.

Un  moment crucial în desfășurarea favorabilă a votului de Unire, a fost prezența și alegerea lui Constantin Stere în calitate de deputat al Sfatului Țării. Această alegere, făcută la propunerea lui V. Cijevschi, pare exotică în condițiile parlamentarismului actual, dar deloc excepțională în condițiile timpului.

Venirea lui Stere la Chișinău era așteptată cu mult interes și curiozitate, aura sa de revoluționar și luptător contra autocrației, generând un respect profund în Basarabia, inclusiv din partea minorităților. C. Stere va prelua cuvântul după retragerea delegației române, vorbind atât în limba română, cât și în limba rusă, pentru reprezentanții minorităților naționale, pe care a încercat să-i convingă să renunțe la egoismul lor etnic și să nu se opună tendinței românilor din Basarabia de a reveni la patria-mamă România.

Pe de altă parte, liderul basarabean a flatat spiritul revoluționar al membrilor Sfatului Țării, îndemnându-i ca prin acest vot să contribuie la democratizarea regimului oligarhic din România, să ducă dincolo de Prut „lumina” și să „rupă lanțurile nedreptății seculare”.

După izbânda Marii Uniri, patriotul român C.Stere a fost ales deputat şi în Parlamentul României.

 

 

Proces verbal al ședinței Sfatului Țării din ziua de 27 martie 1918

Discursul lui Constantin Stere rostit în ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918

Istorica ședință a Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost prezidată de Ion Inculeț care a dat, mai întâi, cuvântul lui Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri al României. Apoi a fost invitat la tribună, C. Stere a ținut un memorabil discurs [1]:

„Domnilor deputați, în viața omului ca și în viața unui popor întreg, momente așa de înălțătoare nu sunt multe. Sunt profund emoționat de încrederea pe care mi-ați acordat-o și pentru greaua sarcină pe care ați pus-o pe umerii mei, dar simt și bucuria nesfârșită că îmi dați iar posibilitatea de a lupta pentru dreptatea și libertatea poporului, al cărui fiu sunt.

Gonit din țara mea natală, prin puterea oarbă a despotului țar, astăzi eu sunt adus iar aici prin voința poporului eliberat. Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanță extraordinară asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noștri o răspundere, pe care noi nu o putem ignora cu nici un fel de sofisme.

Nimeni în afară de noi n-are dreptul să vorbească și să hotărască ceva în numele poporului basarabean. Noi suntem aduși aici prin acel proces elementar istoric care distruge temeliile cetăților și ale bastiliilor [2]. Revoluția a adus la aceasta nu numai pe ruși, ci și pe întregul popor românesc. Voi ați aprins acea făclie la a cărei flacără au ars toate hârtiile care împărțeau pe oameni în privilegiați și neprivilegiați, voi ați creat din poporul moldovenesc un popor care n-are alt privilegiu decât cel al muncii.

Acuma sunteți chemați de Istorie să duceți această flacără sfântă dincolo de Prut, ca să-i luminați tot așa pe frații voștri și să le rupeți lanțurile nedreptății de veacuri, achitând prin aceasta datoria voastră față frații care au venit în ajutorul vostru în cel mai greu moment istoric. Astăzi noi proclamăm drepturile poporului suveran, nu numai aici în Basarabia, ci și drepturile tuturor fraților, oriunde ar fi ei. Mulțumindu-vă pentru cinstea pe care mi-ați arătat-o prin alegere, astăzi, după atâția ani de luptă, eu împreună cu voi, voi merge la luptă cu aceeași hotărâre ca și cu 30 de ani în urmă, când încă tânăr am fost aruncat în pușcăria care se înalță și astăzi acolo, ca o amintire a trecutului blestemat, de care noi astăzi ne-am despărțit pentru totdeauna”.

În continuare, C. Stere s-a adresat Sfatului Țării în limba rusă, pentru a fi înțeles ca reprezentanții minorităților naționale: „Domnilor deputați! În acest moment istoric, care trebuie să ne ridice la nivelul acestei probleme, eu îmi voi permite să mă adresez acelora care până acuma au fost stăpânii situației și nu s-au despărțit de gândul despre schimbarea acestei ordini. Domniile voastre ați auzit declarația pe care a făcut-o primul ministru, care a înțeles din discuțiile avute cu diferiți reprezentanți ai parlamentului, dorința țării. El a vorbit despre hotărârea poporului românesc și a guvernului român de a satisface dorința domniilor voastre.

Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de rațiunea oamenilor de stat, care înțeleg situația. Și socot că sunt oameni care nu sunt mulțumiți cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiți, în fața cărei dileme trebuie să stea statul român dacă Sfatul Țării ar respinge ideea Unirii? Domnilor, se poate ca România să renunțe la drepturile sale istorice, la idealurile naționale și chiar la drepturile ei de viață? Fiindcă fără a avea acces la Mare, România nu va putea trăi [3].

Să presupunem că din dorința de a complace îndoielilor și conștiinței minorităților, guvernul, devenind trădătorul întregului trecut al poporului român, ar renunța la aceasta. Ce ar ieși din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod precis la aceea că România, sacrificându-și viitorul poporului său, ar pune Basarabia în fața necesității crude de a fi ruptă în bucăți de către vecini [4]. Este admisibil aceasta pentru Basarabia?

Și dacă România nu poate renunța nici la drepturile sale istorice și nici la idealurile naționale, nici la interesele de stat, care îi dictează să-și găsească ieșirea la Mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia, fără consințământul nostru. Sau – bazându-se pe alte elemente ale societății – anume acele elemente care de multe ori în viața istorică a Basarabiei aveau singure dreptul de a vorbi în numele ei, și dacă Unirea s-ar face sub auspiciile elementelor arătate de noi, la ce ar duce aceasta? Tot sângele, toate suferințele din care a ieșit Basarabia liberă, ar fi zadarnice.

Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră și, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în fața urmașilor noștri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toate suferințele trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare sub un pretext oarecare o creațiune logică să justifice această răspundere? Fac apel, domnilor, la conștiința domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre”.

C. Stere a continuat în limba română: „Unul dintre reprezentanții minorităților, un rus, a spus că dacă se va face Unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aci. Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu țara aceasta sunt atât de slabe și șubrede poate să aibă același mod de judecată ca populația băștinașă?

Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aci s-a născut, aci a fost acel cazan unde au fiert și s-au topit toate elementele din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce și pe noi nimeni nu nimeni nu ne poate alunga din casa noastră. Un veac fără sfârșit noi, plecați, tăcuți, conștienți de slăbiciunea noastră am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost persecutată ca o otravă revoluționară, sacrificii imense au fost făcute de aceia care doreau să-și însușească începuturile culturii naționale. Și acum, când noi voim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanții minorităților n-au dreptul moral de a închide ușa în fața noastră.

Nu uitați, domnilor, că nu numai chestiunea dreptății naționale, ci și chestiunea dreptății sociale cere să avem tăria și hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteți da poporului pământul cerut de el în condițiuni acceptabile pentru el și nimeni nu poate garanta că mâine voi veți avea această posibilitate. Conștiința proprie a domniilor voastre să vă lămurească”.

După acest discurs a luat cuvântul Ion Buzdugan care, în numele Blocului Moldovenesc, a dat citire Declarației privind Unirea Basarabiei cu România. Declarația a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 36 abțineri și 3 voturi contra .

Așa cum prevăzuse C. Stere, drumul spre Marea Unire a început la Chișinău cu Unirea Basarabiei, a ajuns la Cernăuți unde s-a proclamat Unirea Bucovinei, și s-a oprit la Alba Iulia, în memorabila zi de 1 decembrie 1918, când s-a votat Unirea Transilvaniei cu România. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Blog Ioan Scurtu)

În numele Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan în limba română, iar Vasile Cijevschi în limba rusă, vor citi declarația privind unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. Potrivit acestei decizii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

 

 

NOTE:

1. C. Stere, Documentări și lămuriri politice. Preludii. Partidul Național-Țărănesc și „cazul Stere”, București, 1930, pp. 209-211
2. Aluzie la închisoarea Bastilia din Paris, dărâmată în timpul revoluției din 1789
3. C. Stere avea în vedere faptul că, în timpul negocierilor de pace, Puterile Centrale cerut desprinderea Dobrogei de România.
4. Aluzie la ucraineni

20/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: