CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 ianuarie 1483 – Domnița Elena,(Olena Voloșanca), fiica lui Ștefan cel Mare, s-a căsătorit cu Ivan, fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea

Foto: Actrița Sofia Nikitchuk, Miss Russia 2015, în rolul Olenei Voloșanca, în serialul istoric rusesc „Sophia” (2016). Sursa: https://www.historia.ro/ calendar-12-ianuarie.

 Evdochia, prima soţie a domnului moldovean Ștefan cel Mare, descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lituaniei. După mamă, Evdochia se înrudea cu marii cneji ruși.

S-a stins din viaţă după patru ani de căsnicie, în noiembrie 1467,ca urmare a complicațiilor survenite la nașterea unui copil, lăsând în grija voievodului doi copii mici, pe Alexandru și pe Elena, conoscută și ca Olena Voloșanca (românca), viitoarea soție a prințului moștenitor al tronului moscovit Ivan al III-lea.

Cine a fost tatăl Evdochiei de Kiev, soţia lui Ştefan cel Mare

Doamna Evdochia a fost înmormântată la Biserica Mirăuţilor din Suceava, vechea mitropolie a Ţării Moldovei, căci la Putna încă nu se terminaseră lucrările de construcţie.

Alexandru, cel dintâi născut al voievodului moldovean, moștenitorul prezumtiv al lui Ștefan cel Mare a beneficiat de un statut privilegiat după căsătorie, tatăl acordându-i titlul de voievod și permiţându-i să aibă dregători și slujitori deosebiţi, adică o „Curte” proprie, separată de cea a lui Ștefan cel Mare.

Numai că Alexandru a murit în condiţii prea puţin cunoscute, la 26 iulie 1496, într-un context în care relaţiile dintre Moldova și Polonia deveneau tot mai încordate.

Primul copil al lui Ștefan cel Mare a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, unde își dormea somnul de veci și bunicul lui Ștefan, Alexandru cel Bun.

Despre fiul cel mare a lui Ştefan, Alexandru, născut în jurul anului 1464 şi mort în 1496, nu se ştie nici pînă astăzi cu certitudine dacă era al Evdokiei sau al unei anume Maruşca.

Ștefan pornise negocieri pentru o alianță dinastică încă din 1479. Voia să-și mărite fata cu Ivan Ivanovici (moştenitorul cneazului Moscovei).

În acest scop i-a scris cumnatei sale Teodosia, sora răposatei doamne Evdokia Olelkovici de Kiev și mătușa Olenei, care era rudă și cu familia princiară moscovită.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Ivan_III_of_Russia.jpg

Foto: Ivan III-lea Vasilievici cel mare, cneaz al Moscovei (1462-1505)

Așa se face că în 1480 sau 1481 la Suceava a ajuns o solie de la Ivan Vasilievici al III-lea, care venea să ceară mâna domniței. Logodna s-a făcut chiar la Suceava, moștenitorul cneazului fiind reprezentat prin procură de nobilul Mihai Pleştev.

Fără să-și fi văzut vreodată viitorul soț, domnița a fost nevoită să pornească la drum, însoțită de boierii Lascu, Sînger şi Gherasim cu jupânesele lor. În drumul spre Moscova, Olena a trecut prin Polonia, unde Regele Cazimir a primit-o cu fast și i-a făcut daruri. La Moscova, suita domniței a ajuns în postul Sfântului Filip.

Întâmpinată de mama cneazului Ivan III-lea, Maria Iaroslavna, Olena a fost găzduită, până la celebrarea cununiei, la mănăstirea Voznesenskaia.

Tot prin mijlocirea mamei cneazului ajunge Olena (Elena) să-și întâlnească viitorul mire, pe Ivan cel tânăr, fiul şi moştenitorul marelui cneaz al Moscovei.

Căsătoria a avut loc de Bobotează, pe 12 ianuarie 1483.

În toamna anului următor, la 10 octombrie 1484, Elena a născut un fiu, botezat Dimitrie.

 Poziția lui Ivan cel Tânăr era doar în aparență sigură. Încă din 1468, tânărul Ivan Ivanovici îl însoţea pe tatăl său în incursiunile pe care acesta le făcea în hanatul Cazan.

Din 1471, a fost chiar asociat la domnia tatălui său. În această calitate a fost chiar lăsat să administreze Moscova și a condus oștile rusești în bătălia de la Ugor (1480).

De altfel, între anii 1483-1490, nimeni de la curte nu se îndoia că Ivan cel Tînăr şi, pe urmă, fiul său, vor lua tronul după decesul lui Ivan III-lea.

Aliații celei de-a doua soții a cneazului, Sofia Paleolog, nu prea aveau trecere în fața soțului acesteia. Fiul Olenei, Dimitrie, fusese declarat în primă instanță, moștenitor al cneazului.

În 1497, cneazul Ivan III-lea cel Mare a decis încoronarea nepotului său Dimitrie, fiul Olenei și al soțului acesteia, Ivan cel tânăr.

În decembrie același an, e descoperit un complot al lui Vasile, fiul Sofiei Paleolog împotriva propriului tată. Complotiştii voiau să-l omoare pe Dimitrie pentru a-i asigura lui Vasile urcarea pe tron.

Descoperind conspirația, Ivan III-lea o exilează pe cea de-a doua soţie a sa și îl ține pe Vasile captiv în propria casă. Complicii Sofiei sunt executaţi sau întemniţaţi.

Giulgiul – Procesiune bisericească, reprezentare laică a încoronării lui Dimitrie cneaz de Moscova, 1498.

Pe giulgiu sunt reprezentate două cortegii: unul laic (stînga vizuală) şi altul bisericesc (dreapta vizuală). Pe partea stîngă îl putem vedea pe „ţareviciul” Dimitrie (cu o cruce în mână), iar în spatele său – bunelul Ivan al III-lea, moşul – Vasilie Ivanovici şi mama – „Elena Voloşanca”. Cu toţii au nimburi în jurul capului. De asemenea, grupul din stînga este protejat de o “umbrelă” care are la bază crucea de forma literei „T” (umbrela este simbolul puterii).Pe partea dreaptă îl remarcăm, în primul rînd, pe mitropolitul Moscovei Simon (pe straiele sale, dar şi pe „umbrelă” vedem simbolul crucii). În centrul lucrării este reprezentată icoana „Maica Domnului cu Pruncul”.

În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), are loc încoronarea cneazului Dimitrie care împlinise vîrsta de 15 ani.

În a doua jumătate a anului 1498, noul titlu al lui Dimitrie, acela de „mare cneaz”al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului, se folosea deja în documentele oficiale.

Lupta pentru putere era, însă, departe de a fi decisă. Dimitrie nu a primit pământuri şi nici putere reală,iar descenenta împăraților bizantini nu avea de gând să renunțe la luptă.

Pe parcursul anilor următori, lupta pentru putere între susținătorii lui Dimitrie şi cei ai fiului Sofiei Paleolog, Vasile, se va înteți.

Ivan cel Tănăr s-a îmbolnăvit subit şi s-a stins din viață pe 7 martie 1490, la vârsta de doar 32 de ani, fiind bolnav de gută (sau „camciug la picioare”, potrivit denumirii rusești), iar moartea rapidă a tânărului cneaz a trezit multe bănuieli la Curtea din Moscova, nefiind exclusă ipoteza unei otrăviri.

Exista și un zvon că ar fi murit otrăvit de medicul evreu Leon, adus de Sofia Palelog tocmai de la Veneția pentru a-l îngriji.

Ulterior, medicul chiar a fost executat din porunca tatălui lui Ivan cel Tânăr, deși otrăvirea nu a fost niciodată demonstrată. După moartea lui Ivan cel Tânăr, echilibrul de forțe de la curte se va modifica treptat. În 1499, Vasile reuşeşte să recapete parţial încrederea tatălui.

În 1500 începe un război ruso-lituanian. La 14 iulie 1500 ruşii obţin o victorie zdrobitoare la Verdoş. Exact în aceste momente, în cronicile vechi se observă o schimbare a statutului lui Vasile, care e numit pentru prima dată cu titlul de „cneaz al întregii Rusii”.

Soarta domniței Elena și a fiului ei, deși o vreme liniștită, s-a schimbat radical în ultimii ani ai secolului al XV-lea, când mama și fiul au căzut în dizgrație, fiind acuzați de simpatii lituaniene și de sprijinirea unor eretici de la Moscova.

La 11 aprilie 1502 lupta dinastică se finalizează, prin căderea în dizgrație a nepotului moştenitor Dimitrie şi a mamei sale Olena.

Fișier:S.paleolog reconstruction01.jpg

Foto: Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan III-lea, reconstituire S.A.Nikitin, 1994

Marele cneaz Ivan al III-lea ordonă ca Dimitrie să nu mai fie numit cneaz şi nici el, nici mama sa să nu fie pomeniţi în slujbele bisericeşti.Cei doi sunt puși sub pază.

Ştefan cel Mare al Moldovei părea să aibă vești despre turnura nefericită pe care o luase viața fiicei sale.

În septembrie 1502, la puţin timp după căderea în disgrație a Elenei şi a lui Dimitrie, domnul cerea hanului tătar Mengli Ghirei ştiri despre ei, întrebându-l dacă „vor mai fi în viaţă, fiica şi nepotul meu?”.

Au fost oamenii mei la Moscova şi spun că toate acestea sunt minciuni”, a răspuns hanul.

Din păcate, nu erau minciuni.

Cei doi se aflau închişi într-un turn şi legaţi în fiare. Ştefan s-a stins din viaţă, după cum se ştie, în iulie 1504, fără a mai şti ceva de soarta fiicei sale.

Moartea subită a Elenei Voloșanca şi a fiului său Dimitrie a avut loc după decesul lui Ivan III-lea cel Mare (27 octombrie 1503, la 65 ani de viaţă), pe timpul domnie rivalului lor Vasilie III-lea (unchiul prin alianţă al lui Dimitrie) si feciorul Sofiei Paleolog, tatăl celebrului Ivan cel Groaznic.

Fiica lui Ștefan cel Mare adecedat la 18 ianuarie 1505, după trei ani de temniță, și a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia (a Înălțării) din Kremlin.

Fiul ei avea să-și afle moartea în închisoare la 14 februarie 1509 din cauza frigului sau de foame, dacă nu cumva intoxicat cu fum, fiind înmormântat alături de tatăl său, în Catedrala Arhanghelul Mihail din Moscova.

CITIȚI ȘI:

12/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine a născocit teoria că moldovenii nu sunt români ?

Fotografii dintr- o Basarabie idilică, cu moldoveni fericiţi în plină perioadă  sovietică | CER SI PAMANT ROMANESC

Moldovenii nu sunt români ?

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza „teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei „poporului moldovenesc“ şi a „limbii moldoveneşti”, scrie prestigioasa revistă http://www.historia.ro.

Această ”teorie”este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă serioși. În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, asemănătoare cu cea a lui Roesler.

Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului (și primii săi băștinași !).

Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică, ar fi rezultat “norodul moldovenesc”.

Acesta era punctul de vedere oficial al sovieticilor despre formarea poporului român, iar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei – să susţină această teorie.

Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia, a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS și a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta Unirea Basarabiei cu România.

În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice.

Noua ”republică” s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”.

Practic, crearea RASS Moldovenești a fost gândită ca o modalitate de subminare a României Mari.

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Inventarea limbii  „moldovenești” sovietice (8)

Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldovenești, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii. Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare.

În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final era proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev, la sfârşitul lunii august în 1924.

Raportul acesta a fost primul document oficial sovietic care vorbea despre “limba moldovenească”, ca rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Când a luat naştere Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldovenești şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASS Moldovenească a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice.

Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM.

Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor.

Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă și construirea unor noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică.

După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASS Moldovenească au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic.

„Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită… „mâncătorie”.

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî” | CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Articol din revista ”Plugarul roș” intitulat ”Dișteptaria culturii moldovenești îi pornitî pi drumu nădejnic”

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

„Moldovenistul” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă având o structură craniană alungită, fiind în mare parte șateni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”.

Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare.

O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”.

Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție).

Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană.

În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește – șchioapătă”; (Octavian Țîcu-https://moldova.europalibera.org/istoria-rass-moldovenească)

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei, a fost organizată la est de Prut, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

In plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente evidențiază existenţa unei corespondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arătau faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decidea realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”.

De asemenea, din 1966 se interzicea studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele.

Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale. În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSS Moldovenească devenea vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Surse:

  https://cersipamantromanesc.wordpress.com/mai-intai-romani-pe-urma-moldoveni;

 hwww.historia.ro;

natiadinurma.wordpress.com.

07/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

STRĂVECHI TRADIȚII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI DE ANUL NOU

MESAJE CU IMAGINI DE ANUL NOU 2021. Cele mai emoționante urări și  felicitări de Revelion FOTO - WOWBiz

Anul Nou – tradiţii şi obiceiuri româneşti străvechi

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper de trecere într-un nou an, ziua de 1 martie .

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus de Iulius Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită în Imperiul Roman pe 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

Romanii sărbătoreau aducând zeilor ofrande și sacrificii.. 

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919.

În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăriteneÎn loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.
Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 


 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale.

Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.
Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.
Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.
Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură.

Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.
În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.
„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.
Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.
Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Anul Nou, denumit şi Sânvasâiu sau Crăciunul Mic este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie.

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

Trebuie remarcat că în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor moşi – Andrei, Nicolae, Crăciun – la cei care sunt serbaţi în noul an – Sfântul Vasile.

De aici şi ideea împletirii perfecţiunii începuturilor, cu beatitudinea vârstei de aur. În această perioadă se întâlnesc la români cele mai multe tradiţii şi obiceiuri populare, un amestec de vechi şi nou, extrem de preţuite la noi în ţară.

Anul Nou, prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspândite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.

Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Caledarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă.

Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul.

În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întâlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindând, în mod uzual, din casă în casă, şi jucând în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii.

În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt câteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou.

De ce e bine să mergi cu "Sorcova": semnificațiile acestui obicei
  • Sorcova – este unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. La origini, sorcova era o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani.
  • Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt denumirea care a precedat actualul Revelion. Corespunzător divinităţii, şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.

Capra de Anul Nou. Versuri vechi pentru Jocul Caprei
  • Capra – sau jocul caprei, este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje, iar în unele zone, jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.

Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperita cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întâmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.

Tradiţii şi superstiţii. Mersul cu capra şi umblatul cu ursul

    Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru. Forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs.

În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frânghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului. Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cete.

Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi  (tobe).

  • Căiuţii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sunt mai larg răspândiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, impresionând prin fast şi eleganţă.

Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pânză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative.

Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.

  • Jocul Cerbului – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate.
Obiceiuri și tradiții de Anul Nou: Ce este Cerbul și cine merge cu el -  Kanal D Romania
  • Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întâlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei.

Plugușorul, o colinda agrară

Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamată, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este mai mult o prezenta simbolica in cadrul urăturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Jocul măștilor simbolizează moartea anului vechi şi naşterea celui nou.

Peste tot se aud tobele şi urşii în blană naturală jucând. Anul Nou se mai identifică şi printr- o anulare a ordinii obişnuite, spun specialiştii. Moartea anului vechi, pentru a primi anul nou este simbolizată de aceaste jocuri cu măşti care şi ele au scopul de purificare a atmosferei, a comunităţii. De regulă, ele sunt cele care purifică exteriorul, uliţa, vatra satului, bătătura casei, dar şi străzile oraşului atunci când este cazul. 

Tot acest alai de mascaţi gravitează în jurul unei măşti centrale care fie că este capră, cal sau urs, fie că se adună toate la o laltă fiind vorba de persoane care sunt conduse de o calfă, staroste, un vătaf, deci un personaj cu multă autoritate. „Acest lider este un flăcău voinic, frumos, destoinic care le bagă pe rând în scenă. Aceste personaje sunt destul de zgubilitice şi greu de stăpânit, simbol că omul face şi ce trebuie şi ce nu trebuie“, explic Işfănoni.

Faţi români,

Acum, în prag de an nou 2022, vă urăm după obiceiul strămoșesc, la mulți ani fericiți, multă sănătate, bucurii şi împliniri !

La mulţi ani România !

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-anul-nou

31/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: