Expansiunea Imperiului Rus în Principatele Române

 

 

Harta Moldovei in  1483,in timpul domniei lui Ştefan cel Mare

Relaţiile româno-ruse pînă la anexarea Basarabiei (1711 – 1806)

 

 

Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii.

Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc.

Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene.

În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism. S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.

Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!

Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică.

Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!).

Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor.

Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor.

Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)

Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)

Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit.

În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453.

Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu.

Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic.

În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.

Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.

Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile.

Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse.

Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3)

Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber.

Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor.

În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români. „În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5)

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei.

Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)

La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul.

Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)

Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”.

Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)

Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi.

E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.”

Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)

Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene.

Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)

Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român. Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască.

Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui. Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)

Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă. Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)

Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă. Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei.

În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793. Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac , pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti. Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei. Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

În octombrie 1800, ţarul Pavel I aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia, iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.” (17)

În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon. Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

La 17 octombrie 1805 s-a realizat un proiect al tratatului de alianţă între Napoleon şi împăratul Francisc I al Austriei, care prevedea în articolul IX ca Austria să ocupe „în deplină suveranitate” Muntenia, Moldova şi Bugeacul. Mai târziu, în funcţie de schimbarea alianţelor, aceste provincii româneşti vor fi „oferite” de Napoleon şi ţarului Alexandru I. (16)

Încercând să stăvilească iureşul rusesc în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nicio defecţiune din partea lor. În scopul reducerii cât mai mult a autonomiei lor, au fost numiţi deja din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domnii fanarioţi, credincioşi Porţii şi străini de poporul român.

Însă chiar şi unii dintre aceşti domni au continuat politica de apărare a integrităţii hotarelor. Am văzut cum, în Moldova, Nicolae Mavrocordat a obţinut de la Poartă renunţarea la anexarea de către aceasta a cetăţii Soroca. De asemenea, în 1775, când Poarta a încălcat angajamentele sale faţă de Moldova, cedând Austriei Bucovina cu vechea capitală Suceava, principele fanariot Grigore III Ghica, împreună cu toţi boierii, a protestat vehement, determinând uciderea sa de către trimişii Porţii doi ani mai târziu.

Oricât pare de ciudat, la edificarea Rusiei moderne o contribuţie de seamă şi-au adus numeroşi români, cum se va vedea în continuare.

Ca răsplată pentru acest nepreţuit ajutor, Rusia se pregătea să devoreze ţările române.

 

Note:
1    Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.
2    Ibidem.
3    N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 36.
4    Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 38.
5    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.
6    Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75-76.
7    Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 285.
8    Ibidem.
9    Ibidem.
10  Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27, 47.
11  Anton Crihan, op. cit., p. 76.
12  Ştefan Ciobanu, op. cit.., p. 367-368.
13  Ibidem, p. 241.
14  Anton Crihan, op. cit., p. 76.
15  Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 95.
16  Ibidem.

 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Istoria md.

Publicitate

Textul Tratatului incheiat intre Moldova şi Rusia in anul 1711

 

 

 Harta Moldovei inainte de anexarea Basarbiei de catre Rusia.

 

 

Tratatul dintre Moldova şi Rusia din 1711

Din mila lui Dumnezeu, noi Petru I, ţar şi autocrat a toată Rusia şi celelalte şi celelalte şi celelalte.

Facem cunoscut prin aceasta tuturor celor cărora li se cuvine a şti despre acestea că, deoarece sultanul turcesc uitându-şi făgăduielile şi tratatele de pace pe 30 de ani întărite cu jurământ, care au fost înnoite de dânsul cu noi anul trecut, 1710, cu cartea şi jurământul lui, le-a călcat şi fără nici o pricină din partea noastră potrivnică păstrării păcii a poruncit ca ambasadorul nostru, maltratat şi jefuit în chip barbar, să fie prins şi aruncat în crudă închisoare, iar prin năvălirea hanului Crimeei cu hoardele tătarilor din Crimeea şi ale nogailor şi a celor din Buceac în ţara noastră a început chiar de fapt războiul împotriva noastră; pentru aceasta, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, chemând în ajutor pe Cel de Sus, încredinţat de dreptatea armelor noastre împotriva lui, i-am declarat de asemenea război şi am poruncit oştirilor noastre să intre în Ţara Turcească sub comanda noastră proprie.

Avem convingerea că Cel prea Înalt ne va da biruinţă împotriva acelui perfid călcător de jurăminte şi duşman veşnic, nu numai al nostru, ci al întregii creştinităţi şi nu numai ne va mântui cu gândurile lui rele îndreptate spre pieirea noastră, dar va binevoi ca prin armele noastre creştineşti să elibereze şi alte multe popoare creştine de sub jugul său barbar.

De aceea, noi, ca monarh creştin, drept credincios, suntem gata să luptăm pentru aceasta, necruţând nici fiinţa noastră pentru slava lui Dumnezeu.

Şi pentru că a văzut apropierea oştilor noastre, prea strălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept şi credincios şi luptător pentru Isus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc, aflat sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor, necruţând de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire prin scrisorile sale despre gândul său, dorind aşadar să fie sub protecţia măriei noastre, ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei.

De aceea, noi, văzând această râvnă creştinească a sa, îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul mai jos şi anume:

1

Amintitul prea stălucitul principe al Moldovei, cu toţi boierii mari şi mici şi cu oamenii de cin ¹ ai slăvitului popor moldovenesc şi cu toate oraşele şi locurile acelei ţări va fi, de acum înainte, sub apărarea măriei noastre ţarului, aşa cum se cuvine supuşilor credincioşi , şi pe vecie.

Şi va fi dator, după primirea acestei diplome a noastre, să ne depuie nouă, marelui stăpânitor, juramânt, mai întâi în taină.

Şi, pentru încredinţare, după ce va scrie acel jurământ şi-l va fi iscălit cu mâna sa, şi-l va fi pecetluit cu sigiliul domnesc, împreună cu articolele întocmai cu acestea semnate de mâna sa, să le trimită măriei noastre ţarului cu un om credincios şi de nădejde, cât mai curând, cel mai târziu până la ultimele zile ale lunii mai 2.

Acestea vor fi ţinute de noi în cea mai mare taină până la intrarea oştilor noastre în ţara Moldovei. Iar până atunci va trebui să ne arate nouă, marelui stăpânitor, măriei noastre ţarului, în toate imprejurările prielnice, slujbă credincioasă prin corespondenţă şi prin altele, pe cât se va putea, în taină.

2

Când grosul oştirii noastre va intra în ţara Moldovei atunci strălucitul principe se va declara pe faţă ca domn supus şi se va uni cu toată oştirea sa cu toată oştirea noastră, pentru care oştire noi făgăduim sa-i dăm, în acea vreme, şi ajutor în bani din visteria noastră.

Şi el va acţiona împreună cu oştile noastre, după porunca noastră, împotriva duşmanului crucii Domnului şi a aliaţior şi celor de gând cu dânsul, după ajutorul pe care-l va da Atotputernicul, şi ne va ajuta cu toate sfaturile, după priceperea sa, acţiunile de acolo. Şi va fi sub protecţia noastră şi supus al măriei noastre ţarului şi urmaşilor noştrii, el şi urmaşii lui, în veci.

3

În schimb făgăduim, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, pentru noi şi urmaşii noştri?? la tronul Rusie, că noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova, nici în ţara Muntenească, nici în altă familie străină, pentru această dovadă de credinţă faţă de noi a prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, îl vom păstra pe el şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească în acea cârmuire şi domnie a ţării Moldovei, fără schimbare, cu titlul de domn, exceptănd cazul când cineva dintre dânşii s-ar lepăda de sfânta biserică a răsăritului sau s-ar depărta de credinţa faţă de măria noastră ţarul.

4

Totuşi, dacă, ferească Dumnezeu, un astfel de domn nevrednic ar fi înlăturat din porunca măriei noastre ţarul (ori ca pedeapsă după legiuirea bisericească, ori cea mirenească), atunci va urma în domnie fiul aceluia, numai dacă acela va fi socotit de bună credinţă.

Dacă va fi îndoială asupra credinţei lui, atunci va urma la demnitatea domniei aceleia alt domn de încredere, credincios şi fără cusur, din aceiaşi familie a Cantemiriştilor şi nu va trece în nici un chip demnitatea domnească la alţii, până la stingerea familiei lor, ci, chiar dacă va fi un prunc în sânul mamei, se va aştepta, sub cârmuirea unor epitropi aleşi din rândurile poporului mopldovenesc, cu învoirea măriei noasrte a ţarului, până se va naşte moştenitorul.

5

Chiar dacă domnia Moldovei ar fi fost cea făgăduită cuiva de înaintaşii noştrii această făgăduială se anulează prin cea de faţă.

6

După obiceiul vechi moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnului Moldovei.

7

Domnul să aibă putere asupra tuturor şi asupra fiecăruia dintre boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor.

8

Domnul, după vechiul obicei, să aibă dreptul să stăpânească întotdeauna toate oraşele moldoveneşti, ca avere proprie, şi să nu aibă nici o scădere şi piedică în încasarea tuturor veniturilor acelui principat.

9

Boierii şi toţi supuşii domniei Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului, fără nici o împotrivire şi scuze (aşa precum mai înainte a fost întotdeauna obiceiul), afară de excepţiile menţionate la punctul al treilea, în care caz nu vor fi datori să-i dea ascultare.

10

Toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul domnului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, ţarul.

11

Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări.

12

Cetăţile principatului Moldovei şi oraşele şi oricare alte locuri întărite să fie păzite şi prevăzute cu garnizoane domneşti sau, cu învoirea domnului, după nevoie, de ale măriei noastre ţarul.

13

În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cnezatul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.

14

Dacă duşmanul (ferească Atotputernicul Dumnezeu) s-ar întări şi stăpânirea Moldovei ar rămâne în puterea păgânilor, atunci el, prea strălucitul principe al Moldovei, într-o asemenea împrejurare, are învoirea noastră ca să-şi aibă adăpost în ţara noastră şi va dobândi acolo din visteria măriei noastre, a ţarului, anual, atâtea venituri cât să-i ajungă domnului şi de asemenea urmaşii lui nu vor fi lipsiţi pe veci de miluirea măriei noastre, a ţarului.

15

Proprietăţile şi palatele pe care el le are la Ţarigrad şi le lasă acolo pentru măria noastră ţarul îi vor fi despăgubite de măria noastră ţarul cu altele, la Moscova, deopotrivă şi asemănătoare cu acelea.

16

Făgăduim că noi, cât şi urmaşii măriei noastre ţarului, vom fi datori să păzim cu sfinţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit şi să le păstrăm pe vecie.

17

Această diplomă şi articolele vor avea urmare şi putere atunci când, după ce îi vor fi înfăţişate prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, după cum s-a spus mai sus, ne va depune jurământ de credinţă în faţa Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre şi ne va sluji cu slujbă credincioasă şi cinstită şi, după ce va iscăli cu mână proprie acel jurământ şi aceste puncte, le va trimite măriei noastre ţarului şi se va strădui a le aduce la îndeplinire nestrămutat, iar după intrarea oştirilor noastre va aduce pe toţi boierii mari şi mici, oştirea şi tot poporul moldovenesc ca să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile noastre.

Pentru aceasta, în schimb, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, făgăduim să-l apărăm pe el şi tot poporul moldovenesc de toţi duşmanii şi să nu-l părăsim niciodată.

Pentru întărirea acestora s-a dat această diplomă împărătească a noastră, semnată cu mână proprie şi pecetluită cu pecetea noastră de stat la Luţk, aprilie, ziua 13, anul 1711.

 

 

PETRU ²

Contele GOLOVKIN ³

 

 

 

 

 

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723 ) a fost domn al Moldovei (martie – aprilie 1693 și 1710-1711), carturar enciclopedist,compozitor ,istoric,filosof,lingvist .A fost primul român membru al Academiei de la Berlin.

 

 

 

 

 

Petru I (Petru cel Mare)  al Rusiei; n.9 iunie (s.v. 30 mai) 1672  – d.8 februarie (s.v. 28 ianuarie) 1725, a condus Rusia din 7 mai ( 27 aprilie 1682)   până la moartea sa.

 

 

1) Cuvânt de provenienţă slavonă; înseamnă: grad, rang.

2) Petru cel Mare, sau Petru I; ţar al Rusiei începând din anul 1682; până în 1696 a domnit împreună cu fratele său Ivan al V-lea, în 1721 Petru Alexeevici s-a proclamat împărat şi a fost suveranul Rusiei până la încetarea din viaţă, în 1725.

3) Gavriil Ivanovici Golovkin.

 

 

 

 

 

 

Contele Gavriil Ivanovici Golovkin, nascut in 1660, decedat la 20 ianuarie 1734, a fost ministrul afacerilor externe si cancelar imperial al Rusiei, intre anii 1709 si 1734.

Politica sa abila, i-a permis sa-si mentina influenta in timpul tarilor Petru I, Ecaterina a I-a si Anna I-a.

 

R.MOLDOVA SE VA INTÂLNI CU EUROPA ÎN HOTARELE ROMÂNIEI. ŞI PUNCTUM !

 

NE INTALNIM CU EUROPA ÎN HOTARELE ROMÂNIEI. ŞI PUNCTUM !

 

Înţeleg foarte bine că titlul distonează cu starea sufletească din ajunul sărbătorii naţionale. Unora ar putea să le pară tras de păr. Alţii ar înclina să creadă că e vreo manevră publicitară la mijloc. Eu zic, totuşi, că-i realitatea goală care deja ne priveşte în faţă.

După cine bat clopotele?

Şi de ce oare ar fi exclus ca acest 27 august să fie ultimul pentru Republica Moldova când clopotele bat după zona euro?

Analiştii financiari şi cei politici prezic la unison sfârşitul monedei unice în 2012. Pe fundalul degringoladei economice a Greciei care se scufundă în datorii, devin incerte până şi perspectivele Uniunii Europene.

Traian Băsescu lasă să se întrevadă că UE ori se va transforma în Statele Unite, ori nu va fi deloc. Şi el nu-i deloc original. De aceeaşi părere sunt o droaie de experţi şi politicieni de pe bătrânul continent.

 Fostul preşedinte al Comisiei Europene (între 1985 şi 1994), francezul Jacques Delors, în mandatul căruia au fost puse bazele adoptării monedei unice, afirmă, într-un interviu pentru cel mai important cotidian belgian, „Le Soir”, că proiectul UE e pe cale să dea chix. „Să căscăm ochii, zice el fără înconjur, euro şi Europa sunt pe marginea prăpastiei”.

Nu degeaba în Franţa e decretată austeritate totală. Italia de asemenea strânge cureaua. Belgia se dezintegrează pe o nimică de ceas. În orice caz, regele Albert al II-lea avertizează că anul curent ar putea fi ultimul pentru ţara sa.

O fantomă cu actele în regulă

Privită din acest unghi, Republica Moldova este cea mai fragilă entitate politică din lume. În orice caz, e mai fărâmicioasă decât zona euro. Săracă, depopulată, instabilă, neguvernabilă, demoralizată, pierdută în interminabile rătăciri identitare, a ajuns să fie o pură ficţiune constituţională. O fantomă cu actele în regulă.

 Este ca unul care a murit îndată după naştere, dar pretinşii săi copii se fac că plouă, refuză să înregistreze decesul şi continuă să-i primească pensia.

Lumea se află la răscruce.

S-a spulberat definitiv utopia statului asistenţial. Chiar dacă rezistă, Uniunea Europeană un timp va încremeni în proiect pentru a se reînnoi ulterior pe temelii politice, economice şi morale eminamente noi.

 În aceste împrejurări, promisiunea lui Băsescu care spunea că „ne vom reîntâlni în graniţele UE”, delicat vorbind, nu mai este de actualitate. S-ar putea să nu avem pur şi simplu unde să ne „reîntâlnim”. Iar singuri nu putem rezista. Asta e clar deja.

Occidentul şi de acum încolo ne va ajuta, desigur, să nu murim de foame. De aceea, nu vom sta chiar cu dinţii la stele. Dar nu va exista niciun un imbold interior pentru o dezvoltare durabilă. Acesta, de altfel, lipseşte şi astăzi.

 De aici şi toată harababura politică la vârf. Când naţiunea n-are conştiinţă de sine, reperele, oricât de tentante ar fi, nu sunt bune de nimic.

Ne întâlnim cu Europa în România!

Ce rămâne? De o parte e Rusia care, orice s-ar spune, rămâne un pericol. Fosta metropolă încă se uită pofticios la noi. Aceasta însă nu ne mai poate înghiţi. Riscă să i se răstoarne maţele. Nu de alta, dar ruşilor le cade „Progresul” în cap.

Este vorba, fireşte, de corabia cosmică prăbuşită alaltăieri în Taiga împreună cu toată „modernizarea” lui Dmitri Medvedev. Nici măcar rusofilul Ianukovici nu-i dispus să se lege cu Rusia, necum ceilalţi.

Pe de altă parte, este România. Mama care, deşi lucrează în Europa, nu ne-a abandonat. E lângă noi şi nu pleacă nicăieri. Singura soluţie viabilă, deci, care poate fi pusă pe masă, e să revenim acasă. Anul 2012, când se împlinesc două secole de la desprinderea Basarabiei din trupul Ţării, e în măsură să se constituie într-o platformă de relansare a ideii unioniste.

Dacă ne dezmeticim, 2011 ar putea fi ultimul an al iluziei că putem reveni la normalitate prin aderarea la UE. Cuvintele „integrare europeană” sună frumos, bineînţeles, dar ele indică astăzi un drum ce pare tot mai lung şi fără de sfârşit. Nu ne mai „reîntâlnim cu România în Europa”. O luăm pe scurtătură.

Ne întâlnim cu Europa în hotarele României. Şi punctum!

Îmi cer scuze dacă unora le-am stricat dispoziţia.

Mă consolează gândul, totuşi, că altora, neîndoios, le-am ridicat-o. Nici de sărbători nu poţi să le intri la toţi în voie.

Noiembrie 24, 2011

 

 

Petru BOGATU

Sursa: basarabia literara md.