CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, în sec. XVIII-XIX. Prima încercare a Rusiei de anexare a Moldovei.

 

 Imagini pentru 1710 rusia lui petru cel mare şi moldova photos

 

Harta Moldovei înainte de anexarea Basarabiei de către Rusia.

 

 

 

În urmă cu trei secole, în 1711, Rusia a încercat să-şi alipească  Moldova, tot aşa cum a făcut cu Ucraina în 1654.

Figura centrală a acelui proiect a fost prinţul Dimitrie Cantemir, ajuns agent secret al Rusiei încă din anul 1700. Timp de 10 ani D. Cantemir a interacţionat (la Constantinopol) cu diplomatul şi agentul rus contele  Piotr Andreevici Tolstoi, primul ambasador rus în capitala Imperiului Otoman, devenit ulterior şef al poliţiei secrete ruse.

Din 1710, prinţul  D. Cantemir a fost încadrat oficial în serviciul rus de spionaj, având drept misiune să afle toate detaliile legate de pregătirile de război contra Rusiei, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europene, scrie istoricul Veaceslav Stavila din Chişinău, în „Jurnalul istoricului de veghe”.

De asemenea, la indicaţia ţarului rus, D. Cantemir  dezinforma turcii în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei.

Pe de altă parte, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, D. Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei…

După 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir a semnat cu ţarul rus – Petru I, tratatul de la Luţk, care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.

 http://miaorth.narod.ru/D.Kantemir.html: (istoricul Petru Şornikov despre D. Cantemir-agent secret rus/aliniatul 8).

 

 Imagini pentru ţarul petru i la iaşi photos

 

 

 

 

 

În mai-iunie 1711, în contextul războiului cu Imperiul Otoman declanşat în noiembrie 1710, trupele ţarului Petru I au trecut Nistrul, intrând în Moldova.

Era pentru prima dată în istorie când o armată a Rusiei ţariste pătrundea pe teritoriul Principatelor Române [1].

Avea însă să fie prima dintr-un lung şir de asemenea intruziuni, care au influenţat considerabil istoria României în secolele XVIII-XX.

În pofida faptului că domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a alăturat ţarului, otomanii s-au dovedit superiori, obţinând o victorie hotărâtoare în bătălia de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711) [2].

Deşi marele vizir Baltaci Mehmet paşa a renunţat la distrugerea armatei ruse pe care o încercuise şi a preferat să încheie un tratat de pace cu ţarul, per total, victoria otomană a fost extrem de clară.

Rusia a trebuit să renunţe pentru mai multe decenii la planurile de expansiune spre sud-estul Europei, iar Dimitrie Cantemir şi-a pierdut tronul şi a trebuit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moartea sa, survenită în 1723 [3].

(După ce ruşii au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești , neputând rămâne în Moldova, Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia însoţit de circa 4000 persoane.

Împăratul rus le făgădui tuturor fugarilor pământ, pe care în curând l-a şi dat   în Ucraina, punând pe toţi moldovenii refugiaţi sub jurisdicţia lui D. Cantemir, însă curând mulţi dintre ei hotărâră să revină în Moldova.

După câţiva ani, cam jumătate din fugari erau reîntorşi în patrie.(http://blog.nistru-prut.info/?p=833)

Înfrângerea din 1711 a avut  un impact negativ asupra Moldovei, care a continuat să se afle sub dominaţie otomană pentru mai mult de un secol.[4]

Multe dintre analizele referitoare la evenimentele din 1711 s-au focalizat fie asupra aspectelor militare, fie asupra aspectelor diplomatice ale războiului.

Opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman a suscitat, la rândul ei, destule discuţii.

Contrazicând opiniile potrivit cărora eruditul domn moldovean a pus în aplicare un plan îndelung premeditat de a dobândi independenţa principatului său faţă de Imperiul Otoman, Ştefan Lemny evidenţiază jocul dublu al lui Cantemir până în momentul când a trebuit „să depăşească tradiţionala duplicitate a predecesorilor săi şi să aleagă răspicat tabăra în care se poziţionează” [5].

 

 Potrivit lui Neculce, agitaţia antiotomană care a cuprins societatea moldovenească încă înainte ca domnul să-şi anunţe opţiunea politică antiotomană a făcut ca slujitorii,„cine cum putusă, să dusesie şi nu mai vinia nice la o slujbă” [7], în schimb, când un prim eşalon al armatei ruse, comandat de Şeremetiev, a intrat în Moldova, „s-au ridicat toţi orheianii, sorocenii şi lăpuşnenii, de au venit cu dânsul pân-au trecut Prutul” [8]. Iar un raport rusesc din acele zile relatează că „moldovenii vin la noi fară încetare, cu mare dorinţă de a ne ajuta, şi cei din urmă mujici vor să intre în slujba militară” [9].

După ce Cantemir a anunţat că se alătură ţarului, la Iaşi populaţia s-a năpustit asupra turcilor aflaţi în oraş şi

„să vedzi ispravă: îndată au dat de au jăcuit toate chervăsăriile, şi pe turci îi purta tot legaţi pre uliţă bătându-i şă-ş spune banii pe la cine sântu. Aşijdere şi pe la alte târguri au purces din slujitori, cine cum au putut pentru turci; pre unii i-au tăiat, pre alţii s-au poftit de i-au botedzat” [10].

În schimb, ţarul a fost primit la Iaşi cu un entuziasm evident:

„mergându-elu prin târgu, eşia norodul de-l privea, mulţămind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au trimis împărat Creştinu, nădăjduind că vor ieşi de subt giugul păgânilor” [11].

Această atitudine nu a fost specifică doar moldovenilor. În Ţara Românească

„au făcut sfat întru ascunsu vlădica [Antim Ivireanul) cu o seamă de boieri: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pe Constantin vodă[Brâncoveanu]” [12],

iar drept rezultat, armata munteană a trecut de partea ruşilor, atacând alături de aceştia Brăila, deşi domnul Constantin Brâncoveanu se hotărâse să rămână alături de otomani.

Radu Greceanu, cronicarul de curte al lui Brâncoveanu, condamnând violent aceste fapte, dezvăluie că nu era vorba de o simplă acţiune a unei facţiuni politice aflate în opoziţie faţă de domn, ci că Toma Cantacuzino „făcut-au cu mişcarea lui pre mulţi din cei neajunşi dă minte din boerinaşii curţii dă s-au alunecat cu firea şi după dânsul au urmat” şi că Brâncoveanu a trebuit să dea dovadă de întreaga sa autoritate pentru a se opune

„sfaturilor şi îndemnărilor celor fără de socoteală a unora şi altora dintre boieri, carii necontenit îl supăra şi pă afară multe zicea […] îndemnându-l ca de către turci să să hainească şi moscalilor precum şi Dumitraşco Cantemir să să alcătuiască” [13].

Dacă în Ţara Românească domnul a ţinut piept presiunilor de a se ridica împotriva otomanilor, fără a putea însă împiedica trecerea unei părţi semnificative din oaste de partea ruşilor împreună cu spătarul Toma Cantacuzino, în schimb, mişcări antiotomane au izbucnit şi în alte părţi din sud-estul Europei, până în Muntenegru [14].

Această stare de spirit antiotomană nu era întâmplătoare, ci constituia momentul culminant al unor acumulări anterioare [15].

Pentru români, ca şi pentru mulţi dintre locuitorii sud-estului Europei, dominaţia „păgânilor osmanlîi” reprezenta o traumă, ceea ce făcea ca nădejdea eliberării să găsească mai mereu un teren fertil.

Sub impulsul unui catalizator extern, această speranţă latentă se putea transforma într-o adevărată explozie colectivă. Bineînţeles, adesea asemenea momente erau urmate de dezamăgiri colective, care însă, la rândul lor, alimentau dorinţa de eliberare, reluând astfel ciclul şi provocând o instabilitate emoţională extremă la toate nivelurile sociale [16].

O asemenea undă a speranţelor colective a zguduit societatea românească în anii 1709-1711.

Victoria lui Petru I la Poltava a potenţat imaginea acestuia ca ţar pravoslavnic, mereu biruitor şi potenţial eliberator (De remarcat totuşi faptul că speranţele într-o eliberare cu ajutorul ţarului erau mai vechi în spaţiul românesc.

Nu mă voi referi aici la tratatele lui Gheorghe Ştefan (1656) şi Ştefan Petriceicu (1674) cu ţarul Aleksei Mihailovici, ci la apelul din anul 1700 al mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti ca „cel mai mare şi mai puternic Ţar şi monarh al acestei mari şi puternice împărăţii” să aducă ortodocşilor „mântuire şi mângâiere” atât faţă de păgâni (otomani), cât şi faţă de „eretici” (austrieci).

La rândul său, Brâncoveanu îl compara pe ţar cu un „al doilea Mesia” şi îl ruga ca „Măria Voastră creştinească prealuminată să ne izbăvească de [robia] diavolului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici”.

În fine, dar nu în cele din urmă, după o întâlnire la Bucureşti dintre patriarhul Ierusalimului, Dosithei Notaras, Constantin Brâncoveanu şi fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino, ceauşul David Corbea informa autorităţile ruse că, pe lângă cei menţionaţi mai sus, „toţi grecii şi sârbii, bulgarii, arnăuţii, moldovenii, precum şi românii din Transilvania” cer „izbăvirea tuturor pravoslavnicilor creştini care gem sub jugul necredinciosului tiran turc şi sunt tare năpăstuiţi de eretici, duşmani ai Bisericii răsăritene” [17].

Nădejdea venirii sale a fost întreţinută şi amplificată printr-o propagandă abilă şi susţinută, care folosea o gamă variată de mijloace de difuzare, circulaţia diverşilor călugări şi negustori de icoane [18], relaţiile cu intelectualii balcanici [19], „buletinele de ştiri militare” [20] şi, după declanşarea oficială a războiului, proclamaţiile generoase ale ţarului (Eficienţa acestei propagande poate fi cel mai bine măsurată după fascinaţia pe care ţarul Petru cel Mare a exercitat-o asupra cărturarilor români, moldoveni, munteni şi chiar transilvăneni din secolul al XVIII-lea) [21].

Rezultatul a fost o stare de exaltare, în care „Moldavos, Valacos et Bulgares, qui Serenissimum Moschorum Czarum, uti Judei Messiam, ansi expectant” [22].

Dimensiunea mesianică a aşteptărilor este confirmată şi de Axinte Uricariul, care îşi aminteşte că „erau înfiaţi mai toţi pământenii cu nădejdile cele deşerte […] se ţineau că sunt scăpaţi de sub giugul robiei” [23].

Entuziasmul a fost vizibil şi în felul în care moldovenii au răspuns chemării la oaste lansate de Cantemir:

„Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile lăsau pre boieri, argaţii lăsau pre stăpâni, şi altă prostime mulţi au mers de au luat bani şi s-au scris la steaguri, mai mulţi fără de arme, că nu aveau de unde” [24].

Neculce arată deosebit de limpede că mişcarea cuprinsese mai ales pe micii boieri, pe slujitori şi pe orăşeni:

„Deci boierii mazilii au şi început a veni de prin bejenii la oaste. Foarte pre puţini n-au venit[…]. Aşijderea şi slujitorii, dac-au audzit, au şi început a veni toţi de toate părţile şi a să scrie la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scria, ce şi ciobotarii, croitorii, blănării, cârşmarii. Slugile boereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de să scria la steaguri” [25].

Spontaneitatea trăirilor determina atât virtuţile, cât şi limitele mişcării. Într-o primă ciocnire, elanul a putut suplini lipsa de pregătire şi de experienţă, astfel încât – se miră şi Neculce – „sta oarece bine şi bieţii moldoveni, măcar că era oaste de strânsură” [26], dar în momentul în care s-a ajuns la lupte de uzură, moldovenii nu au mai putut face faţă şi -după expresia aceluiaşi Neculce – „le-au dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi” [27].

Sfârşitul rapid al războiului a împiedicat armata moldoveană să acumuleze experienţă şi să conteze efectiv în determinarea deznodământului conflictului.

Deşi atitudinea antiotomană şi filorusă exprimată de segmente largi ale societăţii româneşti în 1711 nu a putut influenţa cu adevărat deznodământul războiului, ea este cu atât mai semnificativă cu cât a fost recurentă în mai multe momente din secolul al XVIII-lea.

Aici nu ar fi de menţionat doar cariera pe care au făcut-o în Rusia membrii refugiaţi sau emigraţi ai elitelor politice din Ţările Române – Dimitrie şi Antioh Cantemir [28] sunt numai cazurile cele mai cunoscute dintr-o serie mult mai lungă, ce începuse înainte de 1700 cu Nicolae Milescu Spătarul.

Speranţa într-o solidaritate ortodoxă a făcut ca şi românii din teritoriile stăpânite de Habsburgi să le adreseze ţarilor ruşi frecvente solicitări de protecţie şi sprijin, stârnind serioase îngrijorări autorităţilor habsburgice [29].

Dar, mai important poate, Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunoscut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) [30].

Cum până şi un istoric extrem de reticent faţă de politica rusă ca Vlad Georgescu admite, într-un text redactat în exil, că, per ansamblu, „politica rusă a fost favorabilă Principatelor, a avut un netăgăduit rost pozitiv, principalele revendicări politice româneşti au fost sprijinite de ea, principalele împliniri de până la 1831 au fost obţinute cu ajutorul ei” [31], nu trebuie să ne mire faptul că în cursul războaielor care au urmat în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea foarte mulţi locuitori ai Ţărilor Române au întâmpinat trupele ruse ca eliberatoare, iar unii dintre ei s-au înrolat, chiar luptând ca voluntari alături de ele împotriva otomanilor.

Mai mult, nu au lipsit nici solicitările unei anexări complete la Rusia, cum a fost cea exprimată în cererile delegaţilor munteni trimişi în 1770 în solie în Rusia :

„a. Ţara noastră să se facă tot una cu Eparhiile ce stăpâneşte prea puternica împărăţia Rusiei, şi la vremea păcii ce se va face, nicidecum să nu se lase să cadă iarăşi la tirăneasca cea dintăi a Agarinenilor.

b. De vremne că locul nostru, din nestatornicia Turcilor, au căzut sub desăvârşită neorânduială, ne rugăm ca să se aşeze în ţara noastră legile şi rânduielile Rusiei prea deplin” [32].

Filorusismul elitelor româneşti s-a epuizat treptat în prima jumătate a secolului al XlX-lea.

Deja în timpul războiului din 1806-1812 [33] atitudinile boierilor au fost destul de împărţite, moldovenii fiind totuşi mai apăsat filoruşi decât muntenii.

Astfel, un grup de boieri şi ierarhi moldoveni, în frunte cu mitropolitul Veniamin, au trimis memorii solicitând încorporarea la Rusia, în timp ce mitropolitul Ţării Româneşti s-a refugiat la Braşov şi solicita protecţia Austriei, iar alte grupuri de boieri se orientau spre Franţa.

La nivelurile sociale inferioare, atitudinile au fost mai pronunţat pro-ruse, astfel încât bucureştenii i-au alungat şi măcelărit pe turci încă înainte de sosirea trupelor ruse în decembrie 1806, iar mulţi voluntari au luptat alături de ruşi împotriva otomanilor.

Totuşi, experienţa ocupaţiei a fost atât de traumatizantă, încât, în 1811, potrivit unei relatări franceze, dorinţa generală în Principate era ca trupele ţarului să plece cât mai repede. Abandonarea unei mari părţi a Principatelor în favoarea otomanilor prin Pacea de la Bucureşti şi anexarea Basarabiei, au contribuit şi ele la estomparea filorusismului din Ţările Române.

Cu toate acestea, el a rămas semnificativ, mai ales în rândurile boierilor şi clerului. Pe de altă parte, deşi experienţa războiului din 1828-1829 şi a ocupaţiei militare care a durat apoi până în 1834 a fost mai puţin rea decât cea din 1806-1812, intrarea Principatelor în orbita culturii occidentale în anii 1830 şi 1840 [34] a făcut ca locul Rusiei ca principal reper să fie luat de Occident, iar Rusia să fie percepută tot mai mult ca bastion al reacţiunii la nivel european şi în raport cu aspiraţiile naţionale ale românilor.

  

Sursă: Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, 2012.

ADDENDA:

 

Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească, fiind alimentată de periodicitatea  agresiunilor la care s-a dedat o Rusie aflată în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 , ocupaţia armată rusă a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire.

În toată această perioadă, armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, aduseseră Principatele române într-un un înalt grad de mizerie.

 

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra pentru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

Cronologia prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în secolul XX.

Prima pătrundere pe pământ românesc a ruşilor avea să se producă, aşa cum am văzut la 10 iunie 1711, când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând după aceea, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.”

Ulterior, invaziile ruşilor se vor repeta cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta era atacată de o Rusie aflata în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812, năvălirile armatelor ruse au provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire a lor.

Armatele ţariste şi-au arătat atunci întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, transformaseră Principatele noastre în ţări ajunse într- un înalt grad de mizerie.

Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni îndată ce se întrema puţin situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

 

A şasea invazie rusească s-a produs în anul 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea. 

 Anul 1828 îi aduce din nou pe ruşi în ţară. Ei invadează pentru a şaptea oară  Moldova şi Dobrogea, pe care le ocupă timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă:  Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele: jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului.

 Revoluţia română din 1848 a fost şi ea înăbuşită prin intervenţia  trupelor ruse care invadaseră pentru a opta oară spaţiul românesc.

Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman stipula între altele, staţionarea în ţările noastre a 35.000 de soldaţi ruşi.

 1853. Se produce onouă invazie rusească. Este jefuită visteria ţărilor ocupate. În 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul, în Crimeea. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei, ocupat de ruşi în 1812.

 1877. Războiul de Independenţă. Principatele Române, reunite sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi împăratul Rusiei recunoşteau drepturile româneşti şi integritatea teritorială a ţării, ne răpesc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.

1918. Basarabia, prin decizia poporului ei, revine la sânul naţiunii române de unde fusese răpită în 1811.

XI. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov, ruşii ne răpesc iarăşi Basarabia. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei. Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi obligată să rămână dincolo de Prut.

În 1941, România, în alianţă cu fosta prietenă a ruşilor, Germania lui Hitler, trece înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordin de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!”, reuşind să recupereze Basarabia şi Bucovina de nord, străvechile pământuri româneşti .  

 A douăsprezecea, şi  ultima invazie rusească, a avut loc pe 23 August 1944. Trupele sovietice (ruseşti) au reanexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa  şi au ţinut sub ocupaţie întreaga Românie, pe care au jefuit-o până în anul 1958, când s-au retras. 

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/12/ziua-de-12-iulie-in-istoria-romanilor/

 

Note:

 

[1]. Facem abstracţie aici de trecerea prin teritoriile româneşti a unor forţe militare aparţinând Rusiei kievene, cum a fost expediţia lui Sviatoslav în Bulgaria în anii 969-971.

[2]. Cea mai completă prezentare a desfăşurării războiului, în Kurat Akdes, Prut seferi ve bariși 1123 (1711), Ankara, 1951-1953.

[3]. Pentru detalii, vezi recenta monografie Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 89-153.

[4]. Am argumentat pe larg de ce nu se poate vorbi de o schimbare de regim politic în 1711/1716 şi de un veac distinct al aşa-numitelor domnii fanariote în interiorul perioadei de peste trei secole a dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române în Murgescu Bogdan, Istorie românească – istorie universală (600-1800), București, 1999, P. 178-185.

[5]. Lemny Ștefan, Op. cit., P. 85.

[6]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 153-164.

[7]. Neculce Ion, Opere, București, 1982 P. 535.

[8]. Ibid., P. 543.

[9]. Panaitescu Petre P., Dimitrie Cantemir. Viața și opera, București, 1958 P. 110.

[10]. Costin Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711, Iași, 1976, P. 327.

[11]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 46.

[12]. Popescu Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963 P. 201.

[13]. Greceanu Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, București, 1970 P. 183, 188.

[14]. Papahagi Valeriu, Informații venețiene relative la războiul ruso-turc din 1711, la Carol al XII-lea, și la intenția turcilor de a recuceri Moldova, Revista istorică, 1932, Nr. 18, P. 109-114; Pippidi Andrei, Politică și istorie în proclamația lui Dimitrie Cantemir din 1711, Studii, Revistă de istorie, 1973, P. 929-931.

[15]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 156-157.

[16]. Constantiniu Florin, Sensibilități și mentalități în societatea românească a secolului al XVII-lea, Revista de istorie, 1980 Nr. 33, P. 147-157; Pippidi Andrei, Cărturarul între cărturarii vremii, Viața românească, 1973, Nr. 9, P. 83-87.

[17]. Dragomir Silviu, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice, seria II, 1912 P. 1227-1229; Cernovodeanu Paul, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, 1997, P. 24, 90.

[18]. Cvetkova Bistra, Analyse d’un document ottoman concernant les relations entre la Russie et les terres balkaniquesnau debut du XVIII siecle, Cahiers du monde russe et sovietique, 1968, Nr. 9, P. 65-69.

[19]. Karathanassis Athanasios, Pierre le Grand et l’intelligentsia grecque (1685-1740), în Les relations greco-russes pendant la domination turque et la guerre d’independance grecque, Tesalonik, 1983, P. 43-52.

[20]. Velciu Dumitru, Un ”Universal” al lui Petru cel Mare folosit în Letopisețul Țării Moldoveipe anii 1661-1709 (Pseudo-N. Costin), Revista de istorie, 1975, Nr. 28, P. 345-363.

[21]. Bezviconi George, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea, București, 1962, P. 109-110.

[22]. Apud Pippidi Andrei, Ecouri ale evenimentelor din 1711 în corespondența diplomatică, în Gorovei Ștefan, Izvoare străine pentru istoria românilor, Iași, 1988, P. 404-405. Un raport austriac relata că românii aşteaptă cu ardoare „mortuoram ressurectionem” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, 1878, Vol. VI, P. 75), confirmând astfel tenta milenaristă a aşteptării unui izbăvitor mesianic. Pentru analogii balcanice, vezi Stoianovich Traian, Les structures millenaristes sud-slaves aux XVII et XVIII siecles, Actes du premier congres international des etudes balkaniques et sud-europeennes, 1969, P. 809-819.

[23]. Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. II, P. 125.

[24]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 45.

[25]. Neculce Ion, Op. cit., P. 546.

[26]. Ibid., P. 572.

[27]. Ibid., P. 577.

[28]. Pentru cariera acestuia din urmă, vezi Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 157-265.

[29]. Dragomir Silviu, Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Sibiu, 1914; Florovsky A. V., Russo-Austriac Conflicts in the Early 18th Century, The Slavonic and East European Review, N. 47, 1969, P. 106-114.

[30]. Text republicat în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-168.

[31]. Georgescu Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Munchen, 1987, P. 311.

[32]. Text republicat, la fel ca şi un memoriu al clerului şi boierilor din Moldova, în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-167. Pentru situaţia Principatelor în contextul războiului din 1768-1774, vezi şi Boicu Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale. Secolul al XVIII-lea, Iași, 1986, P. 160-206.

[33]. În prezentarea din acest paragraf ne-am bazat pe informaţiile din Boicu, Principatele române în raporturile politice internaționale (1792-1821), Iași, 2001, P. 248-254.

[34]. Pentru această mutaţie, vezi analiza magistrală din Cazimir Ștefan, Alfabetul de tranziție, București, 1986.

  

12/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii – continuatorii „Romaniei” sau ai Terrei Romanorum

 

 

 

Image result for terra romanorum photos

Imperiul Roman la 117 e.n.

 

 

Românii – continuatorii Romaniei

 

 

Paradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală.

Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome.

Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană.
Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi în cele din urmă, zadarnic.
Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie.

Popoarele Bizanţului purtau numele de „romani”, chiar dacă  aparţineau diferitor popoare, prin urmare, în procesul de romanizare şi creştinare de la nord de Dunăre, strămoşii noştri au adoptat o nouă identitate şi s-au identificat deplin cu Imperiul Bizantin.

În acest fel, noi, „romanii” de la nord de Dunăre, fiind asupriţi de popoarele barbare, ne-am asumat deplin ideea romanităţii răsăritene şi spiritualităţii ortodoxe, diferenţiindu-ne prin aceasta de păgânismul popoarelor barbare. Interesantă este soarta numelui de „Bizanţ”, care a apărut abia în evul mediu, în secolul al XVI-lea.

În realitate, bizantinii şi-au numit ţara „Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romană”), în acest fel, am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .

Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român, este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271-275).

Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului.

Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al Imperiului Bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim.
Odată ce creştinismul devine o religie tolerată în Imperiul Bizantin, acesta va deveni un element care va separa romanii din Dacia de restul popoarelor barbare, devenind şi un element constitutiv al unei noi identităţi.

Potrivit istoricului eclesiastic Socrate (Socrate Scolasticul), un istoric creștin de limbă greacă, născut la Constantinopol în jurul anului 380 și mort în jurul anului 450, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi, a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei.

Odată ce noua credinţă putea garanta o protecţie din partea Bizanţului, aceasta a contribuit direct la romanizarea şi convertirea paşnică a întregii populaţii autohtone la creştinism.

Anume în această perioada apare şi terminologia creştină de bază de origine latină (biserică, botez, cruce, păcat etc.), ceea ce înseamnă că procesele de creştinare şi romanizare au fost paralele, contribuind în egală măsură la formarea poporului român.
Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin construcţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne.

Astfel de lucrări nu aveau alt scop decât protejarea creştinilor care locuiau în Dacia şi menţinerea unei legături permanente dintre Dacia şi Bizanţ.
Vremurile continuau să fie tulburi.

Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă.

În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească.

Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor.
În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava.

 

 

 

Image result for terra romanorum photos

 

 

 

 

Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română.

Chiar dacă până în acea perioadă procesul de etnogeneză a poporului român avuse deja loc, influenţa slavă a fost una din cele mai importante influenţele străine în formarea identităţii româneşti, aşa cum şi influenţa traco-geto-dacică şi românească au avut o contribuţie enormă la formarea unui spaţiu cultural balcanic şi est-european comun.
În 1185-1186, din cauza birurilor mari impuse de împăratul Isaac II Anghelos, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat româno-bulgar cu capitala la Târgovişte.

Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a  recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma.
În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul. Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state.

În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată.

Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.
După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei.

Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint. 

Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”.

Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.
Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească.

În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă  moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal.

Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată.

Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei.

 

 

 

 

Image result for imperiul otoman 1453 photos

 

 

Harta evolutiei Imperiului Otoman

 

În 1453 cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi.

În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea.

După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin. La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.
Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea)  Bisericii şi “potestas” (puterea)  Statului.

Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică.

Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor), nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă.

Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”.

Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii.
În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa.

În 1865 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care este recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.
Imperiul Bizantin, a reprezentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.

Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar.

Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele.

Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare.
Într-adevăr, Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă.

Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin.

Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc.

Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ.
Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.

Sursa: http://www.ax.md

 

Prof. Lilia BENU, Liceul român-german “M. Kogălniceanu” Chisinau

25/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia nu a avut si nu mai are niciun drept istoric asupra Basarabiei… Despre Tratatul de pace ruso-turc de la Bucuresti, din 16 mai 1812, care a fost anulat în 1921.

 

Tratatul de pace ruso-turc de la Bucuresti, din 1812, a fost anulat în 1921. Rusia nu mai are niciun drept istoric asupra Basarabiei

 

La cursurile de vară ale Universităţii populare Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte (16 – 21 august), cursuri iniţiate de marele istoric în 1908, un subiect ce mi-a atras atenția – nu numai mie – a fost prezentat de un cunoscut  istoric din Chişinău, Vlad Mischevca.

Acesta ne-a relevat existenţa unui tratat ruso-turc din 1921, prin care cele două puteri declarau NULE, din punct de vedere juridic, toate tratatele anterioare dintre fostele imperii – ţarist şi otoman.

Rezulta de aici  și anularea Tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti, din 1812, prin care Rusia şi-a alipit jumătate din Principatul Moldovei, sub numele de Basarabia.

Abordându-l pe autor pentru mai multe amănunte, acesta a precizat că, în cercetarea sa nu a găsit nici o referire la acest subiect, ca şi când tratatul nu ar fi cunoscut istoricilor.

Istoricii din sală au confirmat că nici ei că nu-l cunosc.

 Vlad Mischevca l-a identificat pe un site recent – genocide.ru  – și l-a prezentat în 2014 într-un articol legat de Asocierea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, la summitul de la Vilnnius din 2013.

Pentru mine a fost şocantă această informaţie, deoarece, de la constituirea URSS şi până în prezent, conducătorii sovietici / ruşi au susţinut permanent că au drepturi legitime asupra Basarabiei, motiv pentru care – de exemplu – au impus României suplimentarea despăgubirilor de război pentru faptul că aceasta „a stăpânit” Basarabia rusească între 1918-1940.

Iar conducătorii noştri nu au replicat cu existenţa tratatului ruso-turc din 1921, prin care erau anulate tratatele anterioare.
Iată articolul menţionat, si  interesanta sa bibliografie.

Dan Stănescu
23 august 2015

De la Wilno la Vilnius. Paralele istorice basarabene: 1812-2013

 

Vlad MISCHEVCA – Limba Română, Chişinău, 2014, anul XXIV, nr. 4

 

 

„Românii, cu toate că sunt liberi, nu au însă şi sentimentul libertăţii.

Acesta nu vine de la natură, ci de la servitutea cu care au fost apăsaţi

şi de la dominarea de care au fost umiliţi…”

(Dionisie Fotino, 1818)

Constatarea făcută acum două secole, precum că nu avem „sentimentul libertăţii” din cauza dominării umilitoare a puterilor străine, rămâne actuală şi pentru românii din Republica Moldova, care încearcă să se desprindă de „sovietism” şi de sechelele imperialismul rus.

Rămânem sub presiunea evenimentelor ce au precedat summitul istoric de la Vilnius, unde, la 29 noiembrie 2013, Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere şi Liber Schimb cu UE. Federaţia Rusă a făcut presiuni pentru ca Azerbaidjanul să renunțe, pe ultima sută de metri, la posibilitatea de a deveni membru asociat al Uniunii Europene.

Preşedintele ucrainean V. Ianukovici adoptase o decizie nefericită de suspendare a procesului de semnare a Acordului de asociere cu UE.

Iar, anterior, Armenia anunțase că nu va înainta pe calea integrării europene.

Înseamnă oare că summit-ul de la Vilnius a fost un „eşec” pentru Uniunea Europeană şi o „catastrofă” pentru Republica Moldova?

Se vehiculează că, în disputa dintre Rusia și UE, Republica Moldova ar fi un „premiu neînsemnat” (The Economist)1, totuşi, destinul nostru nu poate fi pus totalmente în raport de rezultatul bătăliei marilor puteri pentru statele CSI din fosta U.R.S.S. Viitorul Moldovei este legat indispensabil de Uniunea Europeană, fiindcă trecutul ne este european. Considerăm că aderarea trebuie să cuprindă gradual şi factorul istorico-geografic al statelor aspirante.

Iar, pentru Republica Moldova, scopul este nu doar asocierea, alias parafarea şi ratificarea documentelor semnate la summit-ele UE, cât revenirea, propriu-zisă, în familia statelor europene.

Astfel, vom contesta acea nedreptate istorică, săvârşită la adresa poporului nostru acum două secole, când Principatul Moldovei a fost sfârtecat în jumătate.

Parcursul european al Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost deturnat pentru un secol – prin anexarea ei, în luna mai 1812, la Rusia ţaristă, iar apoi cotropirea, în iunie 1940, de către U.R.S.S. şi reocuparea de regimul sovietic în 1944… Basarabia a devenit zonă de contact-conflict între două lumi antagoniste.

Problema basarabeană este demult o problemă europeană, doar că europenii întârzie să o soluţioneze, iar basarabenii nu au puterea decizională şi nu se simt încă la egal cu compatrioţii români din stânga Prutului, care sunt deja cetăţeni ai Europei (din 2004 România este membră a NATO, iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană).

Imperiul Rusiei, care se extindea către începutul secolului al XIX-lea pe trei continente, în Europa, Asia şi America de Nord, promovând abil o politică expansionistă în direcţia Balcanilor, şi-a realizat, la 1812, doar parţial planurile2.

Totuşi, în pofida situaţiei internaţionale nefavorabile şi plătind preţul a 150.000 de morţi ai armatei sale în acel război (1806-1812), a obţinut un limes geostrategic foarte important – cucerind, la acea dată, gurile Dunării (braţul Chiliei), dezmembrând străvechiul teritoriu al Moldovei.

Împăratul Alexandru I, ocupând în mod forţat şi arbitrar pământurile moldave dintre Nistru şi Prut, după ce-şi dorise extinderea graniţelor până la Siret sau chiar până la Carpaţi şi Dunăre, nu avea vreun temei legitim de revendicare a acestora, în afara dreptului forţei.

Teritoriul istoric românesc dintre Prut şi Nistru era anexat la Rusia ţaristă (45.630 kilometri pătraţi), care nu avea niciun argument sau drept (fie sub aspect etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ, denumit de către administraţia ţaristă – Basarabia, extinzându-se, astfel, numele istoric, propriu doar părţii geografice din sudul Moldovei (dintre Dunăre şi Nistru).

Soarta Principatelor Române în acea perioadă hotărâtoare a fost totalmente lăsată la discreţia marilor puteri, care disputau spinoasa Chestiune Orientală.

La 1812, Rusia, scindând Moldova şi stabilind un hotar arbitrar pe Prut, generează o nouă problemă internaţională – Problema Basarabiei.

În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele supuse lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (pe talvegul Prutului şi cu gurile Dunării).

Iar în cadrul războiului ruso-turc din 1806-1812, după cum s-a menţionat: „Moldova şi Ţara Românească au fost piese de şah ale unui joc diplomatic de mari proporţii, în care partener al împăratului francez a fost Alexandru I, ţarul Rusiei”3.

Din păcate, la începutul secolului al XIX-lea am fost, în rezultatul disputelor imperiilor vecine, Pioni, şi nu Piloni ai raporturilor internaţionale din sud-estul Europei.

Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 16 (28) mai 1812, marchează o concesie (într-o conjunctură internaţională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării, semnificând, astfel, geneza unei noi probleme etnopolitice internaţionale.

Dacă chestiunea română, ca problemă internaţională, a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul unităţii naţionale, apoi cea basarabeană – rezidă în scindarea naţional-teritorială a moldovenilor la 1812.

„Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit o înrâurire mai directă asupra poporului român”4.

Aşa cum au scris istoricii contemporani, „după tratatul de curând încheiat (1812) între Poarta Otomană şi Rusia, toată Basarabia cu cinci judeţe ale sale, adică Soroca, Orheiul şi Lăpuşna, Hotărnice(n)ii, Codru, Grec(en)ii, şi o parte din judeţul Iaşi, împreună cu cetăţile Hotin şi Bender, au trecut în stăpânirea Imperiului Rusiei.

De aceea Moldova a ajuns foarte mică, cuprinzând numai 16 judeţe şi despărţindu-se dinspre răsărit de Basarabia prin râul Prut”5. Iar acel nivel de dezvoltare socio-economică, pe care Ţara Moldovei l-a înregistrat până la declanşarea războiului ruso-turc, în noiembrie 1806, a putut fi atins din nou, din cauza amputării teritoriale (pierderii Moldovei dintre Prut şi Nistru, adică a 48% din teritoriu) şi drept consecinţă a ocupaţiei militare ruseşti din anii 1806-1812, abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea.

Tratatul de pace (inclusiv două articole secrete) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 (marţi), în oraşul Wilno (din 1795 până în 1915 oraşul Vilnius a fost inclus în componenţa Imperiului Rus).

„Того ради наше императорское величество, по довольном рассмотрении вышепрописанного договора вечного мира, подтвердили и рати�”иковали оный, яко же сим за благо приемлем, подтверждаем и рати�”икуем, во всем его содержании, обещая императорским нашим словом, за нас и наследников наших, что все, в оном трактате постановленное, наблюдаемо и исполняемо нами будет ненарушимо. �’о уверение чего мы сию рати�”икацию, подписав своеручно, повелели утвердить государственною нашею печатью. Дана в �’ильне июня 11 дня 1812 года государствования нашего во второе на десять лето.”6.

Iar schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie (sultanul Mahmud II refuzând să ratifice cele două articole din partea secretă a tratatului).

Din ziua când tratatul a fost ratificat – a demarat de jure – procesul instaurării dominaţiei ţariste şi a stabilirii noului hotar – pe râul Prut, ce a sfâşiat Moldova timp de mai bine de un secol.

Într-un sfârşit, Imperiul Otoman, ajungând în starea „omului bolnav al Europei”, a dispărut de pe harta lumii la 1922 (s-ar fi dezintegrat cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a avea o forță de contrapondere contra Rusiei), iar Imperiul Rusiei şi-a sfârşit existența în februarie 1917.

Reamintim că, imediat după lovitura de stat din octombrie 1917 (revoluţia bolşevică), guvernul sovietic a renunţat la toate tratatele inegale, încheiate de Rusia ţaristă, şi a respins acordurile secrete anexioniste cu participarea sa, dându-le publicităţii.

Adoptând „Decretul despre Pace”, la cel de-al II-lea Congres al Sovietelor din Rusia din 26 octombrie 1917, guvernul sovietic a proclamat denunţarea necondiţionată şi imediată a tuturor tratatelor secrete7.

În apelul către muncitorii musulmani din Rusia şi Orient, din 20 noiembrie 1917, Rusia Sovietică, declarând deschis dorinţa „să ajute popoarele oprimate din întreaga lume să-şi dobândească libertatea”, a menţionat că anulează tratatele vechi, în special Tratatul privind cucerirea Constantinopolului, împărţirea Persiei (Iranului) şi Turciei8.

Era de aşteptat ca aceste două documente istorice să stabilească principiile unei politici externe „democratice” a guvernului sovietic (fiind respinse necondiţionat toate tratatele inegale, încheiate de către Rusia ţaristă).

Poziţia statului sovietic din acea perioadă, în problema tratatelor ţariste, şi-a găsit reflectarea în încheierea unor noi tratate cu ţările din Orient. Succesorii imperiilor Ţarist şi Otoman – R.S.F.S. Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova, la 16 martie 1921, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”.

Tratatul includea 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea R.S.F.S.R. de către Gh. V. Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa.

Tratatul a fost ratificat de VȚIK pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921.

Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars9. Este important, din punct de vedere al dreptului internaţional, că Tratatul de la Moscova consemnase, în articolul VI, că părţile contractante consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman şi cel Ţarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-şi puterea juridică („Обе договаривающиеся стороны признают, что все договоры, до сего времени заключенные между обеими странами, не соответствуют обоюдным интересам. Они соглашаются поэтому признать эти договоры отмененными и не имеющими силы. Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики заявляет, в частности, что оно считает Турцию свободной от всяких к нему денежных или иных обязательств, основанных на международных актах, ранее заключенных между Турцией и царским правительством”)10.

Astfel, tratatul sovieto-turc din 16 martie 1921 a stipulat părţilor semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaţionale, în cazul în care ar fi impuse cu forţa să adere una dintre părţi (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului ţarist cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acţiuni şi drepturi referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7)11.

A trebuit să treacă mai bine de un secol, pentru ca Rusia (deja cea sovietică) să recunoască oficial nulitatea consecinţelor Păcii de la Bucureşti din 1812, iar poporul român al Basarabiei să-şi decidă de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând echitabil Problema basarabeană.

Pentru diplomaţia noastră rămâne remarcabil „Răspunsul guvernului român la nota guvernului ucrainean din 5 mai, trimis din Iaşi, la 19 iunie 1919”, care preciza că:

„Din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, aşa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci din toate vremurile un pământ românesc şi a constituit o parte integrantă şi indivizibilă a Principatului Moldovei”12

* * *

În prezent, este foarte simbolic să revenim ad initio acolo, de unde am pornit: la Wilno, Vilnius13.

Căci pasul nostru decisiv spre apropierea-aderarea la UE este, în fond, revenirea întârziată în sânul civilizaţiei tradiţionale – europene, ce nu poate fi calificată doar ca un „premiu real” sau ipotetic, ci ca o legitimă restabilire a unei situaţii geopolitice, deşi parţiale, rectificându-se urmările nefastului Act din 1812, ce a fost ratificat la Wilno (Vilnius) cu 202 ani în urmă…

Note

1 http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2013/11/moldova (accesat la 28.05.2014)

2 Vlad Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Chişinău, 2012, 142 p.

3 Sergiu Columbeanu, Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor Române între anii 1806-1812, în „Revista de istorie”, Tom. 29, 1976, nr. 5, p. 657.

4 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 215.

5 Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei, trad. din greceşte de George Sion, Editura Valahia, Bucureşti, 2008, p. 729.

6 Полное собрание законов Российской империи, т. XXXII, стр. 316-322, �”- 25110.

7 Cf.: Н. �’. Захарова, Отказ Советского правительства от договоров царской России, нарушавших права народов восточных стран // Советский ежегодник международного права, 1962, Изд. АН СССР, Москва, 1963, с. 134; Р. А. Тузмухамедов, Международное значение опубликования Советским правительством тайных договоров царской России. �’опросы теории и практики международного права, Изд. ИМО, Москва, 1959.

8 Документы внешней политики СССР, т. I, �”осполитиздат, Москва, 1957, с. 34-35.

9 Дипломатический словарь,т. III. С-Я, Наука, Москва, 1986, с. 312-313; Документы внешней политики СССР, т. III, Москва, 1959, c. 597-604.

10 http://www.genocide.ru/lib/treaties/19.htm (ultima accesare 28.05.2014)

11 Документы внешней политики СССР, т. III, �”осполитиздат, Mосква, 1959, с. 597-604.

12 Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947, Iaşi, 2012, p. 9.

13 De consemnat că, la 16 decembrie 1554, tot la Wilno (pe atunci Polonia), actualul Vilnius (capitala Lituaniei), a fost parafat „Tratatul de alianță și de pace eternă” între Alexandru Lăpușneanu, domnul Moldovei, și Sigismund al II-lea August, regele Poloniei

Tratatul ruso-turc din 16 martie 1921

De pe site-ul www. genocide.ru 

 

(Original)

СУДЬБОНОСНЫЕ ДОГОВОРА 1813-1997гг.

19. Договор между Россией и Турцией

Москва. 16 марта 1921 г.

Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики и Правительство Великого Национального Собрания Турции, разделяя принципы братства наций и права народов на самоопределение, отмечая существующую между ними солидарность в борьбе против империализма, равно как и тот факт, что всякие трудности, созданные для одного из двух народов, ухудшают положение другого. И всецело воодушевляемые желанием установить между ними постоянные сердечные взаимоотношения и неразрывную дружбу, основанную на взаимных интересах обеих сторон, решили заключить договор о дружбе и братстве и назначили для сего своими уполномоченными:

Правительство Российской Социалистической Федеративной советской Республики:

Георгия Чичерина, Народного Комиссара по Иностранным Делам и члена Всероссийского Центрального Исполнительного Комитета, и Джелал-Эддина Коркмасова, члена Всероссийского Центрального Исполнительного Комитета, и

Правительство Великого Национального Собрания Турции:

Юсуф Кемаль-бея, Народного Комиссара по Народному Хозяйству Великого Национального Собрания Турции, депутата Кастамони в том же Собрании, доктора Риза Нур-бея, Народного Комиссара по Просвещению Великого Национального Собрания Турции, депутата Синопа в том же Собрании и Али Фуад-пашу, Чрезвычайного и Полномочного Посла Великого Национального Собрания Турции, члени от Ангоры в Великом Национальном Собрании,

каковые, после обмена полномочиями, найденными в надлежащей и законной форме, согласились о нижеследующем:

Статья I

Каждая из договаривающихся сторон соглашается в принципе не признавать никаких мирных договоров или иных международных актов, к принятию которых понуждалась бы силою другая из Договаривающихся сторон. Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики соглашается не признавать никаких международных актов, касающихся Турции и не признанных Национальным Правительством Турции, представленным ныне ее Великим Национальным Собранием.

Под понятием Турции в настоящем договоре подразумеваются территории, включенные в Национальный Турецкий Пакт от 28 января 1920 (1336) года, выработанный и провозглашенный Оттоманской Палатой Депутатов в Константинополе и сообщенный прессе и всем государствам.

Северо-восточная граница Турции определяется: линией, начинаясь у деревни Сарп, расположенной на Черном море, проходит через гору Хедисмта, линией водораздела горы Шавшет-горы Канны-даг, она следует затем по северной административной границе Ардаганского и Карсского санджаков – по тальвегу рек Арпа-чай и Аракс до устья Нижнего Карасу (подробное описание границы и вопросы к ней относящиеся определены в приложении I (А) и на прилагаемой карте, подписанной обеими Договаривающимися сторонами).

Статья II

Турция соглашается уступить Грузии сюзеренитет над портом Батумом и территорией, лежащей к северу от границы, указанной в статье первой нынешнего Договора, и составляющей часть Батумского округа, при условии, что

1) население местностей, указанных в настоящей статье, будет пользоваться широкой местной автономией в административном отношении, обеспечивающей каждой общине ее культурные и религиозные права, и население будет иметь возможность установить земельный закон, соответствующий его пожеланиям.

2) Турции будет обеспечен свободный транзит всяких товаров. отправляемых в Турцию или из нее, через Батумский порт, беспошлинно, без учинения каких-либо задержек и без обложения их какими то ни было сборами, с предоставлением Турции права пользоваться Батумским портом без взимания за то специальных сборов.

Статья III

Обе договаривающиеся стороны согласны, что Нахичеванская область в границах, указанных в приложении I (С) настоящего Договора, образует автономную территорию под протекторатом Азербайджана, при условии, что Азербайджан не уступит сего протектората третьему государству.

В образующей треугольник зоне Нахичеванской территории, заключенной на востоке между тальвегом Аракса, в на западе линией, проходящей через горы Дагна (3829) – Велидаг (4121) – Багарзик (6587) – гора Кемурлю-даг (6930), линия границы указанной территории, начинающаяся от горы Кемурлю-даг (6930), переходящая через гору Серай Булак (8071) – станцию Арарат и оканчивающаяся у скрещения Карасу с Араксом, будет исправлена комиссией, состоящей из делегатов Турции, Азербайджана и Армении.

 

Статья IV

Обе договаривающиеся стороны, констатируя соприкосновение между национальным и освободительным движением народов Востока и борьбой трудящихся России за новый социальный строй, безоговорочно признают за этими народами право на свободу и независимость, а равным образом их право на избрание формы правления , согласной их желаниям.

 

Статья V

Дабы обеспечить открытие проливов и свободу прохождения торговых судов для всех народов, обе Договаривающиеся стороны соглашаются передать окончательную выработку международного статута Черного моря и проливов будущей Конференции из делегатов прибрежных государств, при условии, что вынесенные ею решения не нанесут ущерба полному суверенитету Турции, равно как и безопасности Турции и ее столице Константинополю.

Статья VI

Обе договаривающиеся стороны признают, что все договоры, до сего времени заключенные между обеими странами, не соответствуют обоюдным интересам. Они соглашаются поэтому признать эти договоры отмененными и не имеющими силы.

Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики заявляет, в частности, что оно считает Турцию свободной от всяких к нему денежных или иных обязательств, основанных на международных актах, ранее заключенных между Турцией и царским правительством.

Статья VII

Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики , признавая режим капитуляций несовместимым с свободным национальным развитием всякой страны, равно как и с полным осуществлением ее суверенных прав, считает потерявшими силу и отмененными всякого рода действиями и права, имеющие какое-либо отношение к этому режиму.

Статья VIII

Обе договаривающиеся стороны обязуются не допускать образования или пребывания на своей территории организаций или групп, претендующих на роль правительства другой страны, или части ее территории, равно как и пребывания групп, имеющих целью борьбу против другой страны. Россия и Турция принимают на себя такое же обязательство и в отношении Советских республик Кавказа, при условии взаимности.

Считается установленным, что под турецкой территорией, упомянутой в настоящей статье, подразумевается территория, находящаяся под непосредственным военным и гражданским управлением Правительства Национального собрания Турции.

Статья IX

Для обеспечения непрерывности сношений между обеими странами, Договаривающиеся стороны обязуются принять по взаимному согласию все необходимые меры в целях сохранения и развития возможно скорее железнодорожных, телеграфных и иных средств сообщения, равно как и обеспечения свободного передвижения людей и товаров между обеими странами, без каких-либо задержек.

Однако признается, что в отношении передвижения, въезда и выезда как путешественников, так и товаров, будут полностью применяться установленные в каждой стране на этот счет правила.

Статья Х

На граждан обеих Договаривающихся сторон, находящихся на территории другой стороны, будут распространяться все права и обязанности, вытекающие из законов страны, в коей они находятся, за исключением обязанностей по национальной обороне, в коих они будут освобождены.

Вопросы, касающиеся семейного права, права наследственного и дееспособности граждан обеих сторон, также составляют исключение из постановленной настоящей статьи. Они будут разрешены особым соглашением.

Статья XI

Обе Договаривающиеся стороны согласны применить принцип наибольшего благоприятствования к гражданам каждой из Договаривающихся сторон, пребывающим на территории другой стороны.

Настоящая статья не применяется к правам граждан союзных России Советских Республик, равно как и к правам мусульманских государств, союзных Турции.

Статья XII

Всякий житель территорий, составлявших до 1918 года часть России, каковые Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики признает находящимися ныне под суверенитетом Турции на основании настоящего Договора, имеет право свободно покинуть Турцию и взять с собой свои вещи и свое имущество или их стоимость. Подобное же право распространяется на жителей территории Батума, сюзеренитет на каковую Турция настоящим Договором уступает Грузии.

Статья XIII

Россия обязуется репатриировать в Турцию за свой счет до северо-восточной границы Турции, в продолжение 3-месячного для Европейской России и Кавказа и 6-месячного срока для Азиатской России, считая со дня подписания настоящего Договора, всех военнопленных и гражданских пленных турок, находящихся в России.

Турция принимает на себя тоже обязательство в отношении русских военнопленных и гражданских пленных, которые еще находятся в Турции.

Подробности этой репатриации будут установлены особой конвенцией, которая должна быть выработана немедленно по подписании настоящего Договора.

 

Статья XIV

Обе Договаривающиеся стороны согласны в ближайшем времени заключить консульскую конвенцию, равно как и соглашения, регулирующие все экономические, финансовые и другие вопросы, необходимые для установления между обеими странами дружественных отношений, указанных во вступлении к настоящему Договору.

Статья XV

Россия обязуется предпринять в отношении Закавказских Республик шаги, необходимые для обязательного признания этими Республиками в договорах, которые будут заключены ими с Турцией, статей настоящего Договора, непосредственно их касающихся.

Статья XVI

Настоящий Договор подлежит ратификации. Обмен ратификационными грамотами состоится в Карсе в возможно ближайший срок.

Настоящий Договор вступит в силу с момента обмена ратификационными грамотами, за исключением ст.XIII.

В удостоверение изложенного вышеупомянутые уполномоченные подписали настоящий Договор и скрепили его своими печатями.

Составлено в 2-х экземплярах в Москве шестнадцатого марта тысяча девятьсот двадцать первого года (тысяча триста тридцать седьмого).

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фуад

ПРИЛОЖЕНИЕ I (A)

Северо-восточная граница Турции установлена нижеследующим образом (согласно карте русского Генерального Штаба масштабом 1/210000-5 верст в дюйме):

Деревня Сарп на Черном море – гора Кара Шальвар (5014) – пересекает Чорох к северу от деревни В. Марадидн – проходит севернее деревни Сабаур-гора Хедисмта (7052) – гора Квакибе – деревня кавтарети – линия водораздела горы Медзибна – гора Герат-кесун (6468) – следуя по линии водораздела горы. Корда (7910) – выходит по западной части хребта Шавшетского к прежней административной границе бывшего Артвинского округа – проходя по линии водораздела горы Шавшетской, выходит на гору Сарычаи (Кара Исал) (8478) – перевал Квиральский – оттуда выходит на прежнюю административную границу бывшего Ардаганского округа у горы Канны-даг – оттуда, направляясь к северу до горы Тлил (Грманы) (8357) – следуя прежней границы Ардагана, выходит к северо-востоку от деревни Бадела, к реке Посхов-чай и следует по этой реке к югу до пункта севернее деревни Чанчах-там оставляет эту реку и, идя по водоразделу, выходит на гору Айрилян-баши (8512) – проходит по горам Келле-тапа (8463) и Харман-тапа (9709) – достигает горы Касрис-сери (9681) – отсюда следует по реке Карза-мет-чай до реки Куры – оттуда идет по тальвегу реки Куры к пункту к востоку от деревни Картанакев, где отходит от Куры, проходя по линии водораздела горы Кара-оглы (7259) – оттуда, разделяя на две части озеро Хазапин, выходит к высоте 7580 и оттуда к горе Гекдаг (9152) – Учь-Тапаляр (9783) – Тая-кала (9716) – вершина 9065, где покидает прежнюю границу Ардаганского округа и проходит по горам Бол. Ах-Баба (9973) – 8828 (8827) – 7602 – проходя на восток от деревни Ибиш, доходит до высоты 7518 и затем к горе Кизил-даш (7439) (7490) – деревня Новый Кизил-даш (Кнзил-даш) – проходя к западу от Кара-Мамед, выходит на реку Джамушбу-чай (расположенную к востоку от деревень Делавер, Б. Кмлы и Тихнис) – через деревни Вартанлы и Баш-Шурагель, следуя по упомянутой реке, выходит к реке Арпа-чай к северу от Калали – оттуда, следуя все время по тальвегу Арпа-чай, выходит к р. Араке – следует по тальвегу Аракса до впадения в него Нижнего Карасу.

(NB. Разумеется, граница следует по линиям водоразделов вышеуказанных высот).

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фуад

 

 

ПРИЛОЖЕНИЕ I (B)

Принимая во внимание, что пограничной линией, как это указано в Приложении I(А), являются тальвеги рек Арпа-чай и Аракса, Правительство Великого Национального Собрания обязуется отдвинуть линию блокгаузов на расстояние восьми верст от железной дороги Александрополь -Эривань в настоящем ее начертании в районе Арпа-чай и на расстояние четырех верст от вышеупомянутой железнодорожной линии в районе Аракса. Линии, ограничивающие вышеупомянутые районы, указаны ниже для зоны Арпа-чай в пунктах А и Б параграфа I и для зоны Аракса в параграфе II.

 

I. Зона Арпа-чай

А) К юго-востоку от Вартанлы – к востоку от Узун-Килиса – через гору Бозяр (5096) – 5082 – 5047 – к востоку от Кармир-ванк – Учь-тапа (5578) – к востоку от Араз-оглы к востоку от Ани – достигает Арпа-чай к западу от Еникей.

Б) Отходит от Арпа-чай к востоку от высоты 5019 – идет прямо к высоте 5481 – в 4 ? верстах к востоку от Кызылкула – в двух верстах к востоку от Боджалы – затем река Дигор-чай – следует вдоль этой реки до деревни Дуз-Кечут идет прямо к северу от развалин Карабаг и выходит на Арпа-чай.

 

II.Зона Аракса

Прямая линия между Хараба Алиджан и деревней Сулейман (Диза).

В зонах, ограниченных с одной стороны линией железной дороги Александрополь – Эривань и – с другой , линиями, расположенными в расстоянии восьми и четырех верст от вышеуказанной железнодорожной линии, Правительство Великого Национального Собрания обязуется не возводить каких бы то ни было фортификационных укреплений (эти линии расстояния находятся вне вышеуказанных зон) и не содержать в них регулярных войск. Однако оно сохраняет право иметь в вышеуказанных зонах войска, необходимые, для поддержания порядка, безопасности и для административных надобностей.

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фауд

 

ПРИЛОЖЕНИЕ I (C)

Территория Нахичевани

Станция Арарат-гора Сарай-Булаг (8071) – Кемурлю-даг (6839), (6930) – 3080-Саят-даг (7868)- деревня Курт-кулаг (Кюрт-кулаг) – Гамесур-даг (8160) – высота 8022 – Кюки-даг (10282) и восточная , административная граница прежнего Нахичеванского уезда.

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фауд

Печат. по арх. Опубл. в “Собрании узаконении…” № 73, 12 декабря 1921 г., стр. 731-735.

Договор ратифицирован ВЦИК 20 июля 1921 г.,
Великим Национальным Собранием Турции – 31 июля 1921.
Обмен ратификационными грамотами состоялся
22 сентября 1921 г. в Карсе.


Документы внешней политики СССР, М. 1959г. 597-604

Preluare din http://www.certitudinea.ro/articole/istorie si http://basarabialiterara.com.md/

26/08/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

%d blogeri au apreciat: