Ceangăii romano-catolici din Moldova și încercările propagandistice maghiare de a le falsifica istoria și însăși originile

 

 

 

 

 

 

MOTTO:

“ Ne străduim sa internaționalizăm cauza autonomiei maghiare din Transilvania și din Secuime, problemele ceangăilor și așa mai departe.”(Laszlo Tokes).

 

 

  

  Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-l pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.

Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român .

Ei,catolicii moldoveni,se identific cu trăirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraţiile, cu suferinţele şi cu realizările naţiunii române.

Pe teritoriul regiunii istorice Moldova,creștinii au existat încă din primele secole de răspândire a creștinismului,când comunitățile care s-au dezvoltat aici se aflau sub jurisdicția Papei (episcopul Romei).

După marea schismă,prezența romano-catolicilor în regiune istorică  Moldova este atestată de existența și funcționarea pe acest teritoriu a unor structuri ecleziastice după cum urmează:

Episcopia de Milcov (1227-1241), Episcopia de Siret (1371-1434),  Episcopia de Baia (1418-1523), Episcopia de Bacău (1391-1392) și (1607-1818) , Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884), Episcopia de Iași (1884-prezent), s-au aflat sub jurisdicția unor structuri ecleziastice din Transilvania, Italia, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din relatările misionarilor catolici,rezultă că pe lângă poverile economice grele și birurile uriașe  plătite de românii transilvăneni, ceea ce îi determina pe țăranii români să se refugieze în Moldova,era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece  având ca scop  sporirea efectivelor armatei imperiale.       

Trăind pe acest teritoriu,romano-catolicii moldoveni au fost victimele luptelor dintre marile puteri, au luptat alături de românii ortodocşi  în războaie pentru eliberare, unire şi neatârnare.

În localităţile cu populaţie exclusiv romano-catolică,precum şi în localităţile în care romano-catolicii convieţuiesc alături de românii ortodocşi,există monumente istorice ridicate în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,printre cei căzuţi   ladatorie al căror nume este înscris pe aceste monumente,sunt numeroşi români de religie romano-catolică,ceea ce demonstrează că ei(cei denumiţi ceangăi) şi-au apărat ţara cu preţul vieţii dacă a fost necesar.

Toate acestea dovedesc ataşamentul catolicilor moldoveni faţă de idealurile poporului român cu care s-au identificat.

De-a lungul istoriei au existat numeroase încercări de a prezenta realitatea istorică într-un mod convenabil unor forţe ce nu slujesc interesul naţional, aceste încercări primind replica celor ce doresc ca adevărul să fie cunoscut şi adus la cunoştinţa publicului

                       

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN efectuate pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

 Aceste teste au demonstrat că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană, nu mongoloidă, că ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii, și că ungurii sunt descendenții populației europene care exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare, iar maghiarizarea a fost făcută de elitele aflate la conducere.

Ungurii contemporani nouă sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

 

            

Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova                       

 

 

• Domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie.

•În Divanul Ad-hoc al Moldovei, MihailKogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni.

•CostacheNegria susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând că aceștia“…împreună cu noi,de veacuri întregi,în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…”.

•Încă dela anul 1234,într-o scrisoare papală se menționează că pe teritoriul episcopiei de Milcov,catolicii se amestecă cu valahii și  trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei.

•Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău,la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova.   

•În anul 1763,episcopul de Bacău,Stanislau Jezierski a consemnat că“…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…”și deoarece acești“catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…”.

•Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova,a consemnat “…de șapte ani încoace,numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi,nu pentru că necatolicii ar trece la noi,ci pentru că în Ungaria și maiales în  Transilvania a fost și este foamete și acum,de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni,prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin într-una familii întregi și mare număr de tineret dela 14 ani în sus,fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…”.

(Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova”) – autor Dumitru Mărtinaș

 

 

 

Surse:

 

http://www.asrocatolic.ro/istorie.htm

ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” este reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova – România (românii denumiţi de literatura maghiară „ceangăi”; în maghiară „csangok”; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos)  

Publicitate

A fost hatmanul Ştefan Răzvan, eroul dramei lui Hașdeu „Răzvan și Vidra”, un țigan ajuns pe tronul Moldovei ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ştefan Răzvan, domnitorul despre care se spune a condus Moldova  în perioada aprilie – decembrie 1595, este citat ca una dintre puținele figuri ale istoriei românilor care pare să fi fost de origine țigănească. În programa școlară de” Istoria și tradițiile minorității romilor”, acesta  este inclus pe o listă de 17 personalități românești de etnie romă.

Wikipedia spune ca era fiul unui țigan musulman care emigrase către Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei moldovence , ca a servit  probabil în armata regelui Henric al IV-lea al Franței, apoi în armata poloneză.

Înainte de a accede la tron era comandantul gărzii lui Aron Voda vea titlul de hatman.

A luptat alături de Mihai Viteazul și Sigismund Báthory împotriva turcilor otomani si i-a succedat la tron lui Aron Vodă, pe care l-a alungat cu sprijin maghiar, devenind domn.

Detronat ca urmare a invaziei poloneze în Moldova, a fost înlocuit cu Ieremia Movilă. A incercat sa-si recupereze tronul,, iar lupta decisivă a  dat-o la Areni, lângă Suceava. Pierzând bătălia, Razvan  a fost capturat în încercarea sa de a fugi spre Transilvania și a fost executat.

Ca mulţi alţi domni ai Tarilor Române, el şi-a câştigat faima prin popularizarea sa intr-o dramă istorică romantică şi nu in urma unei domnii memorabile.

În drama  „Răzvan şi Vidra”, a lui  Bogdan Petriceicu Haşdeu, Răzvan este prezentat ca un rob ţigan eliberat de pe domeniul mănăstiresc, care ajunge domn al Moldovei.

Copil fiind, se spune si ca Răzvan era  robul lui Anastasi, arhiepiscop mitropolitan al Moldovei între 1572 şi 1578, care î-a dat  o bună educaţie, înainte de a-l elibera, prin testamentul său.

S-a înrolat apoi în armata poloneză sub regele Ştefan Bathory, de unde iese cu gradul de colonel şi un titlu nobiliar.

S-a distins ca un luptător curajos în cadrul unei formaţiuni independente de cazaci, ”Zaporojkaia Seş”, ajungand  la înalta funcţie de hatman, comandant al forţelor cazace.

Din această postură, el intră în serviciul domnului moldovean Aron Vodă, care-l trimite în misiune diplomatică la Sigismund Bathory, principe al Ardealului şi nepot al regelui polon.

 

 

 

 

 

 

 

În urma tratativelor, Sigismund şi Aron Vodă devin aliaţi împotriva otomanilor, iar Răzvan este numit comandant al gărzii personale a domnului moldav, formată din mercenari unguri.

A obținut astfel statut de boier și s-a implicat în politica Moldovei. Se spune că cea care i- a stîrnit setea de putere și l-a făcut să ravnească tronul a fost sotia sa, Maria – Vidra,  o boieroaică ambițioasă și trufașă, nepoata lui  Onciu Moțoc.

În această perioadă, regele Sigismund încerca  unirea celor trei principate romane, sub domnia sa.

La 20 mai 1595, în baza tratatului de la Alba Iulia, Mihai Viteazul acceptă să devină vasal al lui Sigismund, Muntenia  pierzându-şi astfel independenţa.

Aron Vodă refuză însă  şi, pentru a-l pedepsi, regele maghiar îl acuză de trădare şi uneltiri cu turcii, îl pune pe  hatmanul  Răzvan să-l aresteze şi, la 24 aprilie 1595,  îl numeşte domn al Moldovei chiar pe fostul hatman.

Cronica Buzeştilor, contemporană cu evenimentele, preluată ulterior de Letopiseţul Cantacuzinesc, prezintă episodul astfel  înlăturării lui Aron Vodă:

“Îl ajunse pâra mincinoasă şi năpasta. Că trimise Bator Jicmont craiul (Sigismund Bathory-n.n), de-l legară cu doamna sa şi-i luă toată averea şi-l scoase din ţara lui cu ruşine, şi-l băgară în temniţă în Venti (Vânţu de Jos, jud. Alba), şi-i tăiară toţi boierii şi toate capetele în luna lui aprilie în 23 de zile din cursul anului 7103.

Şi-l puseră domn în locul lui  pe unul ce era agă la Aron Vodă, anume Răzvan şi-i schimbară numele de-i puseră Ştefan Vodă, să fie domn Moldovei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Sigismund Bathory

 

 

 

 

Pe 5 iunie 1595, delegaţia moldoveană semnează şi ea închinarea ţării lui Sigismund, noul domn devenind, asemeni lui Mihai, simplu locţiitor al principelui ardelean.

O relatare în privinţa caracterului lui Razvan  găsim în conversaţia în limba turcă avută de Mihai Viteazul cu solul polonez Lubieniecki în 27 iulie 1595:

”E trădătorul meu: nu ţăran, ci grădinar, a cărui mamă îmi este supusă mie. Mi-a furat şase mii de galbeni ungureşti când a fost trimis de mine la Constantinopol, iar acum mi se face frate…

„Dispreţul lui Mihai faţă de aliatul său de conjunctură este evident, arătând şi că acesta este “de neam ţigănesc, fără nicio credinţă, care m-a înşelat în slujba lui faţă de mine şi apoi l-a răsturnat pe Aron, pe domnul său, din domnie, şi acum porunceşte moldovenilor în locul  lui”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ştefan Răzvan s-a arătat totusi un aliat credincios, participând alături de Mihai la toate campaniile antiotomane ale acestuia.

În timpul unei acţiuni militare, atacul asupra cetăţii Giurgiului, polonezii, care în scrisorile către Papă îl numeau „om de naştere joasă,” profită de absenţa sa şi îl instalează domn pe Ieremia Movilă, descendent din „lignajul vechilor voievozi”.

 

 

 

 

 

Ieremia Movila (Moghilă)

 

 

 

 

 

 

La scurt timp, Răzvan încearcă să-şi recâştige tronul, mizând pe faptul că polonezii s-au retras în ţara lor.

Cu oşti de la suveranul său, Sigismund Bathory, intră în Moldova îndreptându-se către cetatea de scaun a Sucevei.

În bătălia desfăşurată la Areni, pe 14 decembrie 1595, fostul domn, care potrivit lui Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei, avea peste 12000 de oameni, istoricul Xenopol apreciind oastea ungurească la mai puţin de 2000 de soldaţi, este învins.

Despre fuga sa spre Transilvania, Cronica Buzeştilor relatează: “fugi până la un sat anume Măneşti şi acolo fu prins Ştefan Vodă de nişte ţărani şi ducându-l la Ieremia Vodă, puţină vreme a fost viu, apoi l-a înţăpat Ieremia Vodă şi oastea lui a pierit cu totul”.

Cronicarul moldovean Miron Costin descrie sfarșitul tragic al lui Ștefan Răzvan:

„L-au prins oștile lui Ieremii-Voda și pre Răzvan și l-au adus la Ieremie-Voda. Stă movila și acum pe drumul Baiei de la Suceava, care se pomenește Movila lui Răzvan pînă astăzi.

Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie-voda, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul și l-au pusîntr-un par împrotiva cetății”.

 

 

 

 

 

 

 

Miron Costin

 

 

Tot Miron Costin considera moartea lui Răzvan Vodă ca o pedeapsă pentru trădarea lui Aron: ”cât l-au adus pe Răzvan la Ieremia Vodă după câteva mustrări, i-au tăiat capul şi l-au pus într-un par împotriva cetăţii. Iară pe unguri i-au gonit oştile până la munţi, cu mare vărsare de sânge. Fost-a acesta războiul în anul 7104 decembrie 5 zile. Aşa s-a plătit răul ce-l făcuse el lui Aron Vodă”. 

O altă cronică din 1599, a silezianului Baltasar Walther, preia informaţii provenite de la cancelarul lui Mihai Viteazul, logofătul Teodosie Rudeanu, şi prezintă faptele într-un mod asemănător:

”aga Ştefan Răzvan, de neam singan, ostaş viteaz dar fără credinţă faţă de fostul său domn Aaron şi apoi, după înfrângerea sa în Moldova, împotriva aşteptării, tras în ţeapă, în faţa tuturor”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Balcescu scria despre  Stefan Razvan  :

 

 

 

 

„Acest Razvan era nascut in Moldova, dintr-un tata tigan si o muma moldovanca. El intrase de tanar in armia polona si, deosibindu-se printr-o vitejie neobicinuita in razboiu polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai inalte trepte ostasesti de craiul Poloniei, Stefan Bathori.

In urma intorcanduse in Moldova, intra in slujba lui Aron Voda, care ii dete rangul de aga si il trimise la mai 1593, sol la Sigismund Bathori.

Apoi, Razvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostasi si izbuti, dupa cum vazuram, cu agiutorul lui Bathori, a rasturna pe domnul sau si se urca astfel in locu-i, pe un tron de care se facuse vrednic prin vitejia lui“.

Mai tarziu, (in batalia de langa Areni, la 3/13 decembrie 1595) prins de oamenii lui Ieremia Movila, acesta a avut parte de o moarte cumplita.

„Printr-o cruzime inspaimantatoare el (Ieremia) porunci a pune pe Razvan la cazna, apoi ii taie nasul si buzele, si dupa aceea puse de-l trase in teapa, espuindu-l asfel – priveliste de jale – la armie si la locuitorii tarii.

In minutul in care mult nenorocitul Razvan Voda gemea de dureri pe teapa, cu o cruda barbarie adusera pe fratele sau inaintea lui de-i taiara capul. L-aceasta vedere, durerea mortii fratelui sau adaogandu-se la a sa, Razvan deodata se ridica, tasni pe teapa, intinse bratile catre dragul sau frate si intr-aceasta miscare isi dete sufletul“.

„In drumul ce merge de la Suceava la Baia si pana astazi se arata si se pomenes te movila lui Razvan Voda, loc unde zac, neuitate de popor, oasele viteazului domn. Astfel de cumplita moarte avu acest barbat pe care meritul sau si norocirea il inaltase din pulbere pe tronul patriei sale.

Nascut tigan, dintr-un neam osandit de veacuri la robie, el fu inca o dovada puternica ca in ochii providentii nu sunt popoare alese si popoare osandite, ca ea raspandeste deopotriva indurarile sale peste toti oamenii, fara osebire de natie si clasa, puind pe fruntea fiecarui pecetea dumnezeirei si declarandu-l cu drepturi deopotriva ca toata omenirea, in libertate,la egalitate, la virtute si la adevar“. 

 

(N. Balcescu, Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, Junimea, Iasi, 1988).

 

 

 Epilog

 

 

Potrivit unui  studiu facut de profesorul dejean Kiss Francisc, s-a consemnat existenta vaduvei lui Razvan, Vidra, cu 400 de ani in urma, in satul Babdiu, din judetul Cluj.

In urma supunerii lui Razvan  din 1595 fata de Sigismund, in acele vremuri se obisnuia ca domnitorii sa detina o proprietate ca loc de refugiu intr-o tara vecina.

Asa s-a intamplat si cu Stefan cel mare sau cu Mihai Viteazul.

Dupa toate probabilitatile, in Transilvania, Stefan Razvan  primise in posesie satul Zapart (astazi Babdiu, comuna Bobalna).

Date fiind noile imprejurari ostile vaduvei lui Razvan – pe numele adevarat Maria sau Mariuca, dupa cum apare in documente – , pe la 1596 aceasta s-a refugiat pe aceasta proprietate, dupa moartea sotului sau, sub ocrotirea lui Ioan Cernai, episcop ortodox de Vad.

Femeie apriga si iute la manie, aceasta nu era insa iubita de cei peste care stapanea, acestia facand numeroase plangeri la principele Transilvaniei, pentru a-i apăra în faţa „nelegiurilor şi samavolniciilor la care erau supuşi'” de Maria-Vidra.

 Primul document care semnalează prezenţa Mariei -Vidra în aceste locuri este datat 11 decembrie 1599.

În el se arată cum aceasta şi Ştefan Ciurea, reprezentantul episcopului de Vad, le-au întâmpinat pe Elena Korosi, văduva nobilului Cristofor Kereszturi, şi pe fiica ei, Ecaterina.

Acestea, din ordinul lui Mihai Viteazul, intrau în posesia satelor Olpret (azi Bobâlna) şi Nireş.

Un alt document consemnează patru ani mai târziu, în 1603, că în satul Rogoz „s-au numărat claiele de fân a soţiei voievodului Ştefan”, ceea ce atestă că văduva stăpânea şi satul Rogoz din zona Chioarului, judeţul Maramureş.

După vreo 8 ani de văduvie, în jurul anului 1603, Maria s-a recăsătorit cu voievodul Ionaş de Boiu Mic şi Românaşi, care avea sub stăpânire opt sate aparţinătoare domeniului Chioar.

Extrem de ambiţios, acesta încerca mereu să-şi mărească proprietăţilesi pentru asta, la un moment dat, chiar a acordat un împrumut de 4.000 florini de aur generalului Giorgio Basta, în scopul întreţinerii armatei imperiale.

Suma era considerabilă pentru acele vremuri, iar în schimbul ei Ionaş a primit în stăpânire zece sate din Maramureş şi Sălaj.

Odată cu schimbarea situaţiei politice şi retragerea generalului Basta din Transilvania, planurile de înavuţire ale voievodului Ionaş s-au prăbuşit.

Într-o primă fază, cuplul voievodal a pierdut câteva sate luate de principele Sigismund Rakoczi. Mai apoi, în 1615, dieta de la Cluj a prevăzut revizuirea tuturor donaţiilor cu începere din 1588.

 Au încercat din răsputeri să le recupereze în anii care urmează, însă fără urmă de succes.

Mai putin bogata decat se visa, Maria a murit la o data nestiuta. Numele ei a disparut din documente incepand cu 1631. Totusi, posteritatea o va cunoaste mereu ca pe Vidra lui Razvan din „Razvan si Vidra”. (din saptamanalul Clujeanul, 2003).

 

 

 

Dar daca Razvan n-a fost domn al Moldovei ?

 

 

Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin  începe  cu evenimentele din vremea lui Aron voda  şi Răzvan.

El ne spune despre principele transilvanean Sigismund Bathory ca „s-au ajuns cu boierii lui Aron, anume Ştefan Radu vornicul şi Răzvan hatmanul„,”cu ştirea lor au trimis oşti şi l-au luat pe Aron cu toată casa .. la Belgrad” (Alba Iulia). Apoi,”l-au pus pe Ştefan Radu domn în Suceavă„.

 Asadar,vornicul  Stefan Radu  a  fost pus de Sigismund  „domn în Suceavă„. nu Razvan…

Personajul Răzvan intră în scenă de-abia când Sigismund Bathory atacă Moldova, în decembrie 1595, si tot atunci este omorât (după unele surse, tras în ţeapă, după Miron Costin, decapitat).

Vedem asadar, că Razvan era  doar un pretendent la tron, care nu a domnit niciodată si ca vornicul Ştefan Radu este cel care a domnit.

Avem de-a face cu două personaje diferite, cu funcţii diferite (Ştefan Radu era vornic – adica şeful curţii domneşti a lui Aron voda, iar Răzvan era hatman – comandantul oastei). 

Astfel, în loc de un erou de legendă, avem potrivit cronicarului Miron Costin, de-a face cu doi boieri, care nu s-au remarcat prin aproape nimic în istorie şi care şi-au trădat domnitorul, cauzându-i acestuia şi moartea.

Si principele Sigismund Bathory dă vina „lui Ştefan Radu că au lăsat să cuprinză leşii scaunul ţării cu blăstămăţia lui„, adică celălalt personaj.

Nici asupra altor lucruri izvoarele nu par să se pună de acord. Se spune că Razvan a luptat cu eroism şi a fost omorât de Ieremia Movilă, insa Miron Costin scrie că moartea lui a fost pentru trădarea lui Aron şi încercarea de a-l detrona pe Ieremia Movilă („Aşa s-au plătit lui Răzvan răul ce-i făcuse şi el lui Aron vodă„).

În fond, moartea lui Răzvan nu este o epopee. El fusese comandantul lui Aron şi avea datoria să-şi apere domnitorul, bun sau rău, chiar cu preţul vieţii. 

Asupra originii lui Răzvan planează iarăşi dubii… Unele izvoare (inspirate din „Răzvan şi Vidra„?) îl consideră fiul lui Petru Şchiopul, cu o femeie romă. Greu de crezut acest lucru!

Petru Şchiopul era creştin ortodox convins, puţin probabil să trăiască cu o femeie în afara legii ortodoxe.

În plus el era: „blându, nebeţiv, necurvar, dreptu la judecată, nelacom” sau „adevărate matce, nu maştihă” (Miron Costin).

Sa fi greşit Miron Costin, unul dintre cei mai obiectivi cronicari din câţi au existat, omul care nu şi-a cruţat prin scrisul său, nici rudele sau apropiaţii (de exemplu Movileştii), atunci când era cazul?

Lui Ştefan Răzvan îi sunt atribuite două tipuri de monede în sistemul groşilor, şi anume monede din argint cu valoare nominală de 3 groşi, similare monedelor poloneze din acea epocă.

Exista pe „sfantul internet” un site  unde este dată la iveală o monedă pe care, ni se spune, apare Ştefan Răzvan.

 

 

 

 

 

Putem citi acolo pe Avers: STEPII*BOIBOD*MOL*DOB  si pe Revers: GROS*ARGT/RIP*REG*MO/OLDABIA/15-95

 

 

Prin urmare, un anume Ştefan a fost domnitor al Moldovei în acea perioadă. Nu Răzvan ! 

O fi fost Stefan Radu, fostul vornic, cel despre care ne vorbea Miron Costin in cronica sa ?

Bibliografie (surse):

 

 

1. Haşdeu, „Răzvan şi Vidra”

2. Cronica Buzeştilor

3. Letopiseţul Cantancuzinesc

4. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace

5. Laura Berghi, Anuar vol.5, Institutul de relaţii internaţionale Moldova, Chişinău 2007

6. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (prin interpolatorii cronicii)

7. http://en.wikipedia.org/wiki/ _Stefan_Razvan.;

8.   http://www.istoria.md/  Domnia_lui_Stefan_Razvan_in_Moldova;  http://jurnalul.ro;

9. http://www.atacdeconstanta.ro/stefan-razvan-tiganul-de-pe-tronul-moldovei;

10. http://moldovenii.md/md/news;

11. https://tiparituriromanesti.wordpress.com/monede-moldovenesti-cu-legenda-in-limba-latina.

12. http://monederomanesti.cimec.ro/razvan.htm

    Vedeti şi :
    

    1. Lista domnitorilor Moldovei

O PAGINA DE EROISM DIN TIMPUL MARELUI STEFAN – Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

 

Bătălia de la Codrii Cosminului

 

 

 

Bătălia de la Codrii Cosminului, a avut drept adversari pe Ştefan cel Mare, domnul Moldovei şi pe regele Ioan I al Poloniei (Ioan Albert) al Uniunii Polono-Lituaniene.

Bătălia a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca-pe-Derului şi Valea-Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuţi, având ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.

Motivele războiului

Începând cu anii 1470, ameninţarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Ştefan cel Mare a fost nevoit să uite divergenţele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon.

În 1485, în schimbul unei alianţe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, Ştefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoştea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuţia.

Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuţia, deşi controlată de domnitorii moldoveni între 1387 şi 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu.

Această practică era obişnuită în Europa medievală şi nu însemna decăt că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege.

Suzeranitatea regelui Poloniei nu se răspîndea asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir şi Ştefan, nu între ţări independente. Totuşi, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin inscăunarea unui alt nobil.

Casimir s-a stins în curând din viaţa, lăsând cinci fii – Casimir, care în loc să devină rege, a ales o viaţă de cleric , Vladislaus II, care prin căsătorie a unit regatele Boemiei şi Ungariei, Ioan Albert, Alexandru şi Sigismund I zis „cel Bătrân”.

 

 

Ioan Albert

 

 

 Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să se fi aşteptat şi pregătit din copilărie. Având loc o tranziţie de la un rege foarte stimat şi temut la un fiu nepregătit, poziţia ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de şubredă.

Ştefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înţelegerii cu tatăl acestuia.

 În 1494, Ioan Albert şi Ştefan s-au întâlnit la conferinţa de la Levoča, cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei şi cu electorul Johann Cicero al Brandenburgului, şi au făcut planuri pentru o expediţie împotriva Porţii.

Obiectivul era recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Albert insa, avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei şi detronarea lui Ştefan, pe care dorea să-l înlocuiască  cu Sigismund, fratele craiului polon. 

Aceste planuri au fost aflate de Ştefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova, in vederea campaniei antiotomane convenite.

Agresiunea  polonă împotriva Moldovei începe în vara anului 1497 cînd regele polon Ioan Albert, în fruntea unei puternice armate, trece Nistrul pe la Mihălceni (9 august) şi înaintează pînă la Coţmani

Solii Moldovei, timişi în întimpinare pentru limpezirea situaţiei şi aflarea motivelor acestei invazii, au fost luaţi prizonieri şi închişi în cetatea Lvovului. Aceste acţiuni  duşmănoase au  confirmat intenţiile adevărate ale năvălirii polonilor în Moldova.

 

Conflictul polono-moldovean

 

Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit duşmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 şi 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ştefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată.

Totuşi, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, şi după 4 luni bătute pe loc, bolile izbucnite in tabără şi ostilitatea localnicilor moldoveni, l-au făcut pe Ioan Albert să decidă  retragerea, învinuindu-l pe Ştefan de a se fi aliat cu otomanii.

Ştefan s-a folosit cu iscusinţă de incpacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marş în forţă. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuţi-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile înpădurite care despart valea Siretului de valea Prutului.

Hărţuind armata în retragere, Ştefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostaşi, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o reactie pripită şi nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză aflata în mişcare excact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lânga pădurea pregătită de oamenii lui Ştefan.

 Crezând că este vorba de un mic detaşament, 5.000 de nobili în zale, au pornit în urmărirea detaşamentului de moldoveni, intrand drept în mijlocul capcanei pregătite de Ştefan.

Armura performantă şi experienţa de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face faţă la toată oastea lui Ştefan în câmp deschis, dar  încrederea lor exagerata în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit şi deluros au avut  un rol nefast nobililor polonezi.

Moldovenii  tăiasera copaci pe care i-au doborat peste cavaleri, pentru a fragmenta oastea poloneză  şi pentru a nu lasă loc de sarje pentru caii acestora.

În loc să-şi folosească lăncile şi spadele pentru a măcelări o oaste de ţărani,  dintre care mulţi n-aveau nici un fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjuraţi de aceşti ţărani si izolati între copaci doborâţi, daţi jos de pe cai si loviti cu gheoagele, iar până să apuce sa se apere, au sfarsit macelariti de bâtele ţărnilor sau de spadele ostenilor lui Stefan

Lupta din pădure a fost extrem de dură şi sângeroasă, ducându-se pe viaţă şi moarte, însă odată cavalerii răpuşi, restul oştii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărţuindu-le retragerea, recapturând prada şi luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuţi, fugarii au trecut râul în grabă fără nici o intenţie de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini şi apoi prin Pocuţia în direcţia  Lvov.

 

 

 

 

 

 

Urmările bătăliei

Aştptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ştefan a rămas şi el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime.

Printre cei răniţi în luptă era fiul şi moştenitorul tronului lui Ştefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătalie a pierdut un ochi..

Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigănd de durere.

Deşi au recunoscut că Bogdan “le nimerea mai mult alăturea”, ei continuau să afirme că urletele, avântul şi înfăţişarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii şi sigurnţei asupra nobililor polonezi care-l vedeau.

Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei staguri militare ale regiunilor Cracovia, Lvov şi Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un măcel.

Ioan Albert, care a avut inspiraţia de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Lvov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuţia sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deşi a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a ramas în memoria polonezilor ca “regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciţi”.

 

 

 

 

Codrii Cosminului. Crucea de lângă Stejarul lui Ştefan cel Mare, cu inscripţia de la strănepoţi (Wikipedia)

 

Locul bătăliei, din ordinul lui Ştefan a fost curăţat şi în loc a fost sădită o dumbrvă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roşie. Se spune că din stejarii semănaţi de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ştefan cel Mare. În anul următor, 1498, Ştefan a întreprins o campanie în Pocuţia, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligaţii vasale faţă de Polonia).

 Pocuţia va fi pierdută de Moldova în 1532, fiind iarăşi cucerită şi anexată de Polonia. În urma bătăliei, Ştefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduşi printre altii si primii ţărani ruteni (strămoşii ucrainenilor) în Moldova.

 În 1775, numărul polonezilor şi rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populaţie de 1.5-2 milioane, în ţinutul Cernăuţi ei reprezentând 10%.

Există o supoziţie modernă, care spune că Ştefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menţionează ultima în 1359, dar astăzi este primit că el s-a greşit şi bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai modesta ca amploare, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni.

De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusa de tinerii frati Petru si Roman Musat, viitorii domnitori ai tarii.

 

Surse: Istoria md.; moldovenii.md.