Claude Florimund Mercy d’Argenteau, „părintele” Banatului modern

 

 

 

Foto:  Claude Florimund Mercy d’Argenteau (1727-1794), este considerat „părintele” Banatului modern.

A activat ca general în armata lui Eugeniu de Savoia şi  în 15 aprilie 1718 a fost numit, prin decret imperial ca general comandant al Banatului.

 În 1733 ca Feldmareşal a preluat comanda supremă a armatei imperiale în Italia. A murit în 29 iunie 1734, în timpul unui atac asupra castelului fortificat Crocetta, în apropiere de Parma.

Este înmormântat în catedrala din Reggio Emilia (Italia).

 

Oraşul Timişoara a fost atestat documentar încă din secolul al XIII-lea.

Prima menţiune documentara a localitatii Timisoara a fost controversată, fiind plasată de specialişti la 1212 sau 1266.

In anul 1342, Timisoara este mentionata cu titlul „civitas”- oras.

Descoperirile arheologice indica insa existenta unei asezari romane, posibil oras, pe vatra de astazi a orasului.

Numele Timişoara provine de la Castri de Thymes (fortificaţie construită la inceputul secolului XI pentru supravegherea vadurilor si drumurilor), care a pastrat vechea denumire daco-romana a raului Timis.

Datorita aşezarii strategice, istoria vechii cetati Timisoara este marcata de implicarea in lupta de oprire a inaintarii otomane spre centrul Europei.

Cetatea Timisoara a fost ridicata in secolul XVIII, pe mlastinile lasate de inundatiile raurilor Timis si Bega. De altfel, mlaştinile din jur au constituit, pentru mult timp, o fortificatie naturala a cetatii.

Construirea canalului Bega, incepand din 1728, a dus la asanarea mlastinilor si imbunatatirea terenurilor.

Timişoara a primit un impuls deosebit in timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care in urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea aici a unui palat regal.

Mai mult, în timpul anarhiei feudale, acesta va muta capitala Ungariei la Timisoara.

 

 

 

 

 

Numirea lui Iancu de Hunedoara in funcţia de comite de Timis, in 1440, marcheaza un capitol aparte din istoria Timisoarei.

El a transformat oraşul într-o tabara militară permanenta si in resedinta sa, mutandu-se aici cu familia. Astfel, cetatea a ramas in posesia Corvinilor pana in 1490.

In 1552, armata otomană, comandata de Ahmed-Pasa, a cucerit cetatea si a transformat-o în capitală de vilayet otoman, iar în castelul din cetate s-a instalat un beilerbei, cu rang de paşă sau chiar vizir.

Timp de 200 de ani, Timişoara a fost sub dominatie otomana, fiind sub control direct al sultanului si avÂnd un statut special, ca cel al oraselor Belgrad sau Buda.

Cetatea a fost folosita ca punct strategic de plecare al forţelor turceşti pentru campaniile militare la nord-vest.

În 1716, printul Eugeniu de Savoya recucerea cetatea, moment care a marcat inceputul alor 200 de ani de dominatie, de aceasta data austriacă. 

În urma păcii de la Passarowitz, semnată în 1718, Banatul devenea o provincie a Casei de Habsburg, primind statutul de domeniu al Coroanei, iar administraţia provinciei era direct subordonată curţii vieneze, prin Camera Aulică şi Consiliul Aulic de Război.

Noua posesiune habsburgică se afla într-o profundă stare de înapoiere economică atunci când, după alungarea turcilor, a fost pusă sub conducerea contelui Claude Florimund Mercy d’Argenteau, general de origine lorenă în armata austriacă, în cadrul căreia a participat vreme de mai mulţi ani sub comanda prinţului Eugeniu de Savoya la războaiele austro-turce.

Câtă vreme a fost guvernator militar al Banatului, contele de Mercy s-a dovedit un bun organizator şi gospodar, făcându-i pe mulţi să-l considere adevăratul întemeietor al Banatului şi  Timişoarei moderne.

Francesco Griselini, eruditul veneţian care din septembrie 1774 până în februarie 1777 a cutreierat întreg Banatul şi ne-a lăsat o valoroasă lucrare cu caracter documentar, „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”, îl considera înzestrat cu toate însuşirile pentru a elabora şi duce la îndeplinire schimbarea în bine a noii provincii habsburgice.

„La el virtuţile militare se împleteau cu profunde cunoştinţe politice, toate completate prin propria-i experienţă.

Cu un cuvânt, Mercy era un mare geniu şi un mare prieten al oamenilor…” este o scurtă descriere pe care i-o face cel care studiase amănunţit provincia cucerită de Habsburgi şi istoria acesteia.

 

 

 

Harta regiunii Banatului realizată în 1716-1717

 

Primii colonişti

 

Administraţia habsburgică s-a preocupat de la bun început de dezvoltarea şi modernizarea  întregii provincii, precum şi a cetăţii Timişoara.

Noului guvernator i se datorează aşa-numita „hartă Mercy”, prima hartă amănunţită a Banatului întocmită între anii 1721-1723 şi editată la Viena în 1728, o nouă împărţire şi organizare administrativă a provinciei, dezvoltarea unei reţele strategice de drumuri şi începerea lucrărilor de amenajare ale râului Bega, pentru transformarea acestuia în canal navigabil de la Timişoara prin Tisa, până la Dunăre, ceea ce permitea, în acelaşi timp, desecarea unor mlaştini medievale.

În 1722 au început pregătirile pentru aducerea primilor colonişti care s-au aşezat în aproximativ 60 de localităţi bănăţene, majoritatea atestate documentar  înainte de colonizare.

 

 

 

 

 

Primii coloniști au venit în Banat deja în 1718, călătorind în bărci mici de lemn denumite ”cutiile Ulm”, după localitatea Ulm de unde au plecat.

Drumul de la Ulm și până la Panciova este de 1500 km, călătoria a durat în jur de două luni și era dificilă, având în vedere că în fiecare barcă au fost de la 150 până la 200 de persoane.

În curând, Banatul a devenit ţara promisă pentru săracii din toată Europa.

Statul austriac a privilegiat  în primul rând, pe germanii meseriași, care au fost eliberați de orice impozite în primii zece ani.

Altor coloniști l-au fost furnizate materiale pentru construirea caselor, transport gratuit și beneficii fiscale.

Mercy s-a îngrijit atât de sporirea numărului locuitorilor în satele vechi, cât şi de ridicarea unor sate noi, cu colonişti germani, italieni şi spanioli aduşi din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Printre satele ridicate de el s-a numărat şi Mercydorf (ulterior Merţişoara şi apoi Carani), care a primit numele ctitorului său şi unde acesta şi-a ridicat un conac, ajuns astăzi în paragină după o vânzare dubioasă.

Italienii pe care i-a adus în Banat erau ingineri pricepuţi, arhitecţi, meşteri în creşterea viermilor de mătase, fabricarea mătăsii, cultura orezului sau pietrari destoinici.

  Toţi coloniştii au beneficiat de o serie de facilităţi, ceea ce a făcut ca satele în care aceştia s-au aşezat să dobândească o situaţie prosperă.

Acestora li s-au repartizat gospodării şi au fost ajutaţi pentru a-şi ridica altele noi, locuitorilor li s-au arătat cele mai avantajoase metode de cultivare a diferitelor soiuri de cereale, s-au făcut cercetări asupra pământului pentru a se stabili care sunt cele mai fertile regiuni pentru diferite culturi.

Între anii 1722-1726 în Banat s-au colonizat în jur de 15.000 de germani. În timpul migrației mari, cunoscute sub numele de „migrația Carolingiană„, pentru că a avut loc în timpul lui Carol al VI-lea (1711-1740), migranții au fost cazați în 46 de sate.

Creșterea economică a Banatului a început, practic, atunci când contele Mercy a dispus construirea canalului Bega între Becicherechul Mare (azi Zrenjanin) și Timișoara (între 1720-1733), astfel că mlaștinile au fost transformate în terenuri arabile.

În planul economic o atenție deosebită a fost acordată viticulturii. Contele Mercy, care a fost 20 de ani guvernator, a insistat ca fiecare localitate, cât de mică, să cultive de la 15 și până la 200 lanțuri de viță de vie.

Când este vorba de Vârșeț, orașul a avut peste 12.000 de lanțuri de viță de vie, iar satele din jur încă 3000. De fapt, istoria cultivării organizate a viței de vie practic începe pe timpul guvernării contelui Mercy.

Vârșețul, când este vorba de vița de vie, a avut un impact mare asupra bursei din Viena pe timpuri, deoarece prețul vinului s-a format doar după recoltarea viței de vie din zona Vârșețului.

Dezvoltarea agriculturii a fost stimulată şi prin introducerea unor unelte moderne, creşterea unor rase de animale ameliorate,  introducerea culturilor de plante tehnice, creşterea viermilor de mătase şi scutiri de dări pentru cei care plantau duzi şi pomi fructiferi. Exploatări miniere şi manufacturi.

Tot Mercy s-a ocupat de organizarea exploatărilor miniere din Munţii Banatului şi Poiana Ruscă şi a primelor întreprinderi de prelucrare a metalelor feroase şi neferoase din zona Banatului Montan.

Meşteşugari imperiali – zidari, pietrari, lemnari, dulgheri, fierari – au venit în Banat imediat după ocuparea provinciei, pentru repararea şi întărirea cetăţilor  cucerite de la turci, în centrele miniere ori pentru construirea unor poduri.

Dezvoltarea mineritului a fost o prioritate, în zonele de exploatare fiind colonizaţi numeroşi mineri şi specialişti în exploatarea subsolului.

Aceştia au adus în Banat tehnici de minerit mai avansate, dezvoltând această ramură şi au înfiinţat noi manufacturi, permiţând astfel aducerea, în anii următori, a unor noi colonişti specializaţi în acest domeniu care să permită dezvoltarea unui comerţ cu străinătatea.

 

 

Cetatea Timişoarei, reconstruită din temelii

 

 

 

 

Cetatea Timişoarei a fost reconstruită în întregime şi şi-a schimbat complet înfăţişarea, după tipicul imperial al epocii, stilul arhitectural al barocului austriac şi o serie de edificii clădite în acei ani dăinuind până astăzi.

Străzile drepte, perpendiculare, au fost trasate după un plan prestabilit iar casele din Cetate, ridicate după un regulament al guvernatorului Mercy care a intrat în vigoare în 1728, aveau unul sau două nivele, cu coridoare deschise pe laturile interioare, orientate spre curte, subsoluri şi partere boltite.

Stilul arhitectonic baroc şi noul mod de viaţă care şi-a pus amprenta asupra oraşului a făcut ca acesta să fie supranumit „Mica Vienă”.

Principalele clădiri aveau destinaţie militară  dar şi religioasă sau civilă şi s-au ridicat în jurul pieţelor principale ale oraşului.

A început reconstruirea fortificaţiilor Timişoarei în sistemul Vauban, au fost reorganizate şi alte domenii de activitate precum justiţia sau sistemul fiscal. Griselini socotea că „Mercy nu intenţiona nici mai mult nici mai puţin decât să facă din Timişoara unul din cele mai frumoase şi elegante oraşe ale monarhiei”.

Generalul Mercy a fost nevoit să părăsească Banatul în 1733, când a izbucnit un nou război între Habsburgi şi Franţa aliată cu Spania. Mercy a preluat comanda armatei în Italia  şi şi-a pierdut viaţa în bătălia de la Parma din 29 iunie 1734, la vârsta de 68 de ani.

 

Surse:

 

https://timisoaraazi.ro/scurt-istoric-al-orasului-timisoara/

https://www.pressalert.ro/2015/04/timisoara-uitata-fondatorii-cetatii 

https://decenei.com/2016/11/22/contele-mercy-promotorul-cultivarii-organizate-a-vitei-de-vie-in-banat

Foto: wikipedia, ciprianchirileanu.blogspot  

Publicitate

Franck Melen: Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol al II-lea – Băsescu

 

 

 

“Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă ne uităm în urmă, chiar dacă ea trebuie trăită uitându-ne înainte, adică spre ceva ce nu există încă”. (Kierkegaard)

Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol II – Băsescu

 

 În economie există ciclurile lungi – sau seculare – denumite Kondratiev, de 50-60 de ani, ce reflectă tipul dezvoltării economice pe perioade îndelungate, în care se afirmă și apoi decade un anumit mod tehnic de producție.

Studiind istoria românească, putem detecta anumite cicluri istorice și politice lungi, de o întindere comparabilă cu ciclurile Kondratiev, în care se dezvoltă și apoi decade un anumit model politico-social, între care există un punct de cotitură sau de ruptură.

Apariția României este legată indisolubil de numele lui Alexandru Ioan Cuza. El a creat cele mai multe din instituțiile României moderne, pe o agendă reformistă: reforma administrativă, reforma fiscală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești.

Cuza, ajuns domn al celor două principate într-un mod neverosimil, “a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului.

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale”.*

Cuza a domnit șapte ani, între ianuarie 1859 și februarie 1866, a fost silit să abdice înainte de termen, a murit în exil, în Germania. Ultimii doi ani ai domniei sale au fost marcați de o derivă spre autoritarism, după “lovitura de stat” din 2 mai 1864.

La 64 de ani după abdicarea lui Cuza, Carol II este recunoscut Rege al Românilor într-un mod la fel de neverosimil, după ce anterior renunțase de trei ori la statutul de moștenitor al tronului.

Carol al II-lea a fost un anticipator, dacă nu un vizionar, comportându-se ca un președinte american, nu ca un rege din Lumea Veche, atunci când mai toți oamenii politici europeni priveau cu indulgență sau dispreț la pregătirea sau și moravurile colegilor lor de la Washington, Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Coborârea sa în piața tranzacțiilor financiare, unde a vrut să fie competitorul burgheziei, a fost mai dăunătoare pentru instituția pe care o încarna decât descinderea în arena luptelor politice.

Ca și străunchiul său, Ludovic-Filip, “regele burghez”, nu a înțeles acest lucru și este probabil că ar fi fost răsturnat de bănci și de monopoluri dacă Antonescu nu l-ar fi obligat să abdice.

Dintre figurile politice românești, cea care se aseamănă mai mult cu Carol este, cum bine a subliniat istoricul Matei Cazacu, Cuza-Vodă.

Amândoi au fost niște meceni corupți – în sensul că nu au respectat normele morale și regulile jocului politic -, adepți ai modernizării radicale și, deși patriotismul lor nu poate fi pus la îndoială, au apărut societății românești ca reprezentanți ai unor concepții și ai unor cercuri străine.

Cuza a fost „progresist” pentru că a înțeles rolul pe care țăranul avea să-l joace în decolarea economică a României și în formarea unei clase mijlocii; Carol, pentru că a înțeles că “ruralismul” politic și intelectual devenise o piedică în calea dezvoltării ulterioare a țării.

O scurtă plimbare prin București ne obligă să observăm că singurele “locuri civilizate”, cu aspect de urbe occidentală, sunt zonele orașului care au fost create sau reamenajate sub domnia lui Carol al II-lea, din dorința lui, cu contribuția lui personală.**

Carol al II-lea era de o inteligență și o cultură superioare celor doi predecesori, regale Carol I și regale Ferdinand. Avea ce se cheamă acum “simțul timpului”. Al timpului său? Poate al unui timp ce urma să vină. Viitorul însă nu i-a mai surâs.

Carol a căzut practic odată cu acceptarea ultimatumului lui Stalin din 26 iunie 1940. Toată viața avea să regrete că nu a luptat împotriva rușilor, fie și pe un cal alb, în fruntea armatelor sale.

Carol a fost omul timpului său, care a vrut, însă, să fie mai mult decât atât. A avut ca nimeni altul viziunea viitorului și a progresului tehnic. Dacă nu izbucnea Al Doilea Război Mondial (la a cărui declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină), fără nicio îndoială că ar fi intrat în istoria poporului român ca cel mai mare conducător pe care l-a avut vreodată țara.

A fost sclavul pasiunii sale sentimentale, pe care nu a pus-o, însă, mai presus de interesul general. Căderea sa a fost exclusiv dictată de conjunctura externă catastrofală în care s-a aflat România în 1940. ***

Ca și Cuza, Carol al II-lea a murit în exil. Ca și în cazul lui Cuza, trupul său a fost, în cele din urmă, readus în țară, după ce pasiunile s-au domolit.

La 64 de ani după abdicarea lui Carol II, Traian Băsescu este ales președinte al României într-un mod neverosimil, toate sondajele dându-l favorit pe Adrian Năstase.

Ca și în cazul lui Cuza și Carol al II-lea, Băsescu a promovat o agendă “reformistă”, cuvintele cheie – în ultimii ani de mandat – fiind “modernizare, debirocratizare, descentralizare”. Ca și în cazul celor doi predecesori, “domnia“ lui Băsescu s-a lovit de o opoziție înverșunată în rândul clasei politice.

Probabil că Băsescu reprezintă un moment de ruptură politică și istorică, ca și Cuza și Carol al II-lea înaintea sa. Dincolo de greșelile și de stângăciile sale, putem spune, parafrazându-l pe Ion Varlam, că decăderea sa este dictată de conjunctura externă – criza economică și financiară mondială – catastrofală, la a cărei declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină.

Deși lipsit de cultura predecesorilor săi, Băsescu este văzut – în mod straniu, ca și Cuza și Carol al II-lea la timpul lor – ca un exponent al unor concepții și al unor cercuri străine, în cazul nostru europene și, mai ales, americane.

 Precum Carol al II-lea, descris de către dușmanii săi ca “rege al viciului” sau “sclavul Lupeștii”, Băsescu este adeseori caricaturizat. Putem, de altfel, fără prea mult efort, trasa o paralelă între amanta lui Cuza, Elena Obrenovici, amanta lui Carol, Elena Lupescu, și atât de actuala Elena Udrea. Este, oricum, stranie și fascinantă prezența acestor Elene în jurul bărbaților de stat din România.

Ciclul secular Cuza, probabil cel mai fericit din istoria României, a fost cel al emancipării țării, creșterii teritoriale, europenizării instituționale și dezvoltării economice; ciclul Carol – cel mai prost din istoria țării – a însemnat dictatură politică, descreștere teritorială, modernizare economică parțial eșuată și urbanizare forțată; ciclul Băsescu – care se anunță mai degrabă unul bun – ar putea însemna, într-un scenariu fericit, dezvoltarea economiei capitaliste, triumful clasei medii, scăderea sărăciei, întărirea sistemului juridic, consolidarea regională a României – despre o nouă creștere teritorială este greu de vorbit.

Fără să fie conștient de acest lucru, Băsescu pune capăt unui ciclu și marchează începutul altuia.

Este, de altfel, puțin probabil că își va sfârși mandatul la termen, fiind abandonat deja de mulți dintre susținătorii săi inițiali. Rămâne de văzut dacă va muri și el în exil, precum Cuza și Carol.

 

 

 

Bibliografie (surse):

https://franckmelen.wordpress.com/2011/06/27/coincidente-istorice-pe-axa-cuza-carol-ii-basescu/

* enciclopediaromaniei.ro

** Ion Varlam, “Scurtă evaluare a Regelui Carol al II-lea”, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 79, 81

*** Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 71, 73

PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR (clarificarea unor probleme socio-istorice).VIDEO

 

 

 

„Strămoşii noştri au fost până prin secolul VIII păstori şi numai păstori... introducându-se apoi o brumă de plugărie, care a sporit treptat până prin secolul XIV, când agricultura începe a intra într-o rivalitate mai pronunţată cu stâna”.

 

B.P.Hasdeu 1973 p 137 

Etnogeneza românilor, confundata de regula de istorici cu geneza statului român, a fost adesea un subiect nu prea clar abordat de oamenii de ştiinţă sau de cei interesaţi.

Noţiunile de vorbitor de o anumita limbă, de grup etnic, de stramoş comun, nu sunt adesea corect corelate, deşi probabil prima este majoră social şi chiar etnogenetic.

Notăm ca existenta şi structura existenţei vorbitorilor de limba româna – a romanilor- din SE Europei se pierde în negura vremurilor.

Istoricii, ce işi bazeaza afirmatiile pe date scrise asupra trecutului,leagă inceputul lor de venirea si prezenta armatei romane in ea.

De fapt situatia pare a fi mai complicata.

Cum  sesiza si Dima (2013), aprobându-l de fapt si pe Haşdeu,”vechea civilizatie romaneasca nu poate fi corect inteleasa fără raportare ei la cadrul  vietii pastorale”.

Se mentin astfel unele semne de intrebare. Printre ele se poate numara existenta sau nu a unor deosebiri etno-lingvistice intre romani si traco-geto-daci si existenta unor profesi, cum este pastoritul,specifice vietuirii intr-o anumita zona eco-climato-geografice, cam legata de VLAHI si de teritoriul Romaniei.

Notam ca 14 din cele 20 regiuni ecologice ale tarii (corespunzatoare celor 4 zone si 10 domenii agro-ecologice),reprezentand cca 70 % din suprafaţa tarii,au pajisti normale,potrivite pastoritului;numai 6 regiuni ecologice au pajişti stepizate, mai puţin potrivite păstoritului.

Aicea se afla probail si o baza a dificilei sesizari istoricilor, care in gândirea lui L.I. Cuesdean, ii remarca pe români drept o „mare enigma a românilor antici” (Marea Enciclopedie Britanica, citată de G.l.Ionita, p14).

Se vorbeşte şi de un caracter semilatin al limbii geto-dacice (Ioniţă).

 

1. Păstoritul-domeniu iniţial al agriculturii şi al rezistenţei socio-naţionale a protoromânilor.

 (clarificarea unor probleme socio-istorice).    

Denumirea este strecurată în însăşi denumirea etnică a românilor (valah = pastor = român).

Oile se numară dealtfel printre cele mai răspândite specii de animale domestice (59 rase FAO 2007).

Creşterea  lor a fost, si de fapt si este, o ocupaţie importantă a românilor, însă niciodată exclusivă şi nesedentară. 

Atât cât poate asigura nevoile casei, pastoritul a fost si este,o ocupaţie a micilor crescatori de oi , legaţi de o anumita localitate, dar si a marilor crescatori- mocanii- – beneficiari ai productiei spontane de furaje pe zone geografice mari, cu perioade de vegetatie – furajare – complementare, corelate cu relieful, clima, plantele ce cresc in arie.   

Notăm ca sunt patru sisteme de pastorit; trei, care cuprind si astăzi cca 95 % din oi (cca 75% în trecut), sunt sedentare (40 % local în zona arabila si cca 40 % în zona nearabilă ).

Transhumanţa, al patrulea sistem, a avut în trecut o pondere mai mare (cca 25 %-4-6 milione oi), dar persistă şi astăzi.

Capacitatea de suport a teritoriului pentru oi a fost estimata la 15-16 milioane (Draganescu, 1998); încarcatura pe pastor profesionist a fost de 100-200 oi timp de 6-11 luni pe an.

Ţăranii care nu erau pastori posedau 1-20 oi.

 

 

 

În România au fost maximum 100 000-150 000 păstori profesionişti, revenind cam unul la 10-20 ţărani posesori de oi. 

 Mai notăm o observaţie lingvistică interesantă. O analiză a asemănării cuvintelor din diferite limbi folosite în SE Europei în productia ovine, în păstorit, atrage atenţia că terminologia este în mare masură româneasca, foarte rar sunt folosite cuvinte de origine latină.

Tot interesantă este şi o anumită frecvenţă a denumirii „Valahe”, data  unor rase de oi din aceasta zona a Europei, denumire ce atestă prezenta oilor dar şi a românilor.

Dicţionarul mondial al raselor de animale (I.L.Mason 1951), menţiona  rasele Steppe Volosian in Caucazul de Nord si S-W Siberiei,dar numele ei -Vlaska vitoroga era cunoscut in  Iukoslavia, Voloshian in URSS, Moravia, Vlovaci,Vasojevika in Montenegro, Vlakico in Grecia, Voloshian in Ucraina, Wallachian, Kutsovlaska etc.

 

 

 

 

Studiul păstoritului la români a cunoscut un loc important în cercetarile de etnografie, geografie, filologie, sociologie, poate  mai putin de istorie.

Triburile Daco-Geto-Tracice au fost dispersate pe un vast teritoriu în Balcani, Carpati, Bazinul Panonic, Stepa Nord-Pontice, fapt atestat de rasa lor de oi -Valahă=Zackel, existent şi astăzi, deşi posibil venirea Romanilor italici după anul 100 i.H. a mai introdus şi alte rase (Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon), creaţii ale omului dar şi ale mediului din zonă.

In relativ indelungata existenţă a vorbitorilor de limba română din aceasta parte a Europei, apar si astazi trei momente istorice.

Primul, probabil cel mai veche, a fost acela al „fărâmiţării”,-rupturii unei vechi populaţii româneşti , ce fusese iniţial  relativ unitară, cum o dovedeşte limba ei.

Sub influenţe eco-geografice, dar mai ales  sub presiunea  unor imigranţi cotropitori, ea s-a fărâmiţat în subpopulaţii , „insule” pe  teritoriul României şi în SE Europei.

Pe internet, si nu numai, se duce o intensa propaganda antiromâneasca, cred subtil coordonata de un anumit for.

Cel mai grav suntem prezentati ca având origine obscură, ca si ţigani, că am apărut în Europa, ca şi ei,  în secolul 10 e.n.

Există şi astăzi o demonstraţie clară de acţiune disruptivă a imigranţilor cotropitori. 

Este cazul Basarabiei, impus Moldovei,  implicit României drept ţară independentă  de Rusia.

  Cel de al doilea moment istoric al romanilor, priveste raspandirea initiala a populatie lor in SE Europei.

Au fost şi sunt încercări  de a scădea la maximum numărul şi  suprafaţa de teritoriu pe care o ocupa initial populaţia română.

Poate cea mai „documentată” lucrare cu acest scop este cea a lui   Alain Du Nay  „Romanii si Maghiari in vartejul istoriei”( 2008).

În ea se aduc agumente care vor sa demonstreze căstramoşii românilor nu mai erau în nordul Dunării dupa retragerea romanilor şi venirea unui popor imigrant…

Se trece însă de fapt cu vederea ca „imigrantii”sunt stiintific demonstrat, cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30%  români maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, ţigani si uralici.

„Imigranţii” au asimilat clar si români găsiţi de ei chiar şi în Câmpia Panonică (CAVALLI-SFORZA ).

 Cel de al treilea moment istoric este sesizarea si recunoastrea unitatii etnice a comunitatilor romanesti din Romnia si SE Europei, inceputa practic in ultimele secole si al carui apogeu pe care il traim si  sarbatoririm astazi prin „ centenarului unirii”. 

3.”Ţări”… în România 

   (Epatanta unitate in diversitate !)

0amenii din o localitate sau grup de localităţi apropiate teritorial, ecologic, economic au tendinţa şi de fapt sunt obligaţi prin însăsi existenţa lor, de a stabili relaţii comune de viaţa.

Se fomeaza astfel in orice populatie, popoconomice r o structura de comunităţi,“insule”, cu relaţii deosebite în cadrul lor şi intre ele.

Gradul si timpul lor de izolre conteaza asupra rezultatului final, ce poate merge de la grade nesemnificative pana la diferente mari.

Unica si unita  de secole (sau milenii!) prin limba, populatia României si de fapt SE europeana, a avut , datorita diversitatii eco-geografico-istorice, o structura sociala insulara normala.

Ea este, ca orice populatie din lume,  un ansamblu de comunitati sociale-relativ distincte. 

Fiecare „comunitate” are o viata interna-(inrudiri, economie,  inclusiv pastoritul)  mai mult sau mai putin specifica. 

Faptul este vizibil, recunoscut.

Uneori aceste comunităţi au şi la noi  o denumire clara, consacrata -„ţări”.

Cocean Pompei (-2011) sesizeaza geografic in România existenţa a 18 asemenea comunităţi locale numite „ţări”, pe care le grupează prin particularitatile lor eco-socio-economice in”4 branduri”- distincte. Printre ele se numara Tara Haţegului, Tara Oaşului, Tara Năsăudului Tara Almăjului, Tara Vrancei, Tara Lăpusului, Ţara Maramuresului,Tara Severinului,Tara Barsei, etc”….

Denumirea de “ţară” este, folosită şi in alte ţări si este  aceptata in limbajul românesc comun, chiar in lucrari stiinţifice (teze du e doctorat).

Ele  reflecta ceva din trecuta particularitatea eco-antroplogica, a zonei. Sunt “regiuni geografice si spatii mentale”.

4. Comunitati (“Ţări”) romanesti in tari din Balcani,Panonia, Nord- Pont 

 

          Românii au fost diseminaţi , din timpuri imemoriale, cum  mentionează si Dictionarul Oxford si am precizat si noi,  in tot S-E Europei.  Marea Unirea  a dus insa abia in 1918 la formarea unui stat Roman. Situatia  impune insa si o minima vizualizare istorica.

Doua mari evenimente istorice trebue retinute:

(1) imigratia navalitorilor si (2)  formare de catre navalitori a unor state nationale.   

Epoca imigratiei slavilor, maghiarilor, poate si grecilor,si perioada secolelor 19-20,când imigranţii au insistat pe  formarea de state nationale (a caror necesitate istorica,umana, ética nu o discutam), a avut in SE Europei si unele efecte discutabile, daca nu incorecte.

Majoritaea populatiilor locale romanest au fost spontan sau deliberat asimilate (Matley (1968), Malcom (1996, 1999), Winnifrth (1985)}. Vechea populatie romana, a fost pusa initial in situatia de a se retrage in zone geografice si profesii mai greu accesibibile (pastoritul)si de a asimila limba imigrantilor.

Denumirea de pastor a devenit adesea sinonima, chiar pana astazi, cu cea de vlah sau valah. Se urmareste uneori deliberat ştergerea urmelor foştilor locuitori “valahi” in foste lor tari.

Fostele populatii române locale au scazut numeric si a cresut pericolul disparitiei lor. 

    Opinia publica internationala si chiar legislatia europeana au tendinta de a ignora denaturarea istoriei si asimilarea acestor natiuni.

Recunoaşterea adevărului istoric, o necesítate practica, nu numai ética,impune o clarificare sociológica, culturala, chiar genética a structurii populatiei statelor din zona.

Studiile noastre referitoare la pastorit si istoria romanilor in spatiul Nord-pontic, Balcanic, Panonic,Nord-carpatic cauta sa aduca o modesta contributie la aceasta clarificare.

Ele, in mare masura publicate, nu sunt decat un inceput, ce poate merita a mai fi analizat.

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată la popoarele balcanice,nord-pontice, panonice nu este un indicator etnic clar.

 Notăm că in Panonia, Balcani, Sudul Ucrainei si Rusiei, unde slavii,maghiarii, poate chiar grecii sunt imigranti tarzi, vechia populatie, retrasa in zone geografice mai greu accesibibile, s-a cam ocupat mult cu pastoritul (..exista si astazi in muntii Caucaz o rasă de oi numita Valahă.); denumirea de pastor a fost adesea sinonima cu cea de vlah sau valah. 

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată sunt relative, deosebirile dintre popoare fiind mult mai mici. 

 

 

 

Foto: Aromâni (vlahi) din Peninsula balcanică

Mai notăm ca zona Tesaliei, Macedoniei şi părţile dunărene ale Bulgariei deveniseră prin secolul XII-lea terenuri de pasunat pentru cirezile valahilor, find numita “Magna Valahia” (Chirot 2004) 

5.Există o noncompetivitate socio-economică actuala a păstoritului traditional ?

Viata socio-economica a tarilor romane a suferit transformari importante si intersnte in secolele 19 si 20, cum mentioneaz Chirot, in „Originile inapoierii in Europa de Est”.

Dupa primul Razboi Mondial a fost pusa in practica nu o reforma agrara cu scopuri”cosmetice”ci o masiva redistibuire a pamanturilor in urma careia mari latifundiari au incetat sa mai existe ca o clasa. 

Pastoritul ,ce a ramas practic cu  baza sa materiala si piata de desfacere, si-a pastrat, se pare ponderea, chiar si in ani mai grei.

Se spune ca in perioada anilor 1970-1980 singurii milionari cunoscuti erau mocani. Productia ovina a pierdut „piata” bani, dar se pare ca isi pastreaza un onorabil loc doi in modesta pondere de 34 %, la care a decaut productia animala din România în venitul agricol după anul 1990. 

Apare insa o complicatie. Conjunctura politico-economica actuala a tinde sa transforme pe tarani in  in mici propietari de pamant, neviabili  economic.  Problema este cam complicata nu numai pentru pastorit,  ci pentru productia de alimete, chemata sa faca fata exploziei demografice si de consum actual.

Agricultura intensiva , dezvoltata cam costisitor si in romania anilor 1970-1980, , nu a antrenat suficient si cresterea ovinelor, pastoritul. Dupa 1990, justificarea  noilor reforme a fost adesea mai mult etica decat economica.

Obiectivul a fost returnarea bunurilor vechilor proprietari, mai exact descendentilor lor, multi dintre ei locuind deja în orase. Se intrevede uneori, chiar o scadere treptata a pastoritului ca mijloc de subzistenta economica.

Notam, cum scrie şi Davidescu (2010),  că „ din 1990  efectivele de animale şi producţiile  animaliere au înregistrat un declin permanent …marcata clar de desfiintarea celor 196 de complexe intercooperatiste  de creştere industriala a porcilor, taurinelor, păsărilor, am spune noi si ovinelor.”

  In faţa acestui pericol, a aparut necesitatea de găsi căi de integrare a păstoritului în agricultura ştiintifică, si intensiva. 

Comunitatea Agricola Europeana s-a sesizat deja si acordă actualmente o atenţie, chiar un suport material şi păstoritului extensiv.

Se vizeaza trecerea deciziilor în acest domeniu pe o baza stiintifice si adaptarea lui la competiţia socio-economică actuală.

Structura patrimoniului natural,a diversitatii peisajului si vegetatiei, piata de desfacere impun deja cautarea unor tehnologi moderne de pastorit intensiv, unei severe integrari verticale si orizontale. 

5.PĂSTORITUL – component al patrimoniului cultural

Pastoritul, o veche ocupatie traditionala romaneasca, este efectul structurei geografico-ecologico- vegetale a teritoriului romanesc, al existentei pajistilor naturale, dar si al traditiilor,al conditiilor istorice de viata ale oamenilor.

Sistemele de paststorit locale, traditionale au fost mult timp un mestesug, o „arta”si în mica masura subiecte de studii si recomandari stiintifice. Unele detalii practice erau cunoscute numai de pastori. Momentul economico-social actual impune o reconsiderare a problemei.

Reamintim totusi (Drăgănescu, 2001) ca în uni anii grei (1980) singurii milionari cunoscuti pe plan national erau mocani.

Secretul lor economic era transhumanţa şi folosirea resurselor marginale (pastoritul alpin vara, pastoritul „la drum” toamna si primavara, pastoritul terenurilor agricole sau marginale – iarna). 

Se pare ca în faţa dezvoltării agro-economice a secolului 2000, pastoritul, în mod deosebit transhumanta, este în declin. O serie de factori acţioneaza împotriva ei.

Pastorii au o viaţă dificilă şi au de infruntat antipatia agricultorilor cauzată şi de trecerea turmelor pe drumurile agricole.

Sunt însa şi argumente în favoarea păstoritului: este un sistem adaptat naturii, integrat atât în sistemele semi-natural cât si naturale ecologice agricole  si chiar conservarea terenurilor alpine si subalpine ar fi dificila în absenta pstoritului.

Pastoritul, chiar numai al oilor, produce bunuri de calitate cerute pe piaţă.

 Terenul muntos al României, istoria şi cultura ei impun şi recomandă mentinerea pastoritului, care de fapt se face deocamdată prin acţiunea spontană a oamenilor.

Comisia Europeană pentru Agricultura cauta prin subcomisiile sale, a caror activitate si recomandari ar fi util a fi cunoscute si la noi,încurajarea, sprijinirea şi dezvoltarea păstoritului. 

Se impune în primul rând a se organiza asociatii ale crescatorilor de oi,economic puternic integrate vertical.

Un suport statal organizatoric, tehnic, finaciar şi moral este necesar cel putin pentru început.

În al doilea rând, trebuie asigurate conditii de viata mai bune ciobanilor si, în al treilea rând, evitarea conflictelor pastoritului cu agriultorii.

Pastoritul a fostşi rămâne un componet al patrimoniului cultural românesc şi el trebuie considerat ca atare. 

Pentru a avea o ţară puternică, fiecare petec de pământ trebuie sa fie acoperit cu o activitate economică prin care să nu fie distruse  în nici un fel mediul înconjurător, apele, flora, fauna şi nici tradiţia străbună.

Evident, pajiştile naturale din zonele montane reprezinta o bogaţie  importantă, care se poate valorifica şi conserva în folosul ţării noastre, prin creşterea oilor.

Sursa:

Prof.Dr. USAMV Bucuresti C. Draganescu, membru ASAS

––––––––––––––––––––––––

Documentare Suplimentara

1. Draganescu , C. Gwyn Jones 2001(Canada}

C. Drăgănescu – PASTORITUL  SI  ISTORIA ROMANILOR.

 1. AROMANII VECTOR AL UNEI VECHI CULTURI PASTORALE.. Revista de Zootehnie  Nr. 4/Dec..2005

C,Draganescu . PASTORALISM AND THE ROMANIANS HISTORY 2. PEOPLE, LANGUAGES, GENES AND THE LOCAL SHEEP BREEDS, IN NORTH-EASTERN BLACK SEA STEPPE  Scientific Papers Series Management , Economic Engineering in Agriculture and Rural Development Vol. 13 Issue 1, 2013)    C.Dr?g?nescu P?storitul ?i istoria românilor: 2. rasele de oi din stepa nord-est pontic?. Revista de Zootehnie III. ¤ :28-33

(C.Draganescu -PSTORALISM AND THE ROMANIAN HISTORY. 3. SHEEP BREEDS PEOPLE, LANGUAGES, GENES IN NORTHERN CARPATHIANS Scientific Papers Series D Animal ScienceVol L.VI ISSN 2285-5750, ISSN CDROM

2285-5769; ISSN-L 2285-5750)),

    C. Dăgănescu.- Păstoritul şi istoria românilor: III. Viaţa pastorală în Balcani şi în Europa de sud-est – trecut, present,viitor. Revista de Zootehnie IV.3

C. Drăgănescu  2007 On the pastoral life în Balkans and South Eastern Europe Past, present, future Third Joint Meeting of Universities and Research Institutions for Animal Science Of Balkan Countries February 10-12 2007 Thessaloniki-Greece

Show original message

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/