CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Claude Florimund Mercy d’Argenteau, „părintele” Banatului modern

 

 

de mercy

 

Foto:  Claude Florimund Mercy d’Argenteau (1727-1794), este considerat „părintele” Banatului modern.

A activat ca general în armata lui Eugeniu de Savoia şi  în 15 aprilie 1718 a fost numit, prin decret imperial ca general comandant al Banatului.

 În 1733 ca Feldmareşal a preluat comanda supremă a armatei imperiale în Italia. A murit în 29 iunie 1734, în timpul unui atac asupra castelului fortificat Crocetta, în apropiere de Parma.

Este înmormântat în catedrala din Reggio Emilia (Italia).

 

Oraşul Timişoara a fost atestat documentar încă din secolul al XIII-lea.

Prima menţiune documentara a localitatii Timisoara a fost controversată, fiind plasată de specialişti la 1212 sau 1266.

In anul 1342, Timisoara este mentionata cu titlul „civitas”- oras.

Descoperirile arheologice indica insa existenta unei asezari romane, posibil oras, pe vatra de astazi a orasului.

Numele Timişoara provine de la Castri de Thymes (fortificaţie construită la inceputul secolului XI pentru supravegherea vadurilor si drumurilor), care a pastrat vechea denumire daco-romana a raului Timis.

Datorita aşezarii strategice, istoria vechii cetati Timisoara este marcata de implicarea in lupta de oprire a inaintarii otomane spre centrul Europei.

Cetatea Timisoara a fost ridicata in secolul XVIII, pe mlastinile lasate de inundatiile raurilor Timis si Bega. De altfel, mlaştinile din jur au constituit, pentru mult timp, o fortificatie naturala a cetatii.

Construirea canalului Bega, incepand din 1728, a dus la asanarea mlastinilor si imbunatatirea terenurilor.

Timişoara a primit un impuls deosebit in timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care in urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea aici a unui palat regal.

Mai mult, în timpul anarhiei feudale, acesta va muta capitala Ungariei la Timisoara.

 

 

 

 

 

Numirea lui Iancu de Hunedoara in funcţia de comite de Timis, in 1440, marcheaza un capitol aparte din istoria Timisoarei.

El a transformat oraşul într-o tabara militară permanenta si in resedinta sa, mutandu-se aici cu familia. Astfel, cetatea a ramas in posesia Corvinilor pana in 1490.

In 1552, armata otomană, comandata de Ahmed-Pasa, a cucerit cetatea si a transformat-o în capitală de vilayet otoman, iar în castelul din cetate s-a instalat un beilerbei, cu rang de paşă sau chiar vizir.

Timp de 200 de ani, Timişoara a fost sub dominatie otomana, fiind sub control direct al sultanului si avÂnd un statut special, ca cel al oraselor Belgrad sau Buda.

Cetatea a fost folosita ca punct strategic de plecare al forţelor turceşti pentru campaniile militare la nord-vest.

În 1716, printul Eugeniu de Savoya recucerea cetatea, moment care a marcat inceputul alor 200 de ani de dominatie, de aceasta data austriacă. 

În urma păcii de la Passarowitz, semnată în 1718, Banatul devenea o provincie a Casei de Habsburg, primind statutul de domeniu al Coroanei, iar administraţia provinciei era direct subordonată curţii vieneze, prin Camera Aulică şi Consiliul Aulic de Război.

Noua posesiune habsburgică se afla într-o profundă stare de înapoiere economică atunci când, după alungarea turcilor, a fost pusă sub conducerea contelui Claude Florimund Mercy d’Argenteau, general de origine lorenă în armata austriacă, în cadrul căreia a participat vreme de mai mulţi ani sub comanda prinţului Eugeniu de Savoya la războaiele austro-turce.

Câtă vreme a fost guvernator militar al Banatului, contele de Mercy s-a dovedit un bun organizator şi gospodar, făcându-i pe mulţi să-l considere adevăratul întemeietor al Banatului şi  Timişoarei moderne.

Francesco Griselini, eruditul veneţian care din septembrie 1774 până în februarie 1777 a cutreierat întreg Banatul şi ne-a lăsat o valoroasă lucrare cu caracter documentar, „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”, îl considera înzestrat cu toate însuşirile pentru a elabora şi duce la îndeplinire schimbarea în bine a noii provincii habsburgice.

„La el virtuţile militare se împleteau cu profunde cunoştinţe politice, toate completate prin propria-i experienţă.

Cu un cuvânt, Mercy era un mare geniu şi un mare prieten al oamenilor…” este o scurtă descriere pe care i-o face cel care studiase amănunţit provincia cucerită de Habsburgi şi istoria acesteia.

 

 

 

Harta-regiunea-Banatului-în-1716-1717-800.jpg

Harta regiunii Banatului realizată în 1716-1717

 

Primii colonişti

 

Administraţia habsburgică s-a preocupat de la bun început de dezvoltarea şi modernizarea  întregii provincii, precum şi a cetăţii Timişoara.

Noului guvernator i se datorează aşa-numita „hartă Mercy”, prima hartă amănunţită a Banatului întocmită între anii 1721-1723 şi editată la Viena în 1728, o nouă împărţire şi organizare administrativă a provinciei, dezvoltarea unei reţele strategice de drumuri şi începerea lucrărilor de amenajare ale râului Bega, pentru transformarea acestuia în canal navigabil de la Timişoara prin Tisa, până la Dunăre, ceea ce permitea, în acelaşi timp, desecarea unor mlaştini medievale.

În 1722 au început pregătirile pentru aducerea primilor colonişti care s-au aşezat în aproximativ 60 de localităţi bănăţene, majoritatea atestate documentar  înainte de colonizare.

 

 

 

Ulmer_Schachtel.jpg

 

 

Primii coloniști au venit în Banat deja în 1718, călătorind în bărci mici de lemn denumite ”cutiile Ulm”, după localitatea Ulm de unde au plecat.

Drumul de la Ulm și până la Panciova este de 1500 km, călătoria a durat în jur de două luni și era dificilă, având în vedere că în fiecare barcă au fost de la 150 până la 200 de persoane.

În curând, Banatul a devenit ţara promisă pentru săracii din toată Europa.

Statul austriac a privilegiat  în primul rând, pe germanii meseriași, care au fost eliberați de orice impozite în primii zece ani.

Altor coloniști l-au fost furnizate materiale pentru construirea caselor, transport gratuit și beneficii fiscale.

Mercy s-a îngrijit atât de sporirea numărului locuitorilor în satele vechi, cât şi de ridicarea unor sate noi, cu colonişti germani, italieni şi spanioli aduşi din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Printre satele ridicate de el s-a numărat şi Mercydorf (ulterior Merţişoara şi apoi Carani), care a primit numele ctitorului său şi unde acesta şi-a ridicat un conac, ajuns astăzi în paragină după o vânzare dubioasă.

Italienii pe care i-a adus în Banat erau ingineri pricepuţi, arhitecţi, meşteri în creşterea viermilor de mătase, fabricarea mătăsii, cultura orezului sau pietrari destoinici.

  Toţi coloniştii au beneficiat de o serie de facilităţi, ceea ce a făcut ca satele în care aceştia s-au aşezat să dobândească o situaţie prosperă.

Acestora li s-au repartizat gospodării şi au fost ajutaţi pentru a-şi ridica altele noi, locuitorilor li s-au arătat cele mai avantajoase metode de cultivare a diferitelor soiuri de cereale, s-au făcut cercetări asupra pământului pentru a se stabili care sunt cele mai fertile regiuni pentru diferite culturi.

Între anii 1722-1726 în Banat s-au colonizat în jur de 15.000 de germani. În timpul migrației mari, cunoscute sub numele de „migrația Carolingiană„, pentru că a avut loc în timpul lui Carol al VI-lea (1711-1740), migranții au fost cazați în 46 de sate.

Creșterea economică a Banatului a început, practic, atunci când contele Mercy a dispus construirea canalului Bega între Becicherechul Mare (azi Zrenjanin) și Timișoara (între 1720-1733), astfel că mlaștinile au fost transformate în terenuri arabile.

În planul economic o atenție deosebită a fost acordată viticulturii. Contele Mercy, care a fost 20 de ani guvernator, a insistat ca fiecare localitate, cât de mică, să cultive de la 15 și până la 200 lanțuri de viță de vie.

Când este vorba de Vârșeț, orașul a avut peste 12.000 de lanțuri de viță de vie, iar satele din jur încă 3000. De fapt, istoria cultivării organizate a viței de vie practic începe pe timpul guvernării contelui Mercy.

Vârșețul, când este vorba de vița de vie, a avut un impact mare asupra bursei din Viena pe timpuri, deoarece prețul vinului s-a format doar după recoltarea viței de vie din zona Vârșețului.

Dezvoltarea agriculturii a fost stimulată şi prin introducerea unor unelte moderne, creşterea unor rase de animale ameliorate,  introducerea culturilor de plante tehnice, creşterea viermilor de mătase şi scutiri de dări pentru cei care plantau duzi şi pomi fructiferi. Exploatări miniere şi manufacturi.

Tot Mercy s-a ocupat de organizarea exploatărilor miniere din Munţii Banatului şi Poiana Ruscă şi a primelor întreprinderi de prelucrare a metalelor feroase şi neferoase din zona Banatului Montan.

Meşteşugari imperiali – zidari, pietrari, lemnari, dulgheri, fierari – au venit în Banat imediat după ocuparea provinciei, pentru repararea şi întărirea cetăţilor  cucerite de la turci, în centrele miniere ori pentru construirea unor poduri.

Dezvoltarea mineritului a fost o prioritate, în zonele de exploatare fiind colonizaţi numeroşi mineri şi specialişti în exploatarea subsolului.

Aceştia au adus în Banat tehnici de minerit mai avansate, dezvoltând această ramură şi au înfiinţat noi manufacturi, permiţând astfel aducerea, în anii următori, a unor noi colonişti specializaţi în acest domeniu care să permită dezvoltarea unui comerţ cu străinătatea.

 

 

Cetatea Timişoarei, reconstruită din temelii

 

 

 

art historia: Timisoara austriaca

Cetatea Timișoara - Wikipedia

 

Cetatea Timişoarei a fost reconstruită în întregime şi şi-a schimbat complet înfăţişarea, după tipicul imperial al epocii, stilul arhitectural al barocului austriac şi o serie de edificii clădite în acei ani dăinuind până astăzi.

Străzile drepte, perpendiculare, au fost trasate după un plan prestabilit iar casele din Cetate, ridicate după un regulament al guvernatorului Mercy care a intrat în vigoare în 1728, aveau unul sau două nivele, cu coridoare deschise pe laturile interioare, orientate spre curte, subsoluri şi partere boltite.

Stilul arhitectonic baroc şi noul mod de viaţă care şi-a pus amprenta asupra oraşului a făcut ca acesta să fie supranumit „Mica Vienă”.

Principalele clădiri aveau destinaţie militară  dar şi religioasă sau civilă şi s-au ridicat în jurul pieţelor principale ale oraşului.

A început reconstruirea fortificaţiilor Timişoarei în sistemul Vauban, au fost reorganizate şi alte domenii de activitate precum justiţia sau sistemul fiscal. Griselini socotea că „Mercy nu intenţiona nici mai mult nici mai puţin decât să facă din Timişoara unul din cele mai frumoase şi elegante oraşe ale monarhiei”.

Generalul Mercy a fost nevoit să părăsească Banatul în 1733, când a izbucnit un nou război între Habsburgi şi Franţa aliată cu Spania. Mercy a preluat comanda armatei în Italia  şi şi-a pierdut viaţa în bătălia de la Parma din 29 iunie 1734, la vârsta de 68 de ani.

 

Surse:

 

https://timisoaraazi.ro/scurt-istoric-al-orasului-timisoara/

https://www.pressalert.ro/2015/04/timisoara-uitata-fondatorii-cetatii 

https://decenei.com/2016/11/22/contele-mercy-promotorul-cultivarii-organizate-a-vitei-de-vie-in-banat

Foto: wikipedia, ciprianchirileanu.blogspot  

30/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Franck Melen: Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol al II-lea – Băsescu

 

 

 

Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă ne uităm în urmă, chiar dacă ea trebuie trăită uitându-ne înainte, adică spre ceva ce nu există încă”. (Kierkegaard)

Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol II – Băsescu

 

 În economie există ciclurile lungi – sau seculare – denumite Kondratiev, de 50-60 de ani, ce reflectă tipul dezvoltării economice pe perioade îndelungate, în care se afirmă și apoi decade un anumit mod tehnic de producție.

Studiind istoria românească, putem detecta anumite cicluri istorice și politice lungi, de o întindere comparabilă cu ciclurile Kondratiev, în care se dezvoltă și apoi decade un anumit model politico-social, între care există un punct de cotitură sau de ruptură.

Apariția României este legată indisolubil de numele lui Alexandru Ioan Cuza. El a creat cele mai multe din instituțiile României moderne, pe o agendă reformistă: reforma administrativă, reforma fiscală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești.

Cuza, ajuns domn al celor două principate într-un mod neverosimil, “a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului.

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale”.*

Cuza a domnit șapte ani, între ianuarie 1859 și februarie 1866, a fost silit să abdice înainte de termen, a murit în exil, în Germania. Ultimii doi ani ai domniei sale au fost marcați de o derivă spre autoritarism, după “lovitura de stat” din 2 mai 1864.

La 64 de ani după abdicarea lui Cuza, Carol II este recunoscut Rege al Românilor într-un mod la fel de neverosimil, după ce anterior renunțase de trei ori la statutul de moștenitor al tronului.

Carol al II-lea a fost un anticipator, dacă nu un vizionar, comportându-se ca un președinte american, nu ca un rege din Lumea Veche, atunci când mai toți oamenii politici europeni priveau cu indulgență sau dispreț la pregătirea sau și moravurile colegilor lor de la Washington, Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Coborârea sa în piața tranzacțiilor financiare, unde a vrut să fie competitorul burgheziei, a fost mai dăunătoare pentru instituția pe care o încarna decât descinderea în arena luptelor politice.

Ca și străunchiul său, Ludovic-Filip, “regele burghez”, nu a înțeles acest lucru și este probabil că ar fi fost răsturnat de bănci și de monopoluri dacă Antonescu nu l-ar fi obligat să abdice.

Dintre figurile politice românești, cea care se aseamănă mai mult cu Carol este, cum bine a subliniat istoricul Matei Cazacu, Cuza-Vodă.

Amândoi au fost niște meceni corupți – în sensul că nu au respectat normele morale și regulile jocului politic -, adepți ai modernizării radicale și, deși patriotismul lor nu poate fi pus la îndoială, au apărut societății românești ca reprezentanți ai unor concepții și ai unor cercuri străine.

Cuza a fost „progresist” pentru că a înțeles rolul pe care țăranul avea să-l joace în decolarea economică a României și în formarea unei clase mijlocii; Carol, pentru că a înțeles că “ruralismul” politic și intelectual devenise o piedică în calea dezvoltării ulterioare a țării.

O scurtă plimbare prin București ne obligă să observăm că singurele “locuri civilizate”, cu aspect de urbe occidentală, sunt zonele orașului care au fost create sau reamenajate sub domnia lui Carol al II-lea, din dorința lui, cu contribuția lui personală.**

Carol al II-lea era de o inteligență și o cultură superioare celor doi predecesori, regale Carol I și regale Ferdinand. Avea ce se cheamă acum “simțul timpului”. Al timpului său? Poate al unui timp ce urma să vină. Viitorul însă nu i-a mai surâs.

Carol a căzut practic odată cu acceptarea ultimatumului lui Stalin din 26 iunie 1940. Toată viața avea să regrete că nu a luptat împotriva rușilor, fie și pe un cal alb, în fruntea armatelor sale.

Carol a fost omul timpului său, care a vrut, însă, să fie mai mult decât atât. A avut ca nimeni altul viziunea viitorului și a progresului tehnic. Dacă nu izbucnea Al Doilea Război Mondial (la a cărui declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină), fără nicio îndoială că ar fi intrat în istoria poporului român ca cel mai mare conducător pe care l-a avut vreodată țara.

A fost sclavul pasiunii sale sentimentale, pe care nu a pus-o, însă, mai presus de interesul general. Căderea sa a fost exclusiv dictată de conjunctura externă catastrofală în care s-a aflat România în 1940. ***

Ca și Cuza, Carol al II-lea a murit în exil. Ca și în cazul lui Cuza, trupul său a fost, în cele din urmă, readus în țară, după ce pasiunile s-au domolit.

La 64 de ani după abdicarea lui Carol II, Traian Băsescu este ales președinte al României într-un mod neverosimil, toate sondajele dându-l favorit pe Adrian Năstase.

Ca și în cazul lui Cuza și Carol al II-lea, Băsescu a promovat o agendă “reformistă”, cuvintele cheie – în ultimii ani de mandat – fiind “modernizare, debirocratizare, descentralizare”. Ca și în cazul celor doi predecesori, “domnia“ lui Băsescu s-a lovit de o opoziție înverșunată în rândul clasei politice.

Probabil că Băsescu reprezintă un moment de ruptură politică și istorică, ca și Cuza și Carol al II-lea înaintea sa. Dincolo de greșelile și de stângăciile sale, putem spune, parafrazându-l pe Ion Varlam, că decăderea sa este dictată de conjunctura externă – criza economică și financiară mondială – catastrofală, la a cărei declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină.

Deși lipsit de cultura predecesorilor săi, Băsescu este văzut – în mod straniu, ca și Cuza și Carol al II-lea la timpul lor – ca un exponent al unor concepții și al unor cercuri străine, în cazul nostru europene și, mai ales, americane.

 Precum Carol al II-lea, descris de către dușmanii săi ca “rege al viciului” sau “sclavul Lupeștii”, Băsescu este adeseori caricaturizat. Putem, de altfel, fără prea mult efort, trasa o paralelă între amanta lui Cuza, Elena Obrenovici, amanta lui Carol, Elena Lupescu, și atât de actuala Elena Udrea. Este, oricum, stranie și fascinantă prezența acestor Elene în jurul bărbaților de stat din România.

Ciclul secular Cuza, probabil cel mai fericit din istoria României, a fost cel al emancipării țării, creșterii teritoriale, europenizării instituționale și dezvoltării economice; ciclul Carol – cel mai prost din istoria țării – a însemnat dictatură politică, descreștere teritorială, modernizare economică parțial eșuată și urbanizare forțată; ciclul Băsescu – care se anunță mai degrabă unul bun – ar putea însemna, într-un scenariu fericit, dezvoltarea economiei capitaliste, triumful clasei medii, scăderea sărăciei, întărirea sistemului juridic, consolidarea regională a României – despre o nouă creștere teritorială este greu de vorbit.

Fără să fie conștient de acest lucru, Băsescu pune capăt unui ciclu și marchează începutul altuia.

Este, de altfel, puțin probabil că își va sfârși mandatul la termen, fiind abandonat deja de mulți dintre susținătorii săi inițiali. Rămâne de văzut dacă va muri și el în exil, precum Cuza și Carol.

 

 

 

Bibliografie (surse):

https://franckmelen.wordpress.com/2011/06/27/coincidente-istorice-pe-axa-cuza-carol-ii-basescu/

* enciclopediaromaniei.ro

** Ion Varlam, Scurtă evaluare a Regelui Carol al II-lea”, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 79, 81

*** Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 71, 73

17/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR (clarificarea unor probleme socio-istorice).VIDEO

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

04/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: