PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR (clarificarea unor probleme socio-istorice).VIDEO

 

 

 

„Strămoşii noştri au fost până prin secolul VIII păstori şi numai păstori... introducându-se apoi o brumă de plugărie, care a sporit treptat până prin secolul XIV, când agricultura începe a intra într-o rivalitate mai pronunţată cu stâna”.

 

B.P.Hasdeu 1973 p 137 

Etnogeneza românilor, confundata de regula de istorici cu geneza statului român, a fost adesea un subiect nu prea clar abordat de oamenii de ştiinţă sau de cei interesaţi.

Noţiunile de vorbitor de o anumita limbă, de grup etnic, de stramoş comun, nu sunt adesea corect corelate, deşi probabil prima este majoră social şi chiar etnogenetic.

Notăm ca existenta şi structura existenţei vorbitorilor de limba româna – a romanilor- din SE Europei se pierde în negura vremurilor.

Istoricii, ce işi bazeaza afirmatiile pe date scrise asupra trecutului,leagă inceputul lor de venirea si prezenta armatei romane in ea.

De fapt situatia pare a fi mai complicata.

Cum  sesiza si Dima (2013), aprobându-l de fapt si pe Haşdeu,”vechea civilizatie romaneasca nu poate fi corect inteleasa fără raportare ei la cadrul  vietii pastorale”.

Se mentin astfel unele semne de intrebare. Printre ele se poate numara existenta sau nu a unor deosebiri etno-lingvistice intre romani si traco-geto-daci si existenta unor profesi, cum este pastoritul,specifice vietuirii intr-o anumita zona eco-climato-geografice, cam legata de VLAHI si de teritoriul Romaniei.

Notam ca 14 din cele 20 regiuni ecologice ale tarii (corespunzatoare celor 4 zone si 10 domenii agro-ecologice),reprezentand cca 70 % din suprafaţa tarii,au pajisti normale,potrivite pastoritului;numai 6 regiuni ecologice au pajişti stepizate, mai puţin potrivite păstoritului.

Aicea se afla probail si o baza a dificilei sesizari istoricilor, care in gândirea lui L.I. Cuesdean, ii remarca pe români drept o „mare enigma a românilor antici” (Marea Enciclopedie Britanica, citată de G.l.Ionita, p14).

Se vorbeşte şi de un caracter semilatin al limbii geto-dacice (Ioniţă).

 

1. Păstoritul-domeniu iniţial al agriculturii şi al rezistenţei socio-naţionale a protoromânilor.

 (clarificarea unor probleme socio-istorice).    

Denumirea este strecurată în însăşi denumirea etnică a românilor (valah = pastor = român).

Oile se numară dealtfel printre cele mai răspândite specii de animale domestice (59 rase FAO 2007).

Creşterea  lor a fost, si de fapt si este, o ocupaţie importantă a românilor, însă niciodată exclusivă şi nesedentară. 

Atât cât poate asigura nevoile casei, pastoritul a fost si este,o ocupaţie a micilor crescatori de oi , legaţi de o anumita localitate, dar si a marilor crescatori- mocanii- – beneficiari ai productiei spontane de furaje pe zone geografice mari, cu perioade de vegetatie – furajare – complementare, corelate cu relieful, clima, plantele ce cresc in arie.   

Notăm ca sunt patru sisteme de pastorit; trei, care cuprind si astăzi cca 95 % din oi (cca 75% în trecut), sunt sedentare (40 % local în zona arabila si cca 40 % în zona nearabilă ).

Transhumanţa, al patrulea sistem, a avut în trecut o pondere mai mare (cca 25 %-4-6 milione oi), dar persistă şi astăzi.

Capacitatea de suport a teritoriului pentru oi a fost estimata la 15-16 milioane (Draganescu, 1998); încarcatura pe pastor profesionist a fost de 100-200 oi timp de 6-11 luni pe an.

Ţăranii care nu erau pastori posedau 1-20 oi.

 

 

 

În România au fost maximum 100 000-150 000 păstori profesionişti, revenind cam unul la 10-20 ţărani posesori de oi. 

 Mai notăm o observaţie lingvistică interesantă. O analiză a asemănării cuvintelor din diferite limbi folosite în SE Europei în productia ovine, în păstorit, atrage atenţia că terminologia este în mare masură româneasca, foarte rar sunt folosite cuvinte de origine latină.

Tot interesantă este şi o anumită frecvenţă a denumirii „Valahe”, data  unor rase de oi din aceasta zona a Europei, denumire ce atestă prezenta oilor dar şi a românilor.

Dicţionarul mondial al raselor de animale (I.L.Mason 1951), menţiona  rasele Steppe Volosian in Caucazul de Nord si S-W Siberiei,dar numele ei -Vlaska vitoroga era cunoscut in  Iukoslavia, Voloshian in URSS, Moravia, Vlovaci,Vasojevika in Montenegro, Vlakico in Grecia, Voloshian in Ucraina, Wallachian, Kutsovlaska etc.

 

 

 

 

Studiul păstoritului la români a cunoscut un loc important în cercetarile de etnografie, geografie, filologie, sociologie, poate  mai putin de istorie.

Triburile Daco-Geto-Tracice au fost dispersate pe un vast teritoriu în Balcani, Carpati, Bazinul Panonic, Stepa Nord-Pontice, fapt atestat de rasa lor de oi -Valahă=Zackel, existent şi astăzi, deşi posibil venirea Romanilor italici după anul 100 i.H. a mai introdus şi alte rase (Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon), creaţii ale omului dar şi ale mediului din zonă.

In relativ indelungata existenţă a vorbitorilor de limba română din aceasta parte a Europei, apar si astazi trei momente istorice.

Primul, probabil cel mai veche, a fost acela al „fărâmiţării”,-rupturii unei vechi populaţii româneşti , ce fusese iniţial  relativ unitară, cum o dovedeşte limba ei.

Sub influenţe eco-geografice, dar mai ales  sub presiunea  unor imigranţi cotropitori, ea s-a fărâmiţat în subpopulaţii , „insule” pe  teritoriul României şi în SE Europei.

Pe internet, si nu numai, se duce o intensa propaganda antiromâneasca, cred subtil coordonata de un anumit for.

Cel mai grav suntem prezentati ca având origine obscură, ca si ţigani, că am apărut în Europa, ca şi ei,  în secolul 10 e.n.

Există şi astăzi o demonstraţie clară de acţiune disruptivă a imigranţilor cotropitori. 

Este cazul Basarabiei, impus Moldovei,  implicit României drept ţară independentă  de Rusia.

  Cel de al doilea moment istoric al romanilor, priveste raspandirea initiala a populatie lor in SE Europei.

Au fost şi sunt încercări  de a scădea la maximum numărul şi  suprafaţa de teritoriu pe care o ocupa initial populaţia română.

Poate cea mai „documentată” lucrare cu acest scop este cea a lui   Alain Du Nay  „Romanii si Maghiari in vartejul istoriei”( 2008).

În ea se aduc agumente care vor sa demonstreze căstramoşii românilor nu mai erau în nordul Dunării dupa retragerea romanilor şi venirea unui popor imigrant…

Se trece însă de fapt cu vederea ca „imigrantii”sunt stiintific demonstrat, cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30%  români maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, ţigani si uralici.

„Imigranţii” au asimilat clar si români găsiţi de ei chiar şi în Câmpia Panonică (CAVALLI-SFORZA ).

 Cel de al treilea moment istoric este sesizarea si recunoastrea unitatii etnice a comunitatilor romanesti din Romnia si SE Europei, inceputa practic in ultimele secole si al carui apogeu pe care il traim si  sarbatoririm astazi prin „ centenarului unirii”. 

3.”Ţări”… în România 

   (Epatanta unitate in diversitate !)

0amenii din o localitate sau grup de localităţi apropiate teritorial, ecologic, economic au tendinţa şi de fapt sunt obligaţi prin însăsi existenţa lor, de a stabili relaţii comune de viaţa.

Se fomeaza astfel in orice populatie, popoconomice r o structura de comunităţi,“insule”, cu relaţii deosebite în cadrul lor şi intre ele.

Gradul si timpul lor de izolre conteaza asupra rezultatului final, ce poate merge de la grade nesemnificative pana la diferente mari.

Unica si unita  de secole (sau milenii!) prin limba, populatia României si de fapt SE europeana, a avut , datorita diversitatii eco-geografico-istorice, o structura sociala insulara normala.

Ea este, ca orice populatie din lume,  un ansamblu de comunitati sociale-relativ distincte. 

Fiecare „comunitate” are o viata interna-(inrudiri, economie,  inclusiv pastoritul)  mai mult sau mai putin specifica. 

Faptul este vizibil, recunoscut.

Uneori aceste comunităţi au şi la noi  o denumire clara, consacrata -„ţări”.

Cocean Pompei (-2011) sesizeaza geografic in România existenţa a 18 asemenea comunităţi locale numite „ţări”, pe care le grupează prin particularitatile lor eco-socio-economice in”4 branduri”- distincte. Printre ele se numara Tara Haţegului, Tara Oaşului, Tara Năsăudului Tara Almăjului, Tara Vrancei, Tara Lăpusului, Ţara Maramuresului,Tara Severinului,Tara Barsei, etc”….

Denumirea de “ţară” este, folosită şi in alte ţări si este  aceptata in limbajul românesc comun, chiar in lucrari stiinţifice (teze du e doctorat).

Ele  reflecta ceva din trecuta particularitatea eco-antroplogica, a zonei. Sunt “regiuni geografice si spatii mentale”.

4. Comunitati (“Ţări”) romanesti in tari din Balcani,Panonia, Nord- Pont 

 

          Românii au fost diseminaţi , din timpuri imemoriale, cum  mentionează si Dictionarul Oxford si am precizat si noi,  in tot S-E Europei.  Marea Unirea  a dus insa abia in 1918 la formarea unui stat Roman. Situatia  impune insa si o minima vizualizare istorica.

Doua mari evenimente istorice trebue retinute:

(1) imigratia navalitorilor si (2)  formare de catre navalitori a unor state nationale.   

Epoca imigratiei slavilor, maghiarilor, poate si grecilor,si perioada secolelor 19-20,când imigranţii au insistat pe  formarea de state nationale (a caror necesitate istorica,umana, ética nu o discutam), a avut in SE Europei si unele efecte discutabile, daca nu incorecte.

Majoritaea populatiilor locale romanest au fost spontan sau deliberat asimilate (Matley (1968), Malcom (1996, 1999), Winnifrth (1985)}. Vechea populatie romana, a fost pusa initial in situatia de a se retrage in zone geografice si profesii mai greu accesibibile (pastoritul)si de a asimila limba imigrantilor.

Denumirea de pastor a devenit adesea sinonima, chiar pana astazi, cu cea de vlah sau valah. Se urmareste uneori deliberat ştergerea urmelor foştilor locuitori “valahi” in foste lor tari.

Fostele populatii române locale au scazut numeric si a cresut pericolul disparitiei lor. 

    Opinia publica internationala si chiar legislatia europeana au tendinta de a ignora denaturarea istoriei si asimilarea acestor natiuni.

Recunoaşterea adevărului istoric, o necesítate practica, nu numai ética,impune o clarificare sociológica, culturala, chiar genética a structurii populatiei statelor din zona.

Studiile noastre referitoare la pastorit si istoria romanilor in spatiul Nord-pontic, Balcanic, Panonic,Nord-carpatic cauta sa aduca o modesta contributie la aceasta clarificare.

Ele, in mare masura publicate, nu sunt decat un inceput, ce poate merita a mai fi analizat.

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată la popoarele balcanice,nord-pontice, panonice nu este un indicator etnic clar.

 Notăm că in Panonia, Balcani, Sudul Ucrainei si Rusiei, unde slavii,maghiarii, poate chiar grecii sunt imigranti tarzi, vechia populatie, retrasa in zone geografice mai greu accesibibile, s-a cam ocupat mult cu pastoritul (..exista si astazi in muntii Caucaz o rasă de oi numita Valahă.); denumirea de pastor a fost adesea sinonima cu cea de vlah sau valah. 

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată sunt relative, deosebirile dintre popoare fiind mult mai mici. 

 

 

 

Foto: Aromâni (vlahi) din Peninsula balcanică

Mai notăm ca zona Tesaliei, Macedoniei şi părţile dunărene ale Bulgariei deveniseră prin secolul XII-lea terenuri de pasunat pentru cirezile valahilor, find numita “Magna Valahia” (Chirot 2004) 

5.Există o noncompetivitate socio-economică actuala a păstoritului traditional ?

Viata socio-economica a tarilor romane a suferit transformari importante si intersnte in secolele 19 si 20, cum mentioneaz Chirot, in „Originile inapoierii in Europa de Est”.

Dupa primul Razboi Mondial a fost pusa in practica nu o reforma agrara cu scopuri”cosmetice”ci o masiva redistibuire a pamanturilor in urma careia mari latifundiari au incetat sa mai existe ca o clasa. 

Pastoritul ,ce a ramas practic cu  baza sa materiala si piata de desfacere, si-a pastrat, se pare ponderea, chiar si in ani mai grei.

Se spune ca in perioada anilor 1970-1980 singurii milionari cunoscuti erau mocani. Productia ovina a pierdut „piata” bani, dar se pare ca isi pastreaza un onorabil loc doi in modesta pondere de 34 %, la care a decaut productia animala din România în venitul agricol după anul 1990. 

Apare insa o complicatie. Conjunctura politico-economica actuala a tinde sa transforme pe tarani in  in mici propietari de pamant, neviabili  economic.  Problema este cam complicata nu numai pentru pastorit,  ci pentru productia de alimete, chemata sa faca fata exploziei demografice si de consum actual.

Agricultura intensiva , dezvoltata cam costisitor si in romania anilor 1970-1980, , nu a antrenat suficient si cresterea ovinelor, pastoritul. Dupa 1990, justificarea  noilor reforme a fost adesea mai mult etica decat economica.

Obiectivul a fost returnarea bunurilor vechilor proprietari, mai exact descendentilor lor, multi dintre ei locuind deja în orase. Se intrevede uneori, chiar o scadere treptata a pastoritului ca mijloc de subzistenta economica.

Notam, cum scrie şi Davidescu (2010),  că „ din 1990  efectivele de animale şi producţiile  animaliere au înregistrat un declin permanent …marcata clar de desfiintarea celor 196 de complexe intercooperatiste  de creştere industriala a porcilor, taurinelor, păsărilor, am spune noi si ovinelor.”

  In faţa acestui pericol, a aparut necesitatea de găsi căi de integrare a păstoritului în agricultura ştiintifică, si intensiva. 

Comunitatea Agricola Europeana s-a sesizat deja si acordă actualmente o atenţie, chiar un suport material şi păstoritului extensiv.

Se vizeaza trecerea deciziilor în acest domeniu pe o baza stiintifice si adaptarea lui la competiţia socio-economică actuală.

Structura patrimoniului natural,a diversitatii peisajului si vegetatiei, piata de desfacere impun deja cautarea unor tehnologi moderne de pastorit intensiv, unei severe integrari verticale si orizontale. 

5.PĂSTORITUL – component al patrimoniului cultural

Pastoritul, o veche ocupatie traditionala romaneasca, este efectul structurei geografico-ecologico- vegetale a teritoriului romanesc, al existentei pajistilor naturale, dar si al traditiilor,al conditiilor istorice de viata ale oamenilor.

Sistemele de paststorit locale, traditionale au fost mult timp un mestesug, o „arta”si în mica masura subiecte de studii si recomandari stiintifice. Unele detalii practice erau cunoscute numai de pastori. Momentul economico-social actual impune o reconsiderare a problemei.

Reamintim totusi (Drăgănescu, 2001) ca în uni anii grei (1980) singurii milionari cunoscuti pe plan national erau mocani.

Secretul lor economic era transhumanţa şi folosirea resurselor marginale (pastoritul alpin vara, pastoritul „la drum” toamna si primavara, pastoritul terenurilor agricole sau marginale – iarna). 

Se pare ca în faţa dezvoltării agro-economice a secolului 2000, pastoritul, în mod deosebit transhumanta, este în declin. O serie de factori acţioneaza împotriva ei.

Pastorii au o viaţă dificilă şi au de infruntat antipatia agricultorilor cauzată şi de trecerea turmelor pe drumurile agricole.

Sunt însa şi argumente în favoarea păstoritului: este un sistem adaptat naturii, integrat atât în sistemele semi-natural cât si naturale ecologice agricole  si chiar conservarea terenurilor alpine si subalpine ar fi dificila în absenta pstoritului.

Pastoritul, chiar numai al oilor, produce bunuri de calitate cerute pe piaţă.

 Terenul muntos al României, istoria şi cultura ei impun şi recomandă mentinerea pastoritului, care de fapt se face deocamdată prin acţiunea spontană a oamenilor.

Comisia Europeană pentru Agricultura cauta prin subcomisiile sale, a caror activitate si recomandari ar fi util a fi cunoscute si la noi,încurajarea, sprijinirea şi dezvoltarea păstoritului. 

Se impune în primul rând a se organiza asociatii ale crescatorilor de oi,economic puternic integrate vertical.

Un suport statal organizatoric, tehnic, finaciar şi moral este necesar cel putin pentru început.

În al doilea rând, trebuie asigurate conditii de viata mai bune ciobanilor si, în al treilea rând, evitarea conflictelor pastoritului cu agriultorii.

Pastoritul a fostşi rămâne un componet al patrimoniului cultural românesc şi el trebuie considerat ca atare. 

Pentru a avea o ţară puternică, fiecare petec de pământ trebuie sa fie acoperit cu o activitate economică prin care să nu fie distruse  în nici un fel mediul înconjurător, apele, flora, fauna şi nici tradiţia străbună.

Evident, pajiştile naturale din zonele montane reprezinta o bogaţie  importantă, care se poate valorifica şi conserva în folosul ţării noastre, prin creşterea oilor.

Sursa:

Prof.Dr. USAMV Bucuresti C. Draganescu, membru ASAS

––––––––––––––––––––––––

Documentare Suplimentara

1. Draganescu , C. Gwyn Jones 2001(Canada}

C. Drăgănescu – PASTORITUL  SI  ISTORIA ROMANILOR.

 1. AROMANII VECTOR AL UNEI VECHI CULTURI PASTORALE.. Revista de Zootehnie  Nr. 4/Dec..2005

C,Draganescu . PASTORALISM AND THE ROMANIANS HISTORY 2. PEOPLE, LANGUAGES, GENES AND THE LOCAL SHEEP BREEDS, IN NORTH-EASTERN BLACK SEA STEPPE  Scientific Papers Series Management , Economic Engineering in Agriculture and Rural Development Vol. 13 Issue 1, 2013)    C.Dr?g?nescu P?storitul ?i istoria românilor: 2. rasele de oi din stepa nord-est pontic?. Revista de Zootehnie III. ¤ :28-33

(C.Draganescu -PSTORALISM AND THE ROMANIAN HISTORY. 3. SHEEP BREEDS PEOPLE, LANGUAGES, GENES IN NORTHERN CARPATHIANS Scientific Papers Series D Animal ScienceVol L.VI ISSN 2285-5750, ISSN CDROM

2285-5769; ISSN-L 2285-5750)),

    C. Dăgănescu.- Păstoritul şi istoria românilor: III. Viaţa pastorală în Balcani şi în Europa de sud-est – trecut, present,viitor. Revista de Zootehnie IV.3

C. Drăgănescu  2007 On the pastoral life în Balkans and South Eastern Europe Past, present, future Third Joint Meeting of Universities and Research Institutions for Animal Science Of Balkan Countries February 10-12 2007 Thessaloniki-Greece

Show original message

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

Publicitate

Când istoria unora confiscă istoria altora

Istoria unora este istoria altora

Sunt două lucruri care se încurca reciproc azi în unele părţi de prin jurul nostru: timpul unora parcă a confiscat timpul altora, în timp ce pentru unii timpul lor real este parazitat de un timp superficial. În primul caz i-aş plasa, de pildă, pe ucrainieni (alături de discursul elitei greceşti şi poate şi cel unguresc), în cel de-al doilea, pe noi.

Pentru noi timpul nu are decât valoarea prezentului, e cel mult cel „european” – al asimilării normelor unor stereotipuri mai degrabă, decât al unei tehnici de substrat (al unei morale) care să facă posibil succesul „european” (pe care şi actorii „europeni” au uitat-o, cum ar fi etica creştină pe care se face, să zicem, atât de bine Audi).

Despre formele fără fond nu are rost să mai pomenesc aici, că tot vorbirăm de asta sub eticheta „terorii istoriei”.

Sunt unii însă, care lucrează şi la timpul lor de substrat, însă o apucară în direcţii stranii: au confiscat timpul altora. Foarte pe scurt: grecii de pildă, nici azi nu recunosc existenţa aromânilor, care constituie ce mai mare comunitate latinofonă din Balcani (România nu este în Balcani), de ordinul a aproape un milion de oameni.

Aromânii sunt consideraţi greci latinizaţi (ce raţionalizare perversă), pentru că spaţiul grec trebuie să fie grec integral. O altă chestiune agăţată de aceeaşi raţionalizare este problema Macedoniei.

Intelectualii greci au uitat că macedonenii sunt traci în bună măsură, astfel că şi Filip al II-lea şi Alexandru Macedon nu erau greci, ci macedoneni, adică traci.

Că or fi vorbit limba greacă, este altă poveste, s-a demonstrat faptul că Europa de Sud-Est a stat de la bun început sub imperiul celor două mari limbi-civilizaţii: greacă şi romană pe o linie numită „linia Jirecek„.

Ceea ce-i împiedică pe grecii de azi „să se vadă” (elita care face „discursul” identitar) este Megala ideea, confuzia fantastică dintre Bizanţ şi Grecia. Bizanţul este mult mai mult decât Grecia ateniană antică şi este altceva decât aceasta: este un imperiu al unei mari sinteze care se întinde pe două continente, cu capitala creştinătăţii (integrale, apoi doar a celei ortodoxe) de la Constantinopol.

În raport cu Bizanţul, Grecia Mare (adică Megala Idea) este o mare pretenţie. Grecia lui Platon şi Aristotel este o Grecie a spiritului şi nu una a unui imperiu civilizator şi sursă de ordine creştină.

Mixul dintre Grecia ateniană şi Bizanţ este o imposibilitate sau, în orice caz, o provocare prea mare pentru a fi realizată sub forma de pretenţiii teritoriale (în raport cu care grecii s-au şi bătut cu turcii la 1920, război care a rezultat în expulzarea a 1 milion de greci din Turcia şi turcizarea coastelor turceşti ale mării Egee) şi al unui hegemonism bisericesc de limbă greacă (opresiunea de orice natură este dovada incapacităţii de a mai crea sinteze: aromânii nu au şcoli şi nici liturghie în dialect, deşi până la 1948 aveau acest drept dimpreună cu peste 100 de şcoli, nu mai vorbim de faptul că o bună parte din marile realizări ale Greciei moderne sunt contribuţii aromâne – de la Universitate la Banca Naţională).

Ungurii s-au folosit dintotdeauna de ideea dominantă în Europa pentru a-şi avansa idealul Ungariei mari şi al Bazinului carpatic. Astfel, dacă înainte de 1940 s-au folosit atât de insatisfacţiile cancelariilor aliate pe marginea Tratatului de la Versailles cât şi de ideea germană a „noii ordini” pentru a-şi presa (cu succes) vecinii, iar după război au speculat atât ostilitatea sovietică faţă de Ceauşescu cât şi critica occidentală la adresa acestuia, după 1989 au folosit la maximum „ideea europeană” de care şi-au agăţat concepţia medievală (vezi unio trium nationum) de naţiune privilegiată a drepturilor colective.

Dreptul acesta de a defini timpul tău pe spinarea altuia (al celor din Harghita-Covasna, Voievodina sau Slovacia) l-au căpătat prin reintrarea iscusită în graţiile germane cu câteva luni înainte de prăbuşirea zidului Berlinului, în 1989, când şi-au deschis frontiera est-germanilor ca aceştia să treacă liberi în Republica Federală Germană prin Austria.

Ei chiar lasă impresia îndreptăţirii pretenţiilor lor prin faptul că au succese în ordinea civilizaţiei: au drumuri, au o capitală curată care are ce arăta Europei (care se şi termină acolo, nu e glumă, e exprimarea preşedintelui Arpad Goncz pe la începutul anilor 90 – şi ce, nu au dreptate? sic!, doar e călare pe Dunăre şi are arhitectură imperială).

Tot ei distribuie definiţiile legate de paradigma neorevizionistă a „bazinului carpatic” tinerilor aspiranţi din Estul Europei prin CEU – universitatea central europeană, desigur nu prin vorbe directe, că doar sunt civilizaţi, ci, prin discursul de la nivelul paradigmei (de care, evident, nu oricine îşi dă seama, în afara de cei care au proiectat-o, câţiva dintre cei care o distribuie şi o parte dintre „beneficiarii” care au de acasă exerciţiul marii culturi şi care ştiu să pună la locul ei manipularea prin panidei).

Prin civilizaţia turistică şi CEU Ungaria are un avantaj considerabil în regiune, pe care-l valorifică printr-o prezenţă economică activă, sistematică şi extinsă. Astfel, ei înţeleg să-şi folosească acest avantaj prin construcţia unei modernităţi pe seama istoriei altora, sacrificând importante resurse pentru o direcţie care oricum se află înlăuntrul unui alt timp pe care nu-l pot controla, cel al globalizării, în care Ungaria este deja „excesiv” integrată – în raport cu puterile ei economico-sociale (în afară de MOL, statul maghiar nu prea mai are nici o pârghie economică).

Ucraina este spaţiul în care ideea de istorie a altora pe post de istorie însuşită poate se vede cel mai bine. Toate momentele lor semnificative: regatul Kievean (sec. IX-XI) şi răscoala lui Hmelniţki (sec. XVII) sunt insuficiente ca „adâncime” temporală şi ca număr pentru a fi întemeietoare de stat, prea slabe să susţină cristalizarea unei comunităţi naţionale. Mai mult decât atât, aceste două momente sunt legate de statul rusesc, regatul kievean fiind în acelaşi timp, primul stat rusesc, iar răscoala cu pricina un moment antipolonez canalizat înspre întărirea prezenţei ruseşti care oricum se afla în expansiune spre Nipru şi Marea Neagră.

Dincolo de acestea, spiritualitatea creştină ucraineană este în bună măsură şi opera românilor din Moldova (Petru Movilă) iar mişcările sociale care au mai fost prezente sunt legate de populaţia de cazaci de pe Don, a cărei configuraţie etnică este slavo-tătară (ruso-ucraineano-tătară). Deci, dacă nu ai momente semnificative, dar vrei să ai stat, cu ce „ţii” statul, proclamat în 1991?

Prin suprimarea dreptului la istorie a popoarelor aşezate, aşa cum sunt românii din Bucovina, Herţa, nordul Basarabiei, Odesa, ca să nu mai vorbim de cei de pe Nipru şi Bug, ultima oară pomeniţi de scrierile lui Golopenţia, în anii 40.

Dacă tu nu ai istorie, dar te înhami la un demers politic care nu poate fără, ajungi să fii un stat miliţienesc, în care aduni istoria în ţarc cu forţa, inventezi statui (care trimit la istoria altora,după cum am spus mai înainte), tai din dreptul la educaţie al altora (românii nu mai au decât vreo doua şcoli cu predare în limba română în Cernăuţi, şi două locuri unde se ţine slujba în limba română: pe aleea românească din cimitir şi undeva la periferie, deşi oraşul este încă predominant românesc), continui aplicarea unor tehnici staliniste de gestiune a colectivităţilor etnice – aşa de pildă, undeva lângă primăria Cernăuţilor, există o placă comemorativă dedicată lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet al românilor şi moldovenilor”, străzile nu au o iotă în limba română (doar indirect şi hazliu, prin dublarea titlului slav in engleză), iar marea realizare a preşedintelui lider regional Emil Constantinescu – Universitatea multiculturală, nu are nici o facultate în limba română, deşi are vreo 40 000 de studenţi.

Însă unul dintre locurile cele mai evidente unde se vede neputinţa ideii de stat ucrainean este incapacitatea de asimilare funcţională a vechilor oraşe moştenite de la polonezi şi austrieci, cum este cazul oraşului Lvov (Lemberg în Imperiul habsburgic). După 20 de ani de la încorporarea în Ucraina, străzile Lvovului (1 milion de locuitori) arată de parcă peste ele a trecut la propriu greutatea celor peste 200 de ani de când au fost construite (ne referim la oraşul Lvov-Lemberg în epoca sa modernă, în sec. XVIII-XIX), când oraşul era unul dintre centrele de civilizaţie mitteleuropeană la frontiera cu spaţiul rusesc.

Să nu poţi reda funcţionalitatea străzilor unui mare oraş înseamnă că tu, administraţie cu pretenţii de stat, ai grave dificultăţi în asimilarea unei istorii pe care ai confiscat-o (polonezii au fost deportaţi în Siberia de Stalin şi care au mai rămas au fost vânturaţi sau ucrainizaţi sau rusificaţi).

Dar această administraţie este dispusă să insiste în forţarea timpului aşa-numitului stat pe care-l deserveşte pe seama moştenirii altora, pe care nu o înţelege, din moment ce nu doar că nu poate asimila străzile din Lvov, dar are supreareacţii şi se sperie de telescopul unui taximetrist  din România (omul a făcut puşcărie şi are interdicţie să părăsească Ucraina până nu recunoaşte că bastonul telescopic ce-l avea cu el era o armă nedeclarată la vamă, (Evenimentul Zilei, 16 iulie 2009, „Turist român, prizonier în Ucraina”).

Vedem că statul stă pe o idee dominantă, pe care şi-o însuseşte şi o aplică administraţia. Acestea, la rândul lor, sunt cultivate şi distribuite de intelectuali. Problema e că ideile pe care stau statele pot fi toxice, mai ales atunci când se încăpăţânează să producă modernităţi prin nivelare, ignorare şi omisiune-opresiune.

Nota

Unio trium nationum devine politică de stat în Transilvania după răscoala iobagilor români de la Bobâlna, la începutul sec. XV, însă a fost practicată ca presiune pe criterii etnice şi de credinţă asupra cnejilor români de către regii unguri încă din sec. XIII.

 de Radu Baltasiu

FOTOGALERIE: SCURTA ISTORIE NEROMANTATA A FAIMOASELOR BIKINI

O scurtă istorie a Bikini

Cu saizeci de ani în urmă,bikini si-a facut debutul  in lume la un spectacol de moda de la Paris .

Acest tip  de costume de baie sunt acum  omniprezente  si de aceea  este greu de  înţeles  pentru noi acum,cat de socati au fost oamenii atunci la vederea acestui obiect de imbracaminte, cu adevarat revolutionar  pentru acele vremuri.

Când a fost prezentat pentru prima oara,bikini a scandalizat chiar si pe prezentatoarele franceze  de moda care ar fi trebuit să le poarte , acestea  refuzand  sa apara imbracate astfel pe podium,iar proiectantul  a trebuit să recurgă in locul lor  la o stripteuză .

Incet ,incet,bikini a fost acceptat,mai intai  pe Riviera franceza , apoi în Statele Unite ,devenind  nelipsit   in zilele noastre pe plajele insorite .

De fapt bikini nu este o inventie a timpurilor moderne ,el fiind cunoscut inca din antichitatea romana.

Imagine cu  fete in “bikini ” pe un mozaic  antic din Piazza Armerina din Sicilia {foto :  Wikimedia Commons ).

O femeie pe plaja Ostende din  Belgia imbracata corespunzator la sfarsit de secol XIX { Topical Press Agency/Getty Images}.

Pana spre sfarsitul sec.al-XIX-lea femeile erau obligate sa respecte niste obiceiuri care par in ziua de azi cel putin bizare…. Ele  purtau costume voluminoase pentru scăldat şi utilizau o invenţie  victoriană aparte,numit maşină pentru scăldat care era  în esenţă, o colibă mică din lemn sau panza pe roti. Persoana care facea  baie  intra în maşină complet îmbrăcata  şi a isi punea  ”costumul” de baie  in  interiorul acesteia. Cum arata “costumul”vedeti si dv.

Prin 1915, femeile americane purtau frecvent  costume de baie dintr-o bucata tricotate .

În deceniile care au urmat , strctetea in imbracamintea feminina a slabit.. În 1907 ,  Annette Kellerman a fost acuzata de expunere indecenta pentru ca a  aparut  pe Plaja  Boston Revere  intr-un costum de baie ‘revolutionar”fara maneci. Ca rezultat al polemicilor acerbe  care au  urmat  s-a ajuns  la o relaxare a  restricţiilor in aceasta privinta.

Fotografie de Annette Kellerman de Arhiva Hulton / Getty Images .

Fotografie de Ava Gardner în 1941 de către SNAP / Zuma de presă

Destul de ciudat , dar  costumul  de baie din două piese , a fost acceptat cu  mult mai puţin scandal decât bikini . Până la începutul anilor ’40 , stele de cinema ,inclusiv Ava Gardner , Rita Hayworth , Lana Turner şi au purtat  toate astfel de costue de baie”moderne” , si a fost vazute frecvent pe plajele americane,scandalizand puritanii pentru ca erau doar cu cativa centimetri deasupra buricului.

In scurt timp  au aparut  rochiile din două piese , dar era interzisa aparitia lor pe marele ecran.

ATENTIE,APARE BIKINI !

Doi francezi au conceput independent o alternativa “ zgârcita” la cele două piese ale costumului feminin de baie în vara anului 1946. Primul designer , Jacques Heim , a creat un costum de mici dimensiuni , numit atome.

Al doilea , Louis Reard , a lansat nul sau design pe 5 iulie , la patru zile după ce Statele Unite au început testarea atomica în atolul  Bikini  .

Cu un  truc de marketing  indraznet, Reard  si-a numit creatia Le bikini, noul nume intrand instantaneu in vocabular in toate limbile pamantului.

Fotografie  Micheline Bernardini în 1946

Si am ajuns la…Brigitte Bardot

Fotografie cu  Brigitte Bardot de LIDO / SIPA

Picioarele Brigittei Bardot ,  nu au nevoie de comentarii laudative. Aceasta fotografie a fost făcută la Festivalul de Film de la Cannes în 1953 , cand  bikini devenea ceva obisnuit  pe Riviera Franceză. In america acelui an reticentele inca persistau…

1965,Bikini avanseaza triumfator in America si pe intreg  globul

Ursula Andress in filmul Dr. No.Foto:Colectia Everett

Unul dintre rolurile de film in bikini cele mai vechi şi  mai memorabile dateaza dîn 1962 cand a aparut pe ecrane  filmul cu Janes Bond Dr. No in care  actrita Ursula Andress a fost  absolut superba.

Prin anii’70 incep sa apara fotomodele atletice,sportive,de o frumusete robusta pe care bikini se potriveste perfect

Acesta a fost  fotomodelul Cheryl Tiegs care rămâne de admirat si astăzi. Atunci a aparut noul  ideal de femeie slaba , slabă care a obligat   multe femei  sa-si întrebarea  daca ar trebui să mai poarte bikini … .

Ce vedem noi acum pe plajele lumii?Watch this !

 

 

TOT PRIN 1970  INCEPE SA SE INFILTREZE IN MASELE LARGI DE DOAMNE SI DOMNISOARE…BIKINI TANGA !

 

Astazi , va trebui să ne întrebam dacă bikini tanga , care  a apărut în Brazilia în anii 1970 , va deveni vreodată comun pe plajele lumi intregi.

A SPUS CINEVA , Niciodată ?

 

PETA a creat o moda sexy- comestibil pentru vegetarieni – bikini salata . . Oricine caută să promoveze vegetarianismul poate confectiona un bikini salata natural si la moda,la propriul  domiciliu . Instrucţiuni  pentru a crea acest bikini salata ciudat sunt disponibile pe Internet Tot ce ai nevoie pentru a crea un bikini- salata , este o salata  cu frunze mari. {foto:oddee}

 

Doriţi să cheltuiti  30 milioane de dolari pentru un  bikini ? Pare o nebunie,dar este adevărat,exista astefel de bikini.Iata unul sclipitor de  30 milioane dolari  conceput de creatoarea  Susan Rosen care a folosit  in confectionarea acestuia diamante  Steinmetz.

 

 

Este  cel  mai scump bikini din lume , iar la conceperea lui au fost   folosite ca materiale de bază,   diamantele . Caracteristice sunt combinatiile intre diamantele de  peste 150 de carate de , cele de 51 carate D Flawless Pear Forma , 30 carate  D Flawless Cut Smarald, o pereche de 15 carate D Flawless runde si o pereche de 8 carate D Flawless Pear Toate în platină .

Fotomodelul Molly Sims a purtat acest  bikini din diamante  in 2006  pentru Sports Illustrated (foto:odde)