Ungaria, Transilvania, România și Tratatul de la Trianon. Revizionismul – Obsesia de 100 de ani a Budapestei

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon (sursa historice.ro)

Tratatul de la Trianon, obsesia de 100 de ani a Budapestei.

Așa-zisa Ungarie Mare și ”transilvănismul”- înșiruiri de mituri fără fundament istoric și logică

 

Obsesia de o sută de ani a Ungariei privind revizuirea Tratatului de la Trianon este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, avertizează istoricul și jurnalistul George Damian, într-o amplă analiză postată pe  blogul  său, historice.ro, preluat de publicația  http://www.podul.ro, prilej cu care explică, punctual și cu argumente, de ce discursul Budapestei privind așa-zisa Ungarie Mare și Transilvania nu reprezintă altceva decât o înșiruire de mituri lipsită de orice fundament istoric și logic. 

Iată în cele ce urmează, excepționala analiză a istoricului și jurnalistului George Damian:

Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania

 

 

”De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional. Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii.

Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Centrul de putere al ungurilor a pendulat inițial între Imperiul Bizantin și regatul Bavariei (incluzând aici vasalii Habsburgi care s-au ridicat ulterior).

Zarurile au căzut de partea bavarezilor, ungurii devenind o marcă de apărare a acestora (în aceste războaie civile inițiale ale ungurilor între partida pro-bizantină și cea pro-bavareză cel mai important rol în stabilirea victoriei l-a jucat distanța și capacitatea de a interveni rapid; dacă ungurii s-ar fi stabilit la sudul Dunării cu siguranță ar fi fost ortodocși și ar fi avut o istorie asemănătoare cu bulgarii).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani.

De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină.

Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți. Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Ceea ce unii numesc ”dreptul istoric” în realitate este o ficțiune, nu există așa ceva. Este ca și cum ai spune că revendici Grădina Raiului în calitate de moștenitor direct al lui Adam. Exercitarea autorității unui stat asupra unui anumit teritoriu nu are nici o legătură cu ”dreptul istoric”.

Un stat (în calitate de organizație care pretinde monopolul în exercitarea legitimă a forței asupra unei comunități și unui teritoriu în interesul respectivei comunități – definiția mea preferată) există într-un teritoriu în baza altor considerente.

Legitimitatea în fața celor care i se supun (cetățenii să fie de acord să facă parte din acel stat), capacitatea de a se apăra de intervenții externe (de orice natură, e vorba de intervenții agresive), un cadru legal, administrativ și economic care să asigure un nivel de bunăstare perceput ca adecvat de populațieși nu în ultimul rând recunoașterea internațională (acordul comunității statelor pentru exercitarea suveranității). Este un echilibru delicat între aceste considerente care asigură existența unui stat.

Poți fi foarte puternic și să nu ai nevoie de acordul comunității statelor pentru a-ți exercita suveranitatea asupra unui teritoriu (Rusia și Crimeea de exemplu). Sau poți fi foarte puternic și să nu mai ai nevoie de legitimitate în fața cetățenilor (Coreea de Nord). Sunt multe combinații posibile, ideea este că un dezechilibru între aceste elemente duce la apariția sau perpetuarea conflictelor internaționale, trecerea la forme violente de manifestare.

Ceea ce se numește ”drept istoric” are un rol în existența unui stat, însă acesta scade foarte mult în fața considerentelor expuse mai sus, care atârnă mult mai greu în balanță atunci când se pune sub semnul întrebării existența unui stat, revizuirea forntierelor sau cedarea de suveranitate.

Dacă ești un stat legitim, funcțional, deții putere militară și beneficiezi de recunoaștere internațională este destul de greu pentru oricine să-ți modifice frontierele.

(Mai există un aspect destul de imponderabil, respectiv voința de a lupta a unui stat, dar asta e o altă discuție, mult mai lungă).

Ceea ce contează aici este altceva: istoria nu justifică în sine existența unui stat; înșiruirea de fapte din trecut reprezintă manifestările de voință ale unor oameni care au murit în cadrul unor condiții care nu se mai regăsesc în prezent. Această înșiruire de fapte reflectă o serie de procese (economice, tehnico-științifice, ideologice) care au desfășurări în timp și se influențează reciproc cu manifestările de voință ale oamenilor.

Ceea ce numim ”istorie” este rafinarea din cadrul unei cantități mari de informație întinsă pe o durată lungă a unor ”permanențe” (așa le zicea Iorga). ”Incidențele” (asasinarea arhiducelui la Sarajevo) afectează ”permanențele” și le pot influența, le pot afecta curgerea, însă nu în mod fundamental (Primul Război Mondial ar fi izbucnit oricum, Imperiul Austro-Ungar era destinat dispariției fiind incapabil să se reformeze). (Iorga zicea că există 3 permanențe: pământul – respectiv geografia, caracteristicile teritoriului; rasa – caracteristicile populației; ideile).

Pentru chestiunea în discuție istoria are rolul de a dezvălui permanențele, de a ne indica modul în care acestea au fost afectate de incidențe, de a ne da un sens asupra proceselor desfășurate într-o anumită regiune. Pe termen lung nu prea poți lupta împotriva permanențelor, foarte rar se întâmplă să fie acestea afectate printr-un act de voință umană.

De exemplu Vlad Țepeș a încercat să modifice în interes propriu echilibrul comercial stabilit la Dunărea de jos în zona tampon (de ambreiaj?) reprezentată de Valahia între Imperiul Otoman și Europa Centrală.

Actul său de voință a fost unul impresionant și a știut să-și urmărească obiectivul cu o aplicare extremă a violenței – însă l-au înfrânt geografia și interesele economice. În fiecare perioadă istorică există condiționări care sunt dincolo de voința umană.

Ca să scurtez acest excurs teoretic: istoria nu acordă drepturi atunci când vine vorba de sistemul juridic internațional, istoria ne spune cum și de ce s-a ajuns în actuala configurație, ne poate da o hartă a divergențelor și convergențelor de interese cu desfășurarea lor în timp.

Drepturile și le manifestă și apără fiecare în funcție de capacități. Iar dreptul internațional nu are o constituție și un cod penal, este o permanentă negociere a manifestărilor de interese și forțe. (Bun, istoria mai are și rolul de potențare a voinței de a lupta a unui stat, dar deviază prea mult raționamentul meu).

Revenind la ungurii noștri: cu Trianonul și Transilvania și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație.

Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri. De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei).

Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții).

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Apoi avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice”. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri: pe de o parte avem insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc, pe de cealaltă avem aspectele mult mai practice ale retrocedărilor de clădiri și terenuri.

Povestea cu retrocedarea clădirilor și terenurilor este exemplul perfect pentru încurcăturile pe care le generează considerarea istoriei drept izvor de drept.

De-a lungul timpului dreptul de proprietate pentru clădiri și terenuri a fost contestat, unele drepturi de proprietate au fost modificate prin proceduri de drept civil, altele prin tratate internaționale, în unele cazuri s-au plătit despăgubiri.

În cazul unei revendicări depinde foarte mult pe ce documente și din ce perioadă îți întemeiezi cererea de revendicare: se poate ajunge la decizii abuzive, la retrocedarea aceleiași proprietăți către mai multe persoane diferite, la încălcarea unor tratate internaționale.

Și toate acestea dacă nu luăm în calcul corupția și abuzurile. Insinuarea mitologiei transilvaniste în discursul public românesc merită o discuție separată.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public, în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ungaria își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Este un joc extrem de periculos propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor, dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Și este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Condițiile tehnico-științifice s-au schimbat în ultimii 1000 de ani, calul nu mai este principala platformă de luptă, un popor semi-nomad nu mai are nevoie să caute controlul asupra obstacolelor naturale pentru a-și asigura securitatea spațiului central.

Foarte multe s-au schimbat de-a lungul secolelor, și totuși Ungaria relansează periodic câte o campanie pentru schimbarea tratatelor de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Cred că asta trebuie luată în considerare drept una din permanențele istorice ale vecinilor noștri”.

 

Stereotipurile mincinoase antiromânesti promovate de propaganda ruso-transnistreană încep să se prăbușească. Românismul iese din zona tabu a mediei moldovenești

 

 

Pe măsură ce procentul basarabenilor conștienți de identitatea lor românească crește rapid, subiectul Reunirii devine tot mai popular chiar și în presa de limbă rusă.

Surprinzător, dar uneori și în context favorabil acestui proces.

Stereotipurile create de propaganda ruso-transnistreană relativ la România, care au la bază mituri propagandistice, care demonizează până la absurd istoria și poporul român, având drept scop manipularea opiniei publice și mentalității colective a electoratului transnistrean și basarabean sunt demontate chiar de produse media de limbă rusă.

Deși ne-am obișnuit ca jurnaliștii din presa de alfabet chirilic să susțină și să alimenteze aceste mituri, apar și excepții.

Într-un articol publica de portalul Ava.md, semnat de Leonid Klementovici, originar din Transnistria, intitulat ”Șase mituri ale propagandei smirnoviste care provoacă românofobie”, sunt demolate o parte dintre prejudecățile și stereotipurile lipsite de orice legătură cu realitatea istorică și actuală.

Iată care sunt acestea și cum le contestă jurnalistul site-ului de limba rusă:

Mitul 1. Românii au luptat de partea lui Hitler și și-au bătut joc de țăranii moldoveni

„Acesta este principalul și cel mai des folosit argument al românofobiei transnistrenilor și unor moldoveniști”.

Demitizarea constă în faptul că românii au luptat atât de partea lui Hitler, cât și împotriva sa. La începutul războiului și URSS a acordat sprijin Germaniei fasciste.

Iar de partea coaliției hitleriste au luptat 1,2 milioane de etnici ruși.

„În cadrul forțelor armate ale Axei au luptat și germanii și alte țări, dar stereotipurile rămân doar față de români. Iar faptul că mai apoi, România a fost un aliat al URSS în cadrul lagărului socialist la fel nu se ia în considerație.

Acest truc propagandistic se numește „demonizarea țintei”, spune autorul. Vorbind despre teoria „palmei jandarmului român”, acesta accentuează că:

„Propagandiștii fac o analogie și spun că în cazul unirii românii îi vor agresa fizic pe moldoveni, ceea ce este greu de imaginat în sec XXI. În același timp nu se vorbește despre represiunile NKVD-ului și deportările în masă ale clasei mijlocii și intelectualității în Siberia”. 

Mitul 2. Moldovenii nu sunt români, pentru că Moldova a apărut înainte României

Autorul consideră acest mit ca fiind preferatul său, dată fiind eroarea sa totală: ”Mit foarte popular între moldoveniști. După logica aceasta, novgorodenii și pskovicii nu sunt ruși, pentru că aceste cnezate au apărut înaintea Rusiei (moderne).

Aici trebuie specificat, că cele trei cnezate (principate) românești Valahia, Moldova și Transilvania au fost foarte strâns legate una de alta, spre exemplu Vlad Țepeș a fost verișorul lui Ștefan cel Mare. În a doua jumătate a sec XIX în întreaga Europă au demarat procese unificatoare. În 1859 s-a produs unificarea principatelor românești Valahia și Moldova. Noul stat a primit denumirea de România. Trebuie accentuat faptul că între principatele românești diferențele erau mult mai mici decât între toate subiectele Federației Ruse.

Moldovenii din România sunt și români, iar moldovenii din Moldova separată se numesc așa după cetățenia statului. Nu este însă nicio îndoială, că este vorba de același popor, separat de jocurile geopolitice ale statelor mari”. 

Mitul 3. Alfabetul moldovenesc autentic este cel chirilic

„Acesta nu este doar un mit, este o concepție întreagă falsă pusă la baza Republicii Moldovenești Nistrene. Alfabetul chirilic a venit odată cu religia și cum majoritatea etnicilor români erau ortodocși, la baza scrierii a stat părintele chirilicei, alfabetul greco-bizantin.

Dar, acel alfabet este diferit de cel chirilic modern, alcătuită în anii 30 în URSS”, scrie Klementovici, explicând folosirea alfabetului slavon în cancelariile principatelor românești timp îndelungat.

În același timp, acesta accentuează că „limba română face parte din grupul romanic de limbi, provenit de la Roma. Grupul romanic cu alfabet latin este ceva firesc”.

Mitul 4. Moldovenii își vor pierde identitatea, Moldova va deveni o colonie a României iar moldovenii vor fi considerați cetățeni de rangul doi

Autorul se întreabă: „Cum vă imaginați pierderea identității, când este aceeași limbă, aceeași cultură și aceleași tradiții? Poate doar că graiul moldovenesc se va curăța de rusisme, dar acest lucru e benefic”.

”Iar despre colonialism, în Evul Mediu metropolele trăiau de pe urma coloniilor, jefuiau populația băștinașă și nu investeau nimic. În lumea contemporană, metropola care își adaugă teritorii, este nevoită să ia asupra sa responsabilitatea socială  pentru colonie, să achite pensii și indemnizații în conformitate cu legislația sa, și să investească în infrastructură”, conchide autorul.  

Klementovici abordează și mitul unui fel de „discriminare” la care ar fi supuși moldovenii: „Cât privește rangul doi al moldovenilor, românii sunt în general un popor tolerant, mai ales că acolo trăiesc numeroase minorități naționale și chiar o diasporă rusă.

Concluzia: dacă persoana este un nesimțit inferior, el rămâne un bădăran, indiferent dacă Moldova este în componența României sau a Rusiei”.

Mitul 5. România – un stat cu ambiții imperialiste

Acest mit a fost unul din principalele în ideologia secesiunii Transnistriei:

„Mit, ce de asemenea stă la baza fondării RMN, care, după părerea ideologilor transnistreni, trebuie să apere de românizarea totală.

Ce este aceasta românizare totală rămâne neînțeles. În 25 de ani de independență Moldova nu a făcut mari pași spre românizare, iar românizarea rapidă a Transnistriei nu era posibilă în niciun caz.

Și în acest caz a fost folosită demonizarea României, pentru a crea românofobie în opinia publică, imaginea dușmanului extern, pentru a distrage atenția populației de la realitățile interne. În realitate, România este un stat modern democratic, legat prin tratate și obligații internaționale, unde hotărârile nu se iau de către un singur om”, conchide Leonid Klementovici.

Mitul 6. România este un stat sărac, populat de țigani, iar românii sunt rusofobi prin definiție

Autorul începe explicația acestui mit prin a aminti că propaganda a creat o imagine malefică absolut falsă a României, care dăinuiește până astăzi:

„Mulți bătrâni transnistreni încă mai cred că peste Nistru stau hoarde de româno-fasciști, în așteptarea momentului potrivit pentru a ataca, a le lua casele și a le mânca copii”.

Demitizând acest punct, autorul explică realitatea economică din România, vorbind despre resursele naturale bogate de care dispune, inclusiv despre investițiile de capital rus în aceste resurse. De asemenea, autorul accentuează că România a avut cea mai mare creștere economică din UE în anul 2015.  

Relativ la rusofobie, acesta demontează propaganda ruso-transnistreană, amintind că în România locuiesc multe minorități naționale, inclusiv o numeroasă comunitate de ruși lipoveni, care convețuiesc minunat cu românii, iar actualul președinte Klaus Iohannis este etnic german.

Un alt element de propagandă încă din timpul sovietic, anume că în România trăiesc țigani, este de asemenea demitizat de autor:

”Vreau să atrag atenția că românii și țiganii sunt două etnii total diferite”.

Cu siguranță, acestea nu sunt unicele mituri inventate de propaganda sovietică și post-sovietică despre România, pentru a manipula populația Basarabiei și Transnistriei.

Și dacă războiul informațional împotriva Ucrainei se desfășoară periodic în dependență de culoarea guvernării de la Kiev, atunci războiul împotriva României este vechi cât Uniunea Sovietică, la fel de vechi ca miturile despre SUA și Europa.

Iar distrugerea acestora nu ține doar de conștientizarea sau reconștientizarea de către moldoveni a apartenenței lor etnice.

Integrarea europeană, spre care tinde încă Republica Moldova, nu se poate face cu cetățeni zombați, plini de stereotipuri și fobii naționale, mai ales în epoca informațională.

 

Țurcanu Mihai – http://www.evzmd.md

Mitul existentei conspiratiei unor istorici malefici care, împreună cu autoritățile, vor să ascundă adevărul cutremurător despre daci

Dacii reali erau mult mai puțin tulburători decât vor dacomanii să credem

Cu aproape 2500 de ani în urmă, Herodot ne spunea că geții sunt „cei mai drepți și mai viteji dintre traci”.

Astăzi, apar pe Facebook și pe bloguri dubioase tot mai mulți adevărați urmași ai regelui Burebista, care ne asigură că, de fapt, geții erau cei mai frumoși si cei mai deștepți  nu numai dintre traci, ci dintre toate neamurile din Europa în Antichitate.

 

Pentru toți cei dornici să devină patrioți daci adevărați, recomand documentarul

Dacii – adevăruri tulburătoare (https://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58,

aparut pe Youtube în martie 2012, care a depășit deja 1.400. 000 de vizualizări.

Acolo, ai toate șansele să fii tulburat istoric de un absolvent de Medicină și Farmaceutică (Napoleon Săvescu) și de un general în rezervă, fost ministru al Apărării Naționale în guvernul Văcăroiu (Nicolae Spiroiu).

Conform principiului latin (învățat  tot de la daci) audietur et altera pars – adică hai să vedem ce zic și ceilalți, istoricii adevărați – am vorbit despre strămoșii daci și contemporanii daciști cu profesorul Vasile Cotiugă, lector universitar la Facultatea de Istorie din cadrul Universității A. I Cuza din Iași, doctor în arheologie preistorică, autor (în colaborare cu Marius Alexianu), al unei lucrări intitulate Geţii şi dacii în izvoarele scrise în greacă şi latină, apărută la Iași, în 2001.

Vom lua, pe rând argumentele daciștilor și vom vedea ce părere au istoricii despre ele:

Mitul dacului avansat filosofic și științific

 

Ce spun daciștii : Mai toți autorii vechi, în frunte cu Herodot, Platon și Strabon, îi prezintă pe daci drept un popor foarte avansat, cu preocupări științifice și filosofice.

La Strabon, de exemplu, găsim următorul fragment: „observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, [Burebista] i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu.

El i-a învăţat etică, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform Belaginelor sau a legilor naturii transmise de la Zalmoxis, i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii”.

Vasile Cotiugă: Herodot, Strabon sau Platon nu făceau cercetare istorică propriu-zisă, nu mergeau la fața locului, să se documenteze și să verifice faptele.

Mare parte din opera lor este bazată pe formulări de tipul „după câte am aflat de la…” și pe informații pe care le preluau unii de la alții, într-o practică pe care azi am considera-o plagiat.

Ei nu îi laudă numai pe daci, ci prezintă laudativ mai multe popoare antice, pentru a pune simplitatea și moralitatea acestora (mai mult presupusă decât reală) în opoziție cu ceea ce considerau a fi decăderea morală a contemporanilor.

De exemplu, Tacitus a scris o lucrare în care îi prezintă laudativ și pe germanici, punând moralitatea strictă a acestora în opoziție cu degradarea Romei din secolul I.

Lucrarea trebuie privită în context, în niciun caz civilizația germanică a timpului nu se putea compara cu civilizația romană.

Niciun om serios nu își poate imagina că un popor întreg se ocupa toată ziua cu filosofia, astronomia sau botanica, așa cum îi prezintă Strabon pe geți.

Mitul istoricilor malefici care, împreună cu autoritățile, vor să ascundă adevărul cutremurător despre daci

 

Ce spun daciștii : Daciștii spun că alde Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau ce istorici mai vreți, au fost toți niște impostori, care-au ascuns adevărul adevărat despre daci.

Adevăr pe care, bineînțeles, îl revelează doar ei.

Chiar în debutul documentarului Dacii –adevăruri tulburătoare, crainicul ne spune, cu exaltarea celui căruia însuși Dumnezeu i-a revelat adevarul suprem:

„Privind urmele unui trecut misterios și glorios în același timp, ce rezonează peste milenii în sufletele multora dintre noi, ne întrebăm în mod firesc de ce mulți oficiali români, atât din sfera politică, cât și din cea academică, ignoră cu nonșalanță dovezile incontestabile ale continuității dacilor pe aceste meleaguri sau, chiar mai mult, se luptă să ne convingă pe toți că dacii au fost doar niște primitivi șterși din istorie de Imperiul Roman”.

Vasile Cotiugă : Faptul că oameni din domeniul militar sau medical vin să vorbească despre istorie poate fi caracterizat cel mai bine dacă încercăm să ne imaginăm o situație în oglindă: să presupunem că izbucnește acum un război, iar eu merg pe front, la comanda trupelor, și încep să le spun pe ce flanc să atace.

Care ar fi reacția generalilor, în acest caz? „De unde vii tu, cine ești, în ce calitate vorbești?”.

Pe de altă parte, mulți dintre cei care sunt adepți ai dacismului dispun de fonduri importante, de sume de bani pe care le utilizează pentru a organiza congrese, conferințe și pentru a-și promova ideile.

Astfel, acestea ajung să fie mai cunoscute, pentru publicul larg, decât concluziile bazate pe cercetare, pentru că Academia Română, de exemplu, nu dispune de aceste fonduri și nu avem nici banii necesari nici măcar pentru a publica o ediție valoroasă a izvoarelor dacice. Sunt cetăți antice care stau sa cada, se distrug din lipsa fondurilor.

Mitul romanilor care au trecut tiptil pe aici, fără să influențeze cine știe ce.

Ce spun daciștii: Romanii n-au cucerit decât o bucățică din măreața Dacie, au rămas acolo doar puțin peste 150 de ani, iar femeile geto-dace nu s-au uitat la ei nici cu curul, așa că nici vorbă de vreo împreunare sau romanizare , cum ați învățat pe la școală.

Vasile Cotiugă : E practic imposibil de delimitat precis teritoriul locuit de geto-daci, darămite să calculezi și procente!.

Chiar și stăpânirea lui Burebista nu a fost un stat propriu-zis, cu granițe clar delimitate.

Au existat conflicte cu diferite populații care locuiau la sud de Dunăre, în viitoarea provincie romană Moesia, sau spre vest, pe Serbiei și Ungariei actuale, iar aceste conflicte au fost câștigate de Burebista.

Urmarea a fost o recunoaștere a autorității sale pe teritoriile respective, însă aici s-a oprit totul, nu au ajusn dacii să administreze propriu-zis acele teritorii.

Nu putem vorbi despre un stat cu granițe fixe, să zicem „bun, statul se termina aici, la doi kilometri vest de Budapesta, iar frontiera era patrulată de grăniceri”.

Iar, referitor la timp, dacii au început să fie influențați de civilizația romană cel puțin cu 150 de ani înainte de cucerire, romanizarea fiind un proces care a început mult înainte de cucerire și a continuat chiar și după retragerea aureliană, când legăturile cu Imperiul nu s-au întrerupt brusc. .

Mitul limbii dacice din care se trage latina

Ce spun daciștii : Dacă noi vorbim astăzi o limbă de origine latină, la fel ca spaniolii sau italienii, și ne chemăm români, asta nu ni se trage nicidecum de la romani, cum crede tot prostul, ci tot de la daci, care de fapt, sub acoperire, au vorbit tot timpul latina, numai că le-a fost rusine sa recunoasca in scris !

Vasile Cotiugă : Referitor la ideea conform căreia limba latină și-ar avea originea în limba dacică, nu are nici o justificare științifică.

Mitul poporului dac care a uimit până la uluire toți străinii care au avut contact cu el.

 

Ce spun daciștii : De la Herodot încoace, toți cronicarii au lăudat poporul dac/român. România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic.

Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922 că romanii vor deveni un popor îndrăgit și respectat de toate popoarele lumii.

Vasile Cotiugă : Toate teoriile astea sunt și efectul unui complex.

Sunt numeroși călători străini care au trecut prin Țările române în diferite epoci și care îi prezintă pe români ca pe niște leneși, hoți, bețivani sau așa mai departe – imagine a românilor care se regăsește inclusiv astăzi, în destule medii și în presa occidentală.

Și, în cadrul unor întâlniri internaționale – inclusiv în context academic, și eu m-am confruntat cu astfel de situații – se întâmplă ca unii colegi din străinătate să se refere la aceste mențiuni: „uite cine sunt strămoșii voștri”.

E deranjant, dar nu ai ce face, trebuie să-ți porți crucea și să dovedești că, măcar în ceea ce te privește, lucrurile stau altfel. Ei bine, alții refuză să își poarte crucea și preferă să vină cu aceste teorii, că uite, strămoșii noștri au fost de fapt mai buni, mai vechi, mai importanți decât toți ai voștri. Dar ele nu au bază științifică.

Dar în recunoașterea adevărurilor tulburătoare despre daci e cheia recăpătării demnității noastre naționale! Barză! Viezure! Mânz!

Ce spun daciștii: Cunoașterea trecutului nostru dacic și conștiința faptului că suntem urmașii unuia din marile popoare ale lumii ne vor readuce mândria de a fi români (sau daci, dacă binevoim să renunțăm la numele pe care l-am purtat în ultimele două milenii) și ne vom  regăsi demnitatea,ca popor.

Vasile Cotiugă : Într-adevăr, toată această teorie e și o reacție la mizeria din jur, la tot ce nu merge în România.

Unii oameni implicați în acest tip de cercetare au ajuns, mergând înapoi în istorie, la concluzia că poate aspectele neplăcute din comportamentul românilor se datorează amestecului de populații de pe vremea romană, faptului că aici au fost aduși coloniști „ex toto orbe Romano” – din toată lumea romană, cum se exprimă Eutropius.

Și simt nevoia să opună, acestei diversități, o idee de continuitate, de element stabil, dincolo de valurile care s-au perindat pe aici. Dar nu este altceva decât o modă trecătoare.

E drept, a revenit periodic, începând cu Hașdeu, urmat de Densușianu, apoi în perioada comunistă. Apogeul a fost în 1981, când Ceaușescu a sărbătorit, cu fast, împlinirea a 2050 de ani de la întemeierea primului stat centralizat dac, de către Burebista.

Dar rămâne o direcție periferică, mai mult o chestiune de presă, de discuții paralele cu dezbaterea științifică propriu-zisă.

Influența teoriilor daciste asupra istoriografiei propriu-zise rămâne minoră sau chiar inexistentă.

Sursa:vice.com/ro/

De Marius Ene