CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPLOZIA ECONOMIEI RUSIEI și demontarea propagandei lui Putin privitoare la efectele sancțiunilor occidentale

Departe de a fi ineficiente sau dezamăgitoare, așa cum au susținut mulți, sancțiunile internaționale și retragerile voluntare ale mediului de afaceri au exercitat un efect devastator asupra economiei Rusiei. Deteriorarea economiei ruse a servit ca un complement puternic, deși subapreciat, la deteriorarea peisajului politic cu care se confruntă Putin.

La cinci luni de la invazia rusă în Ucraina, se constată o lipsă surprinzătoare de înțelegere din partea multor factori de decizie și comentatori occidentali, a dimensiunilor economice ale invaziei președintelui Vladimir Putin în Ucraina și a ceea ce a însemnat aceasta pentru poziționarea economică a Rusiei atât pe plan intern, cât și global, se arată într-o analiză a prestigioasei publicații americane Foreign Policy, preluată de https://www.g4media.ro.

Faptul că aceste neînțelegeri persistă nu este complet surprinzător, având în vedere lipsa datelor economice disponibile.

De fapt, multe dintre analizele, previziunile și proiecțiile economice rusești excesiv de optimiste care au proliferat în ultimele luni, au în comun un defect metodologic crucial: aceste analize își extrag majoritatea, dacă nu toate dovezile care stau la baza lor, din comunicatele economice periodice ale guvernului rus însuși.

Cifrele publicate de Kremlin au fost considerate de mult timp ca fiind în mare parte, dacă nu întotdeauna, credibile, dar există anumite probleme.

În primul rând, comunicatele economice ale Kremlinului devin din ce în ce mai mult supraapreciate și incomplete, aruncând selectiv datele de măsurare nefavorabile. Guvernul rus a reținut progresiv un număr tot mai mare de statistici cheie care, înainte de război, erau actualizate lunar, inclusiv toate datele privind comerțul exterior. Printre acestea se numără statisticile referitoare la exporturi și importuri, în special cu Europa; datele lunare privind producția de petrol și gaze; cantitățile exportate de mărfuri; intrările și ieșirile de capital; situațiile financiare ale marilor companii, care erau publicate în mod obligatoriu de către companiile însele; datele privind baza monetară a băncii centrale; datele privind investițiile străine directe; datele privind împrumuturile și acordarea de împrumuturi; și alte date legate de disponibilitatea creditelor. Chiar și Rosaviatsiya, agenția federală de transport aerian, a încetat brusc să mai publice date privind volumul de pasageri ai companiilor aeriene și ai aeroporturilor.

De când Kremlinul a încetat să mai publice cifre actualizate, limitând disponibilitatea datelor economice pe care cercetătorii să le utilizeze, multe previziuni economice excesiv de „roz” au extrapolat în mod irațional datele economice publicate în primele zile ale invaziei, când sancțiunile și retragerea mediului de afaceri nu își făcuseră pe deplin efectul. Chiar și acele statistici favorabile care au fost publicate sunt îndoielnice, având în vedere presiunea politică pe care Kremlinul a exercitat-o pentru a corupe integritatea statistică.

Conștienți de pericolele pe care le implică acceptarea statisticilor Kremlinului la valoarea nominală, echipa de experți Foreign Policy, folosind surse de date private în limba rusă și surse de date directe, inclusiv date de consum de înaltă frecvență, verificări de la un canal la altul, comunicate de la partenerii comerciali internaționali ai Rusiei și extragerea de date din date complexe de transport maritim, a publicat una dintre primele analize economice cuprinzătoare care măsoară activitatea economică actuală a Rusiei la cinci luni de la invazie. Din analiza sursei citate reiese clar că retragerea afacerilor și sancțiunile zdrobesc economia rusă pe termen scurt și pe termen lung. Pe baza cercetărilor, Foreign Policy a contestat nouă mituri larg răspândite, dar înșelătoare, despre presupusa reziliență economică a Rusiei.

Mitul 1: Rusia își poate redirecționa exporturile de gaze și le poate vinde în Asia în locul Europei.

Acesta este unul dintre subiectele de discuție preferate și cele mai înșelătoare ale lui Putin, dublând un pivot mult-hulit spre est. Dar gazele naturale nu sunt un export fungibil pentru Rusia. Mai puțin de 10% din capacitatea de gaz a Rusiei este reprezentată de gaz natural lichefiat, astfel încât exporturile de gaz rusesc rămân dependente de un sistem de conducte fixe care transportă gaz.

Marea majoritate a conductelor rusești se îndreaptă spre Europa; aceste conducte, care își au originea în vestul Rusiei, nu pot fi conectate la o rețea separată de conducte în curs de formare care leagă Siberia de Est de Asia, care conține doar 10 la sută din capacitatea rețelei europene de conducte. Într-adevăr, cele 16,5 miliarde de metri cubi de gaze exportate de Rusia către China anul trecut au reprezentat mai puțin de 10 la sută din cele 170 de miliarde de metri cubi de gaze naturale trimise de Rusia către Europa.

Proiectele de gazoducte asiatice planificate de mult timp și aflate în prezent în construcție sunt încă la ani distanță de a deveni operaționale, cu atât mai puțin noile proiecte inițiate în grabă, iar finanțarea acestor proiecte costisitoare de gazoducte pune, de asemenea, în prezent Rusia într-un dezavantaj semnificativ.

În general, Rusia are nevoie de piețele mondiale mult mai mult decât are nevoie lumea de livrările rusești; Europa a primit 83% din exporturile de gaze rusești, dar a atras doar 46% din propria aprovizionare din Rusia în 2021.

Cu o conectivitate limitată a conductelor către Asia, mai mult gaz rusesc rămâne în pământ; într-adevăr, datele publicate de compania energetică de stat rusă Gazprom arată că producția a scăzut deja luna aceasta cu peste 35% față de anul trecut.

Pentru tot șantajul energetic pe care Putin îl exercită asupra Europei, el face acest lucru cu un cost financiar semnificativ pentru propriile sale vistierii.

Mitul 2: Deoarece petrolul este mai fungibil decât gazul, Putin poate pur și simplu să vândă mai mult în Asia. 

Exporturile de petrol rusesc reflectă acum, de asemenea, influența economică și geopolitică diminuată a lui Putin. Recunoscând că Rusia nu mai are unde să se întoarcă și conștiente că au mai multe opțiuni de cumpărare decât are Rusia cumpărători, China și India conduc la un discount fără precedent de aproximativ 35 de dolari la achizițiile de petrol rusesc din Urali, chiar dacă diferența istorică nu a depășit niciodată 5 dolari – nici măcar în timpul crizei din Crimeea din 2014 – și, uneori, petrolul rusesc s-a vândut de fapt cu o primă față de petrolul Brent și WTI. În plus, petrolierele rusești au nevoie în medie de 35 de zile pentru a ajunge în Asia de Est, față de două până la șapte zile pentru a ajunge în Europa, motiv pentru care, din punct de vedere istoric, doar 39% din petrolul rusesc a ajuns în Asia, față de 53% destinat Europei.

Această presiune asupra marjei este resimțită puternic de Rusia, care rămâne un producător cu costuri relativ ridicate în comparație cu ceilalți mari producători de petrol, cu unele dintre cele mai ridicate break-even-uri dintre toate țările producătoare.

De asemenea, industria rusească din amonte a fost mult timp dependentă de tehnologia occidentală, ceea ce, combinat cu pierderea atât a pieței primare de odinioară a Rusiei, cât și cu diminuarea influenței economice a Rusiei, a determinat chiar și Ministerul rus al Energiei să își revizuiască în scădere proiecțiile privind producția de petrol pe termen lung.

Nu există nicio îndoială că, așa cum au prezis mulți experți în domeniul energiei, Rusia își pierde statutul de superputere energetică, cu o deteriorare irevocabilă a poziției sale economice strategice ca furnizor de încredere de produse de bază de odinioară.

Mitul 3: Rusia compensează pierderea afacerilor și importurilor occidentale prin înlocuirea acestora cu importuri din Asia.

Importurile joacă un rol important în cadrul economiei interne a Rusiei, constituind aproximativ 20% din PIB-ul rusesc și, în ciuda iluziilor belicoase ale lui Putin privind autosuficiența totală, țara are nevoie de inputuri, piese și tehnologie cruciale de la parteneri comerciali ezitanți. În ciuda unor scurgeri persistente în lanțul de aprovizionare, importurile rusești s-au prăbușit cu peste 50 la sută în ultimele luni.

China nu a intrat pe piața rusă în măsura în care mulți se temeau; de fapt, conform celor mai recente comunicate lunare ale Administrației Generale a Vămilor din China, exporturile chinezești către Rusia s-au prăbușit cu peste 50% de la începutul anului până în aprilie, scăzând de la peste 8,1 miliarde de dolari lunar la 3,8 miliarde de dolari.

Având în vedere că Beijingul exportă de șapte ori mai mult în Statele Unite decât în Rusia, se pare că până și companiile chineze sunt mai îngrijorate de faptul că se vor confrunta cu sancțiunile americane decât de pierderea unor poziții marginale pe piața rusă, ceea ce reflectă mâna slabă a Rusiei în raport cu partenerii săi comerciali la nivel mondial.

Mitul 4: Consumul intern rusesc și sănătatea consumatorilor rămân puternice.

Unele dintre sectoarele cele mai dependente de lanțurile internaționale de aprovizionare au fost afectate de o inflație debilitantă de aproximativ 40-60% – pe volume de vânzări extrem de scăzute. De exemplu, vânzările de automobile străine în Rusia au scăzut în medie cu 95 la sută la nivelul marilor companii auto, vânzările fiind complet oprite.

Pe fondul penuriei de aprovizionare, al creșterii prețurilor și al scăderii sentimentului consumatorilor, nu este deloc surprinzător faptul că indicii managerilor de achiziții din Rusia – care reflectă modul în care managerii de achiziții văd economia – au scăzut, în special în ceea ce privește comenzile noi, alături de scăderea cheltuielilor de consum și a datelor privind vânzările cu amănuntul cu aproximativ 20% față de anul trecut.

Alte lecturi ale datelor de înaltă frecvență, cum ar fi vânzările de comerț electronic în cadrul Yandex și traficul în același magazin la site-urile de vânzare cu amănuntul din Moscova, întăresc scăderile abrupte ale cheltuielilor de consum și ale vânzărilor, indiferent de ceea ce spune Kremlinul.

Mitul 5: Întreprinderile globale nu s-au retras cu adevărat din Rusia, iar fuga afacerilor, a capitalului și a talentelor din Rusia este supraestimată.

Întreprinderile globale reprezintă aproximativ 12% din forța de muncă a Rusiei (5 milioane de lucrători).

Peste 1.000 de companii reprezentând aproximativ 40% din PIB-ul Rusiei și-au redus operațiunile în țară, inversând trei decenii de investiții străine și susținând o fugă simultană de capital și de talente fără precedent, într-un exod în masă de 500.000 de persoane, dintre care multe sunt exact lucrătorii cu un nivel de educație ridicat și cu competențe tehnice pe care Rusia nu își poate permite să îi piardă.

Chiar și primarul Moscovei a recunoscut că se așteaptă o pierdere masivă de locuri de muncă pe măsură ce întreprinderile vor trece prin procesul de retragere completă.

Mitul 6: Rusia lui Putin are un excedent bugetar datorat prețurilor ridicate la energie.

De fapt, Rusia este pe cale să înregistreze în acest an un deficit bugetar echivalent cu 2% din PIB, potrivit propriului său ministru de finanțe – una dintre singurele dăți în care bugetul a fost deficitar în ultimii ani, în ciuda prețurilor ridicate la energie – datorită cheltuielilor nesustenabile ale lui Putin; pe lângă creșterile spectaculoase ale cheltuielilor militare, Putin recurge la intervenții fiscale și monetare dramatice și evident nesustenabile, inclusiv la o listă de proiecte de mântuială ale Kremlinului, toate acestea contribuind la dublarea aproape totală a masei monetare în Rusia de la începutul invaziei. Cheltuielile nesăbuite ale lui Putin pun în mod clar sub presiune finanțele Kremlinului.

Mitul 7: Putin are sute de miliarde de dolari în fonduri pentru zile negre, astfel încât este puțin probabil ca finanțele Kremlinului să fie puse la încercare în curând.

Cea mai evidentă provocare cu care se confruntă fondurile de rezervă ale lui Putin este faptul că, din cele aproximativ 600 de miliarde de dolari din rezervele sale valutare, acumulate în ani de zile din veniturile din petrol și gaze, 300 de miliarde de dolari sunt înghețate și inaccesibile, țările aliate din Statele Unite, Europa și Japonia restricționând accesul. Au existat unele apeluri de a confisca aceste 300 de miliarde de dolari pentru a finanța reconstrucția Ucrainei.

Rezervele valutare rămase ale lui Putin scad într-un ritm alarmant, cu aproximativ 75 de miliarde de dolari de la începutul războiului. Criticii subliniază că rezervele valutare oficiale ale băncii centrale pot scădea din punct de vedere tehnic doar din cauza sancțiunilor internaționale impuse băncii centrale și sugerează că instituțiile financiare nesancționate, cum ar fi Gazprombank, ar putea totuși să acumuleze astfel de rezerve în locul băncii centrale.

Deși acest lucru ar putea fi adevărat din punct de vedere tehnic, nu există, în același timp, nicio dovadă care să sugereze că Gazprombank acumulează efectiv rezerve, având în vedere presiunea considerabilă asupra propriului său portofoliu de credite.

În plus, deși Ministerul de Finanțe al Rusiei plănuia să reintroducă o regulă bugetară de lungă durată, conform căreia surplusul de venituri din vânzările de petrol și gaze ar trebui să fie canalizat către fondul suveran de investiții, Putin a eliminat această propunere, precum și liniile directoare care o însoțesc și care stabilesc cum și unde poate fi cheltuit Fondul național de investiții, în timp ce ministrul de finanțe Anton Siluanov a lansat ideea de a retrage fonduri din Fondul național de investiții echivalente cu o treime din întregul fond pentru a plăti acest deficit anul acesta.

Dacă Rusia înregistrează un deficit bugetar care necesită retragerea unei treimi din fondul său suveran de avere în condițiile în care veniturile din petrol și gaze sunt încă relativ puternice, toate semnele indică un Kremlin care ar putea rămâne fără bani mult mai repede decât se apreciază în mod convențional.

Mitul 8: Rubla este cea mai performantă monedă din lume în acest an. 

Unul dintre subiectele de discuție preferate ale propagandei lui Putin, aprecierea rublei, este o reflectare artificială a unui control al capitalului fără precedent și draconic – care se numără printre cele mai restrictive din lume. Restricțiile fac practic imposibil pentru orice rus să cumpere legal dolari sau chiar să aibă acces la majoritatea depozitelor în dolari, în timp ce umflă artificial cererea prin achiziții forțate de către marii exportatori – toate acestea rămân în mare parte în vigoare în prezent.

Oricum, cursul de schimb oficial este înșelător, deoarece rubla se tranzacționează, fără surpriză, la volume dramatic diminuate în comparație cu cele de dinaintea invaziei, pe o lichiditate scăzută. Conform multor rapoarte, o mare parte din aceste tranzacții de odinioară au migrat către piețele negre neoficiale de ruble. Chiar și Banca Rusiei a recunoscut că rata de schimb reflectă mai degrabă politicile guvernamentale și este o expresie brutală a balanței comerciale a țării decât piețele valutare lichide și liber tranzacționabile.

Mitul 9: Punerea în aplicare a sancțiunilor și retragerea întreprinderilor sunt acum în mare parte realizate și nu mai este nevoie de nicio presiune economică. 

Economia Rusiei a fost grav afectată, dar retragerile de afaceri și sancțiunile aplicate împotriva Rusiei sunt incomplete.

Chiar și cu deteriorarea poziționării Rusiei în domeniul exporturilor, aceasta continuă să obțină prea multe venituri din petrol și gaze naturale din decuparea sancțiunilor, ceea ce susține cheltuielile interne extravagante ale lui Putin și ascunde slăbiciunile economice structurale.

Privind în viitor, nu există nicio cale de ieșire din uitarea economică pentru Rusia atâta timp cât țările aliate rămân unite în menținerea și creșterea presiunii sancțiunilor împotriva Rusiei.

Titlurile care susțin că economia Rusiei și-a revenit nu sunt pur și simplu reale – faptele sunt că, după orice măsurătoare și la orice nivel, economia rusă se clatină, iar acum nu este momentul să se pună frână.


Publicitate

25/07/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Ungaria, Transilvania, România și Tratatul de la Trianon. Revizionismul – Obsesia de 100 de ani a Budapestei

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon (sursa historice.ro)

Tratatul de la Trianon, obsesia de 100 de ani a Budapestei.

Așa-zisa Ungarie Mare și ”transilvănismul”- înșiruiri de mituri fără fundament istoric și logică

 

Obsesia de o sută de ani a Ungariei privind revizuirea Tratatului de la Trianon este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, avertizează istoricul și jurnalistul George Damian, într-o amplă analiză postată pe  blogul  său, historice.ro, preluat de publicația  http://www.podul.ro, prilej cu care explică, punctual și cu argumente, de ce discursul Budapestei privind așa-zisa Ungarie Mare și Transilvania nu reprezintă altceva decât o înșiruire de mituri lipsită de orice fundament istoric și logic. 

Iată în cele ce urmează, excepționala analiză a istoricului și jurnalistului George Damian:

Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania

 

 

”De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional. Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii.

Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Centrul de putere al ungurilor a pendulat inițial între Imperiul Bizantin și regatul Bavariei (incluzând aici vasalii Habsburgi care s-au ridicat ulterior).

Zarurile au căzut de partea bavarezilor, ungurii devenind o marcă de apărare a acestora (în aceste războaie civile inițiale ale ungurilor între partida pro-bizantină și cea pro-bavareză cel mai important rol în stabilirea victoriei l-a jucat distanța și capacitatea de a interveni rapid; dacă ungurii s-ar fi stabilit la sudul Dunării cu siguranță ar fi fost ortodocși și ar fi avut o istorie asemănătoare cu bulgarii).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani.

De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină.

Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți. Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Ceea ce unii numesc ”dreptul istoric” în realitate este o ficțiune, nu există așa ceva. Este ca și cum ai spune că revendici Grădina Raiului în calitate de moștenitor direct al lui Adam. Exercitarea autorității unui stat asupra unui anumit teritoriu nu are nici o legătură cu ”dreptul istoric”.

Un stat (în calitate de organizație care pretinde monopolul în exercitarea legitimă a forței asupra unei comunități și unui teritoriu în interesul respectivei comunități – definiția mea preferată) există într-un teritoriu în baza altor considerente.

Legitimitatea în fața celor care i se supun (cetățenii să fie de acord să facă parte din acel stat), capacitatea de a se apăra de intervenții externe (de orice natură, e vorba de intervenții agresive), un cadru legal, administrativ și economic care să asigure un nivel de bunăstare perceput ca adecvat de populațieși nu în ultimul rând recunoașterea internațională (acordul comunității statelor pentru exercitarea suveranității). Este un echilibru delicat între aceste considerente care asigură existența unui stat.

Poți fi foarte puternic și să nu ai nevoie de acordul comunității statelor pentru a-ți exercita suveranitatea asupra unui teritoriu (Rusia și Crimeea de exemplu). Sau poți fi foarte puternic și să nu mai ai nevoie de legitimitate în fața cetățenilor (Coreea de Nord). Sunt multe combinații posibile, ideea este că un dezechilibru între aceste elemente duce la apariția sau perpetuarea conflictelor internaționale, trecerea la forme violente de manifestare.

Ceea ce se numește ”drept istoric” are un rol în existența unui stat, însă acesta scade foarte mult în fața considerentelor expuse mai sus, care atârnă mult mai greu în balanță atunci când se pune sub semnul întrebării existența unui stat, revizuirea forntierelor sau cedarea de suveranitate.

Dacă ești un stat legitim, funcțional, deții putere militară și beneficiezi de recunoaștere internațională este destul de greu pentru oricine să-ți modifice frontierele.

(Mai există un aspect destul de imponderabil, respectiv voința de a lupta a unui stat, dar asta e o altă discuție, mult mai lungă).

Ceea ce contează aici este altceva: istoria nu justifică în sine existența unui stat; înșiruirea de fapte din trecut reprezintă manifestările de voință ale unor oameni care au murit în cadrul unor condiții care nu se mai regăsesc în prezent. Această înșiruire de fapte reflectă o serie de procese (economice, tehnico-științifice, ideologice) care au desfășurări în timp și se influențează reciproc cu manifestările de voință ale oamenilor.

Ceea ce numim ”istorie” este rafinarea din cadrul unei cantități mari de informație întinsă pe o durată lungă a unor ”permanențe” (așa le zicea Iorga). ”Incidențele” (asasinarea arhiducelui la Sarajevo) afectează ”permanențele” și le pot influența, le pot afecta curgerea, însă nu în mod fundamental (Primul Război Mondial ar fi izbucnit oricum, Imperiul Austro-Ungar era destinat dispariției fiind incapabil să se reformeze). (Iorga zicea că există 3 permanențe: pământul – respectiv geografia, caracteristicile teritoriului; rasa – caracteristicile populației; ideile).

Pentru chestiunea în discuție istoria are rolul de a dezvălui permanențele, de a ne indica modul în care acestea au fost afectate de incidențe, de a ne da un sens asupra proceselor desfășurate într-o anumită regiune. Pe termen lung nu prea poți lupta împotriva permanențelor, foarte rar se întâmplă să fie acestea afectate printr-un act de voință umană.

De exemplu Vlad Țepeș a încercat să modifice în interes propriu echilibrul comercial stabilit la Dunărea de jos în zona tampon (de ambreiaj?) reprezentată de Valahia între Imperiul Otoman și Europa Centrală.

Actul său de voință a fost unul impresionant și a știut să-și urmărească obiectivul cu o aplicare extremă a violenței – însă l-au înfrânt geografia și interesele economice. În fiecare perioadă istorică există condiționări care sunt dincolo de voința umană.

Ca să scurtez acest excurs teoretic: istoria nu acordă drepturi atunci când vine vorba de sistemul juridic internațional, istoria ne spune cum și de ce s-a ajuns în actuala configurație, ne poate da o hartă a divergențelor și convergențelor de interese cu desfășurarea lor în timp.

Drepturile și le manifestă și apără fiecare în funcție de capacități. Iar dreptul internațional nu are o constituție și un cod penal, este o permanentă negociere a manifestărilor de interese și forțe. (Bun, istoria mai are și rolul de potențare a voinței de a lupta a unui stat, dar deviază prea mult raționamentul meu).

Revenind la ungurii noștri: cu Trianonul și Transilvania și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație.

Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri. De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei).

Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții).

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Apoi avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice”. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri: pe de o parte avem insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc, pe de cealaltă avem aspectele mult mai practice ale retrocedărilor de clădiri și terenuri.

Povestea cu retrocedarea clădirilor și terenurilor este exemplul perfect pentru încurcăturile pe care le generează considerarea istoriei drept izvor de drept.

De-a lungul timpului dreptul de proprietate pentru clădiri și terenuri a fost contestat, unele drepturi de proprietate au fost modificate prin proceduri de drept civil, altele prin tratate internaționale, în unele cazuri s-au plătit despăgubiri.

În cazul unei revendicări depinde foarte mult pe ce documente și din ce perioadă îți întemeiezi cererea de revendicare: se poate ajunge la decizii abuzive, la retrocedarea aceleiași proprietăți către mai multe persoane diferite, la încălcarea unor tratate internaționale.

Și toate acestea dacă nu luăm în calcul corupția și abuzurile. Insinuarea mitologiei transilvaniste în discursul public românesc merită o discuție separată.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public, în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

 

 

 

 

 

Felvidéki Trianon-megemlékezések | Felvidék.ma

 

 

 

 

 

 

Ungaria își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Este un joc extrem de periculos propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor, dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Și este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Condițiile tehnico-științifice s-au schimbat în ultimii 1000 de ani, calul nu mai este principala platformă de luptă, un popor semi-nomad nu mai are nevoie să caute controlul asupra obstacolelor naturale pentru a-și asigura securitatea spațiului central.

Foarte multe s-au schimbat de-a lungul secolelor, și totuși Ungaria relansează periodic câte o campanie pentru schimbarea tratatelor de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Cred că asta trebuie luată în considerare drept una din permanențele istorice ale vecinilor noștri”.

 

14/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stereotipurile mincinoase antiromânesti promovate de propaganda ruso-transnistreană încep să se prăbușească. Românismul iese din zona tabu a mediei moldovenești

 

 

Pe măsură ce procentul basarabenilor conștienți de identitatea lor românească crește rapid, subiectul Reunirii devine tot mai popular chiar și în presa de limbă rusă.

Surprinzător, dar uneori și în context favorabil acestui proces.

Stereotipurile create de propaganda ruso-transnistreană relativ la România, care au la bază mituri propagandistice, care demonizează până la absurd istoria și poporul român, având drept scop manipularea opiniei publice și mentalității colective a electoratului transnistrean și basarabean sunt demontate chiar de produse media de limbă rusă.

Deși ne-am obișnuit ca jurnaliștii din presa de alfabet chirilic să susțină și să alimenteze aceste mituri, apar și excepții.

Într-un articol publica de portalul Ava.md, semnat de Leonid Klementovici, originar din Transnistria, intitulat ”Șase mituri ale propagandei smirnoviste care provoacă românofobie”, sunt demolate o parte dintre prejudecățile și stereotipurile lipsite de orice legătură cu realitatea istorică și actuală.

Iată care sunt acestea și cum le contestă jurnalistul site-ului de limba rusă:

Mitul 1. Românii au luptat de partea lui Hitler și și-au bătut joc de țăranii moldoveni

„Acesta este principalul și cel mai des folosit argument al românofobiei transnistrenilor și unor moldoveniști”.

Demitizarea constă în faptul că românii au luptat atât de partea lui Hitler, cât și împotriva sa. La începutul războiului și URSS a acordat sprijin Germaniei fasciste.

Iar de partea coaliției hitleriste au luptat 1,2 milioane de etnici ruși.

„În cadrul forțelor armate ale Axei au luptat și germanii și alte țări, dar stereotipurile rămân doar față de români. Iar faptul că mai apoi, România a fost un aliat al URSS în cadrul lagărului socialist la fel nu se ia în considerație.

Acest truc propagandistic se numește „demonizarea țintei”, spune autorul. Vorbind despre teoria „palmei jandarmului român”, acesta accentuează că:

„Propagandiștii fac o analogie și spun că în cazul unirii românii îi vor agresa fizic pe moldoveni, ceea ce este greu de imaginat în sec XXI. În același timp nu se vorbește despre represiunile NKVD-ului și deportările în masă ale clasei mijlocii și intelectualității în Siberia”. 

Mitul 2. Moldovenii nu sunt români, pentru că Moldova a apărut înainte României

Autorul consideră acest mit ca fiind preferatul său, dată fiind eroarea sa totală: ”Mit foarte popular între moldoveniști. După logica aceasta, novgorodenii și pskovicii nu sunt ruși, pentru că aceste cnezate au apărut înaintea Rusiei (moderne).

Aici trebuie specificat, că cele trei cnezate (principate) românești Valahia, Moldova și Transilvania au fost foarte strâns legate una de alta, spre exemplu Vlad Țepeș a fost verișorul lui Ștefan cel Mare. În a doua jumătate a sec XIX în întreaga Europă au demarat procese unificatoare. În 1859 s-a produs unificarea principatelor românești Valahia și Moldova. Noul stat a primit denumirea de România. Trebuie accentuat faptul că între principatele românești diferențele erau mult mai mici decât între toate subiectele Federației Ruse.

Moldovenii din România sunt și români, iar moldovenii din Moldova separată se numesc așa după cetățenia statului. Nu este însă nicio îndoială, că este vorba de același popor, separat de jocurile geopolitice ale statelor mari”. 

Mitul 3. Alfabetul moldovenesc autentic este cel chirilic

„Acesta nu este doar un mit, este o concepție întreagă falsă pusă la baza Republicii Moldovenești Nistrene. Alfabetul chirilic a venit odată cu religia și cum majoritatea etnicilor români erau ortodocși, la baza scrierii a stat părintele chirilicei, alfabetul greco-bizantin.

Dar, acel alfabet este diferit de cel chirilic modern, alcătuită în anii 30 în URSS”, scrie Klementovici, explicând folosirea alfabetului slavon în cancelariile principatelor românești timp îndelungat.

În același timp, acesta accentuează că „limba română face parte din grupul romanic de limbi, provenit de la Roma. Grupul romanic cu alfabet latin este ceva firesc”.

Mitul 4. Moldovenii își vor pierde identitatea, Moldova va deveni o colonie a României iar moldovenii vor fi considerați cetățeni de rangul doi

Autorul se întreabă: „Cum vă imaginați pierderea identității, când este aceeași limbă, aceeași cultură și aceleași tradiții? Poate doar că graiul moldovenesc se va curăța de rusisme, dar acest lucru e benefic”.

”Iar despre colonialism, în Evul Mediu metropolele trăiau de pe urma coloniilor, jefuiau populația băștinașă și nu investeau nimic. În lumea contemporană, metropola care își adaugă teritorii, este nevoită să ia asupra sa responsabilitatea socială  pentru colonie, să achite pensii și indemnizații în conformitate cu legislația sa, și să investească în infrastructură”, conchide autorul.  

Klementovici abordează și mitul unui fel de „discriminare” la care ar fi supuși moldovenii: „Cât privește rangul doi al moldovenilor, românii sunt în general un popor tolerant, mai ales că acolo trăiesc numeroase minorități naționale și chiar o diasporă rusă.

Concluzia: dacă persoana este un nesimțit inferior, el rămâne un bădăran, indiferent dacă Moldova este în componența României sau a Rusiei”.

Mitul 5. România – un stat cu ambiții imperialiste

Acest mit a fost unul din principalele în ideologia secesiunii Transnistriei:

„Mit, ce de asemenea stă la baza fondării RMN, care, după părerea ideologilor transnistreni, trebuie să apere de românizarea totală.

Ce este aceasta românizare totală rămâne neînțeles. În 25 de ani de independență Moldova nu a făcut mari pași spre românizare, iar românizarea rapidă a Transnistriei nu era posibilă în niciun caz.

Și în acest caz a fost folosită demonizarea României, pentru a crea românofobie în opinia publică, imaginea dușmanului extern, pentru a distrage atenția populației de la realitățile interne. În realitate, România este un stat modern democratic, legat prin tratate și obligații internaționale, unde hotărârile nu se iau de către un singur om”, conchide Leonid Klementovici.

Mitul 6. România este un stat sărac, populat de țigani, iar românii sunt rusofobi prin definiție

Autorul începe explicația acestui mit prin a aminti că propaganda a creat o imagine malefică absolut falsă a României, care dăinuiește până astăzi:

„Mulți bătrâni transnistreni încă mai cred că peste Nistru stau hoarde de româno-fasciști, în așteptarea momentului potrivit pentru a ataca, a le lua casele și a le mânca copii”.

Demitizând acest punct, autorul explică realitatea economică din România, vorbind despre resursele naturale bogate de care dispune, inclusiv despre investițiile de capital rus în aceste resurse. De asemenea, autorul accentuează că România a avut cea mai mare creștere economică din UE în anul 2015.  

Relativ la rusofobie, acesta demontează propaganda ruso-transnistreană, amintind că în România locuiesc multe minorități naționale, inclusiv o numeroasă comunitate de ruși lipoveni, care convețuiesc minunat cu românii, iar actualul președinte Klaus Iohannis este etnic german.

Un alt element de propagandă încă din timpul sovietic, anume că în România trăiesc țigani, este de asemenea demitizat de autor:

”Vreau să atrag atenția că românii și țiganii sunt două etnii total diferite”.

Cu siguranță, acestea nu sunt unicele mituri inventate de propaganda sovietică și post-sovietică despre România, pentru a manipula populația Basarabiei și Transnistriei.

Și dacă războiul informațional împotriva Ucrainei se desfășoară periodic în dependență de culoarea guvernării de la Kiev, atunci războiul împotriva României este vechi cât Uniunea Sovietică, la fel de vechi ca miturile despre SUA și Europa.

Iar distrugerea acestora nu ține doar de conștientizarea sau reconștientizarea de către moldoveni a apartenenței lor etnice.

Integrarea europeană, spre care tinde încă Republica Moldova, nu se poate face cu cetățeni zombați, plini de stereotipuri și fobii naționale, mai ales în epoca informațională.

 

10/04/2016 Posted by | POLITICA, ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: