CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Uneltele cu care sovieticii au supus Armata Română. VIDEO

 

Divizia Tudor Vladimirescu, unealta cu care sovieticii au supus Armata Română.

Iosif Visarionovici Djugasvili (Stalin) a declansat in 15 noiembrie 1943 operatiunea de destructurare a armatei romane, unul dintre stalpii statului roman modern: atunci s-a infiintat, in Uniunea Sovietica, divizia I Infanterie „Tudor Vladimirescu”, urmata imediat de catre o alta divizie, „Horia, Closca si Crisan”, scrie   Petrisor Peiu pentru Ziare.com.

Cele două divizii  au fost constituite din prizonieri de război români aflati in lagarele sovietice dupa batalia de la Stalingrad și care aveau de ales între a trăi în Gulag sau să treacă de partea  sovieticilor, ceea ce constituia crimă de înaltă trădare pe timp de război.

 
Crearea diviziei „Tudor Vladimirescu nu a fost un fapt inedit.

Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko” condusă de col. Zygmunt Berling, ori Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvik Svoboda au fost dovezi ale unei decizii de strategie anterioară exemplului românesc.

Aceste divizii de voluntari – voluntariatul implica asumarea individuală a unui angajament scris al persoanei – au fost folosite mai târziu într-o măsură mai mare sau mai mică de Moscova pentru ascensiunea partidelor comuniste din aceste state către cucerirea puterii.

 În principiu, corpul voluntarilor se angaja să lupte pe front împotrina Germaniei naziste şi aliaţilor săi cu toate mijloacele puse la dispoziţie, într-un cuvânt, luptau pentru a scăpa de condiţiile inumane din lagărele de prizonieri şi alegeau roata norocului pentru a se reîntoarce acasă ori a muri pe front.

 Divizia I Infanterie Tudor Vladimirescu, a fost organizată sub atenta supraveghere a NKVD. Numele a fost inspirat de experienţa avută de Tudor Vladimirescu în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când a luptat în armata rusă și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a – III – a. 

Guvernul Sovietic a aprobat crearea de unităţi militare de voluntari pe data de 2 octombrie 1943 

Înfiinţarea concretă s-a produs pe data de 15 noiembrie 1943, membrii fiind nevoiţi să depună un jurământ de credinţă, încâlcând astfel flagrant Codul de Justiţie Militară – articolele 498-499, respectiv articolul 501 – care pedepsea cu moartea actul de trădare.

După bătălia pierdută de Germania şi aliaţii săi la Stalingrad şi Cotul Donului – printre care se găsea şi România – numărul prizonierilor români deţinuţi în URSS trecuse de o sută de mii de militari.

  Cea care a coordonat eforturile propagandistice, a asigurat componenta ideologică şi a fost cureaua de transmisie între divizie şi sovietici a fost Ana Pauker (pe numele ei real – Ana Rabinsohn ).

Ana Pauker, viitor ministru de externe în al doilea guvern Groza, aflată pe teritoriul sovietic încă din 1941 activa ca un important resort al mobilizării şi agitaţiei propagandistice pentru formarea primei divizii de voluntari români din rândul prizonierilor de război.

A apărut în uniformă de colonel sovietic la mai multe întruniri organizate de organele NKVD pentru recrutarea voluntarilor.

Ea a fost ajutată, printre alții, de Petre Borilă (Iorgu Dragan Rusev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Vasile Luca (Luka Laszlo, cel mai apropiat colaborat al Anei Pauker în Uniunea Sovietică) sau Valter Roman (Ernest Neulander).

Toţi cei enumeraţi vor intra în ţară odată cu trupele sovietice şi vor sosi în Bucureşti în ziua de 31 august 1944, pe tancurile ruseşti.
Înainte de înființare, soldaților și ofițerilor aflați în lagărele de prizonieri li s-au prezentat cele două soluții posibile: fie se alătură mișcării, fie vor avea de îndurat o captivitate dură în Gulag.

Majoritatea covârşitoare a soldaţilor s-a raliat apelului, în proporţie de aproximativ 90%, spre deosebire de cadrele superioare, unde doar o parte dintre ofiţeri  s-au alăturat Diviziei. 

Dumitru Petrescu, unul dintre ilegaliștii comuniști aflati atunci la Moscova în echipa Ana Pauker, a coordonat efortul de ideologizare a ofiterilor si soldatilor romani din cele doua divizii, adica i-a transformat in uneltele comunizarii viitoare a Armatei.

 Ei au depus un juramant care continea fraza cheie: „Jur sa păstrez cu sfintenie fratia de arme cu Armata Rosie”, 

Scopul înființării acestor divizii a fost acela  de a elimina cadrele militare ostile comuniștilor sau URSS, de a controla politic și ideologic forțele armate ale României.

Instaurarea comunismului în România s-a făcut cu ajutorul principal al tancurilor sovietice, dar interfaţa, reprezentanții politici, au fost membrii Partidului Comunist, un partid-anexă al Cominternului – Internaționala a – III – a, controlat cu autoritate de la Moscova.

 

  Divizia Tudor Vladimirescu l-a avut  drept comandant pe col. Nicolae Cambrea, ca șef de stat major pe lt.-col. Iacob Teclu și ca adjunct politic pe col. Mircea Haupt.

Încă de la constituire divizia făcea parte din sistemul sovietic militar și doar după instaurarea deplină a comunismului în România a devenit parte a armatei române, aducându-și din plin contribuția la comunizarea sistemului militar românesc.

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost adusa la București inca din 31 august 1944, impreuna cu tancurile sovietice, si a fost „integrata” rapid in Armata Română, participand la razboiul de pe frontul de vest. 

A participat ca parte a armatei sovietice la luptele din Transilvania, ajungând până în munții Tatra. Pentru faptele de arme alături de armata U.R.S.S., la 9 februarie 1946 va fi acordată medalia sovietică „Victoria” unui grup de 58 de ofițeri români din această divizie.

Pe 29 decembrie 1947, cu numai o zi inainte de alungarea de pe tron a regelui Mihai, ministrul comunist al Apararii, Emil Bodnaras, isi incununeaza opera de preluare a Armatei prin Ordinul 2808/1947, prin care 30 de generali si 49 de colonei care conduceau Armata au fost inlocuiti cu ofiteri ai unitatii „Tudor Vladimirescu”.

La 30 decembrie 1947, militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au participat, alături de comuniști, la lovitura de stat care a răsturnat ilegal ordinea constituțională în România, înlocuind Garda Regală de la Palatul Elisabeta, ce fusese arestată.

  În anul 1947 această divizie a fost parțial motorizată.

 

 

 

FOTO: Col. Nicolae Cambrea, primul comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu

Aşa cum îi mărturisea Stalin fruntaşului comunist  iugoslav  Milovan Djilas ”în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. 

Prizonieri deveniți voluntari

 

Jurământul îi obliga pe soldați să lupte împotriva trupelor hitleriste și să cultive o relație de prietenie față de Uniunea Sovietică:

„Jur poporului meu robit de Nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui.

Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandaţilor mei şi să păstrez secretul militar.  

Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun – Germania Hitleristă.

Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit”.

 

FOTO: Mitingurile organizate de comuniști își arătau sprijinul pentru Divizie FOTO: RONCEA.RO

 Colonelul Nicolae Cambrea (din noiembrie 1944, general, în urma unui ordin semnat de către Stalin) a ajuns în fruntea diviziei.

Acesta fusese șeful Statului Major al Diviziei 5 Infanterie, luat prizonier după bătălia de la Cotul Donului, în noiembrie 1942. Cu valoare anecdotică, a rămas celebră epigrama dedicată de Păstorel Teodoreanu colonelului Cambrea şi valabilă şi pentru ceilalţi voluntari:

„Din falnic vânător de munte/ Mi te-a făcut Ana Pandur/ Întâi ţi-a înfipt o stea în frunte/ Şi-apoi un Debreţin…în cur.”

Alţi trădători ajunși la conducerea diviziei au fost colonelul Iacob Teclu – şeful Statului Major al Diviziei Tudor Vladimirescu, Mihail Maltopol – preşedintele Asociaţiei prizonierilor români din URSS şi colonelul Mircea Haupt – adjunct politic şi comandant provizoriu după ce Nicolae Cambrea a fost rănit în luptele din apropiere de Oradea, la începutul lunii octombrie 1944.

„URSS, cea mai puternică țară din lume”

În Ordinul de zi nr. 1, din 15 noiembrie 1943, colonelul Cambrea clama că lupta le va aduce „libertatea și belșugul și să nu uitați că avem alături de noi ca prieteni, ca sprijin și vecina URSS, cea mai mare și mai puternică țară din lume. Numai alături de ea, țara noastră va fi în viitor fericită și respectată.”

Soldații au început imediat antrenamentele, într-o tabără lângă Riazan, la aproximativ 80 de kilometri de Moscova. Logistica era asigurată de sovietici, care se ocupau îndeaproape şi de instruirea voluntarilor. Propaganda printre soldaţi era asigurată prin intermediul ziarului Graiul Liber, o replică a ziarului Direcţiei Politice a Grupului de Trupe a Armatei Roşii – Graiul Nou – şi a Secţiei de Educaţie şi Cultură, condusă de Dumitru Petrescu – ilegalist aflat în grupul de la Moscova.

Un detaliu interesant rezultă dintr-un interviu dat de colonelul Cambrea ziarului Scânteia în luna noiembrie 1944.

Acesta afirmă că una dintre condițiile puse de sovietici pentru înființarea formațiunilor voluntare a fost aceea că soldații nu vor fi întrebuințați împotriva unităților românești.
Ruşii şi-au dat seama că s-ar putea ca voluntarii să refuze ordinul de a trage în soldaţii de rând, din moment ce întreaga propagandă se concentra pe trupele germane şi „trădătorii” români de la conducerea ţării.

„Salvați” de 23 August

Nu au mai fost nevoiţi să intre în luptă împotriva unităţilor militare româneşti, deoarece a intervenit Actul de la 23 august, trupele ruseşti înaintând adânc pe teritoriul României, fără luptă.

 Divizia Tudor Vladimirescu a participat la luptele împotriva armatei ungare începând cu 7 septembrie, fiind încadrată, alături de celelalte trupe româneşti, Frontului II ucrainean, în bătăliile duse în zonele Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Târgu Mureş, Oradea Mare, Debreţin, Munţii Tatra.

Aportul cel mai semnificativ a fost dat pentru cucerirea orașului Debrețin (Debrecen), astfel că prin ordinul nr. 0374, Comandantul Suprem al Armatei Roşii se acorda Diviziei I Infanterie română de voluntari Tudor Vladimirescu (…) denumirea de Debreţin.

Începând din acest moment, unitatea va fi cunoscută sub numele de Tudor Vladimirescu-Debreţin.

Rolul politic

Odată îndeplinit rolul militar, divizia a trecut la afirmarea misiunii politice. Au început campanii agresive în ziarul partidului care militau pentru eliminarea cadrelor militare bănuite a fi comis crime de război şi a fi fost responsabile de dezastrul ţării.

Cele două încadrări erau foarte largi, practic, orice ofiţer superior putând fi acuzat de colaborare cu regimul Antonescu şi, implicit, să fie responsabil de dezastrul ţării.

 

 

FOTO: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (grupul moscovit) FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

  Nicolae Cambrea, Iacob Teclu sau liderii importanţi ai Partidului Comunist vorbeau de rolul viitor al Diviziei, care poate constitui un nucleu sănătos pentru democratizarea Armatei Române ,o adevărată armată a poporului.

În realitate, ”democratizarea armatei” însemna eliminarea indezirabililor, a anticomuniștilor și antisovieticilor, infiltrarea unităților cu membrii ai Diviziei și crearea unui corp de cadre militare loial Partidului Comunist.

Pentru a-şi asigura aderenţi şi pentru eficientizarea propagandei în rândurile soldaţilor Armatei Române s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului de Război, Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei.

 Aceasta îşi va schimba denumirea de două ori: din 12 octombrie 1945 va fi cunoscută sub numele de Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, iar începând din 5 octombrie 1948 va fi Direcţia Superioară Politică a Armatei.

Pericolul reprezentat de aceşti agenţi ai Moscovei a fost sesizat şi de către Nicolae Rădescu (președinte al Consiliului de Miniștri între 6 decembrie 1944 și 28 februarie 1945) care, într-un memoriu trimis secretarului de stat american James Byrnes, avertiza că democratizarea armatei nu însemna decât introducerea în fiecare unitate, mare sau mică, a comisarului politic provenit din Divizia Tudor Vladimirescu, după sistemul sovietic.

Din nefericire, anglo-americanii nu au putut face nimic pentru împiedicarea sovietizării României și, implicit, a Armatei Române.

Misiunea de destructurare a Armatei Regale Române şi introducerea de agenţi loiali comuniştilor şi sovieticilor a fost uşurată de reintegrarea parţială apoi, totală, în cadrul Armatei Române a voluntarilor din Divizia Tudor Vladimirescu- Debreţin.

 Aceştia au constituit nucleul aparatului de educaţie politică şi ideologică din cadrul Armatei, condus de generalul Victor Precup (susţinător al Regelui Carol).

Dezamăgit de rolul atribuit după Restaurația Carlistă, acesta încearcă să declanșeze un complot împotriva Regelui în aprilie 1934.

Lovitura eşuează şi este internat în lagărul de la Doftana. Aici va fi iniţiat şi cooptat de comunişti.

A fost unul dintre numeroşii tovarăşi de drum ai comuniştilor) şi a pus bazele nucleului viitoarei Armate a Republicii Populare Române. Rolul atribuit voluntarilor Diviziei a fost completat prin Ordinul de Ministru nr. 2808 din 29 decembrie 1947 (ministrul Apărării Naționale era Emil Bodnăraș) care decapita conducerea Armatei.

În prima fază, au fost înlocuiţi 30 de generali  şi  49 de colonei, , în mare parte cu reprezentanţii unităţii Tudor Vladimirescu.

Raţiunea pentru care a fost constituită divizia îşi atinsese scopul – eliminarea celor care erau cunoscuţi pentru atitudinea ostilă la adresa comuniştilor şi a Uniunii Sovietice, controlul politic asupra pârghiilor de decizie în Ministerul Apărării şi la Marele Stat Major şi controlul ideologic, începerea drumului de creare şi educare a unei armate de tip nou, loiale conducerii Partidului, sub atenta supraveghere a agenţilor şi consilierilor militari sovietici, care asigurau expertiza necesară.

 

george-popescu

 

 

 

 

În ciuda refuzului unui număr însemnat  de militari români de a deveni părtași la trădarea țării,  „comitetul de convingere” a fost  întărit cu col. Nicolae Cambrea – viitor comandant al diviziei „Tudor Vladimirescu”, col. Iacob Teclu, şef de stat major şi col. Mihai Maltopol – responsabil cu redactarea şi distribuirea gazetei diviziei, „Graiul Liber” având girul generalului Mihail Lascăr, aflat la rândul său în captivitate.

Din octombrie şi până în luna mai 1944, divizia a fost antrenată şi înarmată, find aptă de a intra în prima linie a frontului ca divizia I română de infanterie a Frontului 2 Ucrainian.

Evoluţia politică şi militară a celui de-al doilea război mondial şi particular actul de la 23 august 1944 a făcut ca preconizata luptă dusă de români împotriva altor români să fie evitată.

Conform Codului de Justiţie Militară, art. 498-499 şi 501 , valabil din 1939, voluntarii români constituiţi în divizia „Tudor Vladimirescu” se găseau în situaţia de trădare de ţară şi urmau să fie executaţi de autorităţile militare române în caz de capturare.

Într-o situaţie similară s-au găsit şi românii încadraţi în Armata Naţională de Eliberare condusă de gen. Platon Chirnoagă, armată aflată sub conducerea politică a Guvernului român de la Viena condus de Horia Sima (Germania a pregătit din timp o alternativă politică formată preponderent din membri ai Mişcării Legionare refugiaţi după eşecul Rebeliunii – ianuarie 1941 – în câteva oraşe germane, în cazul în care la Bucureşti, mareşalul Ion Antonescu sau regele Mihai ar încerca ieşirea din Axă, după model italian).

Diferenţa dintre cele două corpuri de voluntari este că unii au fost exoneraţi de executara pedepsei – membrii diviziei „Tudor Vladimirescu” – pe când ceilalţi au fost „vânaţi” de noul regim de la Bucureşti multă vreme. (În octombrie 1943, divizia „Tudor Vladimirescu se găsea în poziţia de trădare de ţară, fiindcă statul român prin armata sa se găsea de partea forţelor Axei, iar în noiembrie 1944, Armata Naţională de Eliberare sub ordinul Guvernului de la Viena, se găsea la rândul ei în aceiaşi postură fiindcă lupta declarat împotriva României care trecuse în Coaliţia Naţiunilor Unite)

Prin două decrete-lege din aprilie şi august 1945 o parte din voluntarii diviziei „Tudor Vladimirescu” au fost încorporați în  Armata Română.

În scurt timp, aceştia au asigurat funcţionarea nucleului care a întreprins schimbări majore în interiorul structurii naţionale de apărare, al cărui comandant suprem era încă regele Mihai.

În cadrul diviziei „Tudor Vladimirescu” şi-a făcut apariţia comisarul politic şi Serviciul Agitprop – agitaţie şi propagandă după un model sovietic care au contribuit la politizarea armata română sau la tranziţia de la Armata regală la Armata populară..

Printre relatările privind constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” sunt semnificative și relatările veteranului de război Oleg Dombrovschi (n. în România Mare, în 1919, la Orhei), publicate în EVENIMENTUL ZILEI, 23 ian. 2009, p.6-7).

„În anii detenției sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul unei schisme care separă și astăzi apele veteranilor de război: înființarea diviziei Tudor Vladimirescu. Creată la ordin sovietic și compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al defensivei noii lumi […]

Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a constituit la finele anilor ’40 republica populară erau manevrate de acești foști prizonieri români ai lagărelor, descurcăreții de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. […] Antifasciștii au venit și la Yelabuga, cu discursurile învățate pe de rost și veșnic înșelătoarea întrebare: «Cine nu vrea să se înscrie în Tudor Vladimirescu?» .

Oleg nu voia și a rămas consecvent, în ciuda sfaturilor «prietenești». «Chiar a venit unul și mi-a spus să mă înscriu că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea nici un viitor. Nu m-am putut abține să nu-l înjur.»”
Aceasta este una din mărturiile de la cei care au trăit în prizonieratul sovietic și au participat direct la evenimentele amintite.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

 

https://www.timpul.md/articol/divizia-tudor-vladimirescu-unealta-cu-care-sovieticii-au-supus-armata-romana–138877.html

http://www.romania-actualitati.ro/divizia_tudor_vladimirescu-69236

 

https://evenimentulistoric.ro/tradatori-sau-eroi-secretele-romanilor-din-tudor-vladimirescu 

20/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce spun neprietenii despre istoria românilor ?

 

 

 

Cursul scurt de istoria românilor

 

 

Am zis să vă pun la dispoziție un curs scurt de istoria românilor, cu tot ce trebuie să știți ca să fiți civilizați și europeni, să intrați în rândul lumii cu alte cuvinte și să terminăm naibii cu naționalismele și ceaușismele astea care nu mai merg într-o Europă unită, scrie istoricul şi gazetarul George Damian pe blogul său historice.ro/cursul-scurt-de-istoria-romanilor/.

Să purcedem.

Dacii. Despre daci nu se poate spune mare lucru, practic au fost inventați de naționaliștii ceaușiști. Nu este clar de ce s-au bătut romanii cu un popor care nu a existat, dar să admitem că au fost niște dezbrăcați pe aici, care au fost cuceriți de romani.

La un moment dat romanii au plecat – toți! – și au lăsat locul liber, mai ales Ardealul.

Pe undeva există o inscripție ținută la secret de istoricii naționaliști și ceaușiști în care un centurion roman scrie că Ardealul trebuie lăsat liber.

Romanii plecați la sud de Dunăre au învățat limba albaneză și așa s-au făcut români. Dar nici nu le zicea români, le zicea vlahi, românii nu existau pe vremea aia.

Și vlahii ăștia erau un fel de ciobani retardați care își băgau degetul în cur unul altuia și se jefuiau și ucideau între ei, așa cum se atestă în balada Miorița. Și erau și lași, niște fricoși resemnați în fața sorții.

Și au plecat doinind din fluier și mânând mioarele până au ajuns în Ardeal, unde între timp veniseră ungurii și găsiseră locul gol.

Pe drum, fiind ușor tâmpiți, valahii au uitat limba albaneză și au învățat să grăiască de pe la slavi și maghiari.

Apoi au venit cumanii, niște războinici viteji care au pierdut toate bătăliile decisive și niște civilizați catolici care se înmormântau cu hoituri de cai și câini, așa, și cumanii i-au învățat pe valahii ăștia tâmpiți și fricoși cum să lupte și cum să-și facă stat.

Dar valahii erau și hoți, că așa îi învăța tradiția ortodoxă, că de-aia ungurii erau glorioși și învingători, pentru că erau catolici.

Pentru că erau primitivi valahii nu au acceptat să se facă catolici, lor le plăcea să fure și să fie putori, așa cum îi învăța tradiția ortodoxă.

În toate bătăliile medievale valahii au fost înfrânți, practic nu există nici o victorie, toate au fost înfrângeri, doar că naționaliștii ceaușiști au răsucit-o din condei ca să iasă victorii.

Și de jur împrejurul valahilor existau popoare bine închegate: unguri, sârbi, bulgari, germani, greci, ruși, ucraineni – doar valahii nu erau popor, adică poporul a fost inventat mult mai târziu, ei nu existau, erau așa, un fel de sălbatici cu arcuri pitulați prin copaci.

Și nici nu mâncau mămăligă, că porumbul a venit mai târziu din America.

Și valahilor ăstora care nici nu erau popor nu le plăcea să se spele, stăteau împuțiți să-i mănânce păduchii, erau analfabeți spre deosebire de toate celelalte popoare europene, care erau culte și citeau non-stop, erau bețivi și femeile lor erau curve, că așa zic toți călătorii străini care i-au vizitat.

Grecii au încercat să-i civilizeze pe barbarii ăștia, dar nu au reușit, că împuțiții de valahi nu voiau să plătească impozite, ceea ce dovedește lipsa de respect față de stat încă din vechime.

Și Horia, Cloșca și Crișan au fost niște naționaliști sălbatici, chiar dacă nu exista poporul român, niște bestii înapoiate care nu voiau să fie civilizați ca ungurii.

Nu mai are rost să luăm la rând alți așa numiți eroi, toți au fost inventați pe vremea istoriografiei ceaușiste, istorcii moderni și europeni au demonstrat asta deja.

Și au venit rușii și i-au eliberat pe valahi de sub jugul otoman și valahii au fost niște nerecunoscători.

Noroc cu Europa că a trimis un rege neamț care a inventat poporul român în secolul al XIX-lea, secolul națiunilor.

Din punct de vedere cultural românii nu au contat niciodată, adică până în ziua de azi îl venerează pe un nebun sifilitic și xenofob, Eminescu îi zice, un adevărat cadavru din debara.

Și ca să vedeți ce nemernici au fost românii ăștia abia apăruți în istorie: după ce s-au dovedit trădători în Primul Război Mondial au furat Ardealul de la unguri, adică l-au primit pe nedrept, fără să tragă un foc de armă.

Iar perioada interbelică este o dezlănțuire sălbatică de naționalism românesc primitiv și de grotă. Mult mai răi decât naziștii, românii s-au năpustit sălbatic asupra Uniunii Sovietice și au făcut numai nenorociri acolo.

Au încercat mai apoi românii ăștia șmecheria cu trădarea și s-au întors împotriva germanilor, dar sovieticii au fost vigilenți (deși au fost cam duri cu maghiarii, le-au dat tot românilor Ardealul).

Iar după aia românii au fost niște javre schelălăitoare care s-au făcut comuniști fără să scâncească, spre deosebire de popoarele glorioase, precum ungurii și polonezii. (Ăia care au luptat în munți împotriva comuniștilor au fost de fapt niște criminali de război fasciști, nici nu merită să vorbim despre ei).

Doar intelectualii au rezistat în fața comunismului, însă poporul este primitiv și nerecunoscător și încă nu se închina la icoana intelectualilor.

Oricum, intelectualii încă încearcă să scoată poporul din beznă, pentru că poporul încă mai crede în miturile istorice inventate de naționalismul ceaușist.

Deci rețineți: poporul român nu a existat sute de ani, iar când a existat a fost un popor de primitivi lipsiți de cultură, fricoși și trădători, care permanent au avut nevoie să fie conduși de străini civilizați.

 

 

 

ADDENDA:

 

Ce fel de istorie învaţă elevii unguri din Transilvania zilelor noastre ?

 

Foto: http://www.dantanasa.ro 

 

Manualul de istorie a secuilor adresat copiilor din clasele a VI-a şi a VII-a, lansat în septembrie 2012, îi învaţă pe copii că românii le-au fost „slugi“ungurilor, şi că în timpul Primului Război Mondial armata română a devastat şi jefuit magazinele şi casele secuilor.

08/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MITURI ALE ISTORIEI RUSE. Secretele Rusiei intre adevăr și minciună

 

 

 

 

 

 

TOP 15 MITURI ALE ISTORIEI RUSE:

 

 

Mitul 1

„ RUSIA” – Toți oamenii au dreptul să se autoidentifice și să se numească singuri. Schimbarea numelor de țări și popoare se întâmplă destul de des. Dar de ce Rusia a luat un nume străin? Acesta este un paradox rar întâlnit.

Doar ar fi ciudat dacă germanii ar începe brusc să se numească nu „Deutsche”, dar își vor lua numele de „Allemand”, de exemplu, așa cum îi numesc vecinii francezi. Dar, în cazul Rusiei aceasta este considerat normal.

De ce? Da, pur și simplu pentru că este avantajos. Ar fi de înțeles dacă, să zicem, grecii, într-o anumită perioadă au numit Rusi „Rusia” și au prezentat-o astfel pentru Europa și lume, atunci toate celelalte națiuni au aflat de Rusi ca de „Rusia” de la greci. Dar nu este așa. Țarul Petru în secolul al XVIII-lea ia de peste mări pentru Moscovia numele de Rusia, care nu a mai fost folosit de sute de ani, iar cu referire la pământurile Moscoviei nu a fost folosită niciodată, și numește în așa fel țară. De ce? Răspunsul este simplu.

Pentru ca Moscovia să fie considerată Rusia, pentru a-i conferi vechime împărăției Moscoviei, și ce este mult mai important, să se creeze un cadru de politici mitice de „colectare a terenurilor Rusiei” – iar, de facto, este un adevărat război de cucerire, sclavie și jefuire a națiunilor vecine. De aceea, Petru a și redenumit Rusi – pământ rusesc, în marea Rusie, căreia nimeni nu-i mai zicea așa de mai mult de 400 de ani.

De ce anume după ce a cucerit Rusi – Kiev Petru I a luat numele grecesc, nu este nevoie de a explica – în Evul Mediu a fost Rusi și a fost Moscovia, iar în timpul domniei lui Petru a devenit marea Rusie și mica Rusie.

Într-un fel Rusia nu a dispărut, dar a apărut într-o nouă postură. Baza istorică au inventat-o mai târziu.

 

 

Mitul 2

Bătălia de la Kulikovo – acesta este mitul „eliberării” rușilor de sub jugul mongolo-tătar. Cu toate acestea, cnezatul Moscoviei a contenit să mai plătească tribut și a dobândit reala independență numai după prăbușirea Hoardei și ruperea hanatelor. Iar acest lucru s-a întâmplat doar în secolul al XVI-lea, adică după câteva sute de ani.

Mitul 3

KIEV este mama orașelor rusești – precum și multe alte șabloane istorice, acesta este un mit care are o importanță centrală în istoria mitică a Rusiei. Chiar dacă am presupune că Oleg a spus aceste cuvinte, atunci nimic nu are de a face cu Moscovia și mai ales cu Rusia modernă. În acele zile nu exista nici prima, nici a doua. Exista Rusi. Iar teritoriile de bază ale ei în acele zile erau pământurile Belarusului și Ucrainei moderne. Chiar Novgorod și Suzdal intrau în conceptul Rusi, dar într-o abordare foarte largă.

Mitul 4

Istoria Rusiei

În ciuda faptului că în secolele XVIII – XIX, istoricii cu greu au creat și scris istoria noii Rusii, până în 1946, în istoria academică nu a existat un consens cu privire la faptul că istoria Rusiei începe la Kiev. Karamzin, romancier, de naționalitate tătar, primul a compus „oficial” o nouă versiune a istoriei Rusiei. La Tatishchev a fost diferit, dar arhivele lui au dispărut aproape fără urmă. Rescriind istoria, vechea „versiune” trebuia numaidecât distrusă.

Ceea ce au și făcut… Mulți istorici au considerat că istoria Rusiei începe cu secolele XIII – XIV cu formarea cnezatului Moscoviei și mai târziu în secolele XIV – XV se formează naționalitatea rusă. Și aceasta este istoric corect și echitabil. Dar apare întrebarea: ce s-a întâmplat în cele 70% din teritoriul Rusiei moderne până la apariția cnezatului Moscoviei? Mister și taină acoperită de întuneric.

În „școala sovietică” aceasta nu se învață. Nu se învață nici acum în școlile ruse. Dar de ce? Se învață aceleași mituri imperiale și sovietic. De ce nu există o istorie reală a celei mai mari părți a Rusiei, adică a populațiilor indigene din Rusia modernă și a poporului rus? Există mai multe variante ale istoriei Rusiei, dar aceasta este istoria țarilor și a imperiilor, însă adevărata istorie a poporului rus nu există! Istoria reală și cultura popoarelor din Rusia au fost reduse la nivel de folclor local.

De ce elevii din Rusia învață istoria Uralului, Siberiei, Altaiului și Extremului Orient începând cu perioada cuceririi de către Ermakovi, Dezhneva etc.? Dar ce, înainte de aceasta acolo nu a existat nimeni și nimic? Nu erau rușii – deci nu existau nici ei? Da, pentru că nu există loc în istoria Rusiei pentru nimic ce nu este rus, nu este loc pentru istoria reală a popoarelor care formează astăzi această Rusie.

La fel cum nu a existat loc în Rusia țaristă și în URSS pentru istoria reală a Ucrainei și Belarusului, pentru cultura și limba popoarelor din Asia Centrală. Și dacă era ceva menționat, fie era minimizată valoarea, fie numai cu privire la rolul nativilor din aceste popoare în statul rus, care imediat se grăbeau să-i declare ruși.

Cu toate acestea, ei nu aveau dreptul să scrie în limba lor maternă sau să învețe și, de multe ori, chiar să se numească cu numele poporului său. Gogol călătorind prin Europa și oprindu-se în una dintre pensiuni, atunci când completa ancheta, la compartimentul privind naționalitatea a scris în franceză „ukrainean”. Greu de crezut că marele scriitor și-ar fi putut permite asta în Sankt-Petersburg sau Moscova.

O astfel de „îndrăzneală” nu i-ar fi fost iertată. Acesta este un exemplu foarte clar despre faptul cum era politica internă din Rusia țaristă și ce a simțit însuși Gogol. Nu degeaba sloganul „Rusia – închisoarea națiunilor” a fost cunoscut în întreaga Europă. Da, astăzi în Kuban, în unele școli, și doar facultativ, se predă limba ucraineană, dar ea e studiată acolo ca o „poveste locală”, adică nici măcar ca un dialect al limbii ucrainene, ci ca o „neînțelegere”. Limba ucraineană acolo este un subiect tabu.

De ce elevul rus – bașkir sau tătar, popor cu o istorie, cultură, literatură mai veche decât „cele rusești” ar trebui să învețe în școală istoria țării lor doar din perioada creării Rusiei Kievene? Aceasta nu este istoria lor, nu e istoria Kareliei și alte entități pe care practic le-au șters de pe harta etnică în favoarea educației sub numele Rusia.

Da, în Tatarstan și în alte regiuni ale Rusiei se studiază istoria teritoriului natal – doar în cercurile etnografice, și nu se studiază istoria reală a poporului său. Povestea reală a acestor popoare se încearcă a fi înlocuite cu marele și puternic umflat în ultimii 300 de ani „mit rusesc”.

Mitul 5

Vechea Rusie și Rusia Moscovită

Este un termen introdus activ în secolele XIX-XX. Faptul că Rusia încearcă astfel să asigure o continuitate și să arate rădăcinile străvechi ale istoriei sale este clar, dar interesant este altceva. Cum aceste cnezate pot fi considerate „străvechi rusești” în cazul în care cuvântul „rus” ei nu-l cunoșteau? Și apoi nici nu exista atunci acest cuvânt.

Exista cuvântul Rusi, dar Rusi nu avea nicio legătură cu teritoriile Rusiei contemporane. Filologul rus Dali a subliniat în mod repetat și a insistat asupra faptului că cuvântul „rus”, se scrie cu un singur „s”, pentru că anume acest cuvânt este derivat de la Rusi. Numirea țării Rusia, poporului „rus”, iar cetățenia „rusească” – subliniază încă o dată caracterul artificial al acestor nume și concepte.

Iar apariția în societatea modernă a sintagmei „vorbitori de limbă rusă”, adică o unitate lingvistică și culturală distinctă este, de fapt, o recunoaștere a apariției unor mase de oameni fără identitate națională, care este rezultatul „rusificării sovietice” a popoarelor din fosta URSS.

Ar fi foarte surprinși cnejii din Kiev dacă ar fi aflat că peste o mie de ani, un stat situat la mii de km depărtare, îi va considera exclusiv strămoșii lor „strămoșii ruși”, iar poporul, cultura și limba Ucrainei moderne pe pământul cărora acei cneji kieveni au trăit– ca o „greșeală istorică”. No comment.

Dar pe aceasta se bazează întreaga istorie a Rusiei! De fapt, o greșeală istorică este Rusia – or nu mai există așa stat în lume unde să fie amestecate atâtea culturi și popoare, istoria căreia este atât de artificială, exagerată și falsă, creată inițial pe placul politicii Imperiului Țarist, iar mai târziu, în interesul imperiului sovietic.

Mitul 6

Cuvânt despre oastea lui Igor – Documentul a fost „descoperit” în circumstanțe misterioase, dar paradoxal este cum a putea fi „pierdut” un document istoric de o asemenea importanță? Și mai interesant este că o copie care a rămas scrisă în secolul al XVIII-lea, anume exact în momentul în care împărații Moscoviei scriau cu înverșunare și creau istoria „statului rus”.

Textul care există astăzi este adaptat după copia din secolele XVIII – XIX, care cu insistență este prezentat ca original și mostră de „limbă veche”. Exact așa este predată în școlile ruse.

Mitul 7

„Rusia a luat pământurile Ucrainei” – de la Xiang la Don – așa au cerut Vinnycenko și Grușevskii de la conducerea temporară din Kerenski securizarea frontierelor pământurilor ucrainene – anume pe principiul etnogeografic. Dar aceasta era imposibil, deoarece apărea întrebarea: „Dar unde sunt atunci pământurile rusești, din punct de vedere istoric și etnogeografic?”

Iar răspunsul la această întrebare nu există. Foarte des poate fi auzit și un alt mit despre faptul că Rusia a adunat pământurile ucrainene pentru Ucraina. Posibil, într-o oarecare măsură. Pentru ce ar trebui să-i fie recunoscătoare Ucraina? Pentru aceea că le-a dat polecilor Holmșina și Poliasia? Sau pentru că au dispărut milioane de ucraineni în Kursk, Voronej, Kuban, Razanșina, Kurșina, parte din Smolensk, Briansk.

Aceste teritorii au avut o populație mare de ucraineni. Conform recensământului din 1926 din Rusia, pe aceste meleaguri locuiau mai mult de 2,2 milioane de etnici ucraineni. Dar deja în 1939 se menționează doar câteva mii. Ce să mai vorbim – procesul continuă și astăzi: dacă la recensământul din 1989 în Rusia erau 4,3 mln. de ucraineni, atunci la recensământul din 2001 au rămas doar 2,4 mln. de ucraineni.

Mitul 8

„Ucraina” înseamnă margine (de la cuvântul slav kraimargine), cuvântul a fost inventat în secolul al XIX-lea – dacă e să urmăm logica acestei afirmații, atunci cuvântulmiliția nu provine din limba greacă, ci din sintagma rusă milîie lițafețe drăgălașe, iar cuvântul Rossia de la verbul rasseiatia spulbera.

De fapt, aici e vorba mai curând de regula „fiecare aude ce vrea”. E suficient să deschidem hărțile din sec. XVI – XIX pentru a ne convinge că numele Ucraina ca noțiune ce desemna denumirea unui stat se folosea demult în Europa.

Citiți-l, de exemplu, pe renumitul cartograf Guillame V. de Beauplan (pe el nu ai cum să nu-l crezi) care a călătorit în secolul XVII pe pământuri ucrainene și nu le-a numit altfel pe harta sa decât „Ucraina-pământul cazacilor”, pentru că așa poporul Ucrainei își numea glia cu mult înainte să vină călătorul francez în sec. al XVII-lea. Totodată, aceleași hărți europene din sec. XVI – XIX arată că Moscovia făcea parte din Marea Tătarie. Sunt adevăruri pe care nu poți să le contești ușor…

Mitul 9

Poveștile rusești – există un mit că aceste creații populare au fost scrise în sec. XI-XIII în zonele centrale și de nord ale Rusiei. În primul rând trebuie să precizăm că în partea de nord a Rusiei, chiar și în sec. XV-XVI, trăiau alte popoare și erau puțin cei care vorbeau într-o limbă rusă curată.

De fapt, toate aceste povești au fost scrise în sec. XVIII-XIX și, ca să fie înțelese de mase, au fost redactate în dialectul velicorus. Este curios cazul poveștii „rusești sadea” Kolobok (Gogoașa) – în limba rusă cuvântul „kolo” nu există, în schimb este în limba ucraineană și înseamnă „cerc” și abia după ce înțelegi sensul adevărat al cuvântului, îți dai seama cum arată eroul poveștii.

Să nu uităm nici de Pușkin, în povestea căruia viteazul rus poartă numele Ruslan. La fel de firesc, „viteazul rus” ar putea fi numit Aslan sau Nursultan, ceea ce nu ar provoca discuții în rândul contemporanilor lui Pușkin. Era ceva normal. Anume astfel arătau vitejii din cnezatul Moscoviei.

Mitul 10

„Actul unirii Ucrainei cu Rusia” – cum de a fost posibilă pierderea unui document atât important? Au rămas doar copiile. Ei, dacă nu este originalul până și un copil își dă seama că poți să îndrugi verzi și uscate. Unirea nu a avut loc niciodată, a fost doar un acord privind uniunea religioasă. Mai târziu, Moscovia a încălcat prevederile documentului și a preluat puterea.

Mitul 11

Volga este un râu rusesc – malurile râului Volga sunt patria istorică a tătarilor și a bulgarilor, care au guvernat acolo cu mult timp înainte să apară Moscovia și poporului rus. Ocupația definitivă a regiunii are loc în secolele XVIII-XIX. Chiar și astăzi, 60% din locuitori au trăsături asiatice ale feței și sunt musulmani.

Mitul 12

Rușii și Rusia – este curios cine din membrii triburilor meria, vesi, mordvini, vepsi, komi, udmurți, permi, ciudi și altor grupuri care locuiau cea mai mare parte a teritoriului Rusiei în Evul Mediu se considerau ruși și vorbeau limba rusă? Nimeni. Poate doar tătarii botezați cu sila din Kazan, regiunea Volga și Siberia se considerau ruși? Nici ei. Atunci unde sunt acele pământuri istorice rusești? Unde se află Rusia canonică?

Ea nu există. Poate pământurile astea se întind în jurul Moscovei? Posibil. „Experți” de genul lui Jirinovski și Leontiev consideră Ucraina și Belarusul ca părți ale Rusiei, la fel cum sunt considerate drept pământuri istorice rusești republicile Komi, Buriatia și Iakutia. Ce paradox! Înseamnă că Rusia nu există? Unde este inima ei? Unde e patria ei etnogeografică? În Kiev? E ridicol, pentru că nu e adevărat.

De ce e imposibil să arăți pe hartă pământurile unde a luat naștere identitatea etnoculturală rusă? Simplu, pentru că astfel de locuri nu există. Cineva ar spune că orașele Novgorod, Suzdali, Rostov au dat naștere Moscoviei și Rusiei. Și argumentul acesta e un mit creat de istoricii imperiali ai secolului XIX.

Orașele Novgorod și Suzdali devin părți ale Moscoviei doar după ce Ioan cel Groaznic le cucerește, supunând populația unor pogromuri de proporții. Până atunci ele se considerau cnezate independente, cu modul lor de viață specific, cu limba proprie, cu mentalitatea și cultura ce se deosebeau de cea moscovită. Hai să dăm la o parte toate aberațiile șoviniste velikoruse și să analizăm cine și unde a locuit.

1.Popoarele meria, vesi, muroma, vepsi ș.a. nu au făcut parte din vechea Rusie – ele au trăit în sec. VIII – X, le găsim și în sec. XII – XIV, dar deja XV – XVI și mai târziu au devenit deja popoare „ruse”.

2. Popoarele krivici, dregovici, siverți, poliani au format vechea Rusie (Rusi), vorbeau limba rusă veche, se considerau rusini și cum trăiau pe pământurile lor în sec. IX și X așa trăiesc și în sec. XXI, dar se consideră ucraineni și belaruși. Orașele Novgorod și Suzdali au fost acaparate și distruse, libertățile și ordinea de care se bucurau locuitorii acestora au fost anulate prin ucazurile cnezilor moscoviți.

Nobilii și negustorii fie că erau uciși, fie că erau obligați să se mute la Moscova. Statul Moscoviei s-a format prin foc și sabie. Războaiele erau acele tocătoare care rumegau micile popoare și formau un popor nou „ruso-moscovit”.

Cu alte cuvinte omul rus este purtătorul „culturii ruse și a istoriei inventate”, care s-a format în secolul XV – XVII, iar apoi a fost sistematizată de Petru I, oamenii de știință și cultură din sec. XVIII-XIX și „educația corectă” a popoarelor URSS. În perioada sovietică au apărut școli-internat în Asia Mijlocie și Siberia.

Copiii erau luați de la părinți pe o perioadă lungă de timp și, sub aparența educației gratuite și obligatorii, erau supuși rusificării. Copiii uitau limba, cultura și meșteșugurile pe care le transmiteau din tată în fiu strămoșii lor. Astfel, prin educația accesibilă și gratuită popoarele Rusiei își pierdeau identitatea.

Soarta tristă a popoarelor din zonele de nord și siberiene ale Rusiei sunt cunoscute tuturor – alcoolismul în masă, dispariția identității și schimbarea modului tradițional de viață. Ce va urma? Dispariția sau rusificarea completă. Ce se știe despre scrierea tătarilor, ciuvașilor și calmâcilor? Am fost învățați la școală că nici nu a existat, că rușii i-au învățat să scrie. Dar înainte de asta, rușii i-au lipsit de gramatica lor în baza grafiei arabe, apoi prin anii 1920 i-au obligat să scrie cu grafie latină, iar în anii 1930-40 i-au trecut la grafie chirilică.

Este evident că moștenirea lor istorică le-a fost confiscată, pentru că e scrisă altfel. În Rusia se consideră ruși cei pentru care prima limbă este limba rusă. Cu alte cuvinte, „rus” și „vorbitor de rusă” sunt noțiuni echivalente. „Ruși” sunt astăzi tătarii, udmurții, bașkirii, ciuvașii, kolmîcii, iacuții, buriații ș.a. care au fost botezați cu sila încă de pe timpurile lui Ioan cel Groaznic, Petru I și Stolîpin. Întreg sistemul de educație și ordinea social-politică a contribuit la apariția „rușilor” printre acele popoare, care nici slave nu sunt.

E dificil să afirmi astăzi câți „ruși” din Rusia au rădăcini slave. Probabil, mai puțin de 50%. Datele statistice oficiale nu reflectă această realitate. În acest context, sunt foarte interesante declarații politicienilor și președintelui Federației Ruse despre apărarea drepturilor „vorbitorilor de limbă rusă” în statele vecine. De fapt, e vorba de o versiune mai nouă a vechiului mit despre „adunarea teritoriilor rusești”.

Doar că astăzi e vorba despre adunarea oamenilor și pământurilor „vorbitoare de limbă rusă”. În spatele acestui mit se ascund tendințe agresive neoimperiale. Recensământul din 1926 efectuat pe teritoriul regiunilor Briansk, Kursk, Smolensk, Reazan a arătat că acolo locuiesc peste două milioane de ucraineni.

Dar în 1939 numărul lor a scăzut până la 400 mii. Conform recensământului din 1989, în Rusia locuiau 4,6 milioane de ucraineni, iar în 2001 – deja 2,4 milioane. Unde au dispărut celelalte două milioane de ucraineni? În perioada 1900-1990 în partea europeană și de sud a Rusiei contemporane, precum și în Siberia, au fost asimilați circa 10-15 milioane de ucraineni. Dar câți belaruși, tătari, bașkiri, buriați, calmîci au devenit ruși? Zeci de milioane. Iată acesta este poporul rus, așa-numiții rossiane. În toate statele mari ale lumii, robii au fost reprezentanții altor popoare și grupuri etnice.

Doar în Rusia robi au fost locuitorii ei. Nu e nimic surprinzător, cnezii țaratului Moscovit tratau poporul ca pe niște străini, denumindu-i „negreață” (cerni), ceea ce spune multe despre atitudinea față de oameni. La rândul lui, poporul se comporta ca un rob. Închinăciunile până la pământ față de nobili și funcționari sunt specifice culturii orientare, care a făcut parte din cultura moscovită. Până la semnarea uniunii dintre Ucraina și Rusia în 1654, țăranii din Ucraina erau liberi, trăiau greu, dar nu aparțineau nimănui și lucrau pentru folosul propriu.

În orașe funcționa Dreptul Magdeburg. Orașele moscovite nici nu știau de așa ceva. De aceea, poporul care locuia pe teritoriul vechii Rusii (aceasta cuprinde în mare parte Ucraina și Belarusul) și care considera că vorbește limba rusă și se numește rusin, a înțeles mai târziu, în sec. al XVII-lea, că poate fi oricine, dar nu moscovit, nu rus moscal în sensul pe care i-l dădeau conducătorii Moscoviei.

Anume în perioada asta demarează autoidentificarea locuitorilor Ucrainei cu poporul vechii Rusii care nu are nimic în comun cu „rușii moscoviți”. Atunci ajunge în uz vechea sintagmă „moia kraina” – Ucraina (țara mea-Ucraina) în opoziție cu ceea ce se numea Velikorusia. Moscovia în schimb începe să asimileze intens popoarele cucerite. Îi trece la creștinism cu sila pe tătari și pe păgânii din nord. Petru I i-a scutit chiar pe tătarii botezați de plata impozitelor pentru trei ani, iar Stolîpin le dădea gratuit pământuri în Siberia.

Probabil, anume din sec. al XVII-lea își trage rădăcinile ideea independenței ucrainene. Nu vroia poporul Ucrainei Rusine să se numească ruși- ei erau rusini, ceea ce e cu totul altceva. Rusia încearcă însă totul să amestece. Țăranii ruși, când au fost întrebați de ambasadorul Austriei la sfârșitul secolului al XVI-lea cine sunt, ei răspundeau – țărani sau creștini, cu alte cuvinte nici nu se identificau ca ruși.

Cât privește pământul lor, spuneau că se numește „Rasseia”, pentru că „poporul nostru s-a răspândit (de la verbul „rasseiati”) pe tot pământul”.

Mitul 13

Sufletul rus – enigmaticul suflet rus, cum preferă unii să spună când vorbesc de Rusia. De fapt, enigma este destul de previzibilă. Explicația e simplă, acest suflet e rezultatul coeziunii culturilor europene și asiatice, pentru că la hotarul celor două culturi a apărut națiunea rusă. Rușii sunt asiaticii Europei și europenii Asiei. Să înțelegem că Moscova e capitala „Asiopei”?

Mitul 14

Limba rusă – marea și puternică, limba numărul 1, anume așa am fost învățați la școală. Limba rusă s-a format în secolele XVI-XVII, iar gramatica a fost pusă la punct și mai târziu de Lomonosov în baza manualelor cnezatelor rusești. Astăzi se promovează intens ipoteza că limba ucraineană este limba rusă polonizată, pentru că ar conține multe cuvinte poloneze.

De fapt, astfel se încearcă să se explice rușilor leneși în gândire diferența dintre limba ucraineană și limba rusă. Adevărul este că în limba ucraineană majoritatea cuvintelor sunt slave, motiv pentru care un belarus și un ucrainean înțelege mai bine decât rusul limbile poloneză, cehă, sârbo-croata și mai ales slovaca (chiar dacă Slovacia nu a ocupat niciodată Ucraina). Lexicul limbii belaruse coincide în proporție de 60% cu cel ucrainean.

E un argument care demonstrează ce popor are rădăcini istorice și culturale autentice pe teritoriul vechii Rusii. Limba rusă în schimb e plină de împrumuturi din limbile turanice, în special din limba tătară. Vestitul lingvist rus Vladimir Dali scria că nu putea să comunice bine cu țăranii de lângă Moscova.

Ei nu înțelegeau limba pe care el a învățat-o. Asta se întâmpla la circa 150 km de Moscova, ce să mai vorbim de o provincie! Dacă e să analizăm vocabularul limbii ruse, atunci vor constata că au rămas puține cuvinte de origine slavă. Au rămas doar termenii folosiți în scrierea bisericească. Nu e nimic surprinzător, Lomonosov a pus la punct gramatica limbii ruse în baza limbii artificiale bisericești și a manualelor din Evul Mediu. În limba rusă au pătruns foarte multe cuvinte din limbile popoarelor din zona munților Ural și din limbile fino-ugrice ale popoarelor din Rusia europeană și de nord.

Pe măsură ce ocupa noi teritorii, locuitorii cnezatului Moscovei preluau de la popoarele cucerite cuvinte ce desemnau fenomene naturale și obiecte de uz casnic. Unele cuvinte s-au înrădăcinat atât de bine în limba rusă, că doar lingviștii cunosc etimologia lor turanică, iraniană sau europeană: tovar (marfă), loșad’ (cal), sarai (cocioabă), karavan (caravana), arbuz (pepene verde), sobaka (câine), hleb (pâine), krujka (cană), zontik (umbrelă), kot (motan), obeziana (maimuță), bloknot (agendă), galstuk (cravată), kompot (compot), muzîka (muzică), tank (tanc), traktor (tractor), gavani’(bazinul portului), parus (pânzele corabiei), ikona (icoană), țerkov’(biserică), sport, rînok (piață), vokzal (gară), gol, steklo (sticlă), seliodka (pește sărat), sup (supă), stul (scaun), ogureț (castravete), kotleta (pârjoală), kartoșka (cartof), kastriulea (cratiță), tarelka (farfurie), sahar (zahăr), hor (cor), gospital’(spital), iarmarka (iarmaroc) etc., fără să luăm în considerare cuvinte de origine latină și greacă.

Limbajul tehnico-științific este compus aproape sută la sută din termeni englezi, germani și olandezi, iar limbajul politic se compune din termeni francezi, englezi și grecești. Unde e atunci marea și viguroasa limba rusă?

Limba rusă, ca o ramură a limbilor slave orientale, reprezintă un amestec de limbă bisericească (artificială) și a limbilor popoarelor cucerite. Istoricii imperiali și sovietici au înlocuit însă peste tot termenul slava orientală cu sintagma misterioasă „rusa străveche”. Așa ceva nu a existat niciodată și nici un popor care să vorbească în rusa străveche. În Kiev, oamenii aveau limba lor, în Novgorod – altă limbă. De ce să minți atunci și să creezi mitul limbii ruse străvechi? Era o ambiție a țarilor moscoviți.

Mitul 15

Bogățiile Rusiei – ce are poporul rus în afară de ceea ce a dobândit prin cucerirea altor popoare? Nimic. Ce au popoarele băștinașe de pe urma bogățiilor Rusiei? Nimic. În schimb, Kremlinul are de toate. În Canada „capitalistă”, „exploatatoare”și „occidentală”, nu doar indienii aborigeni, dar toți locuitorii regiunilor unde au loc extrageri de resurse naturale primesc anual o indemnizație pentru utilizarea bogățiilor pământurilor care le aparțin.

Statul împarte veniturile celor care au tot dreptul să pretindă la ele. De exemplu, în 2005, în urma creșterii prețurilor la petrol, locuitorii provinciei canadiene Alberta au primit suplimentar 400-500 de dolari fiecare, inclusiv nou-născuții.

Așa se procedează în statele civilizate și democratice. Ce a făcut Rusia când a obținut venituri suplimentare? A sporit cheltuielile în industria militară. Ba mai mult, au început să șantajeze vecinii cu războaie energetice.

Poporul însă a fost dat uitării. La fel ca pe timpul țarilor, a secretarilor comuniști, și președinților ruși de astăzi, popoarele autohtone mici nu au nimic din exploatarea bogățiilor naturale de pe pământurile lor. E un indiciu care demonstrează scopurile reale ale statului rus și a direcției spre care merge.

svetonline.wordpress.com/prin Timpul md.

12/02/2015 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: