Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a minorităților naționale în RSS Moldova

 

 

 

 

 

 

Foto: Arealul de răspândire a poporului  român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a alolingvilor în RSS Moldova

 

 Continuarea articolului ”O diversiune rusească- CREAREA AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE” ”https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/01/31/o-diversiune-ruseasca-crearea-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene/

 

 

 

Nici ţarismul rus, nici regimul totalitar sovietic nu aveau interesul să dezvolte relaţii social-economice, politico-juridice şi naţional-culturale armonioase între românii moldoveni din stânga Nistrului şi cei din dreapta acestui fluviu, mai ales cu cei de la vest de Prut.

Ghidându-se de dictonul Divide et impera, promotorii politicii imperiale expansioniste au elaborat şi au susţinut cu tenacitate şi în permanenţă teoria privind existenţa a două popoare est-romanice distincte – român şi moldovean, membrii cărora ar fi vorbit două limbi diferite – română şi moldovenească. În anii 1924-1940, aceste idei aberante au fost inoculate populaţiei RASSM prin intermediul şcolilor, presei, radioului, structurilor partidului comunist, organizaţiilor comsomoliste, sindicatelor etc.

Etnicii români şi limba română erau prezentaţi populaţiei din stânga Nistrului nu numai ca ceva străin, ci şi ca inamici, duşmani ai limbii şi culturii moldovenilor.

Tentativele pedagogilor, scriitorilor şi savanţilor din RASSM de a dezvolta limba, literatura şi cultura populaţiei autohtone prin folosirea succeselor obţinute în domeniile respective de către conaţionalii lor din România erau întâmpinate cu ură şi duşmănie de către autorităţi, îndeosebi de către instituţiile represive sovietice.

Astfel, pentru contribuţia activă la traducerea în viaţă a rezoluţiei biroului comitetului regional de partid din Moldova al PC (b) din Ucraina referitor la trecerea limbii moldoveneşti (în realitate a graiului moldovenesc) la grafia latină, adoptată la 2 februarie 1932 la ordinul conducerii CC al PC (b) al URSS, au avut de suferit sute de intelectuali din raioanele din stânga Nistrului.

Majoritatea adepţilor şi promotorilor alfabetului latin în RASSM, care doreau sincer prosperarea graiului matern, au fost etichetaţi drept „naţionalişti moldoveni”, arestaţi şi condamnaţi în anii 1936-1939 la diverse pedepse pentru comiterea aşa-numitei crime de „românizare a linghii moldoveneşti” prin introducerea cuvintelor „româneşti franţuzite, neînţelese pentru truditorii moldoveni”.

Membrii colectivelor, din care făceau parte persoane represate, au fost impuse, în cadrul unor adunări şi mitinguri, să condamne vehement activitatea lor, stigmatizându-le, după cum li se cerea, cu cele mai periculoase etichetări din punct de vedere al climatului politico-juridic din URSS: „naţionalişti burghezi”, „duşmani ai norodului”, „naţionalişti moldoveni”, „agenţi ai boierilor români”, „românizatori ai linghii moldoveneşti”, „duşmani ai puterii sovietice” etc.

Participanţii la aceste întruniri au fost nevoiţi să încuviinţeze şi să aplaude condamnările abuzive, adoptate atât de instanţele judecătoreşti legitime, cât şi de cele ale organelor anticonstituţionale extrajudiciare, adică de către osoboe soveşcianie, dvoiki, troiki.

Prin deciziile adoptate de adunările respectivelor colective se cerea ca şi pe viitor să fie pedepsiţi cât mai dur toţi duşmanii poporului sovietic pentru a „curăţa” URSS de elementele care, în opinia lor, frânau edificarea socialismului.

La fel ca şi în alte republici sovietice, ziarele, revistele şi emisiunile radiofonice din RASS Moldovenească publicau şi difuzau cu regularitate materiale cu privire la condamnarea oamenilor.

Astfel, locuitorilor din Transnistria li se inoculau, treptat, timiditatea şi frica. Populaţia autohtonă din raioanele din stânga Nistrului era timorată, orişice pledoarie în apărarea limbii materne şi a culturii naţionale erau, de regulă, calificate drept activităţi naţionaliste şi antisovietice.

Mai mult ca atât, regimul totalitar sovietic, prin intermediul sistemului de instruire în şcoli şi a celui de agitaţie şi propagandă, a reuşit să educe, inclusiv în rândurile etniei autohtone, ura faţă de graiul moldovenesc cu grafie latină şi, îndeosebi, faţă de glotonimul „limba română”, etnonimul „român”, faţă de România şi chiar faţă de locuitorii Basarabiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am examinat, relativ detaliat, modul de terorizare a populaţiei din RASS Moldovenească de către regimul totalitar sovietic în anii 30 ai secolului al XX-lea, aplicat cu perseverenţă atât după 1940, cât şi după 1988, pe întreg teritoriul RSSM, îndeosebi în raioanele din stânga Nistrului, împotriva oamenilor oneşti, care militau pentru dezvoltarea firească a limbii materne, pentru revenirea ei la grafia latină, pentru recunoaşterea identităţii ei cu limba română.

Deseori au fost terorizaţi şi represaţi cei care pledau pentru egalitatea reală a limbilor, pentru ca activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti şi a altor instituţii din RSSM să fie exercitată nu numai în limba rusă, dar, obligatoriu, şi în limba română, numită atunci oficial „limba moldovenească”.

Frica şi ura faţă de glotonimul „limba română” şi de etnonimul „român”, inoculate locuitorilor Transnistriei, chiar şi membrilor etniei autohtone, în perioada de teroare din anii 30 ai secolului XX le-a permis adepţilor forţelor politice de orientare imperial-şovină să prezinte, începând cu anul 1988, trecerea graiului moldovenesc la grafia latină drept modalitate de românizare a „limbii moldoveneşti” şi a „norodului moldovenesc”, atrăgându-i, astfel, pe o parte din locuitorii zonei de est a RSSM la luptă împotriva decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat şi revenirii ei la grafia latină.

Ura faţă de etnia majoritară s-a manifestat cu o deosebită putere în rândurile vorbitorilor de limbă rusă şi, îndeosebi, a migranţilor alolingvi, concentraţi în întreprinderile industriale subordonate ministerelor unionale, în timpul examinării Scrisorii deschise a celor 66 de intelectuali, publicată la 17 septembrie 1988 în ziarul „Învăţământul public”, scrisoare în care se pleda pentru conferirea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti, recunoaşterea identităţii ei cu limba română şi revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină.

Urmărind scopul de a dezbina mişcarea de eliberare naţională a populaţiei autohtone, care lua avânt în 1988, în luările lor de cuvânt la adunările colectivelor de muncă, în cadrul emisiunilor radio şi tv, în publicaţiile din presa periodică, reprezentanţii migranţilor denaturau doleanţele îndreptăţite ale autorilor Scrisorii deschise pentru salvarea de dezastru a limbii materne a băştinaşilor, prezentându-le în calitate de manifestări naţionaliste şi tendinţe periculoase de lichidare a limbii moldoveneşti, prin aşa-zisa „românizare” a ei.

Migranţii şi urmaşii lor se străduiau să insufle autohtonilor sentimentul de frică şi, concomitent, de ură faţă de propunerile de a trece limba moldovenească la grafia latină şi de a recunoaşte identitatea ei cu limba română.

Astfel, a început terorizarea psihologică deschisă a populaţiei autohtone din Moldova de către migranţii alolingvi, îndeosebi a românilor moldoveni din zona de est a republicii.

Vorbitorilor de limbă rusă nu le convenea ca limba moldovenească (de facto, graiul moldovenesc, care, împreună cu graiurile muntenesc, bănăţean, crişan şi maramureşan constituie limba literară română) să obţină statutul de limbă de stat şi astfel să fie utilizată obligatoriu în activitatea structurilor de stat legislative, executive, judiciare, în instituţiile şi organizaţiile de deservire a populaţiei, în administraţiile fabricilor şi uzinelor, ale colhozurilor şi sovhozurilor din republica noastră.

Pe migranţii sosiţi cu miile din RSFSR, Ucraina, alte republici unionale cu scopul de a deţine funcţii de conducere în structurile aparatului organelor partidului comunist, ale instituţiilor de stat la nivel central, raional şi local, în întreprinderile economice, organizaţiile sindicale, comsomoliste, nu-i aranja perspectiva învăţării limbii populaţiei autohtone, pe care ei doreau s-o dirijeze.

În luările de cuvânt la diverse adunări şi mitinguri, vorbitorii de limbă rusă militau oficial de la tribună pentru păstrarea bilingvismului existent în RSSM, propunând în acest scop decretarea a două limbi de stat – moldovenească şi rusă.

De exemplu, prin rezoluţia mitingului din aprilie 1989, colectivul Uzinei Metalurgice Moldoveneşti din Râbniţa, constituit majoritar din migranţi (membri ai 32 de naţionalităţi) aduşi în Moldova din diferite regiuni ale URSS, insista, în mod ultimativ, asupra decretării în RSSM a două limbi de stat – „moldovenească şi rusă”.

Dar, ştiinţific, bilingvismul reprezintă utilizarea de către aceeaşi persoană a două limbi diferite. Drept exemplu de bilingvism armonios poate servi cazul Finlandei, unde demnitarii de stat, funcţionarii publici, persoanele antrenate în deservirea populaţiei utilizează în activitatea lor profesională două limbi – finlandeza şi suedeza.

În 1989, în RSSM, doar membrii etniei autohtone şi o proporţie infimă a membrilor minorităţilor naţionale puteau utiliza şi limba română, şi cea rusă.

Pe parcursul anilor 1792/1812-1989, grupurile naţionale, formate din migranţi aduşi de ţarismul rus şi de guvernanţii regimului totalitar sovietic, au neglijat constant, însuşirea limbii materne a românilor moldoveni. Conform datelor recensământului din 1989, din cei 600.366 ucraineni care locuiau în republica noastră au declarat că ar cunoaşte „limba moldovenească” doar 86.143 persoane (14,3% din numărul total); din cei 562.069 de ruşi – 66.466 (11,8%); din cei 153.458 de găgăuzi – 8.435 (5,5%); din cei 88.419 de bulgari – 8.252 (9,3%); din cei 65.672 evrei – 10.468 (15,9%); din cei 19.608 bieloruşi – 1.244 (6,3%); din cei 7.335 de germani – 469 (6,4%) de persoane.

Datele recensământului demonstrează că majoritatea absolută a membrilor grupurilor naţionale n-au utilizat niciodată „limba moldovenească” alături de cea rusă şi, deci, bilingvismul rus-moldovenesc nu a existat niciodată.

Pe parcursul a circa două secole (1792/1812-1989), în Moldova a existat doar un bilingvism unilateral, moldovenesc-rus.

Elita politică a migranţilor alolingvi şi a urmaşilor lor dorea ca acest tip de bilingvism să fie promovat, cu orice preţ, şi în continuare în RSSM.

Speranţele elitei migranţilor se rezumau la următoarele: prin decretarea a două limbi de stat se va putea menţine, şi pe viitor, monopolul limbii ruse în activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti, la fabrici şi uzine, în colhozuri şi sovhozuri etc., pentru ca totul să rămână ca în trecut, ca în perioada anilor 1792/1812-1989, când, cu susţinerea ţarismului rus şi ulterior a regimului totalitar sovietic era suficient să cunoşti doar limba rusă şi aveai posibilitatea să ocupi orice post de conducere în Moldova.

În pofida presiunilor psihologice, economice şi politice, Sovietul Suprem al republicii, prin actele normative lingvistice, adoptate la 31 august şi 1 septembrie 1989, a conferit limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, a legiferat revenirea ei la grafia latină, a constatat juridic identitatea limbii moldoveneşti cu limba română, i-a conferit limbii ruse statutul de limbă de comunicare interetnică şi, pentru prima dată în istorie, pe cale legislativă, prin art. 4 al Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, au fost reglementate modalităţile de utilizare a limbilor materne ale membrilor grupurilor etnice din RSSM, inclusiv: ucraineană, bulgară, găgăuză, ivrit, idiş, ţigănească.

Trecerea de la egalitatea formală a limbilor, existentă până în 1989, la cea reală, a permis populaţiei autohtone să-şi utilizeze limba maternă în toate instanţele de stat, administrative, judiciare, în instituţiile de cultură, în organizaţiile obşteşti, în întreprinderile economice etc.

Treptat, şi documentele au început să fie perfectate în limba română. Membrilor etniei autohtone li s-a oferit posibilitatea reală de a-şi înscrie copiii în instituţii preşcolare, medii generale şi superioare de învăţământ în limba maternă.

S-a procedat la pregătirea şi susţinerea în limba maternă a tezelor de doctorat, editarea în această limbă a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice.

Astfel, a fost stopat parţial procesul de deznaţionalizare şi de rusificare a românilor moldoveni, degradare a limbii lor materne pe teritoriul aflat sub jurisdicţia organelor constituţionale ale Republicii Moldova. 

Sursa:

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/802-nelegitimitatea-crearii-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene-partea-6.html

 Autor: Dumitru C. GRAMA

 

Publicitate

O DIVERSIUNE RUSEASCĂ: CREAREA AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE. VIDEO

 

 

 

În anii 1987-1991 trecerea republicilor unionale din cadrul URSS, inclusiv a RSSM, de la o suveranitate declarativ-formală la una reală a determinat modificarea substanţială a statutului juridic al diferitor categorii de populaţie.

Pe de o parte, statutul juridic al membrilor etniilor autohtone, subjugate şi umilite în perioada ţarismului rus şi a regimului totalitar sovietic a fost lărgit şi adus în conformitate cu standardele existente în legislaţia altor state suverane din lume şi cu stipulările tratatelor internaţionale; pe de altă parte, au fost abrogate privilegiile şi înlesnirile de care beneficiau anterior membrii grupurilor naţionale (etnice) ale migranţilor şi urmaşii acestora în cadrul Imperiului Rus şi în URSS.

Pierderea statutului de categorii privilegiate de către migranţi şi urmaşii acestora, care în anii 1792/1812-1989 dominau populaţia autohtonă prin exercitarea funcţiilor principale de conducere în organele de stat, administrative, judecătoreşti, în întreprinderile economice şi în instituţiile de cultură din teritoriile româneşti de la est de Prut a fost etichetată de o parte a vorbitorilor de limbă rusă şi de alţi alolingvi drept limitare substanţială în exercitarea drepturilor şi libertăţilor lor cetăţeneşti, ca umilire a demnităţii lor personale şi, în ultimă instanţă, ca transformare a lor, chipurile, în persoane de categoria a doua.

Însă, în realitate, dispoziţiile art. 70 I al Constituţiei RSSM şi ale actelor legislative lingvistice din 1989 erau elaborate în conformitate cu principiile legislaţiei constituţionale şi lingvistice din Austria, Bulgaria, Italia, Spania, Finlanda, Elveţia şi din majoritatea republicilor sovietice unionale, inclusiv ale celei adoptate mai târziu în Federaţia Rusă, şi stabileau un cadru juridic uman şi tolerant.

Ele oficializau acelaşi complex de drepturi, libertăţi, obligaţii şi responsabilităţi pentru toţi locuitorii Moldovei, indiferent de originea lor etnică, socială etc., confirmând astfel egalitatea de jure şi de facto a statutelor juridice ale tuturor cetăţenilor.

Liderii migranţilor alolingvi şi ai urmaşilor acestora, înţelegând că nu vor mai putea domina şi dirija populaţia autohtonă pe întreg teritoriul RSSM, ca până în 1989, au organizat, cu susţinerea masivă multilaterală – economică, militară, politică, ideologică, diplomatică, financiară – a forţelor imperial-şovine ale URSS şi ale RSFSR, în zona de est a fostei Republici  Sovietice Socialiste Moldovenești care își proclamase independența sub denumirea de Republica Moldova, o rebeliune armată împotriva organelor constituţionale, cu scopul de a constitui în raioanele din stânga Nistrului așa zisa RASS Moldovenească Nistreană.

Liderii forţelor secesioniste au apelat la mai multe pretexte pentru autoproclamarea, la 2 iunie 1990, în zona de est a RSS Moldova (prezentată frecvent de către forţele imperial-şovine ca teritoriu istoric rusesc) a aşa-numitei RASS Pridnestrovie, denumire transformată, din considerente politice, la 3 septembrie 1990, în „Pridnestrovskaia Moldavskaia SSR” (RSS Moldovenească Nistreană).

Adesea, liderii separatiști transnistreni au pretins și pretind că ceastă formaţiune politică urma să devină continuatoarea statalităţii RASSMoldovenești din anii 1924-1940 şi, chipurile, să salveze moldovenii de pericolul românizării, iar „naţiunea distinctă” din Transnistria de discriminarea politico-juridică, care, potrivit insinuărilor secesioniste, a fost instaurată prin adoptarea, la Chişinău, la 31 august – 1 septembrie 1989, a actelor legislative ale RSS Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi revenirea ei la grafia latină.

Un alt argument folosit obsesiv de conducătorii secesioniși  a fost  mitul existenţei unei naţiuni distincte, constituite în Transnistria

Iniţiatorii dezmembrării teritoriale a RSS Moldova în 1989, pretindeau că luptă apentru transpunerea în fapt a principiului dreptului la autodeterminare al popoarelor subjugate, atât în teritoriile fostului Imperiu Rus, prin constituirea unor formaţiuni politico-statale sovietice (republici autonome şi republici unionale), cât şi pe arena internaţională – drept confirmat de către ONU după cel de-al Doilea Război Mondial prin recunoaşterea în calitate de state suverane şi independente a fostelor colonii ale Franţei, Marii Britanii, Portugaliei, Spaniei, declarau că şi în Transnistria ar fi existat o naţiune aparte.

De exemplu, în materialul în care se argumenta necesitatea politică a creării RASS Pridnestrovie se afirma că, în 1989, pe teritoriul fostei RASS Moldoveneşti, ar fi locuit o comunitate internaţională de persoane, care, indiscutabil, reprezenta o naţiune formată dintr-o mulţime de comunităţi naţionale (iz mnogocislennâh obşcin razlicinâh naţionalinostei), în care delimitarea după criteriul apartenenţei naţionale era doar circumstanţă.

În document, nu se specifica însă numele respectivului popor, nici denumirea limbii materne a membrilor „naţiunii nou-formate”. Or, la o analiză atentă, în textul materialului menţionat, se pot constata afirmaţii contradictorii.

Pe de o parte, se vehiculează existenţa, în 1989, a unei noi naţiuni distincte în Transnistria, iar pe de altă parte, se constată existenţa în zonă a mai multor comunităţi naţionale, adică existenţa unor grupuri naţionale (etnice) distincte.

Dacă în realitate, în Transnistria ar fi existat o naţiune nouă distinctă, atunci, fără doar şi poate, liderii separatişti ar fi stăruit ca formaţiunea politico-statală autonomă preconizată să aibă aceeaşi denumire ca şi etnonimul ei.

A auzit cineva ceva despre existența unei națiuni ”transistrene”?

Se ştie că în URSS, denumirea republicilor unionale şi celor autonome era stabilită în conformitate cu etnonimul naţiunilor constituite istoriceşte în teritoriile respective. Însă, lipsa unei naţiuni distincte unice la est de Nistru i-a pus pe separatişti în situaţia de a numi proiectata republică – Pridnestrovskaia ASSR – nu în baza criteriului etnic, dar a celui geografic.

Nici rezultatele recensămintelor, efectuate de instituţiile de stat abilitate ale URSS în 1939, 1959, 1970, 1979, 1989 nu au constatat în raioanele din stânga Nistrului existenţa unei naţiuni distincte, ci doar a membrilor grupurilor naţionale (etnice) ale moldovenilor (românilor moldoveni), ucrainenilor, ruşilor, evreilor, bulgarilor, germanilor, polonezilor, găgăuzilor, bieloruşilor, ţiganilor.

Afirmaţia aberantă a separatiştilor era în concordanţă cu „inovaţia” istoricilor, etnologilor, politologilor şi filosofilor sovietici privind constituirea în URSS a unei noi comunităţi sociale şi internaţionale – poporul sovietic, expusă în redacţia nouă a programului PCUS, adoptat la congresul al XXVII-lea al partidului (în 1986).

Rezoluţia ”Cu privire la relaţiile dintre naţiuni”, adoptată de conferinţa a XIX-a unională a PCUS, la 1 iulie 1988, a reprodus afirmaţia menţionată, iar Constituţia URSS din 1977, modificată şi completată prin legea URSS din 1 decembrie 1988, a reprodus în preambul „inovaţia” privind crearea unei comunităţi noi istorice – poporul sovietic.

Au trecut doar 24 de ani de la căderea URSS. În spaţiul fostei Uniuni Sovietice continuă să se dezvolte naţiunile (etniile) ruşilor, ucrainenilor, uzbecilor, azerilor, lituanienilor, kazahilor etc., dar nimeni nu mai scrie şi nici nu vorbeşte despre constituirea aşa-numitului popor sovietic.

În stânga Nistrului, în cadrul recensămintelor, sunt atestaţi, ca şi în trecut, moldovenii (corect – românii moldoveni), ruşii, ucrainenii, bulgarii, polonezii, evreii, germanii, găgăuzii, ţiganii etc. Nu se aude nimic despre aşa-numita naţiune distinctă, care deja exista, chipurile, în anul 1989, în Transnistria, căreia nici nu i se inventase un etnonim şi un glotonim.

 

Harta: Arealul de răspândire a poporului român

Incorectitudinea pretenţiilor că Transnistria este un teritoriu istoric rusesc

Pe parcursul ultimelor două decenii, prin articolele publicate în ziarele şi revistele de la Moscova, Tiraspol, Chişinău şi din alte oraşe ale fostei URSS, unii autori încearcă să conteste suveranitatea Republicii Moldova asupra teritoriului a cinci raioane administrative din stânga Nistrului, pentru a crea premisele de realizare a celei de a patra sfârtecări a statului Moldova.

În acest scop, ei afirmă destul de frecvent şi fără temei, că partea stângă a Nistrului ar fi „de când lumea teritoriu rusesc”.

În 1991, în articolul ”Dictatura straha” publicat în hebdomadarul „Literaturnaia gazeta” (reluat mai apoi de ziarul „Molodioji Moldovî”), E. Perşin inocula cititorilor ideea eronată că teritoriul din stânga Nistrului ar fi fost „vechi pământ rusesc”.

În 1992, publicistul rus M. Nikiforov scria următoarele referitor la Transnistria: „Pe întreg parcursul istoriei sale, malul stâng niciodată n-a intrat în componenţa Principatului Moldova…”.

În acelaşi an, V. Volodin, corespondentul cotidianului „Izvestia” afirma că regiunea menţionată „până la crearea artificială, în anii 20 a Republicii Sovietice Moldoveneşti n-a intrat niciodată în componenţa Moldovei”.

În 2006, istoricul tiraspolean V. A. Sodol menţiona şi el că „pământurile din stânga Nistrului niciodată n-au intrat în componenţa Principatului Moldova”etc.

Dar oare faptul că pe parcursul dezvoltării istorice a Ţării Moldovei din secolele XIV-XVIII teritoriul din stânga Nistrului a fost inclus prin forţa armelor în componenţa unor asemenea state expansioniste precum Hoarda de Aur, Marele Ducat al Lituaniei, Regatul Poloniei, Hanatul Crimeii, Imperiul Otoman, iar din 1792, în cadrul Imperiului Rus, ar însemna că între populaţia autohtonă din Transnistria şi cea din Principatul Moldovei nu ar fi existat niciun fel de legături social-economice şi culturale, niciun fel de relaţii politico-juridice?

Oare băştinaşii regiunii, consideraţi în istoriografia ţarismului rus şi în cea a regimului totalitar sovietic uneori volohi, iar alteori moldoveni, nu făceau parte din comunitatea istorico-etnică a poporului român, constituit pe parcursul a circa două milenii în arealul carpato-danubiano-pontic, ce includea şi zona de la est de Nistru?

În pofida declaraţiilor unor autori cum că, până în 1940, Transnistria n-ar fi avut nimic în comun cu Moldova sub aspect politico-juridic, documentele istorice şi materialele de arhivă demonstrează că atât domnii Ştefan cel Mare, Ieremia Movilă, Vasile Lupu ş.a., cât şi boierii şi mănăstirile Principatului, în conformitate cu principiile dreptului medieval, exercitau o jurisdicţie vastă în localităţile domeniilor funciare din stânga Nistrului.

Istoria a consemnat faptul că, în secolul al XVII-lea, pentru o scurtă perioadă, spaţiul geografic dintre Nistru şi Bugul de Sud s-a aflat sub jurisdicţia monarhului Ţării Moldovei. La 1681-1683, Duca Vodă îndeplinise nu numai funcţia de domnitor al Principatului, ci şi cea de hatman al Ucrainei hanilor.

El avea câteva reşedinţe domneşti: la Iaşi, la Ţicănăuca (în prezent – Ţekinovka), pe malul stâng al Nistrului, vizavi de Soroca, şi la Nemirova, pe Bugul de Sud. Deoarece în Marele Ducat al Lituaniei şi în Regatul Poloniei religia dominantă era confesiunea creştină catolică, iar în Hanatul Crimeii şi în Imperiul Otoman – islamul, iar populaţia autohtonă a localităţilor din stânga Nistrului, la fel ca şi cea a Moldovei, era de confesiune creştină ortodoxă, în scopul facilitării dominaţiei lor asupra Transnistriei, guvernele statelor expansioniste au acordat băştinaşilor dreptul la autonomie etno-confesională.

Având aceeaşi confesiune şi origine etnică ca şi autohtonii din Ţara Moldovei, locuitorii băştinaşi din teritoriul de la est de Nistru au avut posibilitatea ca, în baza autonomiei menţionate, să se ghideze, în mod liber, până în anii 1792-93, de izvoarele dreptului Principatului Moldova, adică de normele juridice din Legea ţării (Jus Valachicum) şi de cele din actele legislative ale domnitorilor referitoare la încheierea căsătoriei, înfierea copiilor, divorţ, moştenire, reglementarea relaţiilor de proprietate, încheierea unor contracte etc.

Majoritatea populaţiei autohtone din Transnistria era interesată de continuarea utilizării dreptului moldovenesc în localităţile de la est de Nistru şi după anexarea teritoriului menţionat de către autocraţia ţaristă în anii 1792-93, deoarece normele juridice ale acestora, prin conţinut şi limba expunerii, le deveniseră familiare, iar în unele privinţe, sub aspect social şi general-uman, erau mai avansate comparativ cu cele ale Imperiului Rus.

Astfel, în anii 1802-1804, circa 15.000 de ţărani din peste 20 de localităţi din judeţul Tiraspol au opus rezistenţă dârză tentativelor administraţiei ţariste de a reglementa relaţiile lor cu boierii în baza normelor juridice ale legislaţiei ruse, care prevedeau transformarea locuitorilor în proprietate deplină a stăpânilor moşiilor pe care trăiau.

Nedorind să devină iobagi (şerbi), ţăranii declarau cu mândrie autorităţilor ruse că moldovenii nu sunt robi, ci oameni liberi. (Iobăgia fusese abolită în Ţara Moldovei pe cale legislativă prin Aşezământul domnitorului Constantin Mavrocordat încă în 1749, adică cu 112 ani înaintea Rusiei).

Confruntându-se cu o mişcare de masă organizată şi unită, monarhul rus Aleksandr I a acceptat cerinţele locuitorilor băştinaşi din localităţile de pe malul stâng al Nistrului. Regulamentul cu privire la ţăranii îndatoraţi, adoptat de împărat la 20 septembrie 1804, reproducea normele juridice de bază ale hrisoavelor lui Grigore Ghica al III-lea şi ale altor domnitori ai Moldovei.

Regulamentul a oferit nu numai posibilitatea de a-i proteja pe moldovenii din judeţul Tiraspol de pericolul real al înşerbirii, dar a contribuit la ridicarea oficială, la rang de lege, pe teritoriul de la est de Nistru, a unor norme juridice avansate ale dreptului Moldovei în problema reglementării relaţiilor dintre ţărani şi moşieri.

Ca rezultat, după 1804, moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului şi-au menţinut nu numai limba, tradiţiile, cântecele, folclorul, obiceiurile comune, dar şi anumite norme juridice ale dreptului lor naţional.

Referindu-ne la cota românilor moldoveni în componenţa populaţiei judeţul Tiraspol, ce includea spaţiul geografic dintre Nistru şi Bugul de Sud, trebuie să menţionăm că, în 1792, când teritoriul lui era anexat de Imperiul Rus, documentele istorice atestau aici 42 de localităţi, cu o populaţie de 23.743 de locuitori, dintre care 11.653 moldoveni (49,08% din numărul total al locuitorilor).

Conform datelor statistice publicate de istoricul sovietic V. M. Kabuzan, 28 din respectivele localităţi erau populate exclusiv de moldoveni, 13 de ucraineni, 1 – de armeni (or. Grigoriopol).

Conform calculelor  efectuate în baza datelor statistice publicate de istoricul sovietic V. M. Kabuzan, în anul 1799, în zona nistreană a judeţului Tiraspol locuiau 22.179 persoane. Dintre ei, 14.228 erau moldoveni (64,2%), 4.713 ucraineni (21,2%), 2.359 armeni (10,6%), 482 evrei (2,2%) şi 395 ruşi (1,78%).

Astfel, în 1799, moldovenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei din raioanele din stânga Nistrului, îndeosebi în localităţile rurale. În 1799, în zona nistreană, au fost atestaţi documentar doar 395 etnici ruşi, locuitori ai oraşului Tiraspol, ceea ce reprezentă o cotă infimă de 1,78% din populaţia totală a regiunii.

Ucrainenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei în partea de est a judeţului Tiraspol, aici atestându-se cele mai multe localităţi populate exclusiv de ucraineni. Avem, aşadar, posibilitatea să stabilim că, deşi raioanele din stânga Nistrului s-au aflat sub jurisdicţia diferitor state expansioniste, în secolele XIV-XVIII, acest spaţiu geografic a fost populat compact de români moldoveni, care, în permanenţă, au constituit majoritatea populaţiei sedentare şi s-au aflat în relaţii social-economice, etno-confesionale, juridice şi culturale strânse cu conaţionalii lor de la vest de Nistru.

 

(Va urma)

 

 

 

Autor: Dumitru C. GRAMA

http://istoriamilitara.org/ -nelegitimitatea-crearii-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene